,,Evanghelia’’ cea mincinoasă a lui Iuda

Sfânta Biserică a ştiut să aleagă grâul şi să arunce neghina, atunci când a fost vorba de alcătuirea canonului Noului Testament. Cu alte cuvinte, a ales cele patru Sfintele Evanghelii, şi le-a aşezat în paginile Sfintei Scripturi, în vreme ce scrierile mincinoase, ce se pretindeau ,,evanghelii’’, le-a vădit ca atare şi le-a îndepărtat. Sfântul Apostol Pavel a pus pecetea neschimbării Sfintelor Evanghelii, atunci când a scris: ,,Sunt unii care voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, – să fie anatema!’’ (Galateni 1, 7-9).

În anii din urmă, cei care ar vrea să schimbe sau chiar să desfiinţeze Sfintele Evanghelii, evreii cei urâtori de Hristos, au scos la iveală şi au răspândit în lume o pretinsă evanghelie, numită a lui Iuda. Este o scriere veche aparţinând ereticilor gnostici. Aceştia aveau o doctrină bizară şi absurdă, un amestec de idei păgâne, iudaice, budiste, filozofice şi chiar creştine. Gnosticii preconizau impunerea elucubraţiilor lor ca religie universală, prin care să domine lumea. Nu au reuşit, însă ideea de a domina lumea este readusă în actualitate de mai-marii vremii care, la rândul lor, visează la o religie universală unică, la un guvern unic şi la un coducător al lumii întregi, antihristul.

Răspândirea evangheliei mincinoase a lui Iuda are mai multe ţinte. Întâi de toate, s-ar dori reabilitarea apostolului vânzător al Domnului, în vreme ce Sfiinţii Apostoli sunt blasfemiaţi şi ponegriţi cu neruşinare. Apoi se urmăreşte introducerea evangheliei mincinoase în canonul Sfintei Scripturi. Este împosibil! Biserica lui Hristos nu va face niciodată acest pas, ea fiind singura autoritate care a stabilit canonul Noului Testament, care nu mai poate fi schimbat în vecii vecilor. A treia ţintă  este aceea de a crea confuzie şi îndoială. Se vede asta din propaganda, la fel de mincinoasă, care însoţeşte pretinsa evanghelie. Dacă cercetăm biblia satanică a martorilor lui Iehova, vom constata cutezanţa luciferică a acestora de denatura şi batjocori textul sfânt, (,,voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos’’), şi ne dăm seama că aceleaşi minţi bolnave stau la originea tuturor încercărilor de discreditare a Sfintei Scripturi şi a Bisericii Ortodoxe. Încercările acestea sunt, de la un capăt la altul, urât mirositoare, iar efectul cert pe care-l produc este greaţa. Ştiind aceste lucruri, fereşte-te ca de foc, cinstite cititorule, de  toate aceste puneri la cale murdare. Cei ce batjocoresc cele sfinte cad sub anatema apostolică, care nu se dezleagă în vecii vecilor. La fel ca Iuda.

Preot Ioviţa Vasile

Ecumenismul – colecţia tuturor ereziilor

,,Ecumenic’’ este, cinstite cititorule, un cuvânt bisericesc, însemnând ,,cu autoritate în toată lumea, universal’’. Astfel, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este Ecumenică pentru că ea singură posedă învăţăturile şi mijloacele necesare mântuirii oamenilor din toate vremurile şi din toate locurile. Cele şapte Sfinte Sinoade sunt numite ,,Ecumenice’’ pentru că au statornicit învăţăturile cele drepte şi reguli de vieţuire pentru toată lumea. Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi Antiohia sunt ,,Ecumenice’’ deoarece sunt unite întru Hristos şi propovăduiesc, împreună cu celelalte Patriarhii, adevărul mântuitor.

Din păcate, acest cuvânt a fost confiscat şi deturnat de la sensul lui adevărat. Aşa a apărut un cuvânt derivat, ,,ecumenism’’, care nici nu este cuprins în dicţionarele normative ale limbii române, dar care s-a impus în limba vie. Ecumenism ar fi, în prezentarea partizanilor săi, efortul sau mişcarea de unire a tuturor ,,bisericilor’’, în duhul ,,dragostei’’ şi al ,,păcii’’. Iniţiatorii ecumenismului au fost oameni păgâni, necredincioşi sau rău-credincioşi, urmaşii acelora care au rupt mereu din trupul Bisericii şi au constituit mulţimea de secte şi ,,biserici’’ mincinoase. Prin urmare, dezbinătorii vor să fie acum unificatori!

Pretenţia lor este absurdă şi irealizabilă din mai multe motive. Întâi, există o singură Biserică, ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească’’, deschisă mereu şi dornică să primească pe toţi cei rătăciţi. Neexistând alte biserici, este de la sine înţeles că nu are cu cine să se unească. Rămân atunci sectele şi adunările eretice, având ca unică modalitate de unire întâi renunţarea la ereziile pe care le proferează şi apoi unirea cu Biserica lui Hristos. Nu dau nici un semn că ar voi să urmeze această cale. Dimpotrivă, se învârtoşează, se întăresc în rătăcirea lor. Chiar catolicii, cu toate ramificaţiile lor, nu sunt Biserică, ci adunare eretică şi schismatică, de vreme ce s-au rupt în 1054 din trupul Bisericii.

Reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe în  organismele ,,ecumenice’’,  spun că fac misiune şi mărturisesc Credinţa Ortodoxă. Fals! Niciodată nu apără Dreapta Credinţă, iar aducerea rătăciţilor în sânul Bisericii e socotită prozelitism, care e interzis cu asprime. Aceşti ,,reprezentanţi’’ nu pot aduce măcar un singur exemplu de eretic pe care l-ar fi adus în Biserică. Şi-atunci ne întrebăm: ce rost mai are prezenţa lor acolo? ,,Rostul’’ ne este cunoscut. Ecumenişti vor unirea tuturor într-un amalgam, într-o mixtură eretică în care să se piardă Biserică Ortodoxă, iar acest amalgam să fie religia unică a viitorului, care nu-L va avea pe Dumnezeul Adevărului, ci pe spurcatul antihrist. Ce nu vor să înţeleagă ecumeniştii este adevărul că Biserica nu poate fi unită cu ereticii, nici nu poate fi biruită, cum Mântuitorul a spus: ,,Voi zidi Biserica Mea şi nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ierarhii nu au ce căuta în adunarea ecumeniştilor, hulitori ai lui Hristos şi ai Maicii Domnului si a tot ce este sfant.

Preot Ioviţa Vasile

Mântuitorul Iisus Hristos ne previne asupra primejdiilor de moarte

O oaie care se răzleţeşte de turmă este o pradă uşoară pentru lupi. Un om care merge rar la biserică, sau nu merge deloc, este uşor amăgit de sectari şi cade în cursele pierzătoare ale acestora. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut grijă să ne lase în paginile Sfintei Scripturi cuvinte prin care ne-a prevenit asupra acestor primejdii: ,,Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori’’ (Matei 7, 15); ,,Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei’’ (Luca 21, 8); ..Vedeţi să nu vă înşele cineva’’ (Marcu 13, 5); ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărteză-te’’ (Tit 3, 10); ,,Ieşti din ea, poporul Meu, ca să nu vă faceţi părtaşi păcatelor ei şi să nu luaţi pedepsele ei’’ (Apocalipsa 18, 4). Cuvintele acestea sunt fără echivoc şi cunoscându-le trebuie, necesarmente, să şi ţinem seama de ele. Aşa cum la judecăţile civile un om nu este iertat dacă spune că nu a cunoscut legea, şi noi la judecata lui Dumnezeu nu vom avea iertare, chiar dacă nu am cunoscut legea lui Dumnezeu. Avem datoria să o cunoaştem, Biserica tocmai legea aceasta îi învaţă pe oameni, dar dacă oamenii sunt comozi şi stau departe de Biserică, nu au cum s-o cunoască, iar necunoaşterea nu le va fi scuză la judecată. Dimpotrivă, îi va acuza şi mai mult.

Iubite cititorule, sectele pierzătoare din zilele noastre au o extraordinară susţinere financiară din partea vrăjmaşilor lui Hristos şi ai Bisericii Sale. După 1989 s-au înmulţit în toate satele casele în care se adună şi din care-şi propovăduiesc ereziile lor pierzătoare. Dispun de publicaţii, de posturi de radio şi televiziune, sunt plătiţi bine pentru a lupta împotriva Bisericii lui Hristos. Nefiind lipsiţi de cele materiale, au şi timp suficient să facă o propagandă murdară peste tot, în rândul celor lipsiţi, pe care-i ademenesc cu bani sau cadouri, uneori cu câteva zdrenţe de mâna a doua, iar naivii nu-şi fac procese de conştiinţă în a-şi trăda Credinţa.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne-a lăsat scris în cea dintâi Epistolă: ,,Copiii mei, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre ai noştri, căci de-ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri, de aceea au ieşit’’(I Ioan 2, 18-19).

Preot Ioviţa Vasile

O proorocie a Sfântului Antonie cel Mare pentru vremea noastră

Sfântul Antonie cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cărţile noastre bisericeşti păstrează o profeţie pe care acesta a făcut-o în acea vreme: ,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor’’ (Patericul, Alba-Iulia, 1990, p. 12). Vremea proorocită de acest Sfânt al lui Dumnezeu este aceasta pe care o trăim, când cea mai mare parte a lumii a pierdut sensul existenţei fireşti, valorile adevărate sunt răsturnate şi caricaturizate, încât virtutea este socotită ca fiind dăunătoare, ticăloşia e ridicată la rang de virtute, impostorii sunt ridicaţi în locurile de cinste, neruşinarea nu cunoaşte hotare, cei puţini şi nemernici hotărăsc cu puteri discreţionare în numele celor mulţi. Ne este dat să întelegem mai bine ca oricine amărăciunea Sfântului Prooroc Isaia când scria în Cartea sa despre nelegiuirile ce se lucrează în lume: ,,Necredinţa şi tăgăduirea Domnului, căderea de la Credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea la lucruri viclene. Şi lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă departe; adevărul se poticneşte în pieţe şi fapta cinstită nu mai are loc. Adevărul nu mai este şi cel ce se dă la o parte din calea răutăţii este sfărâmat. Şi Dumnezeul nostru a văzut şi S-a întărâtat, fiindcă nu mai este dreptate’’ (Isaia 59, 13-15).

În mijlocul acestor răutăţi, care se perpetuează cu putere înspăimântătoare, avem deschisă calea de întoarcere la Dumnezeu. Este singura modalitate de a ne recăpăta echilibrul firesc şi de a nu ne face părtaşi fărădelegilor lumii. Chiar dacă sunt puţini aceia care nu vor să trăiască în minciună şi destrăbălare, să nu uităm că şi în vreme lui Noe au fost doar opt suflete în care s-a păstrat dreptatea lui Dumnezeu, şi aceşti opt oameni au biruit în faţa sutelor de mii care petreceau în mocirla păcatului. Să ne aducem aminte că în cetăţile blestemate, Sodoma şi Gomora trăiau mii de perverşi şi numai casa lui Lot petrecea în dreptate. Aceştia au fost scoşi din mijlocul răutăţii, iar ceilalţi au fost arşi cu foc şi cu pucioasă. Disproporţiile sunt mai mult decât evidente, căci în faţa lui Dumnezeu cei puţini şi drepţi sunt de preţ.

Aş încheia tot cu un cuvânt al Sfântului Prooroc Isaia: ,,Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumina’’ (Isaia 5, 20).

Preot Ioviţa Vasile

Sfânta Scriptură aparţine exclusiv tezaurului sfânt al Bisericii Ortodoxe

Scrierile Vechiului Testament au fost dăruite de Dumnezeu poporului Său ales, Israel. Deoarece acesta s-a arătat nevrednic de înalta chemare, a fost dezmoştenit de Dumnezeu şi comoara vechi-testamentară a fost încredinţată noului popor ales (I Petru 2, 9-10), Bisericii lui Hristos. Comorii acesteia i-a adăugat Dumnezeu şi tezaurul Noului Testament, aşa încât întreaga Sfântă Scriptură aparţine exclusiv Bisericii Ortodoxe, singura îndreptăţită să o păstreze fără schimbare, să o traducă şi să o interpreteze corect. Fiecare carte nou-testamentară a avut ca destinatar prim o Biserică locală, de la care apoi s-a răspândit, prin copiere, în întreaga Biserică din lume. Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Biserica din Colose: ,,Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica Laodiceenilor, iar pe aceea din Laodiceea să o citiţi şi voi’’ (Coloseni 4, 16). Că Biserica a fost destinatarul exclusiv al cărţilor Noului Testament, este un fapt evident:

– Sfintele Evanghelii, cele patru, au fost primele care au îmbogăţit tezaurul de învăţătură al Bisericilor de pretutindeni.

– Cartea Faptele Apostolilor este cea dintâi istorie scrisă a Bisericii

– Cel două Epistole către Corinteni au avut ca prim destinatar Biserica din acest oraş, cum uşor se poate vedea din formulele de adresare de la începutul lor.

– Epistola către Galateni a fost trimisă Bisericilor din ţinutul Galatiei (1, 2)

– Epistola căre Efeseni a fost dată dintru început Bisericii din Efes.

-În formula de adresare a Epistolei către Filipeni destinatarii sunt ,,episcopii şi diaconii’’ (Filipeni 1, 1), adică slujitorii bisericeşti.

          – Epistolele către Tesaloniceni au fost adresate Bisericii acestei cetăţi.

– Epistolele Pastorale, I şi II Timotei şi Tit, au fost trimise acestor doi episcopi si, implicit, Bisericilor pe care le pstoreau

– Epistola către Filimon a ajuns întâi la ,,Biserica din casa acestuia’’ (Filimon 1, 2).

– Epistola Către Evrei i-a avut ca primi primitori pe iudeii care au crezut în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care erau parte a Bisericii Universale.

– Sfântul Apostol Iacov s-a adresat prin Epistola sa iudeilor din afara Palestinei, constituiţi şi ei în Biserici locale. Aceştia sunt îndemnaţi, în caz de boală, să cheme preoţii Bisericii spre a săvârşi Sfântul Maslu  (Iacov 5, 14-15).

– Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a scris cele trei Epistole ,,alesei Doamne şi fiilor ei’’ (II Ioan 1), adică Biserica şi credincioşii ei.

-Cartea Apocalipsei a fost scrisă celor şapte Biserici din Asia Mică (Apocalipsa 1, 3 şi 11).

Biblia are expresia ,,fur de cele sfinte’’ (Fapte 19, 37). Furi de cele sfinte sunt toţi sectarii şi ereticii, toţi cei adunaţi în biserici mincinoase care au furat Biblia din tezaurul Bisericii Ortodoxe, apropriindu-şi-o fraudulos ,,spre a lor pierzare’’ (II Petru 3, 16). Versiunile biblice care răstălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu şi-l falsifică li se datorează. Despre acestea, am atras atenţia cu puţin timp în urmă. Îndemnul meu pentru toţi cei binecredincioşi este să păstreze cu mare grijă Biblia pe care o au, cea tipărită de Biserica Ortodoxă Română, ştiind că această carte, respectiv suportul material pe care este tipărită, nu are o viaţă prea lungă. Ne aşteptăm ca în viitor lumea să fie inundată de versiuni zise biblice, în care adevărul va fi, în continuare, denaturant şi batjocorit.

Preot Ioviţa Vasile

 

Astrologia este lucrarea funestă a diavolului

 

Preabunul Dumnezeu, cinstite cititorule, ne-a dat să cunoaştem evenimente şi fapte din viitor de o însemnătate crucială pentru o dreaptă vieţuire pe pământ şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Prin Sfânta Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie, care laolaltă alcătuiesc Revelaţia sau Descoperirea făcută de Dumnezeu făpturilor, cunoaştem evenimentele privitoare la sfârşitul veacului acestuia, cum sunt învierea morţilor, Venirea a Doua a Mântuitorului, judecata universală a oamenilor, răsplătirea celor vrednici şi pedepsirea vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Dacă nu am cunoaşte aceste adevăruri şi nu le-am crede, am fi nişte bezmetici care nu ştiu de unde vin şi încotro se îndreaptă. Având această bogăţie de descoperiri preavrednice de crezare, suntem nişte privilegiaţi ai lui Dumnezeu.

Ştiind aceasta, vrăjmaşul diavol a născocit o modalitate de înşelare a oamenilor prin astrologie, acea ştiinţă mincinoasă (I Timotei 6, 20), care pretinde că poate prevedea viitorul prin interpretarea poziţiei astrelor sau prin diverse fenomene cereşti. După 1989, mijloacele de comunicare în masă aflate în mâinile vrăjmaşilor lui Hristos, abundă, printr-o ofertă extraordinar de bogată, în horoscoape, preziceri ale viitorului care mai de care mai fanteziste şi mai mincinoase. Şi naivii, lipsiţi de învăţătura cea sănătoasă a Bisericii Ortodoxe, se grăbesc să le primească şi să-şi întemeieze hotărârile şi planurile pe ele. În acest fel, dispreţuiesc adevărurile Dumnezeieşti, pe Dumnezeu Însuşi, şi se afundă cu inconştienţă în rătăcirile diavoleşti.

Sfânta Scriptură conţine cuvinte aspre la adresa celor care se cred nu în Dumnezeu Cel Atotputernic, ci în prezicătorii astrologi: ,,Tu te-ai obosit întrebând atâţia sfătuitori! Să iasă la iveală şi să te izbăvească aceia care măsoară cerul şi iscodesc stelele, care în fiecare lună spun ce se va întâmpla. Iată-i, ca pleava pe care o mistuie focul, aşa vor ajunge ei, şi de puterea plăcerilor viaţa lor nu vor putea să o scape; jăratic nu va fi să se încălzească, nici vatră să stea dinaintea ei’’ (Isaia 47, 3-4).

Bine ne învaţă Biserica, prin Părinţii ei, să nu dăm nicio crezare prezicerilor mincinoase ale astrologilor, să nu ne lăsăm prinşi în aceste curse întinse de vrăjmaşul diavol, care ne induce gândul că horoscoapele ne sunt de mare folos, sau ascultarea lor este o îndeletnicire nevinovată. Fereşte-te de această lucrare funestă a diavolului!

 

Preot Ioviţa Vasile

Întrebare retorică: de ce promovează ierarhii români însemne şi simboluri satanice?

Când am formulat această întrebare am avut în vedere câteva cărţi tipărite şi întrebuinţate de Biserica Ortodoxă Română: Evanghelia, Liturghierul, Ceaslovul şi Psaltirea. Ultima din ele, o am în faţă în momentul scrierii acestui articol şi pe pagina întâia citim, nota bene: Psaltirea Proorocului şi împăratului David, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod şi binecuvântarea Prea – Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul B.O.R., ediţia a şasea, EIBMBOR, Bucureşti, 1981. Aşadar, totul s-a făcut cu înaltă binecuvântare patriarhală! Care sunt elementele ce trebuie încriminate?

1.Pagina 16, ochiul cuprins în trunghi şi steaua cu şase colţuri

2.Paginile 37, 184, 246, 273  chipul hidos al lui baphomet. Când sfârşim catismele respective, privirea ne este agresată de arătarea spurcată a acestui simbol satanic. Solutia este sa-l acoprim cu o bucata de hartie lipita, pe care sa facem Semnul Sfintei Cruci.

3.Paginile 65, 131, 197, 260, 340, semnul bizar alcătuit dintr-un stâlp cu trei transversale (nu e Crucea Mântuitorului Iisus Hristos!). Acest semn înlocuieşte, în vremea noastră, semnul Sfintei Cruci  de pe bisericile româneşti, din mănăstiri şi din parohii.

4.Paginile 38, 106, 235, porumbelul, asemănător celui ce se află pe emblema sinodului tâlhăresc din Creta.

În Liturghierele şi Ceaslovurile tipărite în secolul trecut, apare la loc de cinste zodiacul, element păgân, folosit de astrologi pentru a-şi elabora elucubraţiile cu care-i prostesc pe creduli. Prezenţa zodiacului în cărţile bisericeşti i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cunva Biserica Ortodoxă Română acceptă şi practică astrologia. Doamne fereste! Sfânta Biserică o combate cu vehemenţă ca fiind practică satanică, incompatibilă cu Învăţătura lui Hristos. Se pare însă că ierarhii români sunt de altă părere. Aceştia promovează cu asiduitate şi înaltă binecuvântare patriarhală semnele satanice.

Anul acesta, ito-ul de la Sibiu s-a desfăşurat sub semnul bizar al unei ,,cruci’’ cu braţele despicate, la extremitatea fiecuia aflându-se o încolăcire ciudată, formând cifra 6, sugerând şi şarpele care-şi mănâncă coada, cum au remarcat unii dintre fraţi. Adugăm la aceasta ceremonia ocultă a aducerii torţei, în prezenţa înalţilor noştri ierarhi.

Având în vedere cele scrise până aci, este firesc să ne punem întrebarea retorică de mai sus. De obicei, întrebarea retorică nu primeşte răspuns. El există, totuşi. E evident.  Îl ştim. Îl ştiu, la fel de bine, cinstiţii noştri ierarhi. E grav.

Preot Ioviţa Vasile

Sfantul Mucenic Andrei din Creta, pătimitor pentru sfintele icoane

Cinstite cititorule! În 17 octombrie facem pomenirea Sfântului Mucenic Andrei din Creta. Socotesc că ne este de folos să cunoaştem vieţuirea acestui plăcut al lui Dumnezeu.

Împărat era Constantin Copronim. Până atunci credincioşii Bisericii fuseseră prigoniţi pe faţă. Diavolul a găsit metoda perfidă de a-i persecuta ,,sub chipul râvnei pentru Dumnezeu’’, cum scriu cărţile bisericeşti. Astfel, împăratul a poruncit cu asprime ca sfintele icoane să fie scoase din biserici şi din case şi să fie aruncate, zicând că cinstirea acestora ar fi închinare la idoli. Cei slabi şi fricoşi s-au supus. Au fost însă şi din aceia care nu s-au lepădat de sfintele icoane, alegând să pătimească. Închisorile s-au umplut ,,nu de tâlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alţi dreptcredincioşi’’, cum au scris cei din vechime.

Văzând pătimirea fraţilor săi întru Hristos, temătorul de Dumnezeu, Andrei, s-a dus la Constantinopol, şi a mustrat pe împăratul păgân cu îndrăzneală: ,,Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?’’ Împărăţia lui Dumnezeu nu este a celor fricoşi, ci a celor care arată curaj întru mărturisirea adevărului. Andrei a fost prins de slujbaşi şi a fost bătut cu sălbăticie. Dumnezeu l-a întărit, încât a putut mărturisi înaintea barbarului împărat: ,,O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la Acela a Căruia este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stâlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Dacă voi, care sunteţi azi şi mâine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută Însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!’’ Sfântul Andrei a fost legat şi târât prin cetate şi, din îndemn diavolesc, unul din cei care urau sfintele icoane i-a tăiat picioarele şi astfel, s-a învrednicit de cununa muceniciei (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 220-224)

Astăzi, cei ce se pretind a fi ortodocşi se duc în adunările nelegiuite ale celor care urăsc sfintele icoane, pretinzând că reprezintă Biserica. Îşi justifică prezenţa acolo, spunând că o fac din dragoste şi pentru unire. Niciodată Biserica  nu se va uni cu ereticii şi perverşii lumii.

Preot Ioviţa Vasile

 

Tălmăcirea visurilor este păcat de care trebuie să ne ferim

Tâlcuirea visurilor este o practică străveche. Foarte mulţi oameni au această preocupare păcătoasă, s-au scris şi cărţi prin care oamenii caută să dezlege taina visurilor. Părinţii Bisericii au sesizat viclenia diavolului de a-i amăgi şi înşela pe oameni prin visuri. Sfântul Ignatie Brianceaninov a scris într-una din cărţile sale: ,,Demonii care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea când suntem treji, au cale liberă spre ele şi când dormim. Şi în vremea somnului ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră şi închipuirea făurită de ei. De asemenea, văzându-ne că luăm aminte la visuri, se silesc să ne facă visurile cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenţie faţă de năluciri, să ne facă, încetul cu încetul, să ne încredem în ele’’ (Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, p. 25).

Este adevărat că Iosif a tâlcuit visurile dregatorilor lui faraon în închisoare (Facere 40, 5-23), apoi chiar visurile lui faraon (Facere 41) şi că desfăşurarea ulterioară a lucrurilor a confirmat tâlcuirea; este adevărat că Dumnezeu a dat lui Nabucodonosor un mesaj prin vis, iar Proorocul Daniel a descifrat acel mesaj (Daniel 4); prin vis s-a arătat îngerul Domnului Dreptului Iosif, îndemnându-l să ducă pe Pruncul Iisus şi pe mama Sa în Egipt (Matei 2, 13), şi tot prin vis i s-a spus să se întoarcă din Egipt (Matei 2, 19-20). Acestea au fost modalităţi excepţionale, foarte rare, pe care le-a ales Dumnezeu spre a comunica făpturilor Sale anumite lucruri. Noi nu le putem invoca pentru a ne justifica preocuparea pentru tâlcuirea visurilor dintr-un motiv simplu: nu avem statura morală şi curăţia sufletească a lui Iosif din Egipt, a Sfântului Prooroc Daniel sau a Dreptului Iosif, încât Dumnezeu să ne vorbească prin vis sau să ne îndrituiască să le tălmăcim. Dacă totuşi Dumnezeu ne-ar comunica ceva prin vis, El ar avea grijă să ne şi descopere înţelesul corect al visului.

Că diavolul ne provoacă anumite visuri, ca să ne inducă ceea ce ar voi el, se poate înţelege din aceea că unele visuri sunt coşmaruri care ne tulbură profund, altele sunt absurde, lipsite de orice sens, iar altele ne transpun în stări păcătoase sau ne provoacă scârbă şi teamă. Cred că oricare dintre noi am avut visuri care în timpul somnului ne-au înfricoşat puternic, abia trezirea ne-a adus uşurare, constatând că n-a fost decât un vis urât. Asemenea visuri sunt, cu certitudine, de la cel rău şi este bine să le ignorăm, iubite cititorule, deoarece dacă le dăm importanţă sau le tâlcuim, ne potrivim intenţiilor diavolului.

 

Preot Ioviţa Vasile

Întreruperea pomenirii pentru erezie preîntâmpină schisma și dezbinarea în Biserică

Evenimentele din Ucraina, în legătură cu acordarea Autocefaliei de către Patriarhul Bartolomeu facțiunii schismatice a lui Filaret, a cutremurat toată lumea ortodoxă. Cutremurul și replicile acestuia s-au resimțit și se resimt cu intensitate și pe plan mioritic. Astfel, înfricoșați de puterea de distrugere a unor eventuale decizii iresponsabile, ne face să ne întrebăm ce soluții sunt pentru pliroma BOR în cazul în care, prin recunoașterea Tomosului de Autocefalie de către Patriarhul Daniel și Sinodul BOR, va exista riscul ducerii în schismă a tuturor reprezentanților ei? Apoi, se poate aplica principiul îngrădirii conform Canonului 15 al Sinodului I II Constantinopol (861) pentru a se evita „îmbolnăvirea” de schismă sau acest Canon se aplică doar în caz de erezie, atunci când episcopul devine propovăduitor cu capul descoperit al unei erezii?

În partea a doua a Canonului 15, cea care ne interesează pentru înțelegerea problemei noastre, găsim precizarea: „cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’ (Arhid. Prof. Ioan Floca – Canoanele Bisericii Ortodoxe).

Textul părții a doua a Canonului ne spune că „despărțirea de comuniunea cu întâiul stătător” se face pentru „oarecare erezie” propovaduită în public nu pentru schismă. Schisma, ca și dezbinarea, sunt consecințe ale ereziei. Dacă mergem la hotărârile pseudo-sinodului de la Creta, din iunie 2016, putem vorbi de legiferarea sinodală a unei panerezii propusă spre receptare tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale. Patriarhia Română a luat „act cu apreciere” în legătură cu aceste hotărâri pe 29 octombrie 2016, apoi, în decembrie, a afirmat că BOR practică un „ecumenism lucid”, ca în cele din urmă să editeze și să distribuie („cu capul descoperit”) prin toate mănăstirile și parohiile din țară „Broșura Patriarhiei” despre „Sfântul și Marele Sinod” din Creta. Așadar, pentru a „izbăvi Biserica de schismă”, „dreptul și datoria” (Arhid. Ioan Floca) clericului este de a întrerupe pomenirea. Lipsa acestei atitudini duce la „schismă și dezbinări”.

Revenind la problema noastră, înțelegem că pentru a evita schisma în BOR este nevoie de aplicarea corectă a Canonului 15 pentru ca ierarhii, deveniți propovăduitori ai ereziei, să nu fie antrenați de puterea de dezbinare care amenință hotarele Patriarhiei. Dacă s-ar fi întrerupt pomenirea la timp, s-ar fi condamnat hotărârile eretice, s-ar fi militat pentru ieșirea BOR din CMB și s-ar fi evitat schisma care ne amenință prin refuzul categoric a Tomosului și a uneltirilor patriarhului Bartolomeu.

Prin urmare, singura soluție pentru evitarea schismei la nivelul Bisericii Ortodoxe Române este aplicarea Canonului 15 I II Constantinopol și îngrădirea de erezia care a slăbit puterea de reacție a ierarhiei și a întregii plirome.

Preot Claudiu Buză

Sfânta Împărtăşanie în condiţiile draconice ale temniţei

LUNA OCTOMBRIE

Ziua a 15-a

Sf. Mucenici Luchian din Antiohia şi Luchian din Pecersca; Sf. Ierarhi Vars, Savin, Ioan, Dionisie, Sarvil; Sf. Veveea; Cuviosul Eftimie cel Nou; Sf. Mc. Monah din Alexandria

 

Iubite cititorule! Vei fi fost prezent de multe ori în biserică la Sfânta Liturghie şi, fără-ndoială, ai văzut, uneori, că atunci când preotul adresează chemarea ,,cu frică de Dumnezeu, cu Credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi’’, nimeni nu se îndreaptă spre sfântul potir pentru a primi Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos. Suntem împiedicaţi de ispita diavolească, sau poate de lenea şi nepăsarea noastră. Îţi voi scrie, în continuare, o pildă din viaţa Sfântului Luchian din Antiohia, din vremea când se găsea întemniţat din pricină că era credincios al Bisericii.

În vremea lui Maximian, închisorile erau pline cu mărturisitori ai lui Hristos. Sfântul Luchian se afla printre cei închişi. Se apropia sărbătoarea Dumnezeieştii Teofanii şi credincioşii întemniţaţi doreau să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, lucru imposibil de împlinit, date fiind asprimile şi lipsurile temniţei. Atunci ei s-au rugat lui Dumnezeu să nu-i lipsească de Sfânta Împărtăşanie. A binevoit Dumnezeu ca temnicerii să fie mai puţin vigilenţi şi atunci câţiva credincioşi s-au adunat în temniţă, aducând pâine şi vin. Sfântul Luchian le-a spus credincioşilor: ,,Staţi împrejurul meu şi vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decât cea de lemne sau de pietre’’. Neajunsul era că nu aveau masă pe care să săvârşească Sfânta Liturghie, însă Sfântul le-a spus: ,,Pe pieptul meu o să puneţi şi va fi prestol viu al Dumnezeului Celui Viu’’. Şi aşa s-a săvârşit Sfânta Liturghie, iar ei s-au împărtăşit întru curăţia inimii. Dimineaţa au venit slujbaşii temniţei. Sfântul a strigat de trei ori ,,Sunt creştin’’, apoi a adormit în Domnul.

Un fapt asemănător relata Părintele Mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Se afla într-o închisoare comunistă şi fiindcă se apropiau Paştile, doreau să aibă Sfânta Împărtăşanie. Aveau doar o boabă de strugure tăinuită în tencuiala zidului, care păstra puţinul vin de care aveau nevoie. Le lipsea pâinea. Atunci Părintele a cerut unui gardian pâine. Era vorba de cel mai crud dintre temniceri şi era de aşteptat ca îndrăzneala să-i fie aspru pedepsită. Gardianul, auzind rugămintea, n-a zis nimic. După o vreme,  geamul de supraveghere s-a deschis şi o mână le-a întins o bucată de pâine. Au slujit Sfânta Liturghie pe pieptul Părintelui Gheorghe, şi la sfârşit s-au împărtăşit.

Aceste două pilde ne arată râvna înaintaşilor noştri pentru cele sfinte, în condiţiile draconice ale închisorilor. Nu este, oare, păcat că atunci când sfinţiţii slujitori ai Bisericii adresează chemarea, niciunul din credincioşi nu răspunde?

 

Preot Ioviţa Vasile

Ascultă şi nu judeca. Constată

Ascultă şi nu judeca. Constată

Dintr-o convorbire recentă cu o monahie care avut ascultări în sferele înalte ale Episcopiei sale, am înţeles care sunt liniile de forţă ale îndoctrinării practicate de ocupanţii români ai tronurilor arhiereşti.

1. Ascultarea. Este vorba de o ascultare necondiţionată, oarbă am putea spune, care exclude cu desăvârşire discernământul duhovnicesc. Desigur, a asculta de păstorii Bisericii e un imperativ care statorniceşte bune legături între aceştia şi păstoriţi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiincă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seamă pentru ele’’ (Evrei 13, 17). Una din cele trei făgăduinţe pe care le fac călugării la intrarea-n mănăstire se referă tocmai la ascultare. Ascultarea fiilor Bisericii are însă un hotar. El se numeşte erezie. Atunci când episcopul sau preotul au păşit pe tărâmul ereziei, obligativitatea de a asculta de ei încetează şi devine o datorie sfântă pentru orice credincios de a lua cuvenita distanţă faţă de eretic, chiar Patriarh ecumenic de-ar fi. Aşa au statornicit Sfinţii Părinţi prin Sfintele Canoane 31 Apostolic, 15 I-II Constantinopol şi altele. După sinodul tâlhăresc din Creta, noi fiii Sfintei Biserici Ortodoxe Române avem datoria şi dreptul de a ne îngrădi de toţi ierarhii români, pentru că toţi au devenit eretici, prin semnarea documentelor eretice.

2. Nu judeca. Şi acest imperativ a fost absolutizat de pseudo-episcopii români. Singurul Judecător este Dumnezeu şi noi ne substituim Lui când emitem judecăţi proprii. Sunt de acord şi spun apăsat că nimeni dintre credincioşi ori preoţi n-are voie să-i judece pe ierarhii noştri. Acesta este atributul Sinodului. Una este însă a judeca, şi altceva este a constata. Aici avem pilda memorabilă a Sfântului Maxim Mărturisitorul. A înfruntat şi a mustrat patru Patriarhi ecumenici eretici de Constantinopol, şi nimeni nu l-a învinuit vreodată că i-ar fi judecat. Dimpotrivă, şi-a dobândit sfinţenia tocmai prin această luare de poziţie fermă împotriva ereziei, în vreme ce Patriarhii eretici s-au pierdut în adâncimile iadului. Ce a făcut Sfântul lui Dumnezeu a fost aceea că a constatat, nu a judecat, apoi s-a delimitat de eretici, ca de unii care duc sufletele la pierderea mântuirii. A lăsa erezia să se răspândească în Biserica lui Hristos, spunând că noi ascultăm şi nu judecăm, este o gravă eroare. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a arătat, cu limpezime, drumul pe care-l avem de străbătut spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Preot Ioviţa Vasile

Puterea Bisericii de a lega şi a dezlega

Domnul nostru Iisus Hristos a dat slujitorilor Bisericii Sale, episcopi şi preoţi, puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, putere care se  transmite, prin succesiune apostolică, tuturor generaţiilor, până la sfârşitul veacului. Preasfintele cuvinte ale Domnului sunt acestea: ,,Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer’’ (Matei 18, 18)

În ziua a cincisprezecea a acestei luni, pomenim un monah Mucenic, al cărui nume nu-l cunoaştem, dar îl ştie Bunul Dumnezeu. Acesta a stat sub ascultarea părintelui său, apoi, îndemnat fiind de diavolul, a părăsit pe stareţul său şi sfânta ascultare. A plecat în Alexandria şi cum era vreme de prigoană cumplită, a fost prins de păgâni şi i s-a tăiat capul, fiind numărat între Sfinţii Mucenici. Credincioşii au luat trupul său şi, după ce l-au pus într-o raclă de cinste, l-au dus în altarul bisericii.

Întotdeauna când se săvârşea Sfânta Liturghie şi preotul rostea cuvintele ,,Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi’’, racla cu sfintele moaşte se ridica singură şi ieşea din biserică în tindă. Abia după ce se încheia Slujba Dumnezeiască, se ridica iarăşi şi se întorcea în altarul bisericii. Un om binecredincios a dorit să afle pricina pentru care se întâmpla acest fapt şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere taina. Îngerul lui Dumnezeu i-a spus: ,,Ce te înspăimântează în ceea ce se face? Au nu au luat putere Apostolii şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii, a lega şi a dezlega? Iată că Mucenicul pe care-l vedeţi a fost ucenicul cutărui pustnic, dar, nescultându-l şi fiind legat de dânsul, s-a dus, şi până acum, întru acelaşi canon nedezlegat petrece; apoi cunună şi-a luat ca un Mucenic al lui Hristos, dar nu poate să stea în altar când se săvârşeşte Slujba, ci, poruncindu-i îngerul, el iese; şi va ieşi până îl va dezlega cel care l-a legat’’.

            Cartea bisericească spune că acel om binecredincios s-a dus în Alexandria şi, aflând pe pustnicul care-l legase, l-a adus la Sfântul Mucenic. Acesta l-a iertat, l-a dezlegat şi l-a sărutat. Din acel moment, racla cu sfintele moaşte a rămas în altarul sfintei biserici, în toată vremea.

Iubite cititorule, puterea de a lega şi dezlega primită de slujitorii bisericeşti poate fi ignorată sau tăgăduită, dar nicidecum desfiinţată, pentru că Hristos Domnul ne-a făgăduit tuturor: ,,Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin’’ (Matei 28, 20). Slujitorii Bisericii dezleagă păcatele, jurămintele nesăbuite imposibil de ţinut, blestemele, farmecele şi descântecele, orice legătură pusă asupra unui om, prin lucrarea diavolului.

Preot Ioviţa Vasile

Sfânta Cuvioasă Maica noastră Parascheva

Mari foloase duhovniceşti aduce omului citirea vieţilor Sfinţilor, iubite cititorule, de aceea Sfânta Biserică, prin slujitorii ei, ne îndeamnă spre această bună îndeletnicire. Astăzi avem Sărbătoarea Sfintei Maicii noastre Parascheva, ale carei moaşte se găsesc în Catedrala mitropolitană de la Iaşi, ca o binecuvântare pentru pământul Moldovei şi pentru ţara întreagă.

Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivat, localitate în Tracia şi de mică a iubit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi şi-a legat viaţa de Dumnezeu Care i-a dat-o. Prin nevoinţele sale îndelungate, deşi viaţa i-a fost scurtă, a ajuns la măsura sfinţeniei şi Biserica lui Hristos o numără între Sfinţii lui Dumnezeu.

Cinstitele sale moaşte se aflau la Constantinopol. Patriarhia de-aici avea mari datorii faţă de turcii păgâni şi prigonitori, cei care îndatorau pe toţi pe care-i supuneau cu sabia. Binecredinciosul domn al Moldovei, Vasile Lupu, a scos aur din vistieriile ţării şi a plătit aceste datorii. Drept răsplată, pentru ajutorul frăţesc, Patriarhul din Constantinopol, Partenie, a dăruit domnitorului sfintele moaşte şi acesta a mai dat turcilor alte trei sute de pungi de aur, pentru a-i îngădui să le aducă pe pământ românesc, în anul 1641. De-atunci, poporul binecredincios al lui Dumnezeu se învredniceşte de ajutorul Sfintei Parascheva, cea rugătoare către Dumnezeu şi mult ajutătoare prin minunile sale cele multe.

Dintre acestea, am ales una, pe care istorisind-o, ne vom încredinţa de binele imens pe care-l lucrează în lume Sfinţii lui Dumnezeu.

Prin anul 1955, doi soţi din Iaşi ajunseseră la mari neînţelegeri în familie. Într-o seară, femeia a plecat de-acasă, fără ca soţul să ştie de ea. Presimţind că are să se întâmple o nenorocire, soţul a alergat la Sfânta Parascheva şi a rugat-o cu lacrimi să-i aducă soţia acasă. N-a trecut mult şi soţia s-a întors şi a povestit primejdia de moarte prin care a trecut: ,,Diavolul mi-a pus în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar pe la ora opt seara, când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede şi m-a aruncat afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului’’. La ora aceea, fiica lor dormea şi cei doi soţi au înţeles că Sfânta Parascheva a fost aceea care a ascultat rugăciunile soţului şi a izbăvit-o de moarte şi de ispita diavolului. Dumnezeu le-a dat iarăşi înţelegere în familie şi ei au rămas recunoscători Cuvioasei Parascheva pentru marea binefacere (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 193-202).

            Pentru rugăciunile Sfintei Parascheva, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Preot Ioviţa Vasile

 

Sufletul care va păcătui, acela va muri

Sufletul care va păcătui, acela va muri

Sectarii cei împuţinaţi la minte, întru care nu este adevărul lui Hristos, vin şi încearcă să strâmbe învăţătura cea dreaptă a Bisericii, care ne spune că omul este alcătuit din trup stricăcios şi din suflet nemuritor. Pentru aceasta, ei se folosesc de un text scripturistic pe care nu-l înţeleg: ,,Sufletul care va păcătui, acela va muri’’ (Iezechiel 18, 20). Explicarea acestui text este aceasta: omul fiind cu natură dublă, trup şi suflet, este numit în Sfânta Scriptură cu unul sau altul din aceste două cuvinte, înţelesul fiind acelaşi, adică ,,om’’. Astfel, omul e numit trup în mai multe locuri, din care amintim câteva. ,,Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvânteze tot trupul numele cel sfânt al Lui’’ (Psalmul 144, 21); ,,Şi dacă nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile’’ (Matei 24, 22); ,,Precum i-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui’’ (Ioan 17, 2). În aceste versete, şi în multe altele, trup este sinonim cu om. Substituiţi în aceste texte cuvântul trup cu om şi veţi constata că nu se schimbă înţelesul, ba chiar se limpezeşte.

În alte locuri omul este numit suflet: ,,Suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani’’ (Luca 12, 19); ,,Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri’’ (Romani 13, 1); Sfântul Apostol Petru ne spune că în corabia lui Noe ,,puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă’’ (I Petru 3, 20).

Aşadar, înţelesul corect al cuvintelor Sfintei Scripturi, invocate de cei rătăciţi, este acesta: ,,Omul care va păcătui, acela va muri’’, nicidecum că sufletul ar fi muritor.

Preot Ioviţa Vasile

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbeşte despre nişte păcate teribile, care nu se iartă nici în acest veac, nici în cel care va veni. Iată preasfintele cuvinte ale Domnului: ,,Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie’’ (Matei 12, 31-32). Părinţii Bisericii au identificat aceste păcate şi au scris despre ele, ca să le cunoaştem, pentru a nu le săvârşi. Ele sunt în număr de şase:

            – Lepădarea de Credinţă sau apostazia. Este păcatul aceluia care a cunoscut şi a trăit în Credinţa Ortodoxă, însă, din felurite pricini, părăseşte această Credinţă şi se îndreaptă spre credinţele deşarte ale sectelor, sau pur şi simplu alunecă în necredinţă. Dacă omul îşi dă seama de gravitatea păcatului şi  se întoarce la Credinţa adevărată, este primit şi iertat. Când moare în acest păcat, merge în iad.

            – Împotrivirea faţă de adevărurile de Credinţă cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască şi propovăduite de Biserică. În Sfânta Scriptură citim că Dumnezeu ne-a rânduit să postim, ne-a învăţat şi cum să postim, a postit Mântuitorul Însuşi, au postit Sfinţii Apostoli. În faţa unui adevăr atât de evident, rătăciţii nu postesc, îndeamnă şi pe alţii să se ferească de post. Cel care cade în acest păcat are cale de pocăinţă şi, lepădându-se de el, Dumnezeu îl iartă.

            – Încrederea nesăbuită în bunătatea lui Dumnezeu este un păcat de care se face vinovat cel care spune nebuneşte că oricât ar păcătui, Dumnezeu este atât de bun şi milostiv, încât îl va ierta. Aşa poate ajunge omul la sfârşitul vieţii, cu această încredere nesăbuită, care îi va aduce osânda veşnică.

            – Neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu înseamnă deznădejdea celui care gândeşte că Dumnezeu nu-l va ierta dacă se va pocăi, şi atunci continuă păcatele sale până la moarte. Iuda a căzut în păcatul deznădejdii şi s-a spânzurat, refuzând pocăinţa.

            – Invidia harului fratern este păcatul aceluia care vede darurile cu care Dumnezeu împodobeşte pe aproapele său, şi în loc să se bucure, îl invidiază. Şi-n acest caz omul se poate lepăda de acest păcat în timpul vieţii, iar Dumnezeu îl iartă, prin pocăinţă.

            – Nepocăinţa până la moarte, prin însuşi caracterul şi formularea sa, arată că omul refuză să se întoarcă la Dumnezeu în timpul vieţii, şi atunci este evident că va merge la osânda veşnică.

            Socoteşte, iubite cititorule, primejdia mare care ne pândeşte atunci când înclinăm fie şi numai spre unul din aceste şase păcate. Ascultă de Biserică şi nu de potrivnicii lui Dumnezeu, căci aceştia s-au pus în slujba diavolului.

Preot Ioviţa Vasile

Falsificarea Sfintelor Scripturi

Falsificarea Sfintelor Scripturi

Se spune, pe bună dreptate, că poporul român s-a născut creştin. A fost creştin pentru că a fost cuprins în Biserica lui Hristos, el însuşi alcătuindu-se ca o parte a acesteia. Este de la sine înţeles că, dintru început, românii au avut Sfânta Scriptură în graiul lor, care s-a sfinţit tocmai prin rostirea adevărurilor Dumnezeieşti, veşnice şi mântuitoare. Când poetul a scris versul ,,Limba noastă-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii’’, o făcea cu deplină îndreptăţire. Oamenii luminaţi ai Bisericii s-au străduit, de-a lungul veacurilor, să tălmăcească Sfânta Scriptură cât mai exact în limba noastră, sau să aducă traducerile anterioare la măsura limbii care între timp se dezvoltase şi se îmbogăţise cu mijloace noi de exprimare.

            Din păcate, prin anul 1916, un fost călugăr şi diacon al Bisericii noastre, Dumitru Cornilescu, a călcat făgăduinţele pe care le făcuse lui Dumnezeu, a părăsit mănăstirea şi a ales să locuiască la conacul prinţesei Rallu Calimachi. Părăsind Sfânta Biserică, i-a încolţit în minte gândul luciferic de a ,,traduce” Biblia în limba română! Spun că gândul era luciferic deoarece Cornilescu n-avea pregătirea necesară, nu cunoştea limbile ebraică şi greacă, se găsea în afara Bisericii, adevărata deţinătoare a Scripturilor Sfinte. Toate acestea n-au fost pentru el un impediment. Ceea ce a făcut cutezătorul Cornilescu a fost o traducere din româneşte în… româneşte! Cu alte cuvinte a luat textul Bibliei tradus în Biserica Ortodoxă Română şi l-a adaptat cerinţelor protestante, adică şi-a îngăduit să falsifice Sfânta Scriptură în modul cel mai grosolan şi apoi să-şi prezinte ,,lucrarea” ca o nouă traducere, pe care singur a elogiat-o ca fiind cea mai bună! La scurt timp, şi-a comercializat ,,opera”, oferind-o spre publicare Societăţii Biblice Britanice. Acest fals a devenit textul ales de toate sectele vorbitoare de limbă română. Cornilescu a beneficiat de sume imense de bani care i-au permis un trai îmbelşugat până în momentul când Dumnezeu l-a chemat să dea seama de toate păcatele vieţii, care au culminat cu nesăbuinţa  de a batjocori textul Sfintei Scripturi.

            ,,Traducerea” lui Cornilescu a fost primul pas major de falsificare a Bibliei, dar nu singurul. În anul 2006 martorii lui Iehova au pus în circulaţie un nou fals biblic, ,,Sfintele Scripturi, traducerea lumii noi”. Chiar titlul te face să te întrebi: care lume nouă? Desigur, cea de acum, aceea a tăgăduirii şi batjocoririi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria, a tuturor Sfinţilor şi a Bisericii lui Hristos. Cine va citi această biblie satanică se va îngrozi de felul cum aceşti nelegiuiţi au continuat ,,opera” lui Cornilescu. Câteva exemple vor fi suficiente pentru ca orice om de bun simţ să-şi dea seama că se află în faţa unei cărţi inspirate de diavolul. ,,Fiul’’, atunci când se referă la Domnul Iisus, este scris cu literă mică (Matei 1, 1; 4, 3); Duhul Sfânt este denumit batjocoritor ,,spiritul sfânt’’. Când însă e vorba de numele celui rău, diavolul, întotdeauna este majusculizat!. Cu alte cuvinte, dispreţ pentru Persoanele Sfintei Treimi şi respect pentru diavolul! Biserica este înlocuită cu ,,congregaţia’’, Sfânta Cruce a devenit ,,stâlp de tortură’’, Episcopul e înlocuit cu ,,supraveghetorul’’, diaconului i se spune ,,slujitor auxiliar’’, harul Dumnezeiesc a fost substituit cu ,,bunătatea nemeritată’’, Domnul e redat prin Iehova. Toate locurile care vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca Dumnezeu Adevărat au fost răstălmăcite. Cine au fost cei dintâi care I-au tăgăduit Dumnezeirea? Evident, evreii. Nu este greu să pricepem că tot ei, cei din vremea noastră, răstălmăcesc Scripturile, prin interpuşi români, aducând mari blasfemii asupra numelui Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cât mi-a stat în putere am atras atenţia asupra fărădelegilor comise de Cornilescu, o fac şi acum în cazul bibliei satanice a martorilor lui Iehova.

            Privind cu atenţie trecutul, nu este greu să pricepem ce va urma. Scripturile Sfinte vor fi încă şi mai mult batjocorite. Va fi pusă în circulaţie o nouă ,,biblie’’ din care numele cel mai presus de orice nume (Filipeni 2, 9), Iisus Hristos, va fi înlăturat, şi se va scrie numele blestematului antihrist care se va ridica şi se va substitui lui Dumnezeu (cf. II Tesaloniceni 2, 4).

            Iubite cititorule! Ai posibilitatea să te convingi singur vremurile groaznice pe care le trăim. Apropie-te cu încredere de ,,stâlpul şi temelia adevărului’’ (I Timotei 3, 15) care este Biserica cea mult hulită a lui Hristos. Dacă ai Sfânta Scriptură a Bisericii, păstreaz-o cu mare grijă. Vor veni timpuri când aceasta se va găsi foarte rar. ,,Bibliile’’ satanice de felul celor despre care am scris, vor inunda lumea, încât oamenilor le va fi din ce în ce mai greu să deosebească adevărata Sfântă Scriptură de făcăturile diavoleşti.

Preot Ioviţa Vasile

Cursele diavolului

Cursele diavolului

Diavolul este un geniu al răului. El a fost printre îngerii cei buni din ceruri, fiind el însuşi înger bun, până în momentul în care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost aruncat din ceruri. Diavolul şi demonii săi au stat în faţa tronului ceresc şi L-au lăudat pe Dumnezeu, au văzut slava cerească, de aceea  scria Sfântul Apostol Iacov despre ei că ,,cred şi se cutremură’’ (Iacov 2, 19). Diavolul cunoaşte întreaga istorie a omenirii, a amăgit generaţie după generaţie. Poate să grăiască în oricare din limbile pământului şi are capacitatea de a opera în mintea oamenilor, aducându-le gânduri rele şi înşelătoare. De cele mai multe ori se prezintă cu identitate falsă, căci dacă s-ar arăta pe faţă că este diavol, ar fi alungat cu mai multă uşurinţă. Spune Sfântul Apostol Pavel că ,,nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii’’, iar slujitorii lui dintre oameni îl urmează în viclenie şi ,,iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor’’ (II Corinteni 11, 14-15).

            Viclenia diavolului este extraordinară, deoarece ştie să întindă omului curse cu greu de sesizat. Scriind cea dintâi Epistolă episcopului Timotei al Efesului, Sfântul Apostol Pavel îl previne asupra primejdiei ce stă asupra celui care vrea să fie slujitor al Bisericii, aceea de a cădea în cursa diavolului (I Timotei 3, 7). Sfântul Ierarh rus Ignatie Brianceaninov a scris despre cursele celui rău în acest fel: ,,Mă cufund gânditor în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi în lăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laţurile cele amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: Doamne! Cine, oare se va izbăvi din aceste curse ? Răspunsul l-a primit cu multe secole în urmă Sfântul Antonie cel Mare: ,,Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea’’.

            Am dorit să scriu despre cursele diavolului, cinstite cititorule, deoarece toţi suntem războiţi de el şi ne este de folos să-i cunoaştem vicleşugurile pentru a şti cum să-l biruim. Biruinţă asupra diavolului, a cohortelor sale de demoni şi asupra oamenilor care s-au făcut slugi ale sale, nu putem avea decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Lui să ne rugăm în vreme de ispită şi să privim la pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care, fiind ispitit de cel rău, l-a biruit şi l-a alungat.

Preot Ioviţa Vasile

O minunată rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur către Preabunul Dumnezeu

Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe cei din Biserica Tesalonicului: ,,Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi’’ (I Tesaloniceni 5, 17-18). Voi reproduce o minunată Rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele rostite la ceasurile dimineţii, cuprinsă în cărţile bisericeşti. Te sfătuiesc, cinstite cititorule, să o rosteşti cu toată evlavia şi fără grabă: ,,Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc. Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele veşnice. Doamne, de am greşit fie cu mintea, fie cu gândul, sau cu cuvântul, sau cu lucrul, iartă-mă. Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea. De neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită. Doamne, izbăveşte-mă de toată ispitirea. Doamne, luminează-mi inima pe care a întunecat-o pofta cea rea. Doamne, eu ca un om am greşit, iar Tu, ca un Dumnezeu îndurător, miluieşte-mă, văzând neputinţa sufletului meu. Doamne, trimite mila Ta întru ajutorul meu, ca să preaslăvesc preasfânt numele Tău. Doamne Iisuse Hristoase, scrie-mă pe mine, robul tău, în cartea vieţii şi-mi dăruieşte sfârşit bun. Doamne Dumnezeul meu, deşi n-am făcut nici un bine înaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun. Doamne, stropeşte inima mea cu roua harului Tău. Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pe mine, păcătosul, ruşinatul şi necuratul robul Tău întru împărăţia Ta. Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne, nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită. Doamne, dă-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere aminte de moarte şi umilinţă. Doamne, dă-mi cuget ca să mărturisesc toate păcatele mele. Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare. Doamne, dă-mi răbdare şi voie nebiruită şi blândeţe. Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea. Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac în toate voia Ta. Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de diavoli şi de patimile trupeşti şi de toate celelalte lucruri necuvioase. Doamne, ştiu că faci precum voieşti Tu, deci să fie şi întru mine, păcătosul, voia Ta; că binecuvântat eşti în veci. Amin’’.

Nevrednic rob al lui Iisus Hristos

 

 

Române,

Ai de dat pe 6-7 Octombrie cel mai greu examen din istoria ta de până acum, examenul de a arăta că încă mai trăiești, că încă ești preponderent normală, că poți să discerni Adevărul, că alegi viața iar nu moartea.
Arată-mi că nu am fost un mare fraier că am mizat pe tine, arată-mi că nu e cazul să cer azil politic în Estul neafectat de propaganda agresivă sodomită! Vei pierde ceva în urma plecării mele? Nu știu, poate că nu mare lucru. Și nici nu cer mila nimănui. Sunt un tip foarte ingenios și creativ, și îmi găsesc mereu cu ușurință ceva de făcut oriunde aș fi. Sănătos să fiu și cu Dumnezeu înainte! Pe tine te las în pace să beneficiezi de programele de homosexualizare forțată (spui că ai alte probleme mai mari ca acest referendum), cu programele de hăituire a copiilor cu vaccinări forțate, dar și de popularea ta cu neamuri străine. Asta crezi tu că-ți va rezolva problema natalității și a siguranței viitorului. Eu cred că îți vei atrage doar duhul urâciunii, al pustiirii și al anarhiei.
Pierderea acestui examen ar fi declanșator pentru mine ca să pun punct și de la capăt! România, din ziua următoare eșecului si-a atras începutul sfârşitului, ar fi un muribund care in loc să ia medicamentul, alege tigara aducătoare de boală si moarte! România ar mai reprezenta pentru mine doar o amintire. Să nu fie!

ing. Silviu Ioan M. – Constanța