Biserica din casa

În primul secol după Naşterea Mântuitorului, şi multă vreme după aceea, nu existau locaşuri de cult, biserici sfinţite, pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe. Cu toate acestea, în comunităţile bisericeşti înfiinţate, viaţa liturgică se desfăşura fără încetare, ba am putea spune, cu o râvnă mult mai mare decât în vremurile noastre. Frângerea pâinii, adică Sfânta Liturghie, se găsea în centrul vieţii liturgice şi duhovniceşti. Aşa ne informează Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, pe la anul 63: ,,În ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând sâ plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul său până la miezul nopţii. Iar în camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini aprinse’’ (Fapte 20, 7-8). Textul acesta scripturistic ne conturează imaginea unei Sfinte Biserici locale, care s-a adunat Dumninica, ziua de odihnă statornicită de Dumnezeu în locul sabatului sau sâmbetei iudaice. Locul de întrunire era o casă cu câteva eteaje, căci ni se spune că de la catul al treielea a căzut Eutihie şi a murit, fiind apoi înviat de puterea Dumnezeiască care se lucra prin Sfântul Apostol Pavel. Semnificativă este şi informaţia care ne spune că în încăperea despre care vorbim erau multe lumini (lumânări) aprinse, întocmai ca în sfintele biserici din vremea noastră. ,,Şi suindu-se şi frângând pâinea şi mâncând, a vorbit cu ei mult până în zori, şi atunci a plecat’’ (Fapte 20, 11). Aşadar, Sfânta Liturghie era însoţită de predicile obişnuite, ce constituiau hrana duhovnicească pentru sufletele însetate de adevăr şi de mântuire.

În anul 57 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris cele două Epistole Bisericii lui Hristos din Corint. Spre finalul celei dintâi, Apostolul neamurilor scrie credincioşilor care alcătuiau această Biserică: ,,Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor’’ (I Corinteni 16, 19). Avem aici o altă comunitate bisericească, al cărei loc de adunare liturgică era casa celor doi credincioşi amintiţi cu numele. Este pilduitoare comuniunea dintre Bisericile Asiei şi cele de pe continental European, relevată în Epistolă, cu toate că mijloacele de deplasare şi comunicare erau destul de reduse. Epistola însăşi era şi este o cale de transmitere şi menţinere a acestei comuniuni.

Aceaşi comuniune interbisericească ne este înfăţişată de Sfântul Apostol Pavel pe la anul 63, anul Scrierii Epistolei către Biserica din Colose: ,,Vă îmbrăţişează Luca, doctorul prea iubit, (Sf Evanghelist Luca, n.a.), precum şi Dima. Îmbrăţişaţi pe fraţii din Laodiceea şi pe Nimfan şi Biserica din casa lor. Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi către voi, faceţi să se citească şi în Biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi’’ (Coloseni 4, 14-16). Din nou ni se arată că o casă particulară era folosită drept locaş în care se adunau credincioşii pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe. De remarcat, în textul citat, modalitatea de transmitere între Biserici a scrierilor nou-testamentare, în cazul de faţă între cele din Colose şi Laodiceea. A fost voia lui Dumnezeu ca Epistola către Biserica din Laodiceea să nu ni se păstreze. Avem totuşi informaţii despre această Sfântă Biserică în cuprinsul Apocalipsei (3, 14-22).

O puternică şi statornică dragoste frăţească răzbate din cuprinsul Epistolei către Filimon a Sfântului Apostol Pavel, pentru fiul duhovnicesc căruia-i era adresată. Acesta îşi pusese casa la dispoziţia Bisericii din localitate, pentru a împlini rolul de locaş în care se desfăşura viaţa liturgică, pastorală şi misionară, după cum ni se spune dintru început: ,,Pavel, întemniţatul lui Iisus Hristos, şi fratele Timotei, iubitului Filimon, însoţitorul nostru de lucru, şi surorii Apia lui Arhip, cel împreună oştean cu noi, şi Bisericii din casa ta’’ (Filimon 1-2). Filimon ,,era un om înstărit, având o casă îndestulată şi încăpătoare, unul sau mai mulţi sclavi şi destulă trecere în oraş. În casa lui se adună cei dintâi creştini din localitate. Aici a fost hirotonit preot Epafras, care continua opera începută de Sf. Pavel, şi tot aici este hirotonit diacon Arhip’’ (Studiul Noului Testament, ed. a doua, Ed.I.B.M.O., Bucureşti 1977, p. 203-204). Toate trebuinţele vieţii bisericeşti erau împlinite în casa lui Filimon, inclusiv cele două hirotonii, despre care suntem informaţi.

Concluzii

Din aceste succinte consideraţii, ne dăm seama că atunci când vremurile sunt tulburi şi potrivnice Bisericii lui Hristos, casa particulară poate prelua toate menirile bisericilor sfinte. În aceste ,,vremi cumplite anilor noştri’’, când pan-ereticii ecumenişti se manifestă cu ură virulentă împotriva slujitorilor lui Hristos, când preoţii mărturisitori se opun ecumenismului şi sunt ,,caterisiţi’’ şi alungaţi din sfintele locaşuri, când monahii şi monahiile sunt bătuţi cu sălbăticie şi siliţi să iasă din Sfintele Mănăstiri, locurile de refugiu pentru aceştia sunt casele particulare. Evident, aceasta este o soluţie temporară, căci nu-i mult până când Mireasa lui Hristos, Sfânta Biserică, va fi silită să se retragă în pustie, unde va fi hrănită ,,vreme, vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui’’ (Apocalipsa 12, 14). Să nu creadă ,,distinşii’’ ecumenişti că alungând preoţii, monahii şi credincioşii mireni din biserici şi mănăstiri, îi alungă şi din Biserica lui Hristos! Nicidecum. Ei, ecumeniştii, sunt în afara Bisericii, într-o criză de legitimitate de nedepăşit, fără pocăinţă sinceră.

Bunul Dumnezeu să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, cea de la o margine până la cealaltă a lumii. Amin.

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

Ereticul Nifon Mihăiță stă pe scaunul Episcopiei Targovistei

Din lecturarea biografiei domnului Nifon Mihăiţă aflăm, fără surprindere, că s-a şcolit prin universităţi din Bucureşti, Anglia, Israel, Elveţia şi Canada. Nu ne interesează opera dânsului, pentru noi contează poziţia pe care o are în raport cu Biserica Ortodoxă Română şi faţă de Dreapta Învăţătură Ortodoxă. Spunând acestea mă gândesc că sunt situaţii când o persoană ocupă o funcţie importantă în Biserică, poartă un titlu şi veşminte arhiereşti, oficiază slujbe şi totuşi este în afara  Bisericii. Criteriul unic şi  negreşelnic de apreciere a cuiva este Dreapta Credinţă pe care o mărturiseşte, sau dimpotrivă, credinţa eretică la care se face părtaş.

Cu câţiva ani în urmă, domnul Nifon Mihăiţă a fost prezent la Busan, în Coreea de sud, la o întrunire ecumenică, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române. Ceea ce a putut să rostească acest domn în discursul susţinut, îl situează fără drept de apel în rândul marilor eretici ai lumii. În cuvântarea de câteva minute, a proferat nu mai puţin de patru erezii, fapt rămas aproape fără ecou în România, dar înfierat cu asprime în Grecia de Înaltpreasfinţitul Serafim al Pireului. Enumerăm cele patru erezii, fiecare cu un scurt comentariu.

1.Unitatea Bisericii a fost pierdută. Este părerea dânsului, afirmată cu seninătate, cu capul acoperit sau descoperit, public, în orice caz. Se prea poate ca în anii de seminar să fi buchisit în Învăţătura de Credinţă Ortodoxă cele ce urmează: ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi cxalitatea ereticilor, care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 1952, pag. 165). Textul acesta este mai mult decât lămuritor pentru toţi cei care bat drumurile ecumeniste, spunându-ne că ei vor refacerea unităţii Bisericii, unitate care există de la Cincizecimea ierusalimiteană şi va exista în veşnicie, neputând fi periclitată în niciun fel. Acest adevăr l-ar fi aflat de la un seminarist modest şi n-ar mai fi fost necesar să cutreiere lumea, decenii de-a rândul, în căutarea a ceea ce există şi e evident pentru orice om de bună credinţă.

2.Biserica existentă e divizată, este sacramental incompletă. Altă enormitate strigătoare la cer! Îl informăm pe domnul Nifon Mihăiţă, ca să afle măcar acum în al 73-lea an al vieţii, că Biserica lui Hristos nu este în criză, nu e împărţită şi are Sfinte Taine (sacramente, cum le zice dânsul) valide, le va avea până la sfârşitul veacului. Poate că dânsul se referă la biserica sa, acea apostată, la care ne îndeamnă Părinţii Bisericii să nu mergem cu niciun chip. Cu asemenea învăţături eretice, domnul Nifon Mihăiţă se situează, cu certitudine, în afara Bisericii lui Hristos şi are trei căi de urmat: să persevereze în erezie, să revină în Biserică prin pocăinţă şi prin rânduielile statornicite de aceasta, să plece de pe scaunul episcopal pe care-l ocupă abuziv. Pot să vă spun de pea cum calea pe care va merge. S-a pomenit vreodată în istorie ca un eretic să recunoască faptul că se află în rătăcire? Cred că nu.

3.Nu ştim care grupare creştină este urmaşa Bisericii vechi de la Ierusalim. Nu ştie domnia sa, sau poate se face că nu ştie, deoarece acestea sunt comandamentele vremii. În caz că, într-adevăr nu ştie, îi spunem noi, apăsat, ca să înţeleagă: Gruparea creştină numită Sfânta Biserică Ortodoxă este urmaşa Bisericii vechi de la Ierusalim, este singura Biserică, ce este în afara hotarelor ei este erezie, schismă rătăcire, apostazie, necredinţă. Şi încă ceva: nu vă cred câtuşi de puţin, domnule Mihăiţă, cănd afirmaţi asemenea elucubraţii, prefer să-L cred pe Fiul lui Dumnezeu, întrupat în istorie, Cel care ne-a spus despre Sfânta Biserică aceea că nici porţile iadului nu o vor birui. Dacă tot aţi hotărât în Creta ca orice sectă e ,,biserică’’, de ce n-aţi schimbat conţinutul Simbolului Credinţei în partea prin care mărturisim că credem într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, punând-o în acord cu ,,adevărul’’ potrivit căruia avem o mulţime de ,,biserici’’, ca să le daţi ,,legitimitate’’ acestora?

3.Toţi oamenii sunt fraţi în Hristos. Bine-ar fi! Aceasta-i dorinţa oricărui orthodox, este voinţa lui Dumnezeu! Dar, oare, lucrurile stau întocmai cum spuneţi? Mă tem că nu. Eu, umil preot de ţară, nu mă simt frate în Hristos cu dumneavoastră pentru un motiv simplu: aţi păşit pe tărâmul ereziei, iar erezia este despărţire de Dumnezeu, în caz că nu ştiaţi. Nu sunt frate în Hristos cu niciunul din cei care-L batjocoresc în chip josnic pe Fiul lui Dumnezeu, aşezându-L în acelaşi rând cu Buda, Mahomed, Confucius sau alţi impostori ai istoriei. Refuz să fiu frate în Hristos cu toţi ecumeniştii lumii, promotori ai tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii, plăsmuite în străfundurile iadului. Cum aş putea fi frate în Hristos cu cei care stau cu încăpăţânare în afara Bisericii Sale, luptând împotriva ei şi amăgindu-se că posedă adevărurile ultime şi absolute? Nu sunt frate în Hristos cu niciunul din care au ales să stea pe scaunul hulitorilor şi în sfatul necredincioşilor (Psalmul 1).

          5.Botezul creştin nu este altceva decât un grad sacramental mai înalt în familia spirituală a umanităţii. Sfânta Taină a Botezului este altceva, şi accentuez, decât îşi dă cu părerea domnul Mihăiţă. Nu vorbim de exprimarea agramată şi pleonastică ,,botezul creştin’’. În Creta aţi hotărât, indirect şi în chip viclean, că simulacrul de botez al ereticilor are aceaşi valoare cu Sfânta Taină a Bisericii lui Hristos. Greşiţi grav şi duceţi şi pe alţii în rătăcire. Mai puteţi,,mărturisi’’ UN BOTEZ SPRE IERTAREA PĂCATELOR’’. Botezul  în care credeţi poate fi orice, nicidecum Sfântă Taină. Nu mă voi apuca acum să explic şi să dau învăţături despre Sfântul Botez, nici să indic surse bibliografie, că oricum ar fi inutil.

Domnul Nifon Mihăiţă este eretic dovedit. Ar trebui să i se ceară să se lepede de erezii şi, prin pocăinţă să revină în Biserica lui Hristos. Cine s-o facă, ceilalţi eretici? În caz de refuz, ar urma să fie caterisit şi înlăturat ca un mădular putred, nu din Biserică deoarece oricum e în afara ei, ci din scaunul episcopal pe care-l ocupă în chip nedemn. Să nu-şi închipuie dânsul că s-a eternizat pe acel scaun şi nimeni nu-l poate clinti. Deşi lucrurile sunt clare ca lumina zilei, domnia sa a fost ales să participe la adunarea eretică din Creta. Cu alte cuvinte, ereticul e pus să hotărască pentru Biserică.

Preot Ioviţa Vasile

 

 

 

 

 

O lege necanonica, abuziva, opresiva, nedreapta si absurda

 

O lege necanonică, abuzivă, opresivă, nedreaptă şi absurdă

În anul 2015, cu un înainte de sinodul II tâlhăresc din Creta, cinstiţii noştri ierarhi au avut grijă să alcătuiască şi să aprobe o lege prin care să-şi sporească atribuţiile punitive împotriva preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi mirenilor care ar îndrăzni să conteste cele ce li s-a impus să aprobe la adunarea cretană. Legea are un titlu stufos şi greoi: ,,Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi ale instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române’’. Încă din titlu se poate vedea caracterul legii, iar în cele ce urmează voi susţine şi argumenta.

1.În art. 5 sunt prevăzute un număr de 12 (11) sancţiuni fără drept de contestare. Împotriva oricărei logici, împotriva dreptului la apărare, supuşii episcopului pot fi sancţionaţi fără măcar să-şi poată spune punctul de vedere, fără a putea apela la o instanţă superioară. Astfel e legiferat abuzul, bunul plac discreţionar al ierarhilor. Aceste sancţiuni sunt: dojana arhierească, oprirea mirenilor de la Sfânta Împărtăşanie, canon de post şi pocăinţă la mănăstire, mutarea disciplinară la o parohie de rang inferior, suspendarea din oficiul de paroh, degradarea din rangurile onorifice, perderea dreptului de a fi hirotonit, canonisirea la mănăstire pentru 30 de zile, oprirea clericilor de la unor lucrări sfinte, timp de 30 de zile, trecerea în ascultări inferioare timp de 30 de zile, mutarea disciplinară într-o altă mănăstire, excludere din monahism. Las la o parte faptul  aceaşi sancţiune, canonisirea la mănăstire, e prevăzută de două ori.

2.Prin art. 21 se aduce o jignire tuturor membrilor Bisericii, excluşi fiind, desigur, episcopii, prin aceea că e prevăzută sancţionarea consumului de droguri şi al substanţelor halucinogene asimilate drogurilor! Ca şi cum consumul de droguri ar fi un fenomen răspândit şi îngrijorător în Biserică, legiuitorii sancţionează cu asprime fapte inexistente. Chiar presupunând că unul din preoţi ar consuma droguri, el e supus sancţiunilor bisericeşti şi civile, adică e pedepsit de două ori pentru aceaşi faptă. Această prevedere e suficientă pentru a fi îndreptăţiţi să cerem retragerea legii, ca una care înjoseşte nepermis demnitatea preoţilor şi a celorlalţi membri ai Bisericii.

3.Art. 39 sancţionează ,,contrazicerea public, în scris sau prin mijloace audio vizuale, a poziţiei oficiale a Bisericii’’. Ca şi cum ar fi fost văzători cu duhul, cei care au redactat legea au prevăzut că parte din membrii Bisericii se vor opune sinodului II tâlhăresc din Creta. Cu alte cuvinte, încearcă să ia pliromei Bisericii dreptul de a recepta sinodul sau a-l respinge, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istorie. Dimpotrivă, Poporul lui Dumnezeu s-a pronunţat întotdeauna negreşelnic atunci când a fost necesar. Un singur exemplu: în anul 754 a avut loc un sinod cu participarea a 338 de episcopi care a hotărât că sfintele icoane trebuie îndepărtate din Biserici şi din casele credincioşilor şi distruse. Poporul lui Dumnezeu, călugări şi mireni, s-au ridicat cu vehemenţă întru apărarea sfintelor icoane. Altfel, am fi acum cu toţii nişte iconoclaşti. Doamne, fereşte! Pe lângă aceasta, poziţia oficială a Bisericii a fost stabilită, o dată pentru totdeauna, de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Sinoade Ecumenice şi locale şi nimeni n-are dreptul să hotărască altceva, cum s-a întâmplat în Creta.

4.Art. 14 sancţionează încălcarea jurământului depus la absolvire sau la hirotonie. Ce se spune în acest jurământ? ,,Jur înaintea Atotştiutorului şi Atotputernicului Dumnezeu că, în toată viaţa mea, voi păzi şi voi propovădui învăţătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, aşa cum s-a descoperit de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cum s-a propovăduit şi s-a predat de către Sfinţii Apostoli şi de către Sfinţii Părinţi’’. Dumneavoastră, cinstiţi ierarhi, aţi păzit sau aţi trădat învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe? Aţi păzit sau aţi încălcat Sfintele Canoane? Aţi respectat sau aţi nesocotit poziţia Bisericii stabilită de Sfinţii Părinţi? Evident, le-aţi călcat toate acestea în picioare. Şi-atunci, cine e pasibil de pedeapsă?

Jurământul este încălcat de toţi clericii care, prin pasivitate, nu i-au atitudine faţă de rătăcirile din Creta, adică nu păzesc Învăţătura Bisericii Ortodoxe. Caterisiţi-i pe toţi, că legea vă permite! Aici absurdul atinge proporţii monumentale. Dacă respecţi jurământul şi te împotriveşti sinodului tâlhăresc, prin nepomenirea ierarhului, eşti caterisit. La fel de bine poţi fi caterisit dacă nu iei nicio atitudine sau aprobi cele convenite în Creta. În ambele cazuri, caterisirea este perfect ,,legală’’. Ce fel de lege e aceasta?

5.O intruziune grosolană în practica şi tradiţia Bisericii este prevăzută la art. 29, alin. 7: ,,Clericul care care oficiază logodna separate de cununia religioasă se sancţionează cu dojană arhierească sau cu împlinirea unui canon de post şi pocăinţă la mănăstirea’’. De când există Sfânta Taină a Cununiei, între logodnă şi Cununie a existat un timp, mai scurt sau mai lung, sau Cununia s-a săvârşit imediat după logodnă, potrivit împrejurărilor şi după opţiunea celor doi tineri. În învăţătura lui Simeon al Tesalonicului, cuprinsă în Molitfelnic, este prevăzută această posibilitate: ,,Iar de va fi trecut câtăva vreme după logodna lor, atunci preotul având ştire, pregăteşte iarăşi masa în mijlocul bisericii…’’, şi urmează Cununia. Dicţionarul Explicativ defineşte logodna ca fiind ,,intervalul de timp dintre această ceremonie (a logodnei, n.a.) şi nuntă’’. Invocând faptul că legiuirile bisericeşti se adaptează prevederilor din Codul Civil, ierarhii noştri încalcă cu brutalitate practica şi tradiţia Bisericii şi mai inventează o abatere pentru care preoţii pot fi pedepsiţi. Este un precedent care va fi urmat de altele poate şi mai grave. Legiuirile bisericeşti din perioada neagră a comunismului erau mult mai echilibrate, fără atâtea restricţii şi pedepse şi urmau Sfintelor Canoane. Actualul Regulament seamănă mai degrabă cu un cod penal coercitiv şi abuziv în care s-au introdus un  număr extrem de mare de ,,abateri’’, cu pedepse pe măsură. Este un instrument de intimidare a preoţilor, monahilor sau mirenilor care ar cuteza să se opună atunci când bunele rânduieli bisericeşti sunt încălcate sau desfiinţate.

6. Grijulii, episcopii noştri au intuit că după sinodul II tâlhăresc o seamă de preoţi vor fi caterisiţi şi alungaţi din biserici, nu şi din Biserică, aceasta fiind cu neputinţă. Odată alungaţi, este evident că îşi vor continua slujirea, de aceea au prevăzut în Regulament interdicţia de înfiinţare a paracliselor particulare şi slujirea Sfintei Liturghii, fără aprobarea scrisă a episcopului (art. 40, alin. 1). Propun ca toţi Sfinţii care au slujit Sfânta Liturghie în catacombe, peşteri, închisori sau case, să fie caterisiţi post-mortem, deoarece nu aveau aprobarea scrisă a episcopului.

7.Un principiu elementar şi de bun simţ, prezent în legislaţia civilă, ne spune că un judecător nu este admis să judece într-un proces în care s-a antepronunţat, are interese sau este parte. În legislaţia bisericească, episcopul are rolul suveran în cauze în care este parte, prin faptul că aprobă (sau nu) hotărârea Consistoriului eparhial. Nepomenirea ierarhului la Sfintele slujbe pentru motive de erezie, este, să zicem, un ,,conflict’’ între preotul nepomenitor şi episcop. Cu toate acestea, episcopul ordonă judecarea preotului prin oameni aleşi şi numiţi de el, le indică dinainte sentinţa şi apoi, fireşte, o aprobă, căci de respins nu poate fi vorba. Curată imparţialitate! Nicio putere nu mai are Canonul 107 al Sinodului de la Cartagina, care spune: ,,S-a hotărât în acest Sinod că un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii’’.

8.Vă rog să observaţi cu atenţie articolul 59, care ne arată cum s-au pus ierarhii la adăpost de eventuale pedepse. ,,Sfântul Sinod este unica instanţă de judecată canonică a membrilor săi’’ (a episcopilor, n.a.) Cu alte cuvinte, Poporul Dreptcredincios nu are niciun cuvânt atunci când un episcop săvârşeşte abateri grave de la bunele rânduieli ale Bisericii. La hirotonirea episcopului, Poporul lui Dumnezeu, Biserica, exclamă  ,,vrednic este’’. Prin simetrie, tot Poporul poate interveni şi să spună ,,nu este vrednic!’’

Articolul prevede o procedură greoaie, complicată, imposibil de pus în practică şi sunt sigur că niciun ierarh nu va ajunge să fie judecat nici într-o mie de ani, după acest articol. Iată prevederile acestui articol: un episcop poate fi trimis în judecată numai la sesizarea Sinodului mitropolitan din care acesta face parte. Zadarnic ar sesiza o mie de credincioşi că un episcop e eretic, nu vor fi luaţi în seamă. Urmează ca Sinodul Permanent sesizat să aprobe introducerea în Sfântul Sinod a cauzei. Dacă nu aprobă, lucrurile se opresc aici. Se prevede că dosarul se întocmeşte de Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină a Sfântului Sinod. Este necesară apoi aprobarea Patriarhului României. După aceasta, Sfântul Sinod trebuie să aprobe trimiterea în judecată cu două treimi din voturi. Următorul pas este judecata propriu zisă. ,,Sentinţa acestei instanţe se aprobă, se respinge sau se modifică prin votul secret a două treimi din membrii Sfântului Sinod, întruniţi în şedinţă special de judecată’’. Este mai mult decât evident că această procedură a fost gândită ca să facă imposibilă judecarea unui episcop, indiferent de gravitatea faptei, indiferent că e vorba de erezie, schismă, apostazie sau omor. Şi ce proceduri simple şi rapide sunt prevăzute în cazul preoţilor, diaconilor, monahilor şi mirenilor!

Mă oporesc aici cu această analiză. După parcurgerea ei, fiecare îşi va da seama că Regulamentul în discuţie este, aşa cum am relevat în titlu, necanonic, abuziv, opresiv, nedrept şi absurd. Singura cale de îndreptare este retragerea şi desfiinţarea lui, lucru care, desigur, nu se va întâmpla. Biserica se află sub prigoana ierarhilor.

Preot Ioviţa Vasile