Răutatea veche nu poate fi bunătate nouă

Cărţile noastre bisericeşti au păstrat relatarea unui episod din viaţa Sfântului Antonie cel Mare. Este vorba de vremea când diavolul a venit să-l ispitească şi să-i spună: ,,De nimic altceva nu mă rog ţie, Sfinte Părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui’’. Sfântul cel blajin i-a răspuns: ,,Precum voieşti voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineată să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta’’.

În vremea nopţii, Sfântul a ridicat spre cer mâinile sale şi îngerul Domnului a venit şi i-a spus dumnezeiesc cuvânt. ,,Aşa grăieşte Domnul: te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu eşti răutatea cea veche şi nu poţi fi bunătate nouă, fiind începător de demult al răului şi acum nu vei începe a face binele… Dar ca să nu ai răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi’’.

A doua zi, diavolul s-a înfăţişat Sfântului şi acesta i-a spus: ,,M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul Domnul meu’’, şi i-a spus canonul ce-l avea de împlinit pentru ca pocăinţa să-i fie primită. N-a sfârşit bine vorba, şi diavolul a izbucnit: ,,O, călugăre, eu de aş fi voit a mă numi pe mine răutate veche, urâciune a pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi la început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi mântuit… stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea, ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea’’. Şi diavolul a plecat.

Sfântul Antonie s-a sculat iarăşi la rugăciune şi, mulţumind Domnului, a zis: ,,Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface’’. (După Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 351-353)

Concluzie. Să nu lăsăm răutatea noastră să se învechească. ,,Soarele să nu apună peste mânia voastră’’ (Efeseni 4, 26).

Preot Ioviţa Vasile

 

Canon de rugăciune pentru liniştea copilului 

  • Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului
  • Acatistul Sfântului Mucenic Mina
  • Acatistul Sfântului Stelian
  • Acatistul Buneinestiri

6 gânduri despre „Răutatea veche nu poate fi bunătate nouă”

  1. Intelept si de folos cuvant pentru noi toti,ramas inscris din vremurile stravechi ,pe cand traia Sf.Antonie Cel Mare.Sa va rasplateasca Dumnezeu jertfa cu alese binecuvantari,Parinte Vasile!

    Cu fiecare gand rau,prin cuvant sau tradus in fapta ,imaginea de sine a omului este afectata.
    Pentru a pune inceput bun pocaintei ,omul trebuie sa traiasca in simplitate si smerenie.
    Ce face omul rau? Neaga adevarul, se preface, isi pune masca bunatatii si se straduieste din rasputeri sa ii convinga pe altii ca de fapt el este bun, prin manipulare si inselaciune. Afiseaza in exterior bunatate si calm in speranta ca nimeni nu-si va da seama de raul care salasluieste in el.
    ‘Bunatatea’ lui se afla doar la nivel de pretentie. Este, in fapt, o minciuna. Minciuna nu este destinata atat de mult sa-i amageasca pe ceilalti, cat amagirii de sine. Oamenii rai nu pot sau nu vor tolera durerea unor reprosuri aduse lor,nici nu vor putea sa recunoasca ca au gresit.

    Omul rau devine cu timpul un maestru al deghizarii si manipularii,in dorinta sa de a-si satisface pornirile de agresivitate, narcisismul, dorinta de putere si de dominare.
    Neasumarea este o caracteristica centrala a acestor oameni.
    Spunea Parintele Arsenie Boca:“*Nimic mai greu, nimic mai periculos decat sa te lupti cu ingustimea si cu formalismul.
    Nimic mai primejdios, decat a combate rautatea, care crede ca are dreptate, ca apara adevarul si ca slujeste lui Dumnezeu…Rautatea e o osanda, o moarte anticipata, care chinuieste firea, dar nu e naturala, e o venetica in fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu sa o izgoneasca din fire, cu ajutorul omului…: “Iata, eu va trimit pe voi ca pe niste miei in mijlocul lupilor.Misiunea lui Iisus, data si mieilor, e descojirea firii de absurditate, de salbaticie, de caricatura existentei: demonicul”.
    Si iarasi:”Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si dea arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte…Nu-i ocaram, ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (II Petru 1, 20). Totusi, pe cat se poate, sa incercam sa-i intelegem, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugirile vicleanului. E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intra vrajmasul in cetate, adica prin cele de-a stanga, relele. Cand insa vede ca nu poate amagi pe om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. (Firul iubirii omului are doua capete: de-a stanga iubirea celor rele si de-a dreapta iubirea virtutii; diavolul il cantareste atent pe cel ochit spre inselare spre ce inclina si-l sageteaza apoi fie cu laude pentru virtuti, fie cu indemnuri spre pacate. Extremele sunt ale diavolului si abia mijlocul, adica dreapta socoteala, e acela care-l duce pe crestin in bratele lui Dumnezeu”[Din “Fericirea de a cunoaste calea” – Parintele Arsenie Boca]
    Fanatismul fundamentalist – care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios,cocluzioneaza cu amaraciune,Monahul Nicolae de la Rohia.

    *“PARINTELE ARSENIE BOCA, mare indrumator de suflete din secolul XX. O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete“, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2000

    Apreciază

    1. Binevenita interventia dumneavoastra in care il citati pe Parintele Arsenie Boca. Cu mai mult timp in urma am scris un articol despre Sfintia Sa. Nu pot rabda sa vad cum ii este terfelit numele. Diavolul si slujitorii sai dintre oameni cauta sa-l demonizeze, sa ni-l prezinte ca pe un vrajitor, ca pe un inselat. Avem multi ,,experti” care emit pareri. Sunt sigur ca poporul dreptcredincios care strabate drumul spre Prislop nu e in inselare si Dumnezeu va arata adevarul despre acest slujitor al Sau. Doamne ajuta.

      Apreciază

  2. Iata Arhiereul,IPS Longhin,Iubirea desavarsita, vazuta,simtita,auzita,pipaita a Tatalui,prin Fiul sub adierea mangaietoare a Duhului Sfant,bucuria noastra nesfarsita.
    10.În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
    11. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.
    12. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.
    13. Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său.
    14. Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii.
    15. Cine mărturiseşte că Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu.
    16. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.
    18. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
    19. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.
    21. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.
    I Ioan(4,10-16;18,19;21)

    Apreciază

    1. Cuvintele acestea Dumnezeiesti sunt parca pentru o alta lume, nu pentru cea a urii si faradelegii, in care traim. Si totusi ele deschid calea spre Imparatia lui Dumnezeu. Sa dea Atotputernicul sa pasim toti pe acesta cale, inclusiv vrajmasii nostri.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s