Eutanasia, ucidere şi sinucidere

,,Eutanasie’’ înseamnă moarte fără dureri. Este o practică inspirată de diavolul şi înfăptuită de cei care s-au lepădat de Dumnezeu şi s-au pus în slujba puterilor întunericului. Cel care nu mai crede în Dumnezeu şi în Sfintele Sale Învăţături şi-a creat o altă scară de ,,valori’’ şi se socoteşte stăpân pe viaţa sa. Cel care crede orbeşte în evoluţionism, nu se gândeşte că Dumnezeu Cel Atotputernic este Dătătorul vieţii sale şi socoteşte că poate dispune de ea după cum voieşte. Tăgăduindu-L pe Dumnezeu, zice că nu mai are nicio responsabilitate în faţa Lui. Nu crede nici în învierea morţilor şi nici în viaţa cea veşnică. Din acest amalgam al rătăcirii şi al întunecimii, s-a născut teoria satanică potrivit căreia este moral a curma viaţa unui om bolnav incurabil, pentru a-l scuti de durerile inerente unei asemenea boli, prin eutanasie. Întotdeauna actul de eutanasiere se săvârşeşte cu acordul sau la cererea celui bolnav. Prin aceasta, eutanasia se constituie ca păcat de o gravitate îndoită: ucidere şi sinucidere, deoarece păcatul se răsfrânge atât asupra medicului care săvârşeşte actul de eutanasiere, acesta devenind un criminal, cât şi asupra celui care consimte să i se curme viaţa, care este socotit sinucigaş şi care pierde orice posibilitate şi nădejde de mântuire.

Pe temeiul Revelaţiei Dumnezeieşti, Sfânta Biserica Ortodoxă învaţă prin toate mijloacele care-i sunt proprii că eutanasia este un păcat de o gravitate extremă, pentru motivele amintite mai sus. Mai întâi, afirmăm că Dumnezeu ne aduce pe fiecare din nefiinţă la existenţă, ne dă viaţa şi cele necesare susţinerii ei, şi atunci este firesc ca Dumnezeu să dispună asupra vieţii fiecăruia. Sfântul Efrem Sirul se adresa în binecunoscuta-i rugăciune, lui Dumnezeu astfel: ,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele’’. Cu alte cuvinte, viaţa este a noastră ca dar Dumnezeiesc, dar Stăpânul ei este Dumnezeu Însuşi. O boală, chiar incurabilă, ne poate fi dată chiar de Dumnezeu ca mijloc de îndreptare a vieţii noastre păcătoase, ca temei de pocăinţă şi întoarcere la El, ca modalitate de ispăşire a păcatelor, pentru a ne cruţa de chinurile cele veşnice ale iadului. Dacă privim în acest fel suferinţa noastră, trebuie să ne-o asumăm şi să o trăim cu Credinţă şi răbdare, ştiind că Dumnezeu ne vrea binele vremelnic şi veşnic.

Diavolul nu suferă Dreapta Credinţă. Este unul din motivele pentru care pornesc campanii de defăimare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Bisericii Sale. Mai marii popoarelor cutează să sfideze cu totul Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, şi-n acest sens elaborează legi care promovează şi încurajează eutanasia, ,,dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează’’ (II Petru 2, 3).

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Holocaustul şi antisemitismul

DEX-ul este un instrument normativ al limbii române. Definiţia pe care acesta o dă termenului ,,holocaust’’ este următoarea: ,,Jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime; ofrandă, sacrificiu’’. Nu ştiu cine a folosit acest termen întâia oară spre a defini crimele comise împotriva evreilor în cel de-al doilea război mondial. Nu înţeleg cum s-a impus acest termen absolut impropriu şi nepotrivit cu realitatea dureroasă la care au fost supuşi evreii. Un spirit critic ar fi trebuit să respingă această vocabulă, de-a dreptul jignitoare la adresa urmaşilor lui Avraam. Spun jignitoare, deoarece sugerează că victimele n-ar fi altceva decât nişte animale sacrificate pe altarul zeilor. Cine e îndreptăţit, va auzi şi va face corecţia de rigoare. Este, desigur, o speranţă deşartă, căci termenul e prea înrădăcinat pentru a fi substituit cu un altul potrivit.

,,Holocaust’’ desemnează în fapt jertfa adusă lui Dumnezeu. Cel mai cunoscut text conţinând acest termen este cel din Psalmul 50, în versiunea Septuagintei: ,,Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot (olocavtomata)’’, de unde holocaust.

Nepotrivit este  şi cuvântul care desemnează o atitudine potrivnică evreilor, ,,antisemitism’’. Se ştie prea bine ca semiţi sunt toţi urmaşii lui Sem, unul din cei trei fii ai lui Noe. Arabii şi sirienii sunt la fel de semiţi precum evreii.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Anti-biserica ucraineană îşi începe existenţa efemeră sub ,,bune’’ auspicii

Schismaticul Epifanie a numit susţinerea homosexualilor o “problemă dificilă” pe care a promis că o va rezolva. Despre acest lucru a declarat în timpul unei discuţii telefonice cu un cetăţean rus care s-a dat drept deputatul Uniunii Europene, David McAllister. Înregistrarea conversaţiei a avut loc pe data de 22 decembrie şi a fost publicată de către agenţia de ştiri Newsfront. ,,Pentru a ne izbăvi de acest conservatorism, şi ca să ne îndepărtăm de tradiţiile ruse, pentru ca Biserica să fie deschisă dialogului” a declarat capul structurii religioase ucrainene, Epifanie. ,,Pentru că ne îndreptăm spre Europa, iar ortodoxia rusă e una foarte conservatoare şi departe de oameni. Iar poziţia mea e că trebuie să fim oameni, şi să înţelegem problemele acestora”. Epifanie a mai declarat că la moment nu e oportun să se ridice problema sprijinului comunităţii LGBT, dar de lucrat asupra acestei probleme cu societatea ucrainenă este ceva obligatoriu. La chemarea de a mai potoli poziţia bisericii faţă de comunitatea LGBT şi de a sprijini homosexualii din Ucraina, Epifanie a răspuns că ,,la moment trebuie să lucrăm asupra acestei întrebări”. ,,E o întrebarea complicată pe care nu ar trebui să o ridicăm acum, pentru că societatea ucraineană, după cum ştiţi, nu prea agreează acest lucru. La moment trebuie să lucrăm asupra acestei întrebări, astfel încît societatea ucraineană să fie deschisă comunităţii LGBT. E o cale lungă, desigur, noi vom găsi soluţii la aceste probleme complicate”, a declarat Epifanie. Este demn de remarcat că în interviu, Epifanie asculta întrebările în limba engleză, dar răspundea în rusă.

(Preluare de pe site-ul Apărătorul Ortodox)

Observaţii succinte

1.Citatele de mai sus ne arată profilul acestui schismatic uzurpator şi conturează anti-biserica pe care vrea să o conducă. Ce-l obsedează pe acest intrus este dorinţa de a se izbăvi de conservatorism şi de tradiţiile ruse. Ortodoxia este prin natura ei conservatoare, adică fidelă legilor Dumnezeieşti, neschimbătoare în vecii vecilor. Aceasta înseamnă statornicie, stabilitate, certitudine. Înţelegem de-aici că Epifanie vrea izbăvirea de Legile Dumnezeieşti. O face spre pierzarea sa şi a celor care-l urmează.

2.,,Biserica să fie deschisă dialogului’’. Întotdeauna a fost, dar nu pentru a negocia adevărurile veşnice, precum fac ecumeniştii. Prin dialog, Biserica nu se coboară la treapta celorlalte instituţii statale. Ea este unică prin misiunea ei: mântuirea oamenilor.

3.,,Ne îndreptăm spre Europa’’. Bună ţintă. Din Europa pot prelua toate spurcăciunile, absurdităţile şi nebuniile izvodite în străfundurile iadului.

4.,,Ortodoxia rusă e una foarte conservatoare şi departe de oameni’’. Afirmaţia ne aduce aminte de povestea prostului care privea îndelung şi nu reuşea să vadă pădurea din cauza copacilor. Biserica Rusă, ca oricare alta, e alcătuită din oameni care-şi caută mântuirea, şi-atunci cum e departe de oameni? Minte întunecată de schismatic!

5.,,Trebuie să fim oameni’’. Şi Epifanie e om. Omul pierzării.

6.Aventurierul acesta se angajează să lucreze astfel încât societatea ucraineană să fie deschisă comunităţii lgtb. Aceasta ar fi dorinţa arzătoare a acestui impostor care s-a îmbrăcat cu veşminte arhiereşti. Aceasta e una din liniile de forţă pe care se temeluieşte anti-biserica ucraineană. N-are decât să-şi îndrepte ,,turma’’ în această direcţie şi vor vedea unde se va sfârşi drumul lor.

7.Bunul Dumnezeu să ne păzească de asemenea specimeni şi să ne ajute să ajungem în Duminica Ortodoxiei. Prietenii ştiu de ce.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

 

 

Dragi cititori din România şi de pretutindenea,

Am socotit de cuviinţă să vă adresez un scurt cuvânt, prin care să vă doresc să petreceţi Dumnezeieştile Sărbători cu pace şi bucurie, împreună cu cei dragi şi apropiaţi. Nădăjduiesc că fiecare din frăţiile voastre v-aţi mărturisit păcatele şi v-aţi împărtăşit cu Sfintele Taine, iertându-i din suflet pe cei care v-au greşit. Rugaţi-vă pentru cei care aleargă pe căile pierzării, ca Dumnezeu Atotputernicul să-i întoarcă din rătăcirea lor. Rugaţi-vă ca Preabunul Dumnezeu să dăruiască Poporului Său Dreptcredincios  păstori vrednici, cu râvnă pentru cele sfinte şi cu dragoste pentru fiii duhovniceşti. Rugaţi-vă Tatălui Ceresc să ne întărească şi să ne ajute să trecem biruitori prin vremurile de cumpănă şi strâmtorare care vin, să rămânem alături de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Aş dori să vă reamintesc tuturor sfânta datorie, cea dintâi grijă care ne stă în faţă: mântuirea sufletelor noastre. ,,Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul. Sau ce ar putea omul să dea, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37).

Cu mult drag mă voi ruga pentru frăţiile voastre, fie că vă cunosc, fie că nu, căci la Sfânta Liturghie îi cuprindem în rugăciune pe toţi, precum şi Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi  la cunoştinţa Adevărului să vină’’ (I Timotei 2, 4).

Sărbătorile Dumnezeieşti ale Naşterii Domnului, Tăierii Împrejur şi  Botezului Domnului să vă aducă lumina cerească în case şi în suflete şi să vă apropie de Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Botezătorul, pe care-i pomenim şi-i cinstim în această perioadă, şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu să fie rugători pentru noi în faţa tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfinţii Prooroci au vestit lumii Naşterea Mântuitorului

După ce strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut în păcatul neascultării, Dumnezeu a avut grijă, dintru început, să înştiinţeze întreaga omenire de Întruparea şi trimiterea în lume a Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când a rostit cuvintele consemnate de scriitorul sfânt la Cartea Facerii 3, 15: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul’’. Sămânţa femeii este, potrivit tălmăcirii Părinţilor Bisericii, Cel Care urma să Se nască din femeie, din Preacurata Fecioară Maria. Din vremea aceea, oamenii au avut cunoştinţa venirii Mântuitorului şi a început o lungă aşteptare, de-a lungul multor generaţii, până la ,,plinirea vremii’’.

            Proorocii pe care Dumnezeu i-a ridicat în mijlocul lui Israel s-au făcut mesageri ai Lui şi au vestit Naşterea Mântuitorului, asfel ca oamenii, nu numai cei din Israel, să fie pregătiţi spre a-L primi. Prin Sfântul Prooroc Isaia, Dumnezeu a vorbit lumii despre Naşterea din Preacurata Maria: ,,Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel (Isaia 7, 14). Aceste cuvinte le-a citat şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, la vremea când ele s-au împlinit. Cu alt prilej, acelaşi Sfânt Prooroc scria la trecut despre Naşterea Pruncului Iisus, ca despre un fapt împlinit, atât de mare era credinţa lui în ceea ce i-a descoperit Dumnezeu: ,,Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie’’.

            Sfântul Prooroc Miheia a înştiinţat lumea cu exactitate despre locul unde avea să Se nască Mântuitorul lumii: ,,Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul Care va paşte pe poporul Meu Israel’’.

            ,,După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin Prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus Moştenitor a toate şi prin Care a făcut veacurile’’ (Evrei 1, 1-2).       

            Suntem, iubite cititorule, în ajunul Marii Sărbători a Naşterii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste puţină vreme vor veni colindătorii, după tradiţia Bisericii neamului românesc, şi vor rosti vestea bună a Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Să-I cântăm, să-L lăudăm, să I ne închinăm. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

Nume de Botez, zile onomastice şi zile de naştere

Iubite cititorule! Fiecare din noi purtăm un nume pe care l-am primit la Sfântul Botez. Chiar dacă părinţii au dat nume pruncului înainte, acesta va fi chemat la judecată cu numele pe care l-a rostit preotul când l-a botezat. Biserica noastră Dreptmăritoare ne învaţă, cu bună rânduială, să dăm pruncului numele unuia din Sfinţii pomeniţi în ziua naşterii, sau al altui Sfânt ales din calendar şi să punem noul-născut sub protecţia acestuia. Nu este bine să dăm mai multe nume pentru că omul are un singur suflet, în veci nemuritor. Greşesc grav aceia care dau nume de artişti, care adesea sunt satanizaţi, de fotbalişti celebri ori cine ştie ce nume străine, căci în loc ca pruncul să aibă un Sfânt protector, îl îndreptăm de mic spre cele ale diavolului.

Ziua onomastică este ziua numelui, în care însă se pomeneşte Sfântul al cărui nume îl purtăm. Să nu căutăm a ne substitui acelui Sfânt, cinstindu-ne pe noi înşine, deoarece noi nu suntem sfinţi! Să nu facem prilej de petrecere indecentă, în care putem lesne cădea în păcate precum beţia, desfrânarea ori îmbuibarea, ci mai degrabă să citim viaţa acelui Sfânt, cugetând al faptele sale care l-au făcut bineplăcut în faţa lui Dumnezeu, şi să-i cerem ajutorul în strădaniile noastre spre mântuire. În decursul anului bisericesc pot exista mai multe zile în care se pomenesc Sfinţi diferiţi, al căror nume îl purtăm. Fiecare din aceste zile să ne aducă aminte că suntem în comuniune cu acei Sfinţi, bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Să nu uităm cuvintele Psalmistului: ,,Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei’’ (Psalmul 15, 3). Voia lui Dumnezeu să se facă şi întru noi!

Nu vom greşi cu nimic dacă vom lăsa să treacă neobservată ziua noastră de naştere, fără a organiza petreceri zgomotoase, mai ales că acestă zi poate să fie miercuri sau de vineri, sau într-unul din cele patru Posturi de peste an, rânduite de Biserică. Putem, în schimb, să facem o sărbătoare duhovnicească, ducând darul nostru de prescuri şi vin la sfântul altar, şi rugându-l pe preot să săvârşească Sfânta Liturghie, în care să fim pomeniţi noi şi ai noştri, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Când este ziua de naştere a celor apropiaţi nouă, potrivit este a da şi pentru ei pomelnic la biserică, rugându-ne noi înşine pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

Adevarata Ortodoxie si falsa Ortodoxie

(Fragmente extrase din cartea  Apostazia şi Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2009)

Ortodoxia nu este doar vreun fel de organizație pur pământească, ce e ocârmuită de patriarhi, episcopi şi preoți care dețin conducerea în Biserica ce se numeşte oficial «Ortodoxă». Ortodoxia este «Trupul tainic al lui Hristos», al cărei Cap este însuşi Hristos (vezi: Efeseni 1,2223; Coloseni 1,18,24), iar alcătuirea ei nui cuprinde doar pe preoți, ci şi pe toți cei care cred cu adevărat în Hristos – care prin Sfântul Botez au intrat în chip legiuit în Biserica pe care El a întemeiat‐o – , atât cei care viețuiesc acum pe pământ cât şi cei care s‐au săvârşit întru credință şi evlavie. Biserica Ortodoxă nu este nici un fel de «monopol» sau «afacere» a clerului, cum cred cei ignoranți sau cei străini de duhul Bisericii. Nu este moştenirea unui sau altui ierarh ori preot. Este unitatea duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să țină poruncile lui Hristos cu sfințenie  – cu  singurul țel de a moşteni acea fericire veşnică pe care Hristos Mântuitorul ne‐a gătit‐o nouă – şi care, dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer şi se străduiesc să aducă „roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8)

În prezent, nu tot ceea ce poartă preasfântul şi preascumpul nume de Ortodoxie, este cu adevărat Ortodoxie – există acum şi pseudo‐Ortodoxie (n.n. falsă Ortodoxie), de care trebuie să ne temem şi de care trebuie să fugim ca de foc; că adevărata Ortodoxie este doar aceea care nu acceptă şi nu îngăduie în nimic, nici în învățătură, nici în obiceiurile bisericeşti, nici un fel de înnoire împotrivitoare Cuvântului lui Dumnezeu şi hotărârilor Bisericii Soborniceşti; că Ortodoxia adevărată nu binecuvintează şi nu încurajează moda actuală – moralitatea şi obiceiurile lumii moderne, stricate, care, mai mult chiar decât în vremurile apostolice, „zace în rău” (1 Ioan 5, 19), căci e o lume care L‐a părăsit pe Dumnezeu; că Ortodoxia adevărată are ca țel doar să îi placă lui Dumnezeu şi să mântuiască suflete, şi nu se îngrijeşte de fericirea trecătoare, pământească, de carieră şi de bunuri şi avantaje lumeşti; că Ortodoxia adevărată este duhovnicească, nu a simțurilor şi a trupului, nu alipită pământului – simțămintelor şi trăirilor pământeşti.

Trebuie să înțelegem şi să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai şi nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit «ortodox», căci în vremurile noastre înşelătoare şi rele, apariția pretutindeni a pseudo‐Ortodoxiei care‐şi înalță capul şi se statorniceşte în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această Ortodoxie mincinoasă se străduieşte cu înverşunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, aşa cum în vremea sa Antihrist se va sârgui să‐L înlocuiască pe Hristos cu sine însuşi.

Arhiepiscopul Averchie  Tauşev din Jordanville (1906 – 1976): „Cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înțeles din pricină că neortodoxia se travesteşte în spatele măştii [înfățişării] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuință să alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost de trebuință să se întocmească cuvântul «ortodox». Şi aceasta nu e chiar atât de simplu”.

Arhiepiscopul Averchie a înțeles că, chipul din afară al Bisericii şi chiar al Ortodoxiei „adevărate”, „tradiționale” poate fi copiat cu atâta viclenie şi atât de întocmai, încât să poată fi în stare să‐i „înşele, de va fi cu putință, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Însă imitarea creştinismului va fi desluşită numai de aceia care şi‐au păstrat acel „simț” prin care osebesc ceea ce este în sine pământesc şi stricăcios de ceea ce este ceresc şi veşnic.

Ne aflăm trăind în astfel de vremuri în care în lume tendința dominantă este îndreptată spre a‐i face pe toți creştinii asemenea „sării care şi‐a pierdut gustul”, de vreme ce au desființat adevărata Biserică a lui Hristos provenită de la Sfinții Apostoli şi aşa i‐au lipsit pe creştini de harul Duhului Sfânt. Aceasta este aşa‐numita „mişcare ecumenică” (n.n. ecumenistă) atât de la modă, care e temeluită pe credința că presupusa adevărată Biserică a lui Hristos nu există acum pe pământ, şi e nevoie să fie întemeiată din nou… prin unirea tuturor creştinilor care aparțin diferitelor „biserici” şi asociații şi organizații confesionale; aceasta se va înfăptui prin diferite concesii reciproce în chestiuni doctrinare şi prin dezvoltarea unui sistem doctrinar comun nou, acceptabil pentru toți şi desigur, împreună cu acesta, a unei viziuni mondiale noi. Iar părerea, foarte agreată în zilele noastre, că „e totuna la care biserică te duci, căci la urma urmei Dummezeu e doar unul” este în acord cu această tendință. Da! Dumnezeu este Unul, dar ştiți, El ne‐a dat şi o singură Credință; El a întemeiat o singură Biserică pentru noi, şi nu mai multe credințe şi „biserici” diferite. Acest lucru este întărit de Sfântul Apostol Pavel când spune: „Un Domn, o Credință, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” şi deci noi creştinii ar trebui să alcătuim „un trup şi un Duh”, precum şi suntem chemați, „întru o singură nădejde a chemării noastre” (Efeseni 4,4‐6). Dacă există numai o credință dreaptă şi numai o Biserică adevărată, atunci toate celelalte credințe şi „biserici” sunt mincinoase, nu adevărate. Atunci cum mai poate spune cineva că toate credințele şi „bisericile” au aceeaşi valoare şi că „e totuna la care biserică te duci”? De aceea, se poate şi trebuie să se vorbească nu de unificarea ecumenică a tuturor pentru întemeierea vreunei Biserici noi, ci doar de restaurarea unirii dintre toți cei care au căzut şi singura Biserică adevărată a lui Hristos (n.n. Biserica Ortodoxă), căreia Mântuitorul Hristos însuşi i‐a făcut marea şi nemincinoasa făgăduință că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

Hristos Mântuitorul nostru a spus limpede: „Voi zidi Biserica Mea, şi porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). Aşadar a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe biserici diferite, căci în cazul acesta ar fi vorbit la plural – „biserici”.

Puțini oameni ştiu astăzi că Biserica Ortodoxă nu e nimic altceva decât Biserica aceea care a păstrat neştirbite învățăturile autentice ale lui Iisus Hristos, înseşi învățăturile date fiecărei generații de credincioşi care a urmat. Aceste învățături au coborât de‐a lungul veacurilor de la Sfinții Apostoli, lămurite şi tâlcuite cu luare‐aminte de urmaşii lor legiuiți (ucenicii lor şi Sfinții Părinți), predate şi păstrate întocmai de Biserica noastră de Răsărit care este singura în stare să îşi dovedească dreptul de a fi numită „Biserica Ortodoxă”.

Dumnezeiescul întemeietor al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, a spus limpede: „Voi zidi Biserica Mea şi porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). El a trimis Bisericii Duhul Sfânt. Duhul S‐a pogorât peste Apostoli, Duhul Adevărului (Ioan 15, 26), Care îi „vesteşte toate” şi o povățuieşte (Ioan 16,13), ferind‐o de rătăcire. Într‐adevăr, avea să vestească oamenilor acest Adevăr, că Domnul pentru aceasta a venit în lume, potrivit propriilor Sale cuvinte (Ioan 18,37), iar Sfântul Pavel adevereşte acest lucru în epistola sa către ucenicul său, Episcopul Timotei, zicând că „Biserica Dumnezeului celui viu este stâlpul şi temelia Adevărului(1 Timotei 3, 15). Pentru că ea este „stâlpul şi temelia Adevărului”, „porțile iadului nu o vor birui”. Rezultă atunci că adevărata Biserică Creştină – unică într‐adevăr, de vreme ce Hristos a întemeiat o singură Biserică – a existat întotdeauna pe pământ şi va dăinui până la sfârşitul vremurilor. Ea a primit făgăduința lui Hristos: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Orice judecată sănătoasă şi cinstită, orice lucrare a unei conştiințe curate şi oricine cunoaşte istoria Bisericii Creştine, învățăturile morale şi teologice curate şi nedeformate ale religiei creştine, trebuie să mărturisească faptul că nu a existat decât o singură Biserică adevărată, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos şi că ea a păstrat Adevărul Lui sfânt şi neschimbat. De altfel, istoria arată o legătură a harului care poate fi trasată începând de la Sfinții Apostoli până la succesorii lor şi la Sfinții Părinți. În contrast cu ceea ce au făcut alții, Biserica Ortodoxă nu a introdus niciodată în învățăturile ei înnoiri prin care să „țină pasul cu vremurile”, să fie „progresistă”, „să nu fie lepădată la marginea drumului” sau să adopte cerințe şi mode actuale care sunt întotdeauna înțesate de păcat. Biserica nu se conformează niciodată lumii. Cu adevărat nu, căci Domnul le‐a spus ucenicilor  Săi la Cina cea de Taină: „nu sunteți din lume” (Ioan 15,19). Trebuie să rămânem credincioşi acestor cuvinte, dacă voim să fim credincioşi adevăratului creştinism – Biserica cea adevărată a lui Hristos a fost întotdeauna, este şi va fi mereu străină lumii acesteia.

De vreme ce ADEVĂRUL ne este dat o dată pentru totdeauna, datoria noastră este mai degrabă să‐1 asimilăm, decât să‐1 descoperim. Avem poruncă să ne întărim pe noi înşine şi pe alții întru Adevăr şi întru acest chip să‐i aducem pe toți la credința cea adevărată – Ortodoxia.

Din nefericire, au apărut în chiar sânul Bisericii, până şi printre ierarhi, păreri exprimate de persoane binecunoscute, păreri care îi sunt vătămătoare. Dorința de a „merge în pas cu vremurile” îi face să se teamă că nu vor fi recunoscuți ca fiind „cultivați”,„liberali” şi „progresişti”. Acestor apostați moderni de la Ortodoxie le este „ruşine” să recunoască faptul că Biserica noastră Ortodoxă este întocmai Biserica pe care a întemeiat‐o Domnul nostru Iisus Hristos, cea căreia i‐a fost făcută făgăduința cea mare că „porțile iadului nu o vor birui” şi căreia El i‐a încredințat plinătatea Adevărului dumnezeiesc.

Prin înşelătoria şi falsa lor smerenie, prin hula lor împotriva Domnului, aceşti păstori mincinoşi şi cei dimpreună cu ei sau înstrăinat de Biserica cea adevărată. Ei au exprimat în mod tacit ideea că „porțile iadului” au „biruit” Biserica. Altfel spus, aceşti apostați zic că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este deopotrivă „vinovată” de „despărțirea bisericilor” şi acum s‐ar cădea să‐şi „plângă” păcatele şi să se unească împreună cu celelalte „biserici creştine”, făcându‐le anumite concesii, rezultatul fiind o biserică a lui Hristos nouă şi indivizibilă. Aceasta este ideologia mişcării religioase care a devenit atât de la modă în vremurile noastre – „mişcarea  ecumenică” –, în rândul căreia s‐a înrolat şi Ortodoxia, chiar şi clerul nostru.

Multă vreme am auzit că ei ar aparține acestei mişcări pentru ca să „dea mărturie neamurilor de alte credințe despre adevărul sfintei Ortodoxii”, însă ne este greu să credem că această afirmație e ceva mai mult decât „o aruncare de praf în ochii noştri”. Desele lor declarații teologice din presa internațională nu ne pot conduce decât la concluzia că ei sunt trădători ai sfântului Adevăr.

Din punct de vedere istoric, „mişcarea ecumenică” – al cărei organ suprem este Consiliul Mondial al Bisericilor – este o organizație de origine pur protestantă. Aproape toate Bisericile Ortodoxe i s‐au alăturat.

Acolo unde s‐a rupt legătura duhovnicească moştenită a harului care vine de la Sfinții Apostoli şi succesorii lor, Bărbații Apostolici şi Sfinții Părinți, acolo unde s‐au introdus diferite înnoiri în credință şi în morală, cu scopul de a „ține pasul cu vremurile”, de a „progresa”, de a nu se demoda şi de a se adapta cerințelor şi uzanțelor acestei lumi care zace în rău – acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată.

Aceste „înnoiri” (de exemplu: reformele liturgice şi ale calendarului, schimbările în principiile ce privesc postul, spovedania rară, stranele şi orgile în biserică, preoții fără barbă, tunderea şi cârmuirea monahilor de către preoți căsătoriți etc.) sunt uneori introduse pentru a face viața ortodoxă mai puțin încordată sau a o face să pară mai puțin „stranie” în ochii lumii.

Arhiepiscopul Averchie scria că însăşi ideea acestui lucru este heterodoxă (n.n. eretică), de vreme ce „credința ortodoxă învață cum săți zideşti viața în acord cu cerințele desăvârşirii creştine, pe când heterodoxia ia din creştinism numai acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, potrivite cu condițiile vieții culturale contemporane. Să cobori standardul vieții ascetice a Ortodoxiei, înseamnă să le refuzi creştinilor un mijloc de auto‐curățire, să le refuzi însuşi prilejul pocăinței de suflet mântuitoare atunci când le lipseşte acest standard – dacă nu în literă, în duh. Înseamnă să slăbeşti însuşi temeiul Ortodoxiei, care, aşa cum a afirmat Arhiepiscopul Averchie, „este o credință ascetică, ce cheamă la trudă ascetică în numele dezrădăcinării patimilor păcătoase şi a înrădăcinării virtuților creştine”. În alte cazuri, tradițiile sunt analizate şi preschimbate, ca să hrănească mândria „teologilor” contemporani care, rupți de transmiterea nemijlocită, vie a tradiției, se sârguiesc să găsească „noi direcții ale teologiei ortodoxe”, ca să îşi „însuşească istoria” în mod intelectual şi să „recondiționeze” trăirea ortodoxă într‐un soi de purism artificial.

În această privință, Arhiepiscopul Averchie scria: „Ei discută gălăgios despre cât este de important să «reînnoiască Biserica Ortodoxă», despre un soi de «reforme în Ortodoxie», care chipurile a ajuns «inflexibilă în direcțiile sale» şi «muribundă»… Acest soi nou de «ortodocşi» nu sunt, într‐adevăr, cu nimic mai prejos decât «savanții» moderni”. Ei „teologhisesc” fără a avea „simțul” adevărat al ambianței bisericii tradiționale în care s‐au ivit Sfinții. „După roadele lor îi veți cunoaşte” (Matei 7,20). Ortodoxia tradițională, cu toate aşa‐zisele ei „adăugiri culturale” şi „întinăciuni”, a crescut Sfinți chiar şi în vremurile noastre; Ortodoxia „recondiționată” sau „redescoperită”, cu toate pretențiile ei că este mai curată şi mai bine informată, a creat în cel mai bun caz oameni inteligenți. Slăbiciunea duhovnicească a acesteia este arvuna „teologilor” ei „mai cunoscători” decât purtătorii actuali, în viață, ai sfințeniei ortodoxe.

     Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenționalism mort. În ea nu este nici o ținere a «literei legii», căci ea este «duh şi viață» (Ioan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbră de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorie.

     Blândețea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în fața răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul față de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răspândirea şi întărirea printre oameni a răului.

Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni față de cei care «dețin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulți», care luptă fățiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a‐i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într‐o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare față de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie față de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoțeşti.

Viața creştină devine acum mai grea ca niciodată, căci cursele din calea mântuirii omului s‐au înmulțit foarte şi s‐au perfecționat peste măsură. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere… Chiar înaintea ochilor noştri, cuvintele prooroceşti ale Episcopului [Sfântului] Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă încep să se împlinească: «în vremea aceea, deşi numele creştinilor se va auzi pretutindeni şi peste tot se vor vedea biserici şi slujbe religioase, toate acestea nu vor fi decât o aparență, în vreme ce pe dinăuntru va fi APOSTAZIE adevărată». Alături de exemplul dintotdeauna întâiul şi esențial, al unei vieți personale duhovniceşti şi morale înalte, pentru păstorul modern decurge de aici sarcina deosebit de însemnată şi plină de răspundere de a‐i învăța pe credincioşi să recunoască Biserica cea adevărată din mijlocul mulțimii de false biserici şi prin cuvintele lui, pline de putere duhovnicească şi de înțelepciune, de a‐i păstra în sânul ei, atrăgându‐i în acest timp şi pe cei ce sunt în rătăcire.

     Respingerea şi ferirea de apostazia care a sporit atât de mult, ne cer să stăm departe de duhul acestui veac (care poartă în sine semințele propriei sale căderi). Dacă năzuim să ne împotrivim lumii, este de trebuință mai întâi să o înțelegem şi să avem limpede în minte faptul că în această epocă, mai tot ceea ce poartă numele preasfânt şi scump de „Ortodoxie”, nu este în fapt ortodox. Mai curând, este adeseori „o Ortodoxie mincinoasă şi uzurpată”, de care trebuie să ne temem şi să ne ferim ca de foc.

Spre deosebire de această credință contrafăcută, adevărata Ortodoxie a fost dată şi trebuie primită fără înnoiri, şi nimic care să fie potrivnic Sfintelor Scripturi şi dogmelor Bisericii Soborniceşti nu trebuie acceptat ca învățătură ori ca regulă în Biserică.

     Ortodoxia adevărată se gândeşte doar să‐L slujească pe Dumnezeu şi să mântuiască sufletele, şi nu se îngrijeşte de bunăstarea lumească şi vremelnică a oamenilor. Ortodoxia adevărată este duhovnicească, şi nu materialnică ori psihologică ori pământească.

Pentru a ne apăra de „duhul acestui veac” şi a ne păstra credincioşia față de Ortodoxia cea adevărată, se cuvine ca mai întâi şi cu toată puterea noastră, să ducem o viață fără prihană: o încredințare lui Hristos deplină şi riguroasă, fără abatere de la poruncile lui Dumnezeu sau de la legile Sfintei Sale Biserici.

   În acelaşi timp, nu trebuie să avem nici o rugăciune comună sau legătură spirituală cu apostazia actuală sau cu orice întinează credința noastră cea sfântă, nici chiar cu acei dizidenți care îşi spun „ortodocşi”. Ei vor merge în calea lor, iar noi într‐a noastră. Trebuie să fim cinstiți şi statornici, urmând calea cea dreaptă, neabătându‐ne niciodată spre a plăcea oamenilor sau de teamă că am putea pierde vreun folos personal. Căci noi, orişicum, nu acceptăm nici o înnoire, ci alegem calea cea veche, încercată, calea pe care de 2000 de ani, adevărații creştini au ales să‐L slujească pe Dumnezeu.

Noi alegem calea credincioşiei față de credința cea adevărată, şi nu „calea modernă”. Noi alegem credincioşia față de Biserica adevărată, cu toate canoanele şi dogmele ei care au fost primite şi întărite de Sinoadele locale şi Soborniceşti [Ecumenice]. Noi alegem rânduielile şi tradițiile cele sfinte, bogățiile duhovniceşti ale acelei credințe care ni s‐a transmis deplină şi neştirbită de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți ai Bisericii şi moştenirea creştină a cuvioşilor noştri înaintaşi.

Singură aceasta este credința adevăratului ortodox, deosebită de „ortodoxia” contrafăcută născocită de vrăjmaşul neamului omenesc. Noi nu primim decât credința apostolică, credința Părinților, credința ortodoxă.

Mitropolitul Vitalie al Bisericii Ruse din Exil: „În vremea celei de a Doua Veniri, Biserica lui Hristos se va micşora covârşitor. Vor rămâne numai una sau două biserici în care Adevăratul Trup al lui Hristos şi Adevăratul Sânge al lui Hristos se vor împărți credincioşilor, în restul bisericilor nu va fi decât o coajă găunoasă, cu împodobire măreață pe dinafară, însă goală”.

Lumea şi diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoşătoare, încât sar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ să intre în părtăşie cu ereticii. Ce vor face atunci credincioşii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimilor [maselor], de a nu‐şi urma rudele, semenii şi concetățenii?

Atunci toți credincioşii vor trebui să înțeleagă faptul că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici ori cu acei preoți sau credincioşi. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut‐o Părinții şi Sfinții Bisericii sau cel puțin nu‐i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire şi de viață nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Se va găsi întotdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge micile grupuri de credincioşi care vor dăinui până în zilele de pe urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioşi vor găsi în ele întreaga plinătate a harului lui Dumnezeu.

Atunci când se va apropia epoca lui Antihrist, chiar şi Corabia Bisericii va fi greu de desluşit. Va fi aşa o încurcătură şi o babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserică este ortodoxă sau de alt fel, din pricina mulțimii proorocilor mincinoşi care vor umple lumea şi vor propovădui: „Hristos este aici” şi „Hristos este acolo” (cf. Matei 24, 2324; Luca 17, 2123).

Doar ici colo, mici grupuri de credincioşi dimpreună cu vreun preot vor păstra încă vie adevărata Tradiție. Dar cine va fi oare în stare să recunoască Biserica lui Hristos în acele mici grupuri de credincioşi disprețuite, care sunt lipsite de orice strălucire lumească?

Cu toate acestea, la sfârşitul vremurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate şi aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunoştință unele de altele. Însă acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului, întru Duhul Sfânt, cu soborniceasca Credință şi Tradiție, care vor rămâne nepângărite.

     Credința ortodoxă – aceasta este credința Apostolilor, credința Sfinților Părinți, este acea credință pe care Părinții Apostolici, ucenicii direcți ai Sfinților Apostoli, dimpreună cu Sfinții Părinți şi învățători ai Bisericii şi cu urmaşii lor legiuiți, aşezați de Duhul Sfânt, au tâlcuito pentru noi în scrierile lor minunate şi de Dumnezeu insuflate.

            Fraților şi surorilor, trebuie să ne păstrăm statornici în această credință, dacă ne dorim izbăvirea cea veşnică!

Pliant – Adevarata Ortodoxie si falsa Ortodoxie

 

safe_image.php