Nu ne este ingaduit sa primim pretinsele taine ale ereticilor

Motivul este simplu, uşor de înţeles pentru oricine: fapta este potrivnică voii lui Dumnezeu. Ne-o spune Sfânta Scriptură, ne-o spun Sfintele Canoane, legile Bisericii. Ne-o spun Sfinţii lui Dumnezeu, prin cuvânt, dar şi prin pilda vieţii lor.

Sfânta Scriptură ne îndeamnă, prin pana Sfântului Apostol Pavel: ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit’’ (Tit 3, 10). Tocmai pentru a nu fi părtaş păcatului cumplit al ereziei şi osândei ereticului în iad, Apostolul neamurilor porunceşte cu atâta fermitate detaşarea şi îngrădirea celor binecredincioşi, care doresc cu sinceritate să-şi lucreze mântuirea.

Canonul 46 Apostolic acelaşi lucru ne îndeamnă: ,,Poruncim ca să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?’’ Aici sunt pomenite doar două taine, dar interdicţia se extinde, în chip logic, asupra tuturor pretinselor taine, slujbe şi ierurgii săvârşite de eretici, lipsite de har şi implicit de validitate. Aici au greşit grav şi cu bună ştiinţă participanţii  la adunarea din Creta: au admis căsătoria unui ortodox cu o heterodoxă, o baptistă, bunăoară, şi prin aceasta au recunoscut ,,validitatea’’ simulacrului de botez săvârşit în secta baptistă, sau de oricare altă sectă. Strigător la cer! Şi domnul Andrei Andreicuţ, şezător pe jilţ arhieresc la Cluj, caută să ne convingă câtă grijă şi dragoste au ei pentru cei din diaspora, căsătoriţi cu neortodocşi, de a nu-i lăsa să vieţuiască în păcat, ca şi cum o asemenea ,,cununie’’ ar avea valoare de Sfântă Taină.

Departe de a fi Sfinte Taine, lucrările ereticilor aduc întinăciune asupra celor  care le primesc. O spune desluşit următorul Canon Apostolic, 47, care are următorul conţinut: ,,Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are Botezul cu adevărat, sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici, să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi’’.

Să mai spunem că aceia care se apropie de potirele eretice primesc otravă, după cum spun Părinţii Bisericii, nicidecum Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos.

Astăzi, în Biserica lui Hristos pomenim pe Sfântul Mucenic Erminingheld, fiul lui Luvighild, împăratul goţilor. Familia împăratului era căzută în erezia ariană. Episcopul Ispalitaniei, Leandru, l-a întors din rătăcire pe Erminingheld, ceea ce a stârnit revolta împăratului. Rămânând neînduplecat, Sfântul Erminingheld a fost ferecat de tatăl său şi aruncat în închisoare. Aici i s-a trimis un episcop eretic pentru a-i duce aşa zisa împărtăşanie, de Sfintele Paşti. ,,Iar Sfântul răbdător de chinuri, îngreţişându-se de episcopul arian şi mustrând aspru credinţa lui cea rea, l-a izgonit de la sine, neprimind împărtăşirea cea eretică. Şi a fost împărtăşit de un preot dreptcredincios, pe care Sfântul Leandru, episcopul, l-a trimis la dânsul în taină cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos’’ (Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag. 11).

Orbit de reaua credinţă şi de mânie, împăratul Luvighild a trimis slujitorii şi i-au tăiat capul Sfântului. Deasupra Sfântului s-au arătat făclii aprinse şi s-au auzit cântări îngereşti. Lovit de pedeapsa lui Dumnezeu, împăratul ar fi vrut să vină la Dreapta Credinţă, însă nu i s-a îngăduit. Dumnezeu a rânduit lucrurile cu atâta înţelepciune, încât neamul goţilor a părăsit rătăcirea ariană şi a venit la Credinţa cea adevărată.

Normativă pentru noi şi pentru vremurile de acum este este şi atitudinea Sfântului Ioan Evanghelistul. Aflându-se sub acelaşi acoperiş cu un eretic al vremii, Cerint, Apostolul Domnului şi-a îndemnat ucenicii să părăsească locul, nu cumva să se prăbuşească clădirea peste ei.

 

Preot Ioviţa Vasile, ,,părinte fondator al Episcopiei Sălajului’’

Noi, ortodocsii avem Acelasi Dumnezeu, laolalta cu ereticii, musulmanii si evreii?

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, am urmărit un reportaj despre un conflict între ortodocşii şi sectarii dintr-o localitate rurală. În încercarea sa de a aplana lucrurile, reporterul a stat de vorbă cu un teolog ortodox, căruia i-a adresat această întrebare: ,,De ce a trebuit să să izbucnească acest conflict,  nu au cele două părţi Acelaşi Dumnezeu?’’ Răspunsul a fost neaşteptat şi categoric: ,,Nu!’’ Apoi a explicat: Dumnezeul nostru este Unic şi Adevărat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Făcător al cerului şi al pământului, a tuturor celor văzute şi nevăzute; ei au un dumnezeu creat artificial, pentru că s-au separat de Biserica lui Hristos şi implicit de Adevăratul Dumnezeu. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a cinstit-o pe Maica Sa, cum şi noi o cinstim; dumnezeul lor sectar le porunceşte lor să aducă hule înfricoşătoare asupra Preacuratei Fecioare Maria. Dumnezeul nostru S-a răstignit pe Sfânta Cruce, care ne-a rămas ca un semn veşnic; sectarii urăsc Crucea, la fel ca dumnezeul lor. Dumnnezeul nostru a întemeiat Sfânta Biserică pentru mântuirea tuturor oamenilor; dumnezeul lor i-a despărţit de Biserică şi i-a fărâmiţat în mii de secte. Cum am putea spune că noi şi sectarii ne închinăm Aceluiaşi Dumnezeu? Este o absurditate!

Trebuie să recunoaştem că această demonstraţie a fost una fermă de bun simţ, care înlătură orice echivoc în privinţa Adevăratului Dumnezeu. Dacă noi ortodocşii şi sectarii de multe feluri, zişi creştini, nu avem Acelaşi Dumnezeu, cum am putea spune că noi, musulmanii şi evreii ne închinăm Unui Dumnezeu comun?

În încercarea lor nătângă de a uni cele imposibil de unit, ecumeniştii se străduiesc din răsputeri să ne convingă că toţi oamenii se închină Aceluiaşi Dumnezeu. Adevărul este că toţi suntem făpturi create de Acelaşi Dumnezeu şi aci ne oprim. De-aici înainte apele se despart. Fiecare religie îşi are zeitatea sa, dacă este monoteistă, sau divinităţile lor, în cazul politeiştilor. Monoteismul nu este criteriu care să asigure superioritatea şi adevărul unei religii. A te închina unei singure entităţi diavoleşti sau mai multora, este cam acelaşi lucru. Ne spun distinşii ecumenişti că între Dumnezeul ortodocşilor şi Allah n-ar exista nicio deosebire, decât aceea de nume, fiind vorba de Acelaşi Dumnezeu! Fals. Lucrurile trebuie spuse cu limpezime: Allah este un zeu preislamic, dinainte de Mahomed, adorat, împreună cu alţi zei, de arabii politeişti. ,,Meritul’’ lui Mahomed este acela că a înlăturat ceilalţi zei, păstrându-l pe Allah, de unde şi caracterul monoteist al islamismului. Dar am spus, caracterul monoteist al unei ,,religii’’ nu este indiciu că aceasta este revelată şi, deci, adevărată. Psalmistul David a scris sub insuflarea Preasfântului Duh: ,,Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni’’ (Septuaginta). Aşadar, Allah nu este altceva decât o entitate demonică, iar islamismul o îngrămădire de învăţături drăceşti, cu totul opuse Învţăturii Sfintei Biserici Ortodoxe. Islamismul este opera evreilor. ,,Prin secolul al VI-lea văd evreii cum Creştinismul se întinde şi cuprinde toată lumea. Vor, însă, cu orice chip, să oprească răspândirea lui. Se adună atunci în taină mai-marii evreilor, Sanhedrinul, şi plănuiesc o religie luptătoare împotriva Creştinismului, mahomedanismul. Foarte puţini, poate, ştiu că islamul nu a fost lucrarea şi plăsmuirea analfabetului şi sălbaticului Mahomed, ci a evreilor. Foarte puţini au habar că mahomedanismul este făcătură evreiască, deoarece toate informaţiile istorice despre acest lucru sunt măsluite de către cei ce au interes să ascundă asta. Cine mai ştie azi, că însuşi Mahomed era evreu după mamă? Câţi ştiu că, cel puţin trei dintre femeile lui erau evreice şi că el era un îndrăcit? Cine a aflat vreodată că toţi cei apropiaţi din jurul său erau satanişti (vrăjitori, astrologi, spiritişti)? Au reuşit lucifericii Sanhedrinului să facă din analfabetul, epilepticul şi demonizatul beduin Mahomed, profet mincinos. L-au propulsat în frunte ca, prin sabie, să răspândească mincinoasa religie şi să rănească astfel Creştinismul’’ ( Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, pag. 141).

Cuvintele acestea nu se vor auzi niciodată la vreun curs de Istoria religiilor, în Facultăţile actuale de Teologie. Nu le-am auzit nici eu în vremea comunismului, dar odată citite, mi-au lămurit multe din nedumeririle pe care le aveam. Ca să nu mai lungim inutil relatarea, cu această certitudine să rămânem: Allah este o entitate demonică, Mahomed, prorocul său mincinos. Mai e nevoie să repetăm cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?’’  (II Corinteni 6, 14-15). DUMNEZEUL NOSTRU NU ESTE ALLAH AL MAHOMEDANILOR!

Despre evrei spunem, cu certitudine, că a fost poporul ales de Dumnezeu şi din mijlocul lui s-au ridicat oamenii prin care Dumnezeu a dat lumii Revelaţia Vechiului Testament. Afirmaţia este valabilă până la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. ,,Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu’’ (Ioan 1, 11-12). ,,Ei (iudeii) au răspuns: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam… Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni  şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl al minciunii’’ (Ioan 8, 39 şi 44). Evreii din vremea aceea, şi cei de-acum, sunt dezmoşteniţi şi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu, care nu le mai este Tată şi nici ei nu sunt fiii Lui. Adevăratul Popor al lui Dumnezeu este alcătuit din fiii Sfintei Biserici Ortodoxe, păstrătorii credincioşi ai adevărurilor Sale revelate şi mântuitoare. Dacă evreii L-ar fi primit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, am putea spune, cu deplină îndreptăţire, că avem Acelaşi Dumnezeu. Aşa însă… Să ne mai lase-n pace ecumenişti lumii şi să nu îndruge tot felul de inepţii, căci cu acestea nu schimbă cu nimic realitatea şi nici adevărurile dumnezeieşti.

,,Căci deşi sunt unii numiţi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, – precum sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi prin El’’ (I Corinteni 8, 5-6). Amin

 

 

Pr. Ioviţa Vasile

Ereticul Alexandru Stan a fost elogiat de Daniel Ciobotea

,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească…’’  De aceste cuvinte profetice ale Sfântului Antonie cel Mare mi-am adus aminte urmărind o înregistrare dintr-o emisiune a unui post de televiziune adventist, protagonist fiind preotul lui Baal, Alexandru Stan. Am întâlnit acest personaj sinistru pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, la un examen, la Institutul Teologic din Sibiu. Acum mi-a fost dat să-l revăd în filmuleţul amintit. Îmbrăcat în reverend bej, cu un fes ridicol, omul se expunea batjocurii moderatorului eretic adventist cu o inconştienţă crasă. Între timp, Dumnezeu l-a trecut din viaţa aceasta pământească şi, desigur, a trecut şi prin judecata particulară şi a dat răspuns pentru neghiobiile cu care a smintit atâta lume. Cât va fi putut răspunde.

Chiar de la început, Alexandru Stan o ţinea morţiş pe-a lui. Spunea cu nonşalanţă că Adam n-a existat, că avem de-a face cu o legendă. Despre cartea Genezei vorbea ca despre o metaforă împrumutată de la babiloneni. Pentru el, cele relatate în Vechiul Testament sunt… prostii. Dumnezeule Mare!  Când a venit vorba despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, preotul lui Baal a ajuns la apogeul ridicolului: Fiul lui Dumnezeu n-a murit pentru păcatele omenirii, ci pentru că a fost condamnat la moarte şi din această inepţie nu l-a mai putut clinti nimeni. A fost momentul când ereticii adventişti l-au luat în derâdere, Stan avea mintea prea înceţoşată ca să-şi dea seama, şi aşa se încheie prestaţia tâmpă şi jalnică a acestui impostor, care a ocupat zeci de ani o catedră universitară la Facultatea de Teologie şi a întinat cu prezenţa sa câteva Sfinte Altare.

Am stat şi m-am întrebat: cum a fost cu putinţă?  A fost, pentru că de multă vreme trăim într-un absurd existenţial, într-o nebunie generalizată, când nesimţirea şi mârlănia sunt ridicate la rang de virtuţi. Sentimentul care ne încearcă este unul de amărăciune, acelaşi pe care l-a simţit Sfântul Prooroc când a scris: ,,Necredinţa şi tăgada Domnului, căderea de la credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea la lucruri viclene. Şi lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă deoparte; adevărul se poticneşte în pieţe şi fapta cinstită nu mai are loc. Adevărul nu mai este şi cel ce se dă la o parte din calea răutăţii este sfărâmat’’ (Isaia 59, 13-15).

,,Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va secera’’ (Galateni 6, 7). Şi Dumnezeu a adus sfârşitul lui Alexandru Stan, într-o zi de toamnă târzie a anului 2016. Obişnuitul mesaj al lui Daniel Ciobotea a fost citit la înmormântarea ereticului preot, fiindu-i lăudată activitatea de la Sfântul Altar şi cea de la catedra universitară. Ca între eretici. Este dureros când moare cineva cuprins de morbul ereziei, fără pocăinţă. Aşa a fost Alexandru Stan. Am fi dorit să rostim măcar obişnuitul ,,Dumnezeu să-l ierte’’. N-o putem face, şi asta ne sporeşte amărăciunea.

 

Pr. Ioviţa Vasile.

Pacatul sodomit, boala veche in sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Romane

 

S-au stins ecourile scandalului provocat de Onilă Corneliu. Scriam mai de mult că sinodalii se vor strădui să-l scoată cât mai bine din această ruşine, şi aşa a fost. Omul a fost pus la păstrare. E tânăr, în plină putere şi mai are destule posibilităţi de a face rău Bisericii lui Hristos. Până atunci, se bucură de ,,căsuţa’’ ce i s-a pus la dispoziţie şi de suma frumuşică pe care o va încasa lunar. Nici vorbă de caterisire, oprire de la săvârşirea Sfintelor Slujbe, depunerea din slujirea clericală. Acestea sunt pedepse rezervate preoţilor care şi-au ridicat glasurile întru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe, după marea trădarea din Creta. Stătătorii pe scaunele episcopale socotesc că  problema e rezolvată. Nici pe departe. Sunt încă destui domni care se fac vinovaţi de acelaşi păcat şi de multe altele, de gravitate extremă, procentul lor apropiindu-se, după estimări realiste, de 50% din numărul sinodalilor! De aceea mă şi întreb, cine va fi următorul scos în faţă şi arătat cu degetul, când iarăşi se va porni o campanie mediatică împotrivă Bisericii. Cunoaştem prea bine că neprietenii acesteia se străduiesc din răsputeri să o distrugă, în pofida a ceea ce a spus Mântuitorul că ,,nici  porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18). Cât timp a durat scandalul, am stat de vorbă cu foarte mulţi credincioşi. Cei mai mulţi se arătau neîncrezători, refuzând să creadă cele vehiculate în spaţiul public. Aceştia au ieşit din scandal întăriţi în credinţă. Ceilalţi, puţini, se bucurau de isprăvile lui Onilă, găsind prilej de justificare pentru lipsa lor de ataşament faţă Biserica lui Hristos.

Înainte de a pleca din viaţa aceasta, Adrian Hriţcu, arhiereu la Iaşi şi la Paris, a stat de vorbă cu un preot, Ciprian Mega, acum stabilit în Cipru, căruia i-a destăinuit multe lucruri din viaţa lui trecută. În 1957 a fost hirotonit episcop, în împrejurări tulburi, recunoscute ca atare. Mărturisirea lui este cuprinsă în cartea Pântecele desfrânatei, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, p.140: ,,La o lună după ce am fost hirotonit arhiereu, m-am dus cu mitropolitul la Bucureşti, la Sinod. Ajungând la Patriarhie, am discutat puţin cu ierarhii care veniseră deja, apoi ne-am îndreptat fiecare spre camerele în care fuseserăm cazaţi. Înainte de a ne despărţi, Iustin (Moisescu, viitorul Patriarh, n. a.) mi s-a adresat foarte grav:

-Dragul meu, să-ţi încui bine uşa!

M-am speriat pentru moment, apoi, gândindu-mă că face vreo glumă, am zâmbit, însă el a continuat:

-Ascultă-mă bine! Să-ţi încui bine uşa, căci ăştia cu care am vorbit în seara aceasta sunt toţi nişte balauri! Fereşte-te de ei, ca să nu te mănânce!

Nu am înţeles exact voia să insinueze, însă mă gândeam, cum e şi firesc, că făcea aluzie la unii dintre sinodali, despre care se zvonea că ar fi homosexuali. Avea să mă lămurească tot el, când ne-am întors la Iaşi, în maşină:

-Fereşte-te nu atât de cei ce ucid trupul, căci aceia sunt slabi şi nu se vor atinge de tine… Fereşte-te de cei care ucid şi sufletul şi trupul’’.

Acum, când privim în urmă, faptul nu ne mai miră. Ştim prea bine că înclinaţiile spre păcatul sodomit era un avantaj decisiv pentru a accede în treapta arhieriei, pentru că alegerea nu o făcea Poporul lui Dumnezeu, ci vrăjmaşii Bisericii. Era suficient să existe câteva voci care, la momentul hirotoniei, să cânte sau să strige:,,Vrednic este’’, şi alesul era înveşmântat ca episcop. Un asemenea om era uşor şantajabil, simplu de manipulat şi oferea garanţia că nu va mişca niciodată în front. Dimpotrivă, cum s-a dovedit, era un executant docil al ordinelor venite de la vrăjmaşii Bisericii. Şi ce bine ar fi putut horărî cei ce se îndreptau cu ură ancestrală împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Avantaje pentru candidaţii la scaunele episcopale erau şi apartenenţa la organizaţiile oculte, slujirea cu devotament a securităţii, practicile satanice, necredinţa şi dorinţa mărturisită de a pune umărul la distrugerea Bisericii. A mărturisit-o fără echivoc Adrian Hriţcu, când a descris întrevederea cu doi ofiţeri de securitate. Unul din ei i-a aruncat o hârtie, spunându-i: ,,Scrieţi  aşa: Subsemnatul… cum vă numiţi, numele complet… declar pe proprie răspundere că voi colabora pe tot parcursul activităţii mele de episcop cu Securitatea Republicii şi cu Partidul Comunist. Mă oblig prin această declaraţie să contribui la destabilizarea Bisericii Ortodoxe… care, prin predici şi slujbe, contribuie la îndobitocirea poporului şi îl revoltă împotriva sistemului communist. Puneţi data şi semnaţi, vă rog. Mă bucur, tovarăşe episcop, că ne-am putut înţelege cu dumneavoastră şi avem speranţa că vom stabili o colaborare cât mai eficientă, mai ales că sunteţi membru al Masoneriei, societate care a născut sistemul comunist, precum şi alte sisteme politice şi ideologii’’ (Op. cit., pag 130-131).

Ar mai fi ceva de adăugat? Eu cred că nu.

 

Pr. Ioviţa Vasile, ,,părinte fondator al Episcopiei Sălajului’’

Reflectii asupra Canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

 

Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cuprinse în Tradiţia Bisericii, mai exact în Sfânta Tradiţie. În armonie cu acestea se află Canoanele sinoadelor locale, prin urmare, aparţin şi ele Sfintei Tradiţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Canoanele Sfinţilor Părinţi. Sfânta Tradiţie este parte a Revelaţiei sau Descoperirii dumnezeieşti. Concluzionăm de-aici că Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe sunt componente al Revelaţiei Dumnezeieşti şi asta ne arată că ele nu sunt şi nu vor fi niciodată perimate, încât să poată spune cineva că nu mai corespund vremurilor noastre. Dimpotrivă, alături de Sfintele Dogme, ele sunt stâncile neclintite care ne feresc de rătăciri şi ne străjuiesc drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că aceia care nesocotesc şi încalcă Sfintele Canoane, nu au statornicie şi certitudini în privinţa dreptei vieţuiri, sunt nişte rătăcitori pe nisipuri mişcătoare. Aceste consideraţii sunt necesare cu atât mai mult cu cât, în vremea noastră, cei dintâi chemaţi a le apăra şi păzi, ierarhii, le dispreţuieasc, le încalcă, socotindu-le inutile. Mare păcat! Adunarea eretică din Creta este exemplul elocvent care ilustrează în chip nefericit afirmaţia de mai sus.

În cele ce urmează, mă voi referi la Canonul 15 al Sinodului I- II din Constantinopol, cel care fundamentează, alături de Canonul 31 Apostolic, întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi erezie, chiar înainte de a fi osândiţi de Sinod. Conţinutul Canonului este acesta: ,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar  pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

 Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.

Precum se vede, în partea întâia Canonul arată mare asprime faţă de cei ce întrerup pomenirea pentru orice păcat de care s-ar face vinovat întâi stătătorul (desfrâu, beţie, omor chiar). Când însă episcopul a căzut în păcatul ereziei, Canonul este neîndurător şi prevederile lui au caracter imperativ.

1.Devine obligaţie întreruperea pomenirii şi-i apără pe preoţi de certarea canonicească, adică de judecata episcopilor. Această prevedere a fost încălcată cu brutalitate de ierarhii eretici care au purces la ,,caterisirea’’ vrednicilor preoţi care au cutezat să se îngrădească de erezie. Canonul 3 al Sinodului III Ecumenic spune cu multă limpezime că actul caterisirii este nul atunci când episcopul este eretic. Comentând acest Canon, părintele Floca menţiona: ,,În cazul în care superiorul (episcopul) propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică atunci respectivii au dreptul şi datoria ca imediat să se despartă de acel superior’’. Acest imperativ l-au avut în vedere Cuvioşii şi Cucernicii Părinţi care au încetat pomenirea ereticilor.

2. Preoţii care au urmat acestui Canon, au ştiut cele ce vor urma şi cu toate acestea şi-au asumat împlinirea lui. Au fost ameninţaţi, denigraţi, şantajaţi, izolaţi, alungaţi din sfintele locaşuri. Familiile lor au avut de suferit de asemenea, deorece au fost private de cele ce li se cuveneau. Este motivul pentru care Canonul îndeamnă pe toţi membrii Bisericii să le dea cinstea cuvenită celor ortodocşi. Spre cinstea lor, sunt destui credincioşi care li s-au alăturat şi îi spijină, înţelegând că sfinţiţii slujitori şi-au pus în joc liniştea şi sănătatea pentru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe, în faţa avalanşei de erezii abătute asupra Bisericii lui Hristos, chiar de cei aşezaţi în jilţuri arhiereşti.
3. Preoţii nepomenitori alungaţi din biserici, nu şi din Biserică, au fost acuzaţi de pseudo-episcopi precum că ar fi schismatici. Priviţi, vă rog, cuvintele Canonului: ,,nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Exact opusul a ceea ce zic episcopii eretici. De aceea nu le convine cinstiţilor ierarhi acest Canon şi se feresc de el ca de foc. Nu-l citează, nu fac niciodată trimitere la el. Îi incriminează, şi asta n-o pot accepta cu niciun chip.

4.Vă rog să observaţi că acest Canon nu-i numeşte pe cei căzuţi în erezie episcopi, ci pseudo-episcopi sau minciuno-episcopi, nici învăţători, ci pseudo-învăţători. Asta înseamnă că respectivii sunt decăzuţi din demnităţile arhiereşti şi ar trebui ori să se pocăiască şi să fie iertaţi şi reprimiţi în Biserică în rândul mirenilor, ori să plece din tronurile pe care le ocupă. Potrivit Canonului 3 al Sfântului Atanasie cel Mare, celui căzut în erezie să nu i se dea loc în cler.

 

Pr, Ioviţa Vasile

Tu esti diavol, nu episcop

 

Faptele murdare sunt ascunse cu grijă. Oricâtă precauţie ar arăta autorii lor, în cel din urmă acestea ajung cunoscute, chiar după zeci şi zeci de ani. Vorbele pompoase reuşesc să acopere o realitate ruşinoasă doar până la o vreme. Buboiul tot se sparge până la urmă şi atunci asistăm la o erupţie dezagreabilă şi greţoasă. Dumnezeu nu lasă aceste nelegiuiri, tăinuite cu mare băgare de seamă, să se perpetueze la nesfârşit: ,,Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut’’ (Matei 10, 26).

Să vedeţi un extras din mesajul domnului Daniel Ciobotea, ocupantul scaunului patriarhal, la înmormântarea pseudo-episcopului Adrian Hriţcu în 2013: ,,La acest moment de vremelnică despărţire, până la obşteasca Înviere, aducem omagiul nostru pentru osteneala depusă în ogorul Sfintei noastre Biserici, în ţară şi departe de ea’’. Cu adevărat, mult s-a ostenit Adrian Hriţcu, şi iată cum: ,,Pe 10 decembrie ne-am întors la Agapia. De data aceasta eram însoţiţi de miliţieni, care au intrat cu forţa în chiliile mănăstirilor, scoţându-le pe călugăriţe afară şi obligându-le să părăsească în acel moment aşezământul monahal. Toate plângeau, iar securiştii şi miliţienii enervându-se, începură să dea în ele. Nemaiputând să privesc scena aceea îngrozitoare, m-am întors cu spatele şi mi-am aprins o ţigară ca să mă calmez. În spatele meu se auzeau strigăte disperate, îngrozitoare. Aceste femei erau date afară din propria lor casă, în plină iarnă, fiind totodată bătute şi înjurate. Cum stăteam puţin detaşat de acel peisaj, aud cum din spatele meu se apropie o femeie care strigă cu disperare:

-Prea Sfinţite… Prea Sfinţite, salvaţi-ne! Priviţi ce ne fac nemernicii ăştia! Nu ne lăsaţi Prea Sfinţite.

Zicea cuvintele acestea înecându-se în lacrimi şi, apropiindu-se, a sărit să-mi sărute mâna. Văzând ce vrea să facă, i-am dat, ca din din reflex, o palmă puternică pesta obraz. Călugăriţa a amuţit şi m-a privit blocată preţ de câteva clipe. O priveam şi eu, speriat de gestul pe care îl făcusem. După ce m-a privit îndurerată, mi-a zis cu o ură crâncenă:

-Tu eşti diavol, nu episcop!

Am lăsat-o să plece şi, întorcându-mi privirea de la scena aceea îngrozitoare, mi-au dat lacrimile. Am aşteptat până ce miliţienii au urcat toate călugăriţele cu pricina într-un camion, cu care le-au transportat apoi până la Paşcani, de unde aveau să meargă fiecare unde ştiau, numai la mănăstire nu. După ce s-a încheiat calvarul de la Agapia, m-am întors la Iaşi’’ ( Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, f.a., p. 142-143).

Faptele s-au petrecut în 1959, când se punea în practică diabolicul decret privind alungarea monahilor din Sfintele Mănăstiri şi închiderea acestora. Ceea ce citim aici cu stupoare n-a fost, din păcate, ceva singular. Mi-amintesc de ceea ce relata cineva despre Iustin Moisescu, patriarhul de mai târziu, care se ostenea din răsputeri pentru aplicarea decretului amintit. Odată, la o mănăstire i-ar fi spus unei maici: ,,Pleacă de-aici, ieşi afară din mănăstire! Uite, eu îţi dau binecuvântare să te măriţi’’.

Bunul Dumnezeu să se milostivească de cei doi ierahi, trecuţi din viaţa aceasta, şi să le ierte grozăviile săvârşite, nu ca nişte oameni, ci ca diavoli, că altfel nu pot să le spun.

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

 

A fi în Biserica lui Hristos

A fi în Biserica lui Hristos este crucial pentru orice făptură care vrea să se mântuiască. Sfântul Apostol Pavel a definit Sfânta Biserică drept ,,stâlp şi temelie adevărului’’ (I Timotei 3, 15). Este de la sine înţeles că în afara adevărului nu poate exista mântuire, pentru că Adevărul este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie. Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a scris cuvintele memorabile care străbat istoria: ,,Extra Ecclesiam nulla salus’’, adică ,,în afara Bisericii nu există mântuire’’. Citind aceste cuvinte, ne dăm seama de marele dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, acela de a fi născuţi din nou, prin Sfântul Botez, în Una, Sfânta, Soborniceasc şi Apostoleasca Biserică, tezaurul în care se păstrează cu scumpătate comoara de adevăruri mântuitoare cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi, precizez că atunci când scriem Biserică majusculizat, ne referim la Biserica vie, adică la comunitate, la totalitatea credincioşilor şi păstorilor, iar dacă scriem această vocabulă cu literă mică, definim locaşul liturgic, sfânta biserică în care ne adunăm să săvârşim Sfânta Liturghie, celelalte Sfinte Taine şi slujbe. În biserica de zid poate intra oricine, cu diverse scopuri ori interese. În Biserica lui Hristos intră numai aceia care au primit Sfântul Botez Ortodox şi păstrează Sfânta Credinţă Ortodoxă în sublimul ei Dumnezeiesc.

Poate exista un oarecare episcop, care se înveşmântează cu odăjdiile arhiereşti, săvârşeşte slujbe în biserica de zid, ocupă un scaun episcopal şi exercită toate actele administrative ale episcopiei, şi totuşi este în afara Bisericii lui Hristos, neavând Dreapta Credinţă Ortodoxă.

Un preot căruia i s-a încredinţat o comunitate bisericească spre păstorire este în Biserica lui Hristos numai dacă păstrează Sfânta Credinţă Ortodoxă integral, fără adaosuri, omisiuni ori denaturări.

Vedem un călugăr purtător de veşminte caracteristice, care vieţuieşte în mănăstire, despre care ştim că a depus făgăduinţele monahale, participă la slujbele din biserică şi, aparent, trăieşte o viaţă de privaţiuni. Acestea sunt semne exterioare. Ceea ce-l face cu adevărat călugăr şi mădular al Bisericii lui Hristos, este Dreapta Credinţă Ortodoxă, trăită şi mărturisită.

Aşadar, să nu ne amăgim privind semnele exterioare şi să-i catalogăm pe cei menţionaţi mai sus după aparenţe. Ereticii se exclud din Biserica lui Hristos în momentul cănd au păşit pe tărâmul ereziei, iar actele ulterioare ce le săvârşesc sunt lipsite de valoare. Fie că e vorba Liturghie, de hirotoniri, spovedanie sau orice Sfântă Taină, ori Sfântă Slujbă. Nu uitaţi ce s-a spus în vechime: ce se primeşte de la eretici, cu pretenţie de Sfântă Împărtăşanie, nu este Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului, ci otravă. Fie ca acestea scrise aici să fie imbold pentru noi toţi de a ne întări şi a spori în Sfânta Credinţă Ortodoxă, singura mântuitoare.

 Preot Vasile Iovița