Eutanasia, ucidere şi sinucidere

,,Eutanasie’’ înseamnă moarte fără dureri. Este o practică inspirată de diavolul şi înfăptuită de cei care s-au lepădat de Dumnezeu şi s-au pus în slujba puterilor întunericului. Cel care nu mai crede în Dumnezeu şi în Sfintele Sale Învăţături şi-a creat o altă scară de ,,valori’’ şi se socoteşte stăpân pe viaţa sa. Cel care crede orbeşte în evoluţionism, nu se gândeşte că Dumnezeu Cel Atotputernic este Dătătorul vieţii sale şi socoteşte că poate dispune de ea după cum voieşte. Tăgăduindu-L pe Dumnezeu, zice că nu mai are nicio responsabilitate în faţa Lui. Nu crede nici în învierea morţilor şi nici în viaţa cea veşnică. Din acest amalgam al rătăcirii şi al întunecimii, s-a născut teoria satanică potrivit căreia este moral a curma viaţa unui om bolnav incurabil, pentru a-l scuti de durerile inerente unei asemenea boli, prin eutanasie. Întotdeauna actul de eutanasiere se săvârşeşte cu acordul sau la cererea celui bolnav. Prin aceasta, eutanasia se constituie ca păcat de o gravitate îndoită: ucidere şi sinucidere, deoarece păcatul se răsfrânge atât asupra medicului care săvârşeşte actul de eutanasiere, acesta devenind un criminal, cât şi asupra celui care consimte să i se curme viaţa, care este socotit sinucigaş şi care pierde orice posibilitate şi nădejde de mântuire.

Pe temeiul Revelaţiei Dumnezeieşti, Sfânta Biserica Ortodoxă învaţă prin toate mijloacele care-i sunt proprii că eutanasia este un păcat de o gravitate extremă, pentru motivele amintite mai sus. Mai întâi, afirmăm că Dumnezeu ne aduce pe fiecare din nefiinţă la existenţă, ne dă viaţa şi cele necesare susţinerii ei, şi atunci este firesc ca Dumnezeu să dispună asupra vieţii fiecăruia. Sfântul Efrem Sirul se adresa în binecunoscuta-i rugăciune, lui Dumnezeu astfel: ,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele’’. Cu alte cuvinte, viaţa este a noastră ca dar Dumnezeiesc, dar Stăpânul ei este Dumnezeu Însuşi. O boală, chiar incurabilă, ne poate fi dată chiar de Dumnezeu ca mijloc de îndreptare a vieţii noastre păcătoase, ca temei de pocăinţă şi întoarcere la El, ca modalitate de ispăşire a păcatelor, pentru a ne cruţa de chinurile cele veşnice ale iadului. Dacă privim în acest fel suferinţa noastră, trebuie să ne-o asumăm şi să o trăim cu Credinţă şi răbdare, ştiind că Dumnezeu ne vrea binele vremelnic şi veşnic.

Diavolul nu suferă Dreapta Credinţă. Este unul din motivele pentru care pornesc campanii de defăimare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Bisericii Sale. Mai marii popoarelor cutează să sfideze cu totul Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, şi-n acest sens elaborează legi care promovează şi încurajează eutanasia, ,,dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează’’ (II Petru 2, 3).

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Holocaustul şi antisemitismul

DEX-ul este un instrument normativ al limbii române. Definiţia pe care acesta o dă termenului ,,holocaust’’ este următoarea: ,,Jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime; ofrandă, sacrificiu’’. Nu ştiu cine a folosit acest termen întâia oară spre a defini crimele comise împotriva evreilor în cel de-al doilea război mondial. Nu înţeleg cum s-a impus acest termen absolut impropriu şi nepotrivit cu realitatea dureroasă la care au fost supuşi evreii. Un spirit critic ar fi trebuit să respingă această vocabulă, de-a dreptul jignitoare la adresa urmaşilor lui Avraam. Spun jignitoare, deoarece sugerează că victimele n-ar fi altceva decât nişte animale sacrificate pe altarul zeilor. Cine e îndreptăţit, va auzi şi va face corecţia de rigoare. Este, desigur, o speranţă deşartă, căci termenul e prea înrădăcinat pentru a fi substituit cu un altul potrivit…

,,Holocaust’’ desemnează în fapt jertfa adusă lui Dumnezeu. Cel mai cunoscut text conţinând acest termen este cel din Psalmul 50, în versiunea Septuagintei: ,,Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot (olocavtomata)’’, de unde holocaust.

Nepotrivit este  şi cuvântul care desemnează o atitudine potrivnică evreilor, ,,antisemitism’’. Se ştie prea bine ca semiţi sunt toţi urmaşii lui Sem, unul din cei trei fii ai lui Noe. Arabii şi sirienii sunt la fel de semiţi precum evreii.

Presbiter Ioviţa Vasile

Anti-biserica ucraineană îşi începe existenţa efemeră sub ,,bune’’ auspicii

Schismaticul Epifanie a numit susţinerea homosexualilor o “problemă dificilă” pe care a promis că o va rezolva. Despre acest lucru a declarat în timpul unei discuţii telefonice cu un cetăţean rus care s-a dat drept deputatul Uniunii Europene, David McAllister. Înregistrarea conversaţiei a avut loc pe data de 22 decembrie şi a fost publicată de către agenţia de ştiri Newsfront. ,,Pentru a ne izbăvi de acest conservatorism, şi ca să ne îndepărtăm de tradiţiile ruse, pentru ca Biserica să fie deschisă dialogului” a declarat capul structurii religioase ucrainene, Epifanie. ,,Pentru că ne îndreptăm spre Europa, iar ortodoxia rusă e una foarte conservatoare şi departe de oameni. Iar poziţia mea e că trebuie să fim oameni, şi să înţelegem problemele acestora”. Epifanie a mai declarat că la moment nu e oportun să se ridice problema sprijinului comunităţii LGBT, dar de lucrat asupra acestei probleme cu societatea ucrainenă este ceva obligatoriu. La chemarea de a mai potoli poziţia bisericii faţă de comunitatea LGBT şi de a sprijini homosexualii din Ucraina, Epifanie a răspuns că ,,la moment trebuie să lucrăm asupra acestei întrebări”. ,,E o întrebarea complicată pe care nu ar trebui să o ridicăm acum, pentru că societatea ucraineană, după cum ştiţi, nu prea agreează acest lucru. La moment trebuie să lucrăm asupra acestei întrebări, astfel încît societatea ucraineană să fie deschisă comunităţii LGBT. E o cale lungă, desigur, noi vom găsi soluţii la aceste probleme complicate”, a declarat Epifanie. Este demn de remarcat că în interviu, Epifanie asculta întrebările în limba engleză, dar răspundea în rusă.

(Preluare de pe site-ul Apărătorul Ortodox)

Observaţii succinte

1.Citatele de mai sus ne arată profilul acestui schismatic uzurpator şi conturează anti-biserica pe care vrea să o conducă. Ce-l obsedează pe acest intrus este dorinţa de a se izbăvi de conservatorism şi de tradiţiile ruse. Ortodoxia este prin natura ei conservatoare, adică fidelă legilor Dumnezeieşti, neschimbătoare în vecii vecilor. Aceasta înseamnă statornicie, stabilitate, certitudine. Înţelegem de-aici că Epifanie vrea izbăvirea de Legile Dumnezeieşti. O face spre pierzarea sa şi a celor care-l urmează.

2.,,Biserica să fie deschisă dialogului’’. Întotdeauna a fost, dar nu pentru a negocia adevărurile veşnice, precum fac ecumeniştii. Prin dialog, Biserica nu se coboară la treapta celorlalte instituţii statale. Ea este unică prin misiunea ei: mântuirea oamenilor.

3.,,Ne îndreptăm spre Europa’’. Bună ţintă. Din Europa pot prelua toate spurcăciunile, absurdităţile şi nebuniile izvodite în străfundurile iadului.

4.,,Ortodoxia rusă e una foarte conservatoare şi departe de oameni’’. Afirmaţia ne aduce aminte de povestea prostului care privea îndelung şi nu reuşea să vadă pădurea din cauza copacilor. Biserica Rusă, ca oricare alta, e alcătuită din oameni care-şi caută mântuirea, şi-atunci cum e departe de oameni? Minte întunecată de schismatic!

5.,,Trebuie să fim oameni’’. Şi Epifanie e om. Omul pierzării.

6.Aventurierul acesta se angajează să lucreze astfel încât societatea ucraineană să fie deschisă comunităţii lgtb. Aceasta ar fi dorinţa arzătoare a acestui impostor care s-a îmbrăcat cu veşminte arhiereşti. Aceasta e una din liniile de forţă pe care se temeluieşte anti-biserica ucraineană. N-are decât să-şi îndrepte ,,turma’’ în această direcţie şi vor vedea unde se va sfârşi drumul lor.

7.Bunul Dumnezeu să ne păzească de asemenea specimeni şi să ne ajute să ajungem în Duminica Ortodoxiei. Prietenii ştiu de ce.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

 

 

Dragi cititori din România şi de pretutindenea,

Am socotit de cuviinţă să vă adresez un scurt cuvânt, prin care să vă doresc să petreceţi Dumnezeieştile Sărbători cu pace şi bucurie, împreună cu cei dragi şi apropiaţi. Nădăjduiesc că fiecare din frăţiile voastre v-aţi mărturisit păcatele şi v-aţi împărtăşit cu Sfintele Taine, iertându-i din suflet pe cei care v-au greşit. Rugaţi-vă pentru cei care aleargă pe căile pierzării, ca Dumnezeu Atotputernicul să-i întoarcă din rătăcirea lor. Rugaţi-vă ca Preabunul Dumnezeu să dăruiască Poporului Său Dreptcredincios  păstori vrednici, cu râvnă pentru cele sfinte şi cu dragoste pentru fiii duhovniceşti. Rugaţi-vă Tatălui Ceresc să ne întărească şi să ne ajute să trecem biruitori prin vremurile de cumpănă şi strâmtorare care vin, să rămânem alături de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Aş dori să vă reamintesc tuturor sfânta datorie, cea dintâi grijă care ne stă în faţă: mântuirea sufletelor noastre. ,,Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul. Sau ce ar putea omul să dea, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37).

Cu mult drag mă voi ruga pentru frăţiile voastre, fie că vă cunosc, fie că nu, căci la Sfânta Liturghie îi cuprindem în rugăciune pe toţi, precum şi Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi  la cunoştinţa Adevărului să vină’’ (I Timotei 2, 4).

Sărbătorile Dumnezeieşti ale Naşterii Domnului, Tăierii Împrejur şi  Botezului Domnului să vă aducă lumina cerească în case şi în suflete şi să vă apropie de Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Botezătorul, pe care-i pomenim şi-i cinstim în această perioadă, şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu să fie rugători pentru noi în faţa tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfinţii Prooroci au vestit lumii Naşterea Mântuitorului

După ce strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut în păcatul neascultării, Dumnezeu a avut grijă, dintru început, să înştiinţeze întreaga omenire de Întruparea şi trimiterea în lume a Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când a rostit cuvintele consemnate de scriitorul sfânt la Cartea Facerii 3, 15: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul’’. Sămânţa femeii este, potrivit tălmăcirii Părinţilor Bisericii, Cel Care urma să Se nască din femeie, din Preacurata Fecioară Maria. Din vremea aceea, oamenii au avut cunoştinţa venirii Mântuitorului şi a început o lungă aşteptare, de-a lungul multor generaţii, până la ,,plinirea vremii’’.

            Proorocii pe care Dumnezeu i-a ridicat în mijlocul lui Israel s-au făcut mesageri ai Lui şi au vestit Naşterea Mântuitorului, asfel ca oamenii, nu numai cei din Israel, să fie pregătiţi spre a-L primi. Prin Sfântul Prooroc Isaia, Dumnezeu a vorbit lumii despre Naşterea din Preacurata Maria: ,,Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel (Isaia 7, 14). Aceste cuvinte le-a citat şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, la vremea când ele s-au împlinit. Cu alt prilej, acelaşi Sfânt Prooroc scria la trecut despre Naşterea Pruncului Iisus, ca despre un fapt împlinit, atât de mare era credinţa lui în ceea ce i-a descoperit Dumnezeu: ,,Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie’’.

            Sfântul Prooroc Miheia a înştiinţat lumea cu exactitate despre locul unde avea să Se nască Mântuitorul lumii: ,,Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul Care va paşte pe poporul Meu Israel’’.

            ,,După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin Prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus Moştenitor a toate şi prin Care a făcut veacurile’’ (Evrei 1, 1-2).       

            Suntem, iubite cititorule, în ajunul Marii Sărbători a Naşterii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste puţină vreme vor veni colindătorii, după tradiţia Bisericii neamului românesc, şi vor rosti vestea bună a Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Să-I cântăm, să-L lăudăm, să I ne închinăm. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

Nume de Botez, zile onomastice şi zile de naştere

Iubite cititorule! Fiecare din noi purtăm un nume pe care l-am primit la Sfântul Botez. Chiar dacă părinţii au dat nume pruncului înainte, acesta va fi chemat la judecată cu numele pe care l-a rostit preotul când l-a botezat. Biserica noastră Dreptmăritoare ne învaţă, cu bună rânduială, să dăm pruncului numele unuia din Sfinţii pomeniţi în ziua naşterii, sau al altui Sfânt ales din calendar şi să punem noul-născut sub protecţia acestuia. Nu este bine să dăm mai multe nume pentru că omul are un singur suflet, în veci nemuritor. Greşesc grav aceia care dau nume de artişti, care adesea sunt satanizaţi, de fotbalişti celebri ori cine ştie ce nume străine, căci în loc ca pruncul să aibă un Sfânt protector, îl îndreptăm de mic spre cele ale diavolului.

Ziua onomastică este ziua numelui, în care însă se pomeneşte Sfântul al cărui nume îl purtăm. Să nu căutăm a ne substitui acelui Sfânt, cinstindu-ne pe noi înşine, deoarece noi nu suntem sfinţi! Să nu facem prilej de petrecere indecentă, în care putem lesne cădea în păcate precum beţia, desfrânarea ori îmbuibarea, ci mai degrabă să citim viaţa acelui Sfânt, cugetând al faptele sale care l-au făcut bineplăcut în faţa lui Dumnezeu, şi să-i cerem ajutorul în strădaniile noastre spre mântuire. În decursul anului bisericesc pot exista mai multe zile în care se pomenesc Sfinţi diferiţi, al căror nume îl purtăm. Fiecare din aceste zile să ne aducă aminte că suntem în comuniune cu acei Sfinţi, bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Să nu uităm cuvintele Psalmistului: ,,Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei’’ (Psalmul 15, 3). Voia lui Dumnezeu să se facă şi întru noi!

Nu vom greşi cu nimic dacă vom lăsa să treacă neobservată ziua noastră de naştere, fără a organiza petreceri zgomotoase, mai ales că acestă zi poate să fie miercuri sau de vineri, sau într-unul din cele patru Posturi de peste an, rânduite de Biserică. Putem, în schimb, să facem o sărbătoare duhovnicească, ducând darul nostru de prescuri şi vin la sfântul altar, şi rugându-l pe preot să săvârşească Sfânta Liturghie, în care să fim pomeniţi noi şi ai noştri, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Când este ziua de naştere a celor apropiaţi nouă, potrivit este a da şi pentru ei pomelnic la biserică, rugându-ne noi înşine pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

Adevarata Ortodoxie si falsa Ortodoxie

(Fragmente extrase din cartea  Apostazia şi Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2009)

Ortodoxia nu este doar vreun fel de organizație pur pământească, ce e ocârmuită de patriarhi, episcopi şi preoți care dețin conducerea în Biserica ce se numeşte oficial «Ortodoxă». Ortodoxia este «Trupul tainic al lui Hristos», al cărei Cap este însuşi Hristos (vezi: Efeseni 1,22‐23; Coloseni 1,18,24), iar alcătuirea ei nu‐i cuprinde doar pe preoți, ci şi pe toți cei care cred cu adevărat în Hristos – care prin Sfântul Botez au intrat în chip legiuit în Biserica pe care El a întemeiat‐o – , atât cei care viețuiesc acum pe pământ cât şi cei care s‐au săvârşit întru credință şi evlavie. Biserica Ortodoxă nu este nici un fel de «monopol» sau «afacere» a clerului, cum cred cei ignoranți sau cei străini de duhul Bisericii. Nu este moştenirea unui sau altui ierarh ori preot. Este unitatea duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să țină poruncile lui Hristos cu sfințenie  – cu  singurul țel de a moşteni acea fericire veşnică pe care Hristos Mântuitorul ne‐a gătit‐o nouă – şi care, dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer şi se străduiesc să aducă „roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8)

În prezent, nu tot ceea ce poartă preasfântul şi preascumpul nume de Ortodoxie, este cu adevărat Ortodoxie – există acum şi pseudo‐Ortodoxie (n.n. falsă Ortodoxie), de care trebuie să ne temem şi de care trebuie să fugim ca de foc; că adevărata Ortodoxie este doar aceea care nu acceptă şi nu îngăduie în nimic, nici în învățătură, nici în obiceiurile bisericeşti, nici un fel de înnoire împotrivitoare Cuvântului lui Dumnezeu şi hotărârilor Bisericii Soborniceşti; că Ortodoxia adevărată nu binecuvintează şi nu încurajează moda actuală – moralitatea şi obiceiurile lumii moderne, stricate, care, mai mult chiar decât în vremurile apostolice, „zace în rău” (1 Ioan 5, 19), căci e o lume care L‐a părăsit pe Dumnezeu; că Ortodoxia adevărată are ca țel doar să îi placă lui Dumnezeu şi să mântuiască suflete, şi nu se îngrijeşte de fericirea trecătoare, pământească, de carieră şi de bunuri şi avantaje lumeşti; că Ortodoxia adevărată este duhovnicească, nu a simțurilor şi a trupului, nu alipită pământului – simțămintelor şi trăirilor pământeşti.

Trebuie să înțelegem şi să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai şi nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit «ortodox», căci în vremurile noastre înşelătoare şi rele, apariția pretutindeni a pseudo‐Ortodoxiei care‐şi înalță capul şi se statorniceşte în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această Ortodoxie mincinoasă se străduieşte cu înverşunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, aşa cum în vremea sa Antihrist se va sârgui să‐L înlocuiască pe Hristos cu sine însuşi.

Arhiepiscopul Averchie  Tauşev din Jordanville (1906 – 1976): „Cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înțeles din pricină că neortodoxia se travesteşte în spatele măştii [înfățişării] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuință să alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost de trebuință să se întocmească cuvântul «ortodox». Şi aceasta nu e chiar atât de simplu”.

Arhiepiscopul Averchie a înțeles că, chipul din afară al Bisericii şi chiar al Ortodoxiei „adevărate”, „tradiționale” poate fi copiat cu atâta viclenie şi atât de întocmai, încât să poată fi în stare să‐i „înşele, de va fi cu putință, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Însă imitarea creştinismului va fi desluşită numai de aceia care şi‐au păstrat acel „simț” prin care osebesc ceea ce este în sine pământesc şi stricăcios de ceea ce este ceresc şi veşnic.

Ne aflăm trăind în astfel de vremuri în care în lume tendința dominantă este îndreptată spre a‐i face pe toți creştinii asemenea „sării care şi‐a pierdut gustul”, de vreme ce au desființat adevărata Biserică a lui Hristos provenită de la Sfinții Apostoli şi aşa i‐au lipsit pe creştini de harul Duhului Sfânt. Aceasta este aşa‐numita „mişcare ecumenică” (n.n. ecumenistă) atât de la modă, care e temeluită pe credința că presupusa adevărată Biserică a lui Hristos nu există acum pe pământ, şi e nevoie să fie întemeiată din nou… prin unirea tuturor creştinilor care aparțin diferitelor „biserici” şi asociații şi organizații confesionale; aceasta se va înfăptui prin diferite concesii reciproce în chestiuni doctrinare şi prin dezvoltarea unui sistem doctrinar comun nou, acceptabil pentru toți şi desigur, împreună cu acesta, a unei viziuni mondiale noi. Iar părerea, foarte agreată în zilele noastre, că „e totuna la care biserică te duci, căci la urma urmei Dummezeu e doar unul” este în acord cu această tendință. Da! Dumnezeu este Unul, dar ştiți, El ne‐a dat şi o singură Credință; El a întemeiat o singură Biserică pentru noi, şi nu mai multe credințe şi „biserici” diferite. Acest lucru este întărit de Sfântul Apostol Pavel când spune: „Un Domn, o Credință, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” şi deci noi creştinii ar trebui să alcătuim „un trup şi un Duh”, precum şi suntem chemați, „întru o singură nădejde a chemării noastre” (Efeseni 4,4‐6). Dacă există numai o credință dreaptă şi numai o Biserică adevărată, atunci toate celelalte credințe şi „biserici” sunt mincinoase, nu adevărate. Atunci cum mai poate spune cineva că toate credințele şi „bisericile” au aceeaşi valoare şi că „e totuna la care biserică te duci”? De aceea, se poate şi trebuie să se vorbească nu de unificarea ecumenică a tuturor pentru întemeierea vreunei Biserici noi, ci doar de restaurarea unirii dintre toți cei care au căzut şi singura Biserică adevărată a lui Hristos (n.n. Biserica Ortodoxă), căreia Mântuitorul Hristos însuşi i‐a făcut marea şi nemincinoasa făgăduință că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

Hristos Mântuitorul nostru a spus limpede: „Voi zidi Biserica Mea, şi porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). Aşadar a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe biserici diferite, căci în cazul acesta ar fi vorbit la plural – „biserici”.

Puțini oameni ştiu astăzi că Biserica Ortodoxă nu e nimic altceva decât Biserica aceea care a păstrat neştirbite învățăturile autentice ale lui Iisus Hristos, înseşi învățăturile date fiecărei generații de credincioşi care a urmat. Aceste învățături au coborât de‐a lungul veacurilor de la Sfinții Apostoli, lămurite şi tâlcuite cu luare‐aminte de urmaşii lor legiuiți (ucenicii lor şi Sfinții Părinți), predate şi păstrate întocmai de Biserica noastră de Răsărit care este singura în stare să îşi dovedească dreptul de a fi numită „Biserica Ortodoxă”.

Dumnezeiescul întemeietor al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, a spus limpede: „Voi zidi Biserica Mea şi porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). El a trimis Bisericii Duhul Sfânt. Duhul S‐a pogorât peste Apostoli, Duhul Adevărului (Ioan 15, 26), Care îi „vesteşte toate” şi o povățuieşte (Ioan 16,13), ferind‐o de rătăcire. Într‐adevăr, avea să vestească oamenilor acest Adevăr, că Domnul pentru aceasta a venit în lume, potrivit propriilor Sale cuvinte (Ioan 18,37), iar Sfântul Pavel adevereşte acest lucru în epistola sa către ucenicul său, Episcopul Timotei, zicând că „Biserica Dumnezeului celui viu este stâlpul şi temelia Adevărului” (1 Timotei 3, 15). Pentru că ea este „stâlpul şi temelia Adevărului”, „porțile iadului nu o vor birui”. Rezultă atunci că adevărata Biserică Creştină – unică într‐adevăr, de vreme ce Hristos a întemeiat o singură Biserică – a existat întotdeauna pe pământ şi va dăinui până la sfârşitul vremurilor. Ea a primit făgăduința lui Hristos: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Orice judecată sănătoasă şi cinstită, orice lucrare a unei conştiințe curate şi oricine cunoaşte istoria Bisericii Creştine, învățăturile morale şi teologice curate şi nedeformate ale religiei creştine, trebuie să mărturisească faptul că nu a existat decât o singură Biserică adevărată, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos şi că ea a păstrat Adevărul Lui sfânt şi neschimbat. De altfel, istoria arată o legătură a harului care poate fi trasată începând de la Sfinții Apostoli până la succesorii lor şi la Sfinții Părinți. În contrast cu ceea ce au făcut alții, Biserica Ortodoxă nu a introdus niciodată în învățăturile ei înnoiri prin care să „țină pasul cu vremurile”, să fie „progresistă”, „să nu fie lepădată la marginea drumului” sau să adopte cerințe şi mode actuale care sunt întotdeauna înțesate de păcat. Biserica nu se conformează niciodată lumii. Cu adevărat nu, căci Domnul le‐a spus ucenicilor  Săi la Cina cea de Taină: „nu sunteți din lume” (Ioan 15,19). Trebuie să rămânem credincioşi acestor cuvinte, dacă voim să fim credincioşi adevăratului creştinism – Biserica cea adevărată a lui Hristos a fost întotdeauna, este şi va fi mereu străină lumii acesteia.

De vreme ce ADEVĂRUL ne este dat o dată pentru totdeauna, datoria noastră este mai degrabă să‐1 asimilăm, decât să‐1 descoperim. Avem poruncă să ne întărim pe noi înşine şi pe alții întru Adevăr şi întru acest chip să‐i aducem pe toți la credința cea adevărată – Ortodoxia.

Din nefericire, au apărut în chiar sânul Bisericii, până şi printre ierarhi, păreri exprimate de persoane binecunoscute, păreri care îi sunt vătămătoare. Dorința de a „merge în pas cu vremurile” îi face să se teamă că nu vor fi recunoscuți ca fiind „cultivați”,„liberali” şi „progresişti”. Acestor apostați moderni de la Ortodoxie le este „ruşine” să recunoască faptul că Biserica noastră Ortodoxă este întocmai Biserica pe care a întemeiat‐o Domnul nostru Iisus Hristos, cea căreia i‐a fost făcută făgăduința cea mare că „porțile iadului nu o vor birui” şi căreia El i‐a încredințat plinătatea Adevărului dumnezeiesc.

Prin înşelătoria şi falsa lor smerenie, prin hula lor împotriva Domnului, aceşti păstori mincinoşi şi cei dimpreună cu ei s‐au înstrăinat de Biserica cea adevărată. Ei au exprimat în mod tacit ideea că „porțile iadului” au „biruit” Biserica. Altfel spus, aceşti apostați zic că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este deopotrivă „vinovată” de „despărțirea bisericilor” şi acum s‐ar cădea să‐şi „plângă” păcatele şi să se unească împreună cu celelalte „biserici creştine”, făcându‐le anumite concesii, rezultatul fiind o biserică a lui Hristos nouă şi indivizibilă. Aceasta este ideologia mişcării religioase care a devenit atât de la modă în vremurile noastre – „mişcarea  ecumenică” –, în rândul căreia s‐a înrolat şi Ortodoxia, chiar şi clerul nostru.

Multă vreme am auzit că ei ar aparține acestei mişcări pentru ca să „dea mărturie neamurilor de alte credințe despre adevărul sfintei Ortodoxii”, însă ne este greu să credem că această afirmație e ceva mai mult decât „o aruncare de praf în ochii noştri”. Desele lor declarații teologice din presa internațională nu ne pot conduce decât la concluzia că ei sunt trădători ai sfântului Adevăr.

Din punct de vedere istoric, „mişcarea ecumenică” – al cărei organ suprem este Consiliul Mondial al Bisericilor – este o organizație de origine pur protestantă. Aproape toate Bisericile Ortodoxe i s‐au alăturat.

Acolo unde s‐a rupt legătura duhovnicească moştenită a harului care vine de la Sfinții Apostoli şi succesorii lor, Bărbații Apostolici şi Sfinții Părinți, acolo unde s‐au introdus diferite înnoiri în credință şi în morală, cu scopul de a „ține pasul cu vremurile”, de a „progresa”, de a nu se demoda şi de a se adapta cerințelor şi uzanțelor acestei lumi care zace în rău – acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată.

Aceste „înnoiri” (de exemplu: reformele liturgice şi ale calendarului, schimbările în principiile ce privesc postul, spovedania rară, stranele şi orgile în biserică, preoții fără barbă, tunderea şi cârmuirea monahilor de către preoți căsătoriți etc.) sunt uneori introduse pentru a face viața ortodoxă mai puțin încordată sau a o face să pară mai puțin „stranie” în ochii lumii.

Arhiepiscopul Averchie scria că însăşi ideea acestui lucru este heterodoxă (n.n. eretică), de vreme ce „credința ortodoxă învață cum să‐ți zideşti viața în acord cu cerințele desăvârşirii creştine, pe când heterodoxia ia din creştinism numai acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, potrivite cu condițiile vieții culturale contemporane”. Să cobori standardul vieții ascetice a Ortodoxiei, înseamnă să le refuzi creştinilor un mijloc de auto‐curățire, să le refuzi însuşi prilejul pocăinței de suflet mântuitoare atunci când le lipseşte acest standard – dacă nu în literă, în duh. Înseamnă să slăbeşti însuşi temeiul Ortodoxiei, care, aşa cum a afirmat Arhiepiscopul Averchie, „este o credință ascetică, ce cheamă la trudă ascetică în numele dezrădăcinării patimilor păcătoase şi a înrădăcinării virtuților creştine”. În alte cazuri, tradițiile sunt analizate şi preschimbate, ca să hrănească mândria „teologilor” contemporani care, rupți de transmiterea nemijlocită, vie a tradiției, se sârguiesc să găsească „noi direcții ale teologiei ortodoxe”, ca să îşi „însuşească istoria” în mod intelectual şi să „recondiționeze” trăirea ortodoxă într‐un soi de purism artificial.

În această privință, Arhiepiscopul Averchie scria: „Ei discută gălăgios despre cât este de important să «reînnoiască Biserica Ortodoxă», despre un soi de «reforme în Ortodoxie», care chipurile a ajuns «inflexibilă în direcțiile sale» şi «muribundă»… Acest soi nou de «ortodocşi» nu sunt, într‐adevăr, cu nimic mai prejos decât «savanții» moderni”. Ei „teologhisesc” fără a avea „simțul” adevărat al ambianței bisericii tradiționale în care s‐au ivit Sfinții. „După roadele lor îi veți cunoaşte” (Matei 7,20). Ortodoxia tradițională, cu toate aşa‐zisele ei „adăugiri culturale” şi „întinăciuni”, a crescut Sfinți chiar şi în vremurile noastre; Ortodoxia „recondiționată” sau „redescoperită”, cu toate pretențiile ei că este mai curată şi mai bine informată, a creat în cel mai bun caz oameni inteligenți. Slăbiciunea duhovnicească a acesteia este arvuna „teologilor” ei „mai cunoscători” decât purtătorii actuali, în viață, ai sfințeniei ortodoxe.

     Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenționalism mort. În ea nu este nici o ținere a «literei legii», căci ea este «duh şi viață» (Ioan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbră de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorie.

     Blândețea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în fața răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul față de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răspândirea şi întărirea printre oameni a răului.

Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni față de cei care «dețin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulți», care luptă fățiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a‐i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într‐o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare față de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie față de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoțeşti.

Viața creştină devine acum mai grea ca niciodată, căci cursele din calea mântuirii omului s‐au înmulțit foarte şi s‐au perfecționat peste măsură. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere… Chiar înaintea ochilor noştri, cuvintele prooroceşti ale Episcopului [Sfântului] Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă încep să se împlinească: «în vremea aceea, deşi numele creştinilor se va auzi pretutindeni şi peste tot se vor vedea biserici şi slujbe religioase, toate acestea nu vor fi decât o aparență, în vreme ce pe dinăuntru va fi APOSTAZIE adevărată». Alături de exemplul dintotdeauna întâiul şi esențial, al unei vieți personale duhovniceşti şi morale înalte, pentru păstorul modern decurge de aici sarcina deosebit de însemnată şi plină de răspundere de a‐i învăța pe credincioşi să recunoască Biserica cea adevărată din mijlocul mulțimii de false biserici şi prin cuvintele lui, pline de putere duhovnicească şi de înțelepciune, de a‐i păstra în sânul ei, atrăgându‐i în acest timp şi pe cei ce sunt în rătăcire.

     Respingerea şi ferirea de apostazia care a sporit atât de mult, ne cer să stăm departe de duhul acestui veac (care poartă în sine semințele propriei sale căderi). Dacă năzuim să ne împotrivim lumii, este de trebuință mai întâi să o înțelegem şi să avem limpede în minte faptul că în această epocă, mai tot ceea ce poartă numele preasfânt şi scump de „Ortodoxie”, nu este în fapt ortodox. Mai curând, este adeseori „o Ortodoxie mincinoasă şi uzurpată”, de care trebuie să ne temem şi să ne ferim ca de foc.

Spre deosebire de această credință contrafăcută, adevărata Ortodoxie a fost dată şi trebuie primită fără înnoiri, şi nimic care să fie potrivnic Sfintelor Scripturi şi dogmelor Bisericii Soborniceşti nu trebuie acceptat ca învățătură ori ca regulă în Biserică.

     Ortodoxia adevărată se gândeşte doar să‐L slujească pe Dumnezeu şi să mântuiască sufletele, şi nu se îngrijeşte de bunăstarea lumească şi vremelnică a oamenilor. Ortodoxia adevărată este duhovnicească, şi nu materialnică ori psihologică ori pământească.

Pentru a ne apăra de „duhul acestui veac” şi a ne păstra credincioşia față de Ortodoxia cea adevărată, se cuvine ca mai întâi şi cu toată puterea noastră, să ducem o viață fără prihană: o încredințare lui Hristos deplină şi riguroasă, fără abatere de la poruncile lui Dumnezeu sau de la legile Sfintei Sale Biserici.

   În acelaşi timp, nu trebuie să avem nici o rugăciune comună sau legătură spirituală cu apostazia actuală sau cu orice întinează credința noastră cea sfântă, nici chiar cu acei dizidenți care îşi spun „ortodocşi”. Ei vor merge în calea lor, iar noi într‐a noastră. Trebuie să fim cinstiți şi statornici, urmând calea cea dreaptă, neabătându‐ne niciodată spre a plăcea oamenilor sau de teamă că am putea pierde vreun folos personal. Căci noi, orişicum, nu acceptăm nici o înnoire, ci alegem calea cea veche, încercată, calea pe care de 2000 de ani, adevărații creştini au ales să‐L slujească pe Dumnezeu.

Noi alegem calea credincioşiei față de credința cea adevărată, şi nu „calea modernă”. Noi alegem credincioşia față de Biserica adevărată, cu toate canoanele şi dogmele ei care au fost primite şi întărite de Sinoadele locale şi Soborniceşti [Ecumenice]. Noi alegem rânduielile şi tradițiile cele sfinte, bogățiile duhovniceşti ale acelei credințe care ni s‐a transmis deplină şi neştirbită de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți ai Bisericii şi moştenirea creştină a cuvioşilor noştri înaintaşi.

Singură aceasta este credința adevăratului ortodox, deosebită de „ortodoxia” contrafăcută născocită de vrăjmaşul neamului omenesc. Noi nu primim decât credința apostolică, credința Părinților, credința ortodoxă.

Mitropolitul Vitalie al Bisericii Ruse din Exil: „În vremea celei de a Doua Veniri, Biserica lui Hristos se va micşora covârşitor. Vor rămâne numai una sau două biserici în care Adevăratul Trup al lui Hristos şi Adevăratul Sânge al lui Hristos se vor împărți credincioşilor, în restul bisericilor nu va fi decât o coajă găunoasă, cu împodobire măreață pe dinafară, însă goală”.

Lumea şi diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoşătoare, încât s‐ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ să intre în părtăşie cu ereticii. Ce vor face atunci credincioşii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimilor [maselor], de a nu‐şi urma rudele, semenii şi concetățenii?

Atunci toți credincioşii vor trebui să înțeleagă faptul că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici ori cu acei preoți sau credincioşi. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut‐o Părinții şi Sfinții Bisericii sau cel puțin nu‐i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire şi de viață nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Se va găsi întotdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge micile grupuri de credincioşi care vor dăinui până în zilele de pe urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioşi vor găsi în ele întreaga plinătate a harului lui Dumnezeu.

Atunci când se va apropia epoca lui Antihrist, chiar şi Corabia Bisericii va fi greu de desluşit. Va fi aşa o încurcătură şi o babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserică este ortodoxă sau de alt fel, din pricina mulțimii proorocilor mincinoşi care vor umple lumea şi vor propovădui: „Hristos este aici” şi „Hristos este acolo” (cf. Matei 24, 23‐24; Luca 17, 21‐23).

Doar ici colo, mici grupuri de credincioşi dimpreună cu vreun preot vor păstra încă vie adevărata Tradiție. Dar cine va fi oare în stare să recunoască Biserica lui Hristos în acele mici grupuri de credincioşi disprețuite, care sunt lipsite de orice strălucire lumească?

Cu toate acestea, la sfârşitul vremurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate şi aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunoştință unele de altele. Însă acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului, întru Duhul Sfânt, cu soborniceasca Credință şi Tradiție, care vor rămâne nepângărite.

     Credința ortodoxă – aceasta este credința Apostolilor, credința Sfinților Părinți, este acea credință pe care Părinții Apostolici, ucenicii direcți ai Sfinților Apostoli, dimpreună cu Sfinții Părinți şi învățători ai Bisericii şi cu urmaşii lor legiuiți, aşezați de Duhul Sfânt, au tâlcuit‐o pentru noi în scrierile lor minunate şi de Dumnezeu insuflate.

            Fraților şi surorilor, trebuie să ne păstrăm statornici în această credință, dacă ne dorim izbăvirea cea veşnică!

Pliant – Adevarata Ortodoxie si falsa Ortodoxie

 

Sfânta Muceniţă Iuliana din Nicomidia

Astăzi pomenim pe Sfânta Muceniţă Iuliana. Ea a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, având tată închinător la idoli, iar mama fiind străină atât de credinţa idolească, cât şi de Credinţa în Mântuitorul Hristos. Dumnezeu i-a dat un chip frumos, însă adevărata ei frumuseţe era lăuntrică, căci era iubitoare de Hristos şi deprinsă cu faptele cele bune. Tatăl ei voia să o mărite cu păgânul Evsevie, dar fecioara n-a primit a se însoţi cu închinătorul la zei.

Ceea ce nu a reuşit tatăl său prin rugăminţi şi ameninţări, a încercat a izbândi diavolul, căci acesta a luat chip de înger al luminii, precum scrie Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 11, 14), şi aşa s-a apropiat de fecioara Iuliana, îndemnând-o cu cuvinte prefăcute să se supună lui Evsevie. La început, Sfânta a stat în îndoială până s-a rugat lui Dumnezeu şi un glas din cer i-a spus: ,,Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sunt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine prinde-l, că ţi-am dat putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine’’. Din acel moment, Sfânta Iuliana a avut stăpânire asupra acelui demon, căci stătea nemişcat, fiind ţinut de puterea lui Dumnezeu.

Deşi era deprins numai cu minciuna, puterea Dumnezeiască l-a silit să mărturisească adevărul: ,,Eu sunt un diavol din domnii cei mai dintâi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale şi de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sunt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în câmpul Deira. Eu sunt cel care am înşelat pe evrei să se închine idolilor. Eu am înnebunit pe Solomon, făcându-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vânzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spânzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Nero să spânzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia’’.

            Sfânta Iuliana l-a bătut pe vrăjmaşul diavol, căci fiind legat de puterea lui Dumnezeu nu putea să se mişte, şi deşi nu avea trup material, cu bici materialnic i se făceau răni nematerialnice, după cum Stăpânul a toate a voit. Păgânii i-au tăiat capul şi sufletul ei curat s-a dus către locaşurile cereşti, la fericirea cea veşnică. Pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Iuliana, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi păcătoşii (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed Mănastirea Sihăstria,2005, p.414-422).

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul

Iubite cititorule! Astăzi este pomenit în Biserica noastră Sfântul Mucenic Ignatie, numit ,,Teoforul’’, care se tălmăceşte ,,Purtătorul de Dumnezeu’’, din două motive. Se spune că atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos era pe pământ, pruncul Ignatie a fost dus de părinţii săi şi împreună Îl ascultau propovăduind. Fiul lui Dumnezeu a chemat un copil, l-a pus în mijloc şi a rostit aceste cuvinte de învăţătură Dumnezeiască: ,,De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor; şi cine va primi pe un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte’’. Copilul pe care l-a chemat la Sine Mântuitorul a fost chiar Ignatie, care s-a învrednicit a fi purtat de preasfintele mâini ale Domnului Iisus. Pe lângă aceasta, Sfântul Ignatie L-a purtat toată viaţa pe Dumnezeu în inima şi-n sufletul său. Împreună cu Sfântul Policarp al Bisericii din Smirna, pomenită în Cartea Apocalipsei, au fost Ucenici ai SfântuluiApostol şi Evanghelist Ioan.

Cărţie bisericeşti ne spun că a ajuns episcop al Bisericii din Antiohia, păstorind cu multă vrednicie. Împăratul Traian a trecut prin Antiohia şi potrivnicii lui Hristos i-au adus la cunoştinţă că Sfântul Ignatie nu aduce cinste diavoleştilor zei, ci se închină lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. S-a ajuns ca purtătorul de Dumnezeu Ignatie să stea faţă-n faţă cu păgânul Traian, cel care nu face cu nimic cinste poporului român. Zadarnic a încercat împăratul să-l facă pe Sfântul lui Dumnezeu să se închine zeilor, arhiereul lui Hristos a mărturisit cu demnitate şi curaj: ,,Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei. Căci Unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, Unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfira, coroana şi scaunul împărăţiei tale’’.

            A rămas neclintit în mărturisirea lui Hristos, de aceea a fost condamnat la moarte, urmând a fi aruncat în circul cu fiare din Roma. A făcut cu bucurie drumul acesta şi a scris o Epistolă în care cerea celor din Biserica Romei să nu intervină spre a împiedica moartea lui martirică. A purtat lanţurile robiei până în circul din Roma şi aici a fost sfâşiat de fiare, vreme în care legăturile trupului său s-au desfăcut şi sufletul său cel sfânt s-a înălţat spre locaşurile cereşti.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte Sfânta Ta Biserică Ortodoxă până la sfârşitul veacului. Amin. (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.404-412).

Presbiter Ioviţa Vasile

Arhiereul lui Hristos şi-a ridicat glasul împotriva silniciilor. Dar ceilalţi unde sunt?

Să ne reamintim că în februarie 2015, auto-intitulatul Patriarh Filaret conducatorul schismaticilor din Ucraina, a cerut Statelor Unite să livreze arme Kievului pentru războiul civil din Donbass. Liderul religios, excomunicat de Biserica Ortodoxă Rusă, a formulat cererea de asistenţă militară în faţa Congresului American. Cu aceasta ocazie, Casa Albă a anunţat că o posibilă livrare de arme pentru Kiev ar duce la o escaladare nedorită a conflictului din Donbass. Cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Francois Hollande, aflaţi în vizită la Moscova pentru a discuta cu preşedintele Putin situaţia din estul Ucrainei, s-au opus categoric livrării de arme către autorităţile de la Kiev şi intenţiilor Ucrainei de a adera la NATO.

Atunci, ÎPS Longhin, cu durere şi dragoste îndemna poporul ucrainian:
„Atâta vă rog: să fiţi uniţi şi să nu daţi copiii la moarte. Credinţa noastră ortodoxă nu ne dă voie să ne omorâm unii pe alţii. Pentru interesele politice, pentru cei care-şi apără businessul lor, care-şi apără scaunele lor de conducere, vor să omoare lumea noastră, care trăieşte în pace şi-n Dumnezeu. Dragii mei, nu aveţi voie să împuşcaţi, să omorâţi. Dumnezeu dă viaţă, Dumnezeu o ia. Conducătorii Ucrainei au spus: „Credinţa ortodoxă este cel mai mare vrăjmaş al Ucrainei”. Aşa le-au dictat străinii, care nu pot suporta adevărul, pentru că sunt orbi.

Cum pot ridica arma şi împuşca făptura lui Dumnezeu?[..]
Eu nu dau binecuvântare să mergeţi la război.

Noi vă îndemnăm la pace. Sunt circa 10.000 de soldaţi ucişi, de care nici mamele lor nu ştiu că nu mai sunt în viaţă. Nu fac politică, ci spun cu durere că nu-i război împotriva vrăjmaşului, ci e războiul cel dintre noi. Când blestemaţii apără Statele Unite, vor să vadă cum se omoară ortodocşii, cum se împuşcă ortodocşii, şi ei stau şi beau, mănâncă şi se veselesc, şi se bucură de sângele care se varsă pe un pământ sfânt.

Greu vor plăti sângele care curge pe mâinile şi pe hainele lor. Acestea le-a făcut o Europă blestemată, de care Sfinţii Părinţi au spus „să nu vă închinaţi fiarelor” şi americanii, care în ce ţară s-au băgat, numai vrajbă şi vărsare de sânge au adus. S-au dat la o parte şi se bucură de sângele creştinilor noştri.
Simţim cu toţii, fraţilor, că suntem în pragul celui de-al treilea război mondial.De aceea, vă spuneam, pocăiţi-vă! Noi nu dăm copiii la moarte!

Niciodată nu voi pomeni la Sfânta Liturghie pe aceşti conducători blestemaţi ai ţării noastre. Niciodată pe aceşti conducători necredincioşi, fără frică de Dumnezeu, care stau în fotolii şi arată cu degetul zicând: omorâţi. Doar o singură rugăciune:

Dacă mai poţi, Doamne, luminează-i, că i-a cuprins lumina întunericului şi iadul este peste ei. Nu vor altceva decât să curgă sânge şi asta este plăcerea lor. Satanişti! Slugile satanei sunt.
Dacă nu se vor opri, îi va opri Dumnezeu, dar va fi jale mare”.

*http://ortodox.md/episcopul-longhin-mihail-jar-vicar-de-banceni-despre-mobilizarea-la-razboi-a-tinerilor-din-ucraina-noi-nu-dam-copiii-la-moarte/

Dr. Gabriela Naghi

Înalt-Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Longhin condamnă cu asprime ,,sinodul celor blestemaţi’’

Arhiepiscopul Longhin de Bănceni a răspuns invitației Constantinopolului de a participa la „Sinodul de Unificare” (răspunsul constă în scrisoarea menţionată mai jos, nicidecum participare, n.n.)

Într-o scrisoare trimisă către Fanar, copia a căreia a fost pusă la dispoziția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Arhiepiscopul Longhin din Bănceni denunță în mod aspru acțiunile Patriarhului Bartolomeu privitoare la Ucraina. „Potrivit deciziei voastre, vă înălțați pe voi înșivă, numindu-vă Mama tuturor Bisericilor și conducătorul întregii lumi ortodoxe. Dar unde este Hristos, care este Capul adevăratei Biserici Ortodoxe?’’,  întreabă IPS Longin.

În scrisoarea sa, Arhiepiscopul Longhin  își amintește că la una dintre întâlnirile de la Chambesy a șefilor Bisericilor Ortodoxe locale, Patriarhul Bartolomeu a făcut o promisiune solemnă de a nu interveni în situația din Ucraina. Totuși, acțiunile sale actuale sunt o încălcare directă a acestei promisiuni.

Arhiepiscopul Longin numește  „Sinod de unificare” de pe 15 decembrie „sinodul celor blestemați” și a refuzat să participe la acesta. „Vă trimit înapoi invitația la sinodul schismatic, refuzând să particip la el”, scrie arhiepiscopul.

În apelul său, s-a adresat Patriarhului Bartolomeu cu titlul „Domnul”. Arhiepiscopul de Bănceni, explică următoarele: „V-am numit domnul Bartolomeu, de vreme ce Patriarhul Bartolomeu nu ar fi permis niciodată ca unitatea Pan-Ortodoxă să fie distrusă. Câtă durere ați cauzat în inimile credincioșilor ortodocși, fii ai Bisericii lui Hristos, ispitiți și confuzi!’’.

Arhiepiscopul Longhin își exprimă intenția fermă de a rămâne loial Bisericii Ortodoxe Ucrainiene până la capăt, pe care o numește singura Biserică Ortodoxa canonică din Ucraina. „Am fost, suntem și rămânem singura Biserică Ortodoxă canonică din Ucraina cu întâistătătorul nostru, Preafericitul Mitropolit al lui Onufrie al Kievului și a toată Ucraina”, scrie Înalt-Preasfinţia  Sa.

„Domnul să ne miluiască pe toți! Amin”,  spune Vlădica Longhin în încheierea mesajului.

 

Explicaţii necesare

Patriarhul Bartolomeu a trimis invitații către ierarhia Bisericii Ortodoxe Ucrainene pentru a participa la „sinodul de unificare”.

Mulți ierarhi au fost invitați de autoritățile locale.

Biserica Ortodoxă Ucraineană a comunicat că Preafericitul Părinte Mitropolit Onufrie a înapoiat invitația la „Sinod” fără răspuns. La fel ca și majoritatea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene  .

Sfântul Sinod al Bisericii lui Hristos din  Ucraina a hotărât să considere „sinodul de unificare” o adunare a fărădelegii.

 

(Preluare de pe portalul Ortodoxinfo, cu mici corecţii)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poroşenko şi Bartolomeu crează anti-biserica ucraineană

Aflăm cu îngrijorare şi mâhnire că „Sinodul Unificării”, adunarea schismaticilor din Ucraina reabilitaţi de Sinodul Patriarhiei Ecumenice, l-a ales astazi, 15 decembrie, drept primat al noii structuri ecleziastice pe Mitropolitul Epifanie, fost „vicar” al „patriarhului” Kievului, Filaret Denisenko. Epifanie este, totodată, rector şi profesor al Academiei Teologice din Kiev. Preşedintele Ucrainei, Porosenko, a fost cel care, în cadrul evenimentului, a anunţat crearea „bisericii ortodoxe ucrainene autocefale”, şi l-a prezentat pe noul primat drept „mitropolit al Kievului şi al întregii Ucraine”. În plus, Porosenko a afirmat că aceasta zi este una a „independenţei finale faţă de Rusia”. „Este o biserică ce nu se va mai ruga pentru armata rusă şi pentru cei care ucid ucrainieni”, a zis şeful de stat.

Pare că la Sinod s-a votat deschis (la vedere) şi în prezenţa lui Porosenko.

Potrivit unui draft al statutului noii structuri ecleziastice, noua biserica autocefală ucraineană va fi condusa de un mitropolit (deci nu de un patriarh), ce va fi ales de un sinod local ce va fi compus din 12 episcopi, care se vor schimba periodic. Sfântul si Marele Mir va fi primit de noua mitropolie, de la Constantinopol (un semn simbolic, dar important, de subordonare faţă de Patriarhia Ecumenică). Drept reacție față de „Sinodul Unificării”, episcopul Daniil de Vidin, al Bisericii Bulgariei, a afirmat că adunarea a fost ne-canonică.

Interesant este faptul că Mitropolitul Kallistos Ware, care aparține Patriarhiei Ecumenice, a declarat, recent, că nu e de acord cu deciziile „unilaterale” ale Patriarhului Bartolomeu în cazul Bisericii Ucrainei, considerând că aceasta face parte din Biserica Rusiei.

Alegerea unui nou primat al unei noi Biserici autocefale in Ucraina, potrivit deciziei (unilaterale) a Patriarhiei Ecumenice, ar presupune ca acesta sa fie pomenit în viitor de catre ceilalţi Întâistatatori ai Bisericilor Ortodoxe surori. Pomenirea sau ne-pomenirea primatului ucrainian de către ceilalţi Patriarhi şi Mitropoliţi primaţi va functiona, aşadar, ca un criteriu factual al recunoaşterii (sau al nerecunoaşterii) noii Biserici din Ucraina şi a stabilirii de legături canonice cu aceasta. Probabil începând din 6 ianuarie anul viitor, când va fi acordat solemn tomosul de autocefalie.(cf.sit-ului ortodoxchristian.com)

Dr. Gabriela Naghi

Întrebări fireşti, răspunsuri necesare

Recent, mi s-a adresat o scrisoare cu o sumă de întrebări. Încercând a o reproduce prin copy-paste, n-am găsit modalitatea tehnică, aşa încât public răspunsurile mele, suficiente pentru ca cititorii să-şi facă o imagine asupra conţinutului acelei scrisori,

 

Încerc să vă răspund cât pot de succint.

1. Nu sunt un om cult, deşi mi-aş dori. În domerniul Dreptului bisericesc am multe şi mari lacune datorate, în parte, Părintelui Floca Ioan, care introducea în structura examenelor lucruri absolut inutile şi deosebit de dificile, care consumau timp şi efort cu nemiluita. Cei care l-au avut profesor la Sibiu ştiu despre ce vorbesc. Am făcut doi ani de Drept bisericesc fără a studia măcar un Canon. Cărţi nu existau, aşa încât trebuia să ne mulţumim cu nimicul care ni se servea. Abia în anii din urmă am studiat Sfintele Canoane şi ne-am dat seama cât de ignoranţi suntem.
2. Vă rog să vă referiţi la Sfintele Canoane cu respectul cuvenit, având în vedere că fac parte din Revelaţia Dumnezeiască şi sunt legile după care se conduce Sfânta Biserică Ortodoxă. Lacunare nu sunt, dimpotrivă, au o redactare amplă şi se completează, în chip fericit, unele pe altele.
3. Scopurile întreruperii comuniunii sunt clare şi reies din cuprinsul Canoanelor: izbăvirea Bisericii de schisme şi dezbinări, atragerea atenţiei asupra ereziilor care au pătruns în Biserică, aducerea ierarhului căzut în erezie la Dreapta Credinţă, îngrădirea (delimitarea) nepomenitorilor de erezii.
4. Întreruperea pomenirii este absolut obligatorie. Fiecare preot a jurat la hirotonirea sa că va apăra Sfânta Credinţă Ortodoxă aşa cum ne-a fost dăruită de Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, cu dogmele care au fost formulate la Sinoadele Ecumenice, cu Sfintele Canoane păstrate în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Indiferenţa noastră în vremea când Credinţa ne este primejduită de eretici înseamnă gravă călcare de jurământ şi dispreţ faţă de tezaurul Sfintei Ortodoxii. Aceaşi datorie sfântă de a apăra Credinţa Ortodoxă o au şi mirenii noştri. Cuvântul ,,opţional’’ n-are ce căuta în vocabularul  ortodoxului atunci când  Credinţa ne este batjocorită.
5. Ortodocşii nu vor pomeni numele niciunui episcop străin de eparhia lor, deoarece aceasta înseamnă alunecare în schismă. Există o formulă de pomenire generică, cuprinsă în Sfânta Liturghie, rostită de preot în taină şi care are următorul conţinut: ,,Încă Te rugăm: Pomeneşte, Doamne pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău…’’. Aşadar, oriunde ar trebui pomenit episcopul locului în condiţii normale, se foloseşte formula citată. Mai trebuie făcută precizarea, absolut necesară, că pomenim nominal episcopi ortodocşi la fel cum îi pomenim pe mireni, pentru diferite trebuinţe (sănătate, izbăvire de vrăjmaşi etc), ceea ce nicidecum nu e o greşală.
6. Relaţia nepomenitorilor cu episcopii din alte eparhii e una simplă, firească: comuniune cu cei care sunt în Adevăr, întreruperea comuniunii cu cei căziţi în erezie.
7. Comuniunea trebuie întreruptă cu toţi ereticii. Sunt unii care rămân o vreme în comuniune cu ereticii fără să-şi dea seama. Nu s-au informat, nu li s-a explicat. Comuniunea cu aceştia se păstrează până când vor ajunge să cunoască realitatea şi atunci fiecare se va poziţiona cum va găsi de cuviinţă. Sfântul Gherasim de la Iordan şi Sfântul Ioanichie cel Mare au căzut în erezie din neştiinţă. Îndată ce şi-au dat seama de aceasta, s-au pocăit, s-au lepădat de erezie şi au devenit Sfinţi.
8. Categoric, lucrările clericilor condamnaţi nominal de Sinod, nu sunt Sfinte Taine. O spun desluşit Sfintele Canoane. Se poate însă întâmpla ca starea de erzie a cuiva să se datoreze neştiinţei şi această stare poate fi pasageră, cum rezultă din cele două exemple citate înainte. De aceea este necesară judecata Sinodului. Un exemplu binecunoscut este cel al lui Nestorie. Eretic înverşunat, el a fost invitat la Sinodul III Ecumenic tocmai pentru a i se arăta rătăcirea pe care o propovăduieşte şi a fi rugat să revină la Dreapta Credinţă. Dacă s-ar fi pocăit şi şi-ar fi recunoscut erezia, ar fi fost primit şi ieratat, iar Tainele săvârşite de el în vreme ce era eretic, ar fi fost recunoscute drept valide, socotindu-se că a fost vorba de o rătăcire trecătoare. Refuzând să se prezinte la Sinod, Nestorie a fost condamnat, caterisit şi excomunicat, dimpreună cu cei de un cuget cu el. Sinodul a elaborate primele patru Canoane în care s-a statornicit că aceia care au căzut în nestorianism sunt străini de preoţie şi decăzuţi din treaptă; cei înlăturaţi de Nestorie pentru că au cugetat drept, au fost restabiliţi în treapta lor; cei care cugetă ortodox ,,să nu se supună nicidecum şi în niciun chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se despart de Biserică’’; cei care ar cugeta în continuare precum Nestorie, să fie caterisiţi.
9. Patriarhul Ioan al Antiohiei a fost un aprig susţinător al lui Nestorie. Aşadar a fost eretic. După încheierea Sinodului III Ecumenic (431), Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei, a încercat, vreme de doi ani, să-l aducă pe Ioan al Antiohiei la Dreapta Credinţă. În cele din urmă a reuşit, cei doi s-au împăcat, astfel că Ioan nu a murit ca eretic şi, evident, Tainele săvârşite de el au fost recunoscute. Exemplele citate ne arată de ce este absolut necesar ca Sinodul să se pronunţe în privinţa ereticilor.
10. Vedeţi că dacă facem recurs la ,,jurisprudenţa’’ Bisericii, lucrurile se lămuresc. Şi nu ne limităm la Canonul 15. Încă de la anul 65 după Naşterea Mântuitorului, anul scrierii Epistolei către Episcopul Tit, Sfântul Apostol Pavel stabileşte cu limpezime; ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te’’ (Tit 3, 10). Observaţi că Apostolul Domnului nu face distincţie între clerici, monahi şi mireni. Apoi vă rog să vedeţi şi Canonul 31 Apostolic şi să cercetaţi precedentele Sfinţilor şi  Părinţilor greci care au întrerupt pomenirea. Socotesc că documentarea noastră a fost şi este suficient de temeinică, pentru că nu  vrem să ne primejduim mântuirea bizuindu-ne pe puterile noastre. Sprijinindu-ne pe Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre, este evident că înlăturăm răstălmăcirile şi înterpretările greşite de care pomeniţi.

V-am răspuns precât stă în puterile mele. Ceilalţi Părinţi nepomenitori sunt mult mai bine documentaţi şi răspunsurile lor ar fi, indubitabil, mult mai bune şi mai potrivite. Adresaţi-vă Părinţilor  Claudiu Buză, Cosmin Tripon, Grigorie Sanda, Ioan Ungureanu şi domnului teolog Silviu Mihai Chirilă.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Sfânta Ortodoxie e singura Credinţă mântuitoare

 

Potrivit recensămintelor, 87% din populaţia României s-a declarat a fi ortodoxă. Dacă într-adevăr toţi aceşti oameni ar umple sfintele biserici în Duminici şi sărbători, s-ar spovedi şi s-ar împărtăşi cu regularitate, într-un cuvânt, ar duce o viaţă după poruncile Mântuitorului, faţa acestei ţări ar arăta cu totul altfel. Din păcate, un procent mult mai mic se străduieşte cu adevărat să-şi dobândească mântuirea.

Ortodoxia înseamnă Dreapta Mărire a lui Dumnezeu. Ortodoxia înseamnă trăire în Hristos. Fiul lui Dumnezeu a spus şi Sfântul Evanghelist Matei a lăsat scrise aceste cuvinte: ,,Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află’’ (Matei 7, 14). Sunt puţini cei care o află, nu pentru că ea ar fi cu anevoie de găsit, ci pentru că puţini o caută şi încă şi mai puţini se silesc să trăiască după Sfânta învăţătură. Ortodoxia este tocmai poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă. Despre ceea ce este în afara Ortodoxiei, Mântuitorul a afirmat: ,,Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea’’ (Matei 7, 13). Cunoscând cât de cât alcătuirea religioasă a lumii, ne dăm seama că un număr foarte mic, din totalul populaţiei, se află pe calea cea strâmtă.

Ortodoxia oferă lumii singura învăţătură mântuitoare şi singura stabilitate de care aceasta are nevoie. Sectele, protestanţii, catolicii şi toate bisericile mincinoase au învăţături fluide, schimbătoare de la epocă la epocă, în funcţie de interesele momentului, ceea ce nu poate genera decât confuzie şi dezorientare. Ortodoxia stă ca o stâncă pururi nemişcată în acest vălmăşag al facerii şi prefacerii, deoarece ea păstrează fără umbră de schimbare Sfintele Dogme, învăţăturule celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi tot ceea ce Sfinţii Părinţi au mărturisit de-a lungul secolelor şi adesea au pecetluit cu sângele lor. Văzând această neschimbare Dumnezeiască, vrăjmaşii Ortodoxiei ne acuză de închistare şi înapoiere, de lipsă de adaptare, de conservatorism excesiv. Până la urmă ei nu fac decât să recunoască, involuntar, fidelitatea Ortodoxiei faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să mulţumim Bunului Dumnezeu, iubite cititorule, că prin grija părinţilor noştri, am fost făcuţi mădulare ale Bisericii Ortodoxe, atunci când am primit Sfântul Botez. Nici nu ne dăm noi seama ce dar incomensurabil ni s-a dat, fiind născuţi din părinţi ortodocşi şi crescuţi în singura Credinţă mântuitoare.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

 

 

 

Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie adevărului

În cea dintâi Epistolă Pastorală trimisă de Sfântul Apostol Pavel episcopului Timotei al Efesului, citim: ,,Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temelie adevărului’’ (I Timotei 3, 14-15). Din aceste cuvinte înţelegem cu limpezime că Sfânta Biserică Ortodoxă este unica depozitară şi păstrătoare a adevărurilor de Credinţă mântuitoare pentru toţi oamenii, din toate locurile şi din toate timpurile. Dacă cercetăm oricare sectă sau comunitate care se autointitulează fraudulos ,,biserică’’, vom constata că la acestea adevărul subzistă amestecat cu erezia, încât omului de rând îi este greu sau imposibil a le separa. Dacă romano-catolicii, protestanţii, neo-protestanţii ar vrea, ar înţelege că nu se află pe calea mântuirii, unirea lor cu Biserica s-ar înfăptui de la sine. Cum ei cunosc Ortodoxia, dar o refuză şi luptă împotriva ei cu obstinaţie, nu vor avea cuvânt de dezvinovăţire la dreapta judecată.

Se obiectează adesea că şi în Biserica Ortodoxă sunt păcătoşi, şi atunci cum mai pretindem noi că aceasta este ,,stâlp şi temelie adevărului’’? Biserica noastră este alcătuită din păcătoşi, care însă sunt îndrumaţi spre pocăinţă şi spre sfinţenie. Tocmai aceasta este menirea Bisericii, de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi a-i călăuzi spre împărăţia Sa. Dar în Biserică există şi Sfinţi, ştiuţi şi neştiuţi, care se roagă pentru mântuirea tuturor oamenilor şi nici nu ne putem da seama cât bine fac ei lumii.

Acelaşi Sfânt Apostol Pavel a scris Bisericii din Efes că ,,Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană’’ (Efeseni 5, 25-27). Prin urmare, Biserica Ortodoxă fiind Sfântă, fiecare membru al său are menirea de a tinde spre sfinţenie.

Ortodoxia este acuzată de exclusivism, fără ca acuzatorii să-şi dea seama că, de fapt, ei recunosc că este unica Biserică. Mântuitorul nostru nu a întemeiat mai multe Biserici, nici secte, ci doar pe cea ,,Una, Sfântă Soborniocească şi Apostolească’’. Acuzaţia de fundamentalism adusă ortodocşilor iarăşi este o recunoaştere involuntară, căci fundamentul nu este altceva decât temelie, exact cum  defineşte şi Sfântul Apostol Pavel Sfânta Biserică în textul citat la început.

Ştiind toate acestea, ne vom întări şi mai mult în Sfânta Credinţă Ortodoxă şi, cât stă în puterile noastre, îi vom aduce şi pe alţii la cunoaşterea adevărului.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

Părintele Cosmin Tripon: De ce greco-catolicii nu sunt Biserică, ci pseudobiserică

Presupunând că printre cititorii acestui portal ortodox se află și unii nefamiliarizați cu termenii teologici, ne propunem să explicam mai întâi care este semnificația termenului “eretic”, urmând apoi să facem o scurtă și sintetică incursiune în istoria Bisericii, pentru a înțelege corect care este semnificația constructului greco-catolic și, mai cu seama, de ce învățătura acestei pseudobiserici este una eretică și, în consecință, de ce slujirea ortodocșilor cu aceștia este interzisă.

Erezia

Prin cuvântul “erezie” se înțelege o abatere de la învățătuta de credință a Bisericii, de la dogmele acesteia, o eroare, o rătăcire, o strâmbare a Adevărului revelat, iar după Avva Agathon “este despărțire de Dumnezeu”[1].

 

Întemeierea Sfintei Biserici

Sfânta Biserică, despre care Crezul sau Simbolul de credință afirmă că pe lângă sfințenie mai are însușirea de a fi unică, sobornicească și apostolească, a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos în chip tainic prin Jerfa mântuitoare și răscumpărătoare de pe Sfânta Cruce, iar în chip văzut în ziua Cincizecimii, prin trimiterea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli. Domnul Hristos a întemeiat o singură Biserică, o dată și pentru totdeauna. Nu sunt mai multe biserici, ci numai una, a cărei învățătură a fost răspândită în întreaga lume de Sfinții Apostoli și urmașii acestora, episcopii, preoții și diaconii.

Schisma cea mare

După un mileniu de existență, Sfânta Biserică a suferit la 1054 o grea încercare prin ruperea din trupul ei a părții apusene, grupată în jurul episcopului Romei, numit și papă. Prin această rupere, Apusul creștin s-a despărțit pentru totdeauna de Trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, nereușind nici până astăzi să revină la locul de unde a plecat.

Din acel moment, 1054, tot tezaurul dogmatic, canonic și liturgic al Bisericii a fost păstrat și transmis mai departe în chip neștirbit, prin succesiune apostolică, de către Răsăritul creștin, numit de acum Biserica Ortodoxă, care învață Dreapta Credință și este continuatoarea de drept și de facto a Sfintei Biserici întemeiate de Hristos la Rusalii în Ierusalim, deoarece a rămas fidelă Domnului Său precum și hotărilor sinoadelor ecumenice și învățăturilor Sfinților Părinți. Apusul s-a numit de atunci înainte “Biserica Romano-Catolică”, uzurpând numele de “romano-catolică”, care în mod firesc ar trebui atribuit doar Bisericii Ortodoxe, deoarece aceasta este romană, adică este de tradiție bizantină (bizantinii se numeau “romei”, adică romani, fiind  romanitatea răsăriteană), și este catolică, adică este universală, având deplinătatea revelației Adevărului mântuitor și a harului lucrător pentru mântuire, pe când constructul rezultat în Apus prin Schisma din 1054 se cuvine să se numească cel mult “adunarea papistașă”, întrucât nu are niciun semn real al bisericității tocmai pentru că este axată în jurul unui om, papa roman, nefiind ancorată în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. “Biserica Romano-Catolică” a continuat pe linia ereziilor, suferind, la rândul ei, mari sciziuni ca urmare a Reformei protestante din sec al XVI-lea, din aceasta născându-se așa-zisele “Biserici protestante”, luteranismul, calvinismul și „Biserica” Anglicană.

În esență, pe lângă cauze de natură politică au fost și două cauze principale religioase care au dus la acestă ruptură sau despărțire, cunoscută cu numele de Schisma cea mare: introducerea în Apus în Simbolul de Credință a adaosului eretic „Filioque” și, mai ales, primatul papal, prin care papa, episcopul Romei, dorea să-și impună dominația și supremația asupra întregii Biserici.

Vița de vie și Copacul Hristos

Sfinții Părinți ai Bisericii, pornind de la Pilda Viței de vie, în care Mântuitorul spune: ”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard”, (Ioan, 15,5-6), au asemănat Biserica și cu un copac, care îl reprezintă pe Hristos. Când din acest copac s-a rupt ramura creștină a Apusului, această ramură a căzut jos și s-a uscat, nemaiviind prin sine îsăși, așa cum se întâmplă cu orice ramură care se rupe dintr-un copac obișnuit. Consecința acestei rupturi fiind aceea că apusenii au pierdut harul și Sfintele Taine, atât din cauza ruperii de Copacul Hristos, cât și pentru faptul că după aceea a generat noi și noi erezii, din aceste motive ei nu numai că nu sunt Biserică, ci se situează chiar în afara Bisericii lui Hristos.

Dezbinarea Bisericii ortodoxe din Transilvania și întemeierea pseudobisericii greco-catolice

În țara noastră, creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei, după unele izvoare chiar și de Sfântul Apostol Filip, deci avem un creștinism de origini apostolice. Biserica românilor și străromânilor nu a acceptat ereziile papale, ci a rămas fidelă Sfintei Tradiții Apostolice, păstrând comuniunea cu Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, adică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, “drept învățând cuvântul adevărului”.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, asupra Bisericii ortodoxe românești din Transilvania s-a declanșat o puternică presiune, însoțită de aspre prigoane, prin convertirea forțată la catolicism a românilor ortodocși, acțiune prin care se urmărea deznaționalizarea românilor, maghiarizarea lor și sporirea influenței catolicilor în Principat, influență deținută de aproape un veac și jumătate de calvini, deși românii ortodocși erau majoritari în această provincie, însă aceștia erau tratați doar ca „tolerați”.

După secole de împilare prin măsuri economice și sociale draconice, clerului   român ortodox transilvănean i s-a propus de către noua orânduire habsburgică catolică condiții mai bune de trai, mai exact dobândirea tuturor privilegiilor de care se bucurau clericii catolici, una din cele patru religii recepte recunoscute în Transilvania alături de calvini, luterani și unitarieni,  în schimbul acceptării unirii religioase cu Biserica Romei, căzută în erezie și schismă din 1504.

Pentru a se bucura de acele privilegii, preoții ortodocși trebuia să accepte cele patru puncte “florentine”, formulate la sinodul de la Ferara-Florența din 1439, care nu sunt doar patru puncte deosebitoare între ortodocși și papistași, ci, în fapt, sunt patru mari erezii:

1. Papa este capul întregii Biserici;
2. Sfânta Împărtășanie se poate face și cu pâine nedospită (azimă);
3. Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul (filioque);
4. În afară de rai și iad mai există un loc curățitor numit purgator[2].

Această unire se va realiza în 1701, în timpul mitropolitului Athanasie Anghel, care se va lepăda de Sfânta Ortodoxie, de arhieria sa primită de la mitropolitul Teodosie al Tării Românești, de protectorul său, Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, care îi asigura importante venuturi în bani precum și moșia Merișani din Județul Argeș, acceptând să fie “hirotonit” la 24 martie 1701 la Viena ca preot, iar a doua zi ca episcop, semnând și o declarație umilitoare în 16 puncte, considerată de Nicolae Iorga drept “cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică românesc”. Prin instalarea lui în fruntea acestei noi structuri bisericești, vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei își înceta existența, locul ei fiind luat de o episcopie unită.

Așa a luat ființă  așa-numita Biserică Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma din Transilvania.

Întrucât acestă structură eclesiastică nu a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, fiind o construcție artificială, creată ca urmare a presiunilor politice și militare exercitate de împăratul Leopold I, a propagandei misionarilor iezuiți trimiși de Vatican, a dezbinării românilor ortodocși și a trădării și lepădării de adevărata Biserică a mitropolitului Athanasie Anghel[3], nu i se poate atribui statutul de Biserică, ci de pseudobiserică. Biserica lui Hristos propovăduiește dreapta credință, pe când această pseudobiserică propovăduiește ereziile papei de la Roma. Or, ereziile nu au fost considerate niciodată de Sfinții Părinți Biserică, ci doar ceea ce sunt: abateri de la dreapta credință, rătăciri.

Cine nu ține cont de aceste adevăruri istorice precum și de jertfa martirilor transilvăneni, care s-au opus uniației, recunoscându-i pe acești eretici ca Biserică și săvârșind slujbe în comun cu aceștiea, încalcă flagrant Sfintele Canoane și batjocorește pe Însuși Hristos, adevăratul cap al Bisericii.

Redăm aici Canoanele 45 și 46 apostolice, cu explicația canonistului român Arhidiacon prof. dr Ioan N. Floca, pentru a înțelege corect gravitatea slujirii împreună cu ereticii.

Canonul 45: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că deoarece ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare[4].

Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii.

Un astfel de caz de încălcare flagrantă a Sfintelor Canoane s-a întâmplat recent, cu ocazia binecuvântării  de către patriarhul Daniel împreună cu clerici greco-catolici a Monumentului ridicat în cinstea eroilor și făuritorilor Marii Unirii de la Alba-Iulia , dar au fost și altele în trecut. Bunăoară, mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului s-a împărtășit la greco-catolici[5], după aceea  declarând public[6] (min. 4.09-4.20) că nu-i pare rău de acest gest, iar episcopul Sofronie Drincec al Oradiei a săvârșit slujba de sfințire a Aghiasmei Mari cu pseudoepiscopul greco-catolic Virgil Bercea[7].

Din presa vremii aflăm că Mitropolitul Bartolomeu al Clujului a afirmat că va cere în sinod caterisirea celor doi, dar mai cu seamă a episcopului Sofronie, care se afla în jurisdicția Înaltpreasfinției Sale. Astfel, unul dintre ziarele centrale au scris la acea vreme: „Mitropolitul Banatului este acuzat de ÎPS Bartolomeu că s-a împărtăşit în timpul unei slujbe greco-catolice, sunt pedepsiţi de noi, ci s-au autopedepsit. Prin ce a făcut Mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale», a spus ÎPS Bartolomeu”.

Paradoxul acestei situații constă în faptul că Preasfințitul Sofronie, cel care trebuia caterisit în 2008 pentru încălcarea gravă a Sfintelor Canoane, recidivând de mai mult ori de atunci și până astăzi, m-a izgonit pe mine de la parohia și altarul unde slujeam pentru că, în esență, am luptat pentru respectarea Sfintelor Canoane și pentru stoparea și înlăturarea unor astfel de practici necanonice din Biserica Ortodoxă, precum și pentru faptul că nu accept căsătoriile mixte și recunoașterea ereticilor ca Biserică. Cum ar putea fi valide caterisirile unor astfel de ierarhi atâta vreme cât prin aceste măsuri sunt pedepsiți preoții care apără și mărturisesc adevărul de credință, câtă vreme s-au folosit de poziția Preasfințiilor și Înaltpreasfințiilor lor pentru a se răzbuna pe cei ce nu acceptă erezia ecumenismului?

În istoria Bisericii există numeroase cazuri de preoți care au întrerupt pomenirea ierarhilor lor pentru că aceia propovăduiau public o erezie. Este ilustru cazul Sfântului Grigore Palama, care a fost caterisit pentru întreruperea pomenirii, și-a continuat slujirea, ignorând acea caterisire mincinoasă, a fost canonizat Sfânt al Bisericii Ortodoxe și are moaște la care se închină inclusiv persecutorii noștri ecumeniști.

Spunem toate lucrurile acestea nu din vreun sentiment de mândrie personală sau ură față de papistași, greco-catolici, protestanți sau neoprotestanți, ci din dragoste față de ei, dorind să le împărtășim Adevărul ca să se poată mântui și aceștia. Tocmai de aceea le arătăm că singura modalitate prin care îl pot cunoaște pe Hristos și uni cu acesta este baptisteriul ortodox unde se pot învrednici de lumina cea adevărată.

(Text preluat de pe portalul Ortodoxinfo)

A fost odata un schit numit Radeni

Dintr-un excelent documentar al domnului teolog Mihai Silviu Chirilă am aflat lucruri întristătoare despre actuala stare de fapt din schitul nemţean, ctitorit la îndemnul Parintelui Iustin Pârvu. Lucrutile au ajuns în acest stadiu şi, pentru orice cunoscător, ele nu constituie o surpriză. Era de aşteptat să se întâmple aşa. Aş vrea să rememorez câteva fapte care ne vor face sa înţelegem cu mai multă înlesnire de ce Schitul Rădeni a căzut.

1. Mare parte din noi am fost prezenţi în 2017 la Beiuş. Atunci am fost confruntaţi cu răbufnirea plină de ură a unui personaj malefic care, din poziţia de lider ce şi-o asuma, a tulburat grav acea întâlnire. Am părăsit locul de întâlnire după prima zi cu, dezamăgire şi întristare, socotind că niciunul din cei prezenţi nu va mai avea vreo legătură cu acesta. M-am înşelat. O seamă dintre noi au continuat să-l urmeze, până când în ianuarie anul acesta s-a produs ruptura între nepomenitori, odată cu întâlnirea de la Roman. Printre ei şi egumenul Pamvo Jugănaru cu obştea.
2. Văzând această abatere gravă a celor din gruparea malefică Sava- Efrem, ierarhul pe care-l iubim l-a sunat în trei rânduri pe egumenul Pamvo. Nu i-a răspuns. Era sub demnitatea lui să primească bune sfătuiri de la un om care-i voia binele şi, dacă l-ar fi ascultat, nu se ajungea la căderea schitului.
3. A urmat încercarea nereuşită de a se pune sub oblăduirea ierarhului sârb Artemie, căzut în schismă, fapt de care Pamvo Jugănaru s-a disociat. Disensiunile între aceştia erau din ce în ce mei evidente şi, încet-încet, gruparea s-a fărâmiţat, că aşa-i şade bine oricărei schisme.
4. Cu puţin timp în urmă, mare parte din vieţuitorii Schitului Rădeni au plecat. Schitul a căzut prin nevrednicia vieţuitorilor săi şi aici l-aş aşeza la loc de frunte pe egumenul Pamvo, care a plecat urechea spre cei despre care s-a convins că sunt vrăjmaşi ai Bisericii, infiltraţi în mişcarea nepomenitorilor tocmai pentru a o distruge din interior. Odată convins de această realitate tristă, era de aşteptat ca Pamvo Jugănaru să revină la bunele rânduieli existente, cu care am pornit la drum. Nu se întâmplă asta, Pamvo continuă să se scalde în ape tulburi şi duce cu sine povara nesăbuinţei de care a dat dovadă când la Roman a afirmat public că e de acord cu tot ce s-a hotărât acolo, adică cu schisma. De semnat, n-a semnat, deoarece a plecat înainte de a se încheia întâlnirea.
5. Îmi îngădui să dau un copy-paste, conţinând două fraze pe care le-am scris într-un articol în 29 ianuarie 2018:,,Pentru Părinţii de la Rădeni am un mesaj scurt: dacă vor continua să meargă pe acest drum, mănăstirea lor va cădea în mâinile ereticilor ecumenişti. Să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel’’. Din păcate, nu m-am înşelat. Maleficul, mercenarul Sava şi Efrem jubilează. Şi-au îndeplinit misiunea cu brio şi îşi merită cu prisosinţă recompensele. Ceea ce n-au reuşit jandarmii şi vătafii mitropolitani, au făptuit purtătorii de veşminte monahale Pamvo Jugănaru, Spiridon Roşu, Xenofont Horga, Antim Gâdioi, Elefterie Tărcuţă, Ghervasie şi ceilalţi, câţi or mai fi fost pe-acolo. Propun ca toţi aceştia să fie ridicaţi la rangul de arhimandrit.

Nu pot încheia fără a reproduce câteva fragmente din profeţia Sfântului Anatolie de la Optina (1855-1922): ,, ,,În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii… Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci’’. 

Din Schitul Rădeni ce-a mai rămas? Ce-aţi lăsat în urmă, cinstiţi ieromonahi, care acum v-aţi aciuat care pe unde-aţi putut?

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Să ne aducem aminte de arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian Chira Maramureşanul

Era prin anii 1974-1977, vreme în care uceniceam într-ale Sfintei Teologii la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. Era obiceiul ca la examenele de sfârşit de an, unul din arhiereii Ardealului să fie desemnnat spre a supraveghea ca acestea să se desfăşoare cu bună rânduială. În două rânduri, misiunea i-a fost încredinţată I.P.S. Iustinian, pe atunci episcop vicar la Cluj. Am trăit în preajma Î.P.S Sale momente unice, irepetabile pe care mi le aduc aminte cu bucurie duhovnicească şi acum, după trecerea a mai bine de patruzeci de ani. Examenele nu erau grele, le susţineam cu plăcere, deoarece părinţii profesori nu se înverşunau împotriva noastră cu gândul de a ne crea dificultăţi inutile.

Î.P.Sfinţitul Iustinian era în toată vremea printre noi. Nu socotea a fi sub demnitatea arhierească faptul de a citi, împreună cu noi, psalmi la strană. Se interesa de fiecare, eram 144, şi tuturor le spunea o vorbă bună, îi strângea la piept şi-l auzeam rostind cu drag ,,ţucu-l tătucu’’. Seara, după servirea mesei şi rugăciune, ne lua cu dânsul la o plimbare prelungită în jurul bisericii şi-atunci aveam posibilitatea să-i adresăm întrebări nenumărate privind comorile veşnice ale Sfintei Ortodoxii. Ne răspundea simplu, pe înţelesul nostru, în frumosul grai maramureşan. După aceste seri peripatetice, ne retrăgeam îndestulaţi, în linişte, spre odihna nopţii.

Mi-aduc aminte de ceea ce ne relata într-una din aceste plimbări. Încerc să o redau cât pot de fidel. ,,Mă aflam în Bucureşti şi având oarecare răgaz, am ieşit şi m-am îndreptat spre o cofetărie. În vreme ce stăteam la masă, văd prin vitrina localului un băieţel care-şi turtea nasul de sticlă şi privea spre noi. Îi fac un semn cu mâna şi în scurt timp s-a aşezat la masa mea. Din vorbă-n vorbă, am aflat că mama lui era spălătoreasă şi traiul lor era cu destule lipsuri. L-am rugat să meargă şi să-şi aleagă toate prăjiturile pe care le doreşte. După ce s-a înfruptat din ele, am cerut să i se pregătească şi un pachet consistent cu toate bunătăţile, spre a-l duce mamei. Aşa m-am despărţit de acel copil.

Au trecut cam doi ani. Eram iarăşi în Bucureşti şi, după obicei, m-am dus la aceaşi cofetărie. N-a trecut mult şi-l văd pe acelaşi copil oprindu-se în dreptul localului. M-a observat imediat şi a venit la mine. ,,Părinte, unde aţi fost până acum? De doi ani vă aştept’’. ,,Apoi, măi Marius, vezi tu că io-s bătrân şi mai uit. Da’ bine că ne-am întâlnit iară’’.

L-a înconjurat cu aceaşi dragoste părintească şi i-a dat să se bucure de bunătăţile copilăriei, de care avea parte atât de rar. Acesta era şi este arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian. Anii s-au scurs pe nesimţite şi Î.P.S. Sa a fost trimis să păstorească Biserica din Maramureşul natal, la Baia Mare. În vremea din urmă, am încercat să iau legătura cu Î.P.S. Sa. N-a fost cu putinţă. Puterile i se împuţinaseră. Episcopia încăpuse, între timp, pe mâini străine. Apoi a venit momentul trecerii la Domnul. Am vizitat Mănăstirea de suflet a Î.P.S Sale. Nu mai era ce-a fost acum patruzeci de ani. Monahii erau în haine de lucru, cu roabe şi lopeţi în mână. Făceau ascultare, iar aceasta însemna muncă inutilă, care nu mai lăsa loc de canon şi rugăciune. Privirile ne-au fost atrase de semnele acelea caudate, care au înlocuit semnul Sfintei Cruci de pe biserici şi de pe celelalte clădiri. Am văzut şi construcţia aceea faraonică, căreia-i ziceau Centrul Cultural Monahal ,,Nicolae Steinhardt’’. Ce cultură? Ce monahism? Puternicii zilei şi-au propus să zidească acolo cu un scop bine ţintit: pentru desfătarea lor şi spre distrugerea vieţii monahale atât de dragă Î.P.S. Iustinian. Au reuşit, în cea mai mare parte. Abia dacă am putut să intrăm în vorbă cu doi monahi, care trebăluiau prin biserică. S-au arătat binevoitori, ştiau ceva despre Creta, dar erau dispuşi să facă ,,ascultare’’.

Am părăsit Mănăstirea Rohia cu un sentiment apăsător şi am zăbovit o vreme la mormântul Î.P.S. Sale. Atunci am înţeles de ce şi-a pregătit locul de îngropăciune în afara mănăstirii în care L-a slujit, ani de-a rândul, pe Marele Arhiereu Hristos.

,,Am să mă lupt pentru voi cu Dumnezeu’’, erau cuvintele pe care le spunea celor care-i treceau pragul. Sunt sigur că asta şi face în aceste vremuri cumplite, pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Faceţi bine, frăţiile voastre, cei care n-aţi făcut până acum, şi scrieţi pe pomelnicele voastre numele Înalt-Preasfinţitului, rugătorul nostru în faţa tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile

Un student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti mărturiseşte împotriva ereziilor şi a schismei

Preacucernice Părinte Decan,

Subsemnatul Bucur Valentin, student al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București, anul 3, promoția 2014 – 2018, programul de studii universitare de licență, secția „Pastorală”, vă rog cu respect să luați la cunoștință următoarele rânduri.

O plângere similară cu cea prezentă, am depus la registratura facultății în data de 06.10.2017 cu numărul de înregistrare 570, adresată Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu, decanul instituției în cauză, la acel moment.

Întrucât nu am primit nici un răspuns din partea părintelui decan, actual vicar eparhial onorific, vă adresez respectuos preacucerniciei voastre, părinte decan Vasile Răducă, cele ce urmează:

Ținând cont de faptul că în luna iunie 2016 a avut loc în Creta, așa-numitul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox”, sinod care s-a dovedit a fi, din păcate, dăunător pentru Biserica noastră Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, am hotărât ca începând cu semestrul 2 anul 3, să nu mai particip la programul liturgic organizat în cadrul facultății pe care, actualmente o reprezentați în calitate de părinte decan.

Am hotărât aceasta constatând caracterului tâlhăresc al acestui „Sinod”. Afirm astfel, cu tărie, în urma observării hotărârilor finale neortodoxe ale documentelor de la Kolimbari, că acest „sinod” a oficializat în fapt ecumenismul, compromițând hotărârile din Sfintele Sinoade Ecumenice, dizolvând sinodalitatea ortodoxă, acceptând „căsătoriile mixte”, denumirea ”istorică” de ”biserici”ereziilor, poziția de membru în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor pe mai departe, necondamnând nicio erezie, lăsând să participe ca ”observatori”, eretici condamnați deja de aceleași Sfinte Sinoade Ecumenice etc.

Atâta timp cât și delegația BOR a semnat, din păcate, în unanimitate documentele „sinodului”, eu nu mai pot participa la Sfântă Liturghie unde se pomenește numele Ierarhului semnatar cretan. Și aceasta deoarece preotul care slujește, pomenind ierarhul semnatar, arată că este de același cuget cu ierarhul respectiv, care la Creta a semnat pentru legalizarea pan-ereziei ecumenismului, așa cum este numită această erezie de către Sfântul Justin Popovici.

În calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite, nu mai pot participa la slujbele unde este pomenit ierarhul ecumenist, pentru că, prin simpla mea prezență, dau mărturie că sunt în același cuget de mărturisire a credinței cu preotul pomenitor în condițiile deja prezentate.

În urmă neparticipării mele la slujbe, am acumulat absențe, așadar apoi nefiindu-mi permis să întru în sesiunea de examene din vara anului 2017, am acumulat pe nedrept și restanțe. Din motive personale nu am putut să mă prezint la multe dintre examenele organizate în sesiunea de restanțe din acea toamnă, ajungând astfel să fiu chiar și exmatriculat.

Prin prezenta plângere vă rog cu deosebit respect, să reanalizați situația mea de studiu în cadrul facultății, și să constatați că s-a produs un abuz, în semestrul 2, anul 3,  în urma căruia am ajuns să acumulez un număr mai mic de credite decât cel stipulat în regulament pentru a putea trece în anul 4 de studiu.

Menționez că am avut onoarea să particip în ziua de duminică, 18 iunie 2017, în Municipiul Botoșani, la Sinaxă națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudo-sinodului din Creta. Sinaxă a avut ca temă de dezbatere Mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ereziei ecumenismului promovat de pseudosinodul din Creta. La final s-a adoptat  Rezoluția Sinaxei pe care am semnat-o, arătând astfel că sunt de acord cu textul acesteia.

Sunt convins că prezența mea la acest eveniment ortodox autentic, din iunie 2017 la Botoșani, nu a fost trecută cu vederea de către părintele prodecan al facultății de atunci, întrucât preacucernicia sa a fost informat de către responsabilul din anul meu, după ce, acesta din urmă menționat, s-a angajat să mă “fileze”… printre cei prezenți, în filmarea, disponibilă pe internet, de aproximativ 4 ore a Sinaxei cu pricina.

Începând cu părtășia la erezia ecumenismului, astăzi s-a ajuns la părtășia la schisma creată și susținută de patriarhul ecumenist Bartolomeu I, prin înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe ucrainene fără consultarea prealabilă a patriarhiei de la Moscova, sub jurisdicția căreia se află Biserica canonică a Ucrainei din vechime până în prezent. PF Bartolomeu a numit până la întrunirea sinodului Bisericii Unite, precum știm, în fruntea acestei patriarhii unite, pe schismaticul Filaret Denisenko, caterisit și anatematizat de către Patriarhia Rusiei și Moscovei, în trecut fiind acuzat de comuniune cu papistășii.

Ziua de 25 noiembrie 2018, reprezintă îmbrătișarea din partea BOR a părtășiei la această schismă, prin coslujirea patriarhului ecumenist Daniel împreună cu patriarhul ecumenist Bartolomeu I cu ocazia sfințirii catedralei “mântuirii” neamului, redenumită între timp, națională, pesemne imediat după eșecul de la referendum.

Așadar putem spune fără ezitare, că în BOR a pătruns în mod păgubitor, din punct de vedere eclesiologic și soteriologic, duhul ereziei ecumenismului și duhul schismei, garanți pentru aceste neajunsuri fiind patriarhii ecumeniști Bartolomeu I și Daniel.

Însă doresc să precizez privitor la paragraful de mai sus: fără echivoc putem afirma că sufletele oamenilor, membri BOR, vor fi acum încercate și înrobite cu două înșelări la care se expun din diferite motive. Unele suflete sunt deja pervertite și au în consecință un cuget contaminat de erezia pătrunsă în trupul Bisericii, unde putem menționa pe semnatarii direcți și indirecți ai documentelor cretane, cât și clerici și mireni cu cuget ecumenist, printre care aș dori să nu vă numărați și dvs. Însă mai sunt și suflete părtașe la erezie, fără cuget ecumenist, care din diferite motive (frică, ignoranță, neștiință etc), se expun mai nou și la schismă, fără însă a fi numiți eretici și schismatici, până la convocarea unui Sinod Ortodox Ecumenic autentic.

Astfel stând lucrurile, în momentul de față, NU putem vorbi despre lipsa Harului Duhului Sfânt lucrător în BOR! Însă putem vorbi despre Harul Duhului Sfânt lucrător prin iconomie față de cei care NU au cuget ecumenist, însă, din diferite alte motive sunt încă neîngrădiți față de erezie, deși în temeiul canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol 861 pot face aceasta prin nepomenire oricând.

Luând atitudine împotriva ecumenismului în calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite din București, declar că din anul 3 de facultate am ales ca preot duhovnic unul dintre preoții nepomenitori din țară, participând la slujbele oficiate de el în casele oamenilor care au același cuget de îngrădire față de erezia ecumenismului, neseparându-se de BOR, ci doar delimitându-se de erezia propovăduită de către ierarhii semnatari ai documentelor de la Kolimbari.

Cu inima deschisă și cu toată considerația ce v-o port, pentru că în primul rând sunteți om și apoi preot ortodox cât și profesor universitar doctor în teologie ortodoxă, vă asigur că dacă veți analiza cu scrupulozitate hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, cât și urmările ce s-au succedat mai apoi, și veți ajunge să vă îngrădiți de această erezie și schismă prin întreruperea publică a pomenirii ierarhului ecumenist semnatar din Creta, voi veni să particip la slujbele oficiate de către dvs fără rezerve, susținându-vă.

Dacă veți ajunge la înțelegerea pericolului apărut odată cu pătrunderea ereziei ecumeniste în cadrul Bisericii Ortodoxe, nădăjduiesc că veți înțelege și abuzul menționat mai sus, la care am fost supus.

Aștept din partea dvs, cu deosebit interes, o atitudine ortodoxă compatibilă cu linia echilibrată a Sfinților Părinți în materie de mărturisire a Dreptei Credințe Creștin Ortodoxe în condițiile apariției unei erezii de factura celei prezente, cu dimensiuni și repercursiuni fără precedent în Biserica Ortodoxă.

Ținând cont de experiența teologică ortodoxă incontestabilă, care vă investește și astăzi în poziția pe care o ocupați în instituția mai sus menționată, aștept din partea dvs începerea aplicării canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol din 861, în calitatea dvs de preot ortodox, prin nepomenirea ierarhului locului semnatar cretan, conștientizarea studenților FTOUB, privind pericolul existenței ereziei deja pătrunse și derivatele din aceasta, la care sunt supuși, și explicarea privind lipsa Harului lucrător în Apus de mai bine de nouă secole, în calitatea dvs și de profesor universitar de teologie ortodoxă.

Atașate acestei plângeri vor fi textul Rezoluției de la Botoșani 2017, cât și prima plângere adresată fostului Pr. prof. dr.  Decan al FTOUB.

07.12.2018                                                                                                                                              Semnătura

Preacucernicului Părinte Decan al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București.

(Text preluat de pe blogul Ortodoxia Marturisitoare)

NOTA

Rugăm pe ierarhii vizaţi în aceasta scrisoare, ca şi pe diriguitorii Facultăţii de Teologie, să nu întreprindă acţiuni represive împotriva acestui mărturisitor. Mai mult, le cerem să înlăture nedreptăţile deja comise împotriva lui. ,,Ajunge zilei răutatea ei’’. Gândiţi-vă că veţi da greu răspuns în faţa Dreptului Judecător pentru ereziile din Creta, ca şi pentru schisma aceasta pe care o susţineţi cu asiduitate.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfinţenie şi Adevăr în Tradiţia Sfintei Ortodoxii

Cine strică Biserica lui Dumnezeu ,acela nu se află în Sfânta Tradiţie.
Sfântul Irineu de Lyon, ne învaţă cu înţelepciune:

„Prin credinţă ne aflăm în împărtăşire cu Hristos prin Duhul Sfânt care este chezăşia nestricăciunii, sprijinul credintei noastre, scara prin care urcăm la Dumnezu. În Biserică a rânduit Dumnezeu, după cum ne învaţă Scriptura, pe apostoli, pe profeţi şi pe dascăli; în Biserica se desăvârşeşte lucrarea Sfantului Duh de la care sunt îndepărtaţi toţi aceia care nu cred în Biserică şi se lipsesc astfel ei înşişi de viaţă, prin greşelile învăţăturii şi prin purtare. Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu si acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi cu ea tot harul, iar Duhul este adevărul. Aceia ce nu se împărtăşesc la viaţa Duhului din Biserică, nu se adapă la izvorul cel prea curat al lui Hristos, ci îşi construiesc ei înşişi fântâni sărate şi gropi mocirloase de unde se adapă cu apă stricată, izvorită din necurăţenie, întrucât refuză să fie învăţaţi de Biserică şi luminaţi de Duhul.”  (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.).

Ereticii, nefiind în Tradiţie nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici in Tradiţie; ei nu trăiesc în comuniunea de viaţă a Duhului lui Dumnezeu şi nu sunt în Hristos.

Dr. Gabriela Naghi