Nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale…

 

,,În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii… Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci’’ (Sfântul Anatolie de la Optina, 1855-1922). 

Hotărât lucru, mănăstirile noastre nu mai sunt ceea ce erau odinioară. Valul ecumenismului nu le-a cruţat şi, încet-încet,viaţa monahală s-a degradat alarmant, coborând la un nivel scăzut, greu de imaginat cu câteva decenii în urmă. Spun cu durere aceste lucruri, ca unul care am cunoscut viaţa mănăstirească din lăuntrul ei. Mi-aduc aminte de anii 70 ai secolului trecut. În ciuda opreliştilor comuniste, mănăstirile adăposteau duhovnici îmbunătăţiţi, căutaţi de multă lume. Vedeai monahi împovăraţi de ani, care o viaţă întreagă s-au nevoit cu slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor. Sfintele Slujbe se săvârşeau fără abatere şi cel care intra pe poarta acestor aşezăminte, se întorcea acasă cu multe şi mari foloase duhovniceşti. Dacă lăsai un pomelnic, aveai certitudinea că numele scrise se vor pomeni cu multă evlavie şi simţeai ajutorul tainic al lui Dumnezeu, revărsându-se peste casa ta. Au trecut acele vremuri…

Ierarhii bătrâni şi râvnitori pentru cele sfinte s-au petrecut din lumea aceasta. Le-au luat locul mai tinerii desemnaţi şi aleşi nu de Biserică, ci de vrăjmaşii ei. Şcoliţi prin universităţile eretice occidentale, aceştia au deturnat cursul firesc al vieţii monahale. Peste tot şi-au numit oameni de încredere, slugarnici care nu ies din cuvântul lor. Stareţii au primit misiuni precise, ca strângători de biruri spre confortul ierarhilor. ,,Vrednicia’’ fiecăruia este direct proporţională cu mărimea sumelor şi peşcheşurilor îndreptate spre sediile episcopale.

Metodele securiste au fost preluate şi asimilate rapid. Delaţiunea este lucru înjositor pentru orice fiinţă umană. În mănăstiri se practică cu un zel greu de imaginat. Am rămas consternat când am aflat că după fiecare Sfânt Maslu, săvârşit de preoţii de mir într-o mănăstire, purtătoarea de straie călugăreşti, numită stareţă, raporta imediat ierarhului numele preoţilor slujitori, cine a predicat, despre ce s-a predicat, ce s-a vorbit la masă, câţi credincioşi au participat şi orice fapt petrecut cu acea ocazie. Faptul m-a revoltat, şi într-o discuţie ulterioară cu un ieromonah, i-am reproşat acest aspect, iar răspunsul a fost: ,,Se poate şi altfel?’’, mi-a replicat. Da, se poate şi altfel, să-ţi păstrezi demnitatea şi să refuzi să intri în asemenea jocuri murdare, evident cu riscul marginalizării. Cât trebuie să petreacă cineva într-o mănăstire pentru a pricepe că Hristos Mântuitorul învaţă, prin Sfânta Sa Evanghelie, că bine este să suferi o nedreptate, nu să nedreptăţeşi pe aproapele? Ce spuneţi de stareţa care-şi denunţa duhovnicul, preot mirean, după fiecare ,,spovedanie?’’

Mă opresc aci, ca să nu mă întristez şi mai mult. Vă rog să citiţi cu atenţie cuvintele Sfântului Anatolie de la Optina. Veţi constata, cu surprindere, cu câtă exactitate se împlinesc. Dureros.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Reacţiile Bisericilor Ortodoxe dupa emiterea Tomosului de recunoaştere a ,,autocefaliei’’ schismaticilor ucraineni

Acestea n-au întârziat. Unele. Amintim că Bartolomeu al Constantinopolului a cerut Bisericilor autocefale să sprijine nebunia sa.

1.Patriarhia Ecumenică a Antiohiei.

Refuz categoric. Răspunzând cererii patriarhului Bartolomeu de a recunoaște rezultatele „consiliului de unificare” din 15 decembrie și biserica naționalistă ucraineană creată acolo, Patriarhul Ioan al Antiohiei l-a îndemnat pe Patriarhul Bartolomeu să oprească procesul de acordare a autocefaliei până când o soluție pan-ortodoxă ar putea fi găsită în criza ucraineană. După cum a raportat OrthoChristian, Patr. Bartolomeu nu a ținut seama de acest sfat, și a înmânat tomosul de autocefalie „Mitropolitului” Epifanie Dumenko, conducătorul ,,bisericii’’ ucrainene schismatice, pe 5 ianuarie la Istanbul. Patriarhul de Constantinopol a trimis scrisori de apel pentru recunoașterea bisericii ucrainene tuturor conducătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale încă din 24 decembrie. Cererea a fost până în prezent explicit negată de Bisericile poloneză și sârbă .

În răspunsul său, Patriarhul Ioan a subliniat că evenimentele legate de crearea noii biserici se referă nu numai la dezbinarea pe care o creează în lumea ortodoxă, ci și la faptul că opinia Bisericilor Ortodoxe locale nu a fost luată în considerare de Constantinopol, raportează site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sinoadele locale, patriarhii și ierarhii Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume au avertizat continuu pe Patriarhul. Bartolomeu, care creează unilateral o nouă ,,biserică’’, că ar putea avea consecințe dezastruoase și l-au chemat să convoace un sinod pan-ortodox pentru rezolvarea problemei, iar acesta a refuzat în mod repetat.

Patriarhul Ioan și-a exprimat anterior sprijinul față de Biserica canonică Ortodoxă Ucraineană și față de Patriarhia Moscovei.

2.Biserica Ortodoxă Sârbă.

În înţelegere cu Patriarhia Ecumenică a Antiohiei, a respins pretenţiile absurde ale lui Bartolomeu. Să dea Bunul Dumnezeu ca acest gest să premeargă respingerii sinodului tâlhăresc din Creta.

3.Biserica Ortodoxă din Cipru. Fiind într-o  criză de legitimitate fără ieşire, Epifanie, capul răutăţilor din Ucraina, s-a autoinvitat să viziteze Sfânta Biserică Ortodoxă din Cipru. Invitaţia a fost respinsă cu fermitate. ,,În concluzie, Arhiepiscopul Chrysostomos a subliniat că a fost contactat în legătură cu posibilitatea de a vizita Ciprul, de către Epihanie Dumenko, cerere pe care a refuzat-o. El a subliniat, de asemenea, că nu l- a pomenit și nu-l va pomeni pe acesta la Sfânta Liturghie. În acel moment, primatul cipriot și-a exprimat dorința de a servi ca mediator în situația creată, deși încă de atunci a fost clar că Patriarhia de Constantinopol nu este interesată să discute problema, ignorând avertismentul numeroaselor sinoduri, primaţi și ierarhi. La începutul lunii octombrie, Arhiepiscopul Chrysostomos a menționat că se opune intervenției politice în afacerile Bisericii ucrainene, cu toate ca politicienii ucrainieni au fost principalii actori ai procesului de acordare a autocefaliei.

4.În luna mai, Sinodul Bisericii Ortodoxe Poloneze a subliniat nevoia de pocăință din partea schismacilor ucraineni înainte de a-i admite înapoi în Biserică și a militat pentru o discuție pan-ortodoxă cu privire la acordarea autocefaliei (care nu s-a întâmplat niciodată, până acum); la sfârșitul lunii septembrie, Mitropolitul Sava a reînnoit personal apelul la Patriarhul Bartolomeu să convoace un Consiliu pan-ortodox pentru a rezolva criza ucraineană, așa cum au susţinut mai multe mai multe Sinoade, primate și ierarhi; la 16 noiembrie, Consiliul Episcopilor Bisericii Poloneze a adoptat o rezoluție prin care clerului polonez i se interzice să aibă comuniune liturgică sau de rugăciuni cu reprezentanții Patriarhiei Kiev schismatice sau a Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainiene schismatice – cele două grupuri care s-au unit în noua „Biserică Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, pe 15 decembrie; Mitropolitul Sava a scris o scrisoare personală de sprijin Mitropolitului Onufrie la mijlocul lunii decembrie, după scandalul „consiliului de unificare”, pe care Constantinopolul l-a înlăturat din postura de mitropolit canonic al Kievului; și în cele din urmă, Mitropolitul Sava a respins în mod special cererea lui Bartolomeu de a recunoaște noua structură ucraineană și de a-și pomeni primatul, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko, la Sfânta Liturghie, spunând că Pat. Bartolomeu a acționat necanonic și că schismații ucraineni nu au nici un har al hirotonirii.

5.Patriarhia Română.

Tăcere, tăcere, tăcere. Nici nu aşteptăm un răspuns. Spun cei care urmăresc mijloacele de informare ale Patriarhiei Române că cinstiţii noştri ierarhi nu s-au pronunţat în privinţa hotărârii unilaterale a lui Bartolomeu. Răspunsul însă ni l-a dat Domnul Daniel Ciobotea, stătător pe  scaunul patriarhal, care l-a invitat pe ereticul şi schismaticul Bartolomeu să participle la festivitaţile de inaugurare a unui nou edificiu bucureştean, numit ,,Catedrala Mântuirii Neamului’’. Înţelegem ,,tactica’’ Domnului Daniel Ciobotea: tace şi face. Le cerem imperativ; să nu tacă şi să nu facă, adică să se pronunţe deschis şi pe înţelesul tuturor : acceptă atitudinea eretică şi schismatică a lui Bartolomeu? Da sau nu?

Punem aceste întrebări în virtutea dreptului pe care ni l-a dat Bunul Dumnezeu de a ne pronunţa atunci când Sfânta Credinţă Ortodoxă e primejduită de vrăjmaşi.

 

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Gafă de proporţii a Patriarhiei Române

 

Părinţii mărturisitori ai Bisericii noastre sunt extrem de atenţi la tot ce se întâmplă în vremurile pe care le trăim: fapte, întâmplări, luări de poziţie, declaraţii, evenimente şi, mai ales, încălcări ale Legilor Dumnezeieşti, cuprinse în textele Sfintelor Canoane. Aceste fapte se succed cu o repeziciune năucitoare, ca nişte avalanşe provocate cărora le dau totuşi cuvenitele răspunsuri. Zilele trecute, unul din Părinţi îmi semnala o anomalie deliberat introdusă în Calendarul Bisericesc pe anul 2019, desigur pentru a semăna confuzie printre credincioşi. Este vorba de începutul Postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Înainte de toate, să vedem regulile după care se stabileşte data la care începe acesta şi, implicit, durata lui.

1.,,Postul (Sfinţilor Apostoli) începe luni după Duminica Tuturor Sfinţilor, şi ţine până în ziua de 29 iunie (inclusiv dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la  numai la peşte şi untdelemn). Durata lui este mai lungă sau mai scurtă, după cum Paştile din anul respective a căzut mai devreme sau mai târziu’’ (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica general, EIBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 322-323). În 2019, Duminica Tuturor Sfinţilor este în 23 iunie, aşadar începutul Postului este în ziua următoare, luni 24 iunie.

  1. Luând cazul concret al anului 2019, când sărbătorim Paştile la data de 28 aprilie, iată ce citim în cuprinsul Sfintei Evanghelii: ,,Postul Sfinţilor Apostoli începe luni, 24 iunie, şi ţine cinci zile’’ (Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, EIBMO, Bucureşti, 2011, p.441).

Lucrurile sunt cum nu se poate mai limpezi, şi-atunci ne întrebăm: de ce Patriarhia Română a înscris în Calendar data de 22 iunie, ca început al Postului Sfinţilor Apostoli? Nu aşteptăm niciun răspuns, nicio erată sau explicaţie, pentru că oricum, nu le vom primi. Noi ne facem datoria de a semnala această greşală voită, socotim noi, şi a restabili adevărul, pentru a nu-i pune în dificultate pe cei care şi-au stabilit ca dată a nunţii una din cele două zile, respectiv 22 sau 23 iunie.

Portalul Ortodoxinfo a publicat, cu puţină vreme în urmă, Calendarul Bisericii Ortodoxe Române pe luna ianuarie, urmând să lucreze la continuarea lui. Iniţiativa este binevenită, având în vedere faptul că apar pe piaţă calendare voit denaturate, pentru a generaliza confuzia între credincioşi. Mai trebuie să ştim că papistaşii români au alcătuit un calendar ecumenist catolic-ortodox, o mixtură nedorită şi absurdă, care ne arată desluşit tendinţa anilor următori.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

Sabia cuvântului, întru apărarea Sfintei Biserici Ortodoxe

Potrivit arhiepiscopului Clement al Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei (șeful Departamentului de Presă al Bisericii) ,,semnarea Tomosului s-a produs cu încălcarea tuturor regulilor și procedurilor canonice pe baza cărora funcționează nu numai Biserica noastră, ci și toate celelalte Biserici Ortodoxe autocefale… Astăzi am văzut cum Patriarhul Bartolomeu a slujit pentru schismatici. După toate rânduielile canonice și apostolice, cine slujește pentru schismatici este el însuși schismatic… Patriarhul Bartolomeu locuiește într-o altă realitate… În statele europene, atribuțiile Bisericii și cele ale Statului sunt complet diferite”.
Tomosul autocefaliei, semnat in data de 5 ianuarie 2019 de Pseudo-Patriarhul Bartolomeu, si înmânat in ziua de 6 ianuarie, Pseudo-Mitropolitului Epifanie la Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe din Istanbul, în timpul celebrării Botezului Domnului, împreună cu o sticlă cu sfântul Mir și cârja episcopală, sunt semnele de dependență a pseudo-mitropoliei Kievene de Biserica mamă.

Tomosul semnat este o simplă hartie fără valoare, asupra careia Patriarhiile Ortodoxe sunt invitate de Pseudo- Patriarhul Bartolomeu a lua o pozitie de recunoaştere a acestei noi ”Biserici”autocefale ucrainiene, ca fiind canonică.
Prin adâncirea schismei existente, politicienii ucrainieni au dat curs intervenţiei SUA şi unor şovinişti furioşi rusofobi, punând în pericol unitatea Ortodoxiei.
Petro Poroșenko a declarat, în context, că “semnarea Tomosului deschide o nouă eră în istoria ortodoxiei mondiale”. Într-adevar, s-a deschis era razboiului fratricid, în care se doreşte trecerea în anonimat a adevaratei Biserici Ortodoxe Ucrainiene, şi preluarea cunoscutelor Lavre Poceaev şi Pecerska de la aceasta.

Cum răspundem noi în faţa acestei provocări, altfel de cum aşteapta Mântuitorul Hristos, a cărui Camaşă a fost sfâşiată de catre Pseudo-Patriarhul Bartolomeu,care îşi asumă făţiş o poziţie de autoritate jurisdicţională în întreaga Ortodoxie universală?
S-a ivit iată, încă o modalitate de a mărturisi Adevărul Hristos, care se cere acum imperativ de la noi toţi.

Sfântul Vasile cel Mare spune cu multă limpezime în pri­mul său Canon, validat de Sinodul Quinisext (692):  „Toţi cei care s-au despărţit de Biserică au pierdut Harul Sfântului Duh pe care îl aveau. Pentru că, prin întreruperea succesiunii apostolice (din pri­ci­na despărţirii), a încetat şi transmiterea Harului… Aşadar aceştia, după ce s-au rupt de Biserică, (din clerici) au devenit laici şi nici putere nu mai aveau să boteze şi să hirotonească, nici nu mai puteau trans­mite altora Harul Sfântului Duh de care ei înşişi se lipsiseră”.
Este atacată pe faţă unitatea si demnitatea Bisericii lui Dumnezeu, iar aceasta nu poate fi îngăduită sub nici un motiv. Ba mai mult, prin legiferarea schismei, toţi cei care au contribuit la ea şi au strigat în Biserica Ecumenica ”glorie Ucrainei”, uitand că lui Dumnezeu i se cuvine slava, pentru mila Sa şi adevărul Sau (Ps.113, 9), ne-au devenit după spusa Apstolului şi Evanghelistului Matei ,,ca nişte păgâni şi nişte vameşi”(Matei 18: 15-17).
Întreruperea comuniunii euharistice de către Patriarhia Moscovei cu Patriarhia Ecumenică este fără precedent „pentru că merge până acolo încât frecventarea reciprocă a Bisericilor, indiferent de circumstanțe și la nivel de simplu mirean, este oprită și sancționabilă canonic. Or, acest lucru ridică o serie de dificultăți și neclarități pentru Moscova. În primul rând, Muntele Athos, aflat sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, devine nefrecventabil pentru pelerinii ruși, deși acolo există inclusiv o mănăstire rusească (Mănăstirea Pantelimon). Într-adevăr, reprezentanții Patriarhiei Moscovei au arătat că pelerinii ruși se pot închina la mănăstirile athonite, dar nu se pot spovedi și împărtăși. Este greu de înțeles cum va fi respectată o astfel de decizie în mod concret. Anual, aproximativ 50.000 de ruși vizitează Muntele Athos. În plus, situația pare cu atât mai complicată cu cât relațiile dintre Biserica Rusiei și Sfântul Munte Athos au fost foarte bune până în prezent.

De asemenea, există unele teritorii canonice unde singura biserică ortodoxă disponibilă pentru mireni aflați, jurisdicțional, în curtea uneia dintre patriarhii, este fie cea a Moscovei, fie cea a Constantinopolului. De pildă, Biserica Finlandei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, și-a declarat deja speranța că decizia luată de Sinodul Rus nu va duce la întreruperea legăturilor sale cu Biserica Rusiei. În Finlanda numeroși credincioși ruși nu au acces teritorial decât la biserici aflate sub jurisdicția Constantinopolului.

[..]164 milioane din cele 250 de milioane ale ortodocșilor din întreaga lume se află sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Așadar, după cum în repetate rânduri au ținut să afirme, Pseudo-Patriarhul Bartolomeu nu va mai putea pretinde că are autoritate universală asupra ortodocșilor, de vreme ce mai bine de jumătate din aceștia nu îl mai recunosc.”
Din pacate,”**acum însă sîntem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; sîntem prieteni cu iudeii şi cu păgînii, şi nu sîntem prieteni cu fiii Bisericii“.
Trustul de agitaţie şi propagandă al Patriarhiei BOR, nici măcar nu a informat despre marea schismă care cutremură Ortodoxia, dovedind lipsa totală de respect faţă de turma binecredincioasă şi ascultatoare.

Cu credinţa tare în Adevarul Hristos, să ieşim din superficialitate, din indiferenţă, din suficienţă, din “caldicismele” noastre, să ne sensibilizam, să ne lăsăm străpunse inimile, luând atitudine împotriva apostaziei si schismei care tinde sa înfăşoare ca într-un giulgiu aducător de moarte duhovnicească, pe cei care se supun directivelor instituite de cel care uzurpă tronul Bisericii Ecumenice, Pseudo-Patriarhul Bartolomeu.

*https://romanialibera.ro/aldine/autocefalia-ucrainei-interesele-rusesti-si-patriarhia-romana-751217
**Sf. Ioan Gura-de-Aur, “Omilii la Matei”

Dr. Gabriela Naghi

Schisma s-a produs. Ce facem acum?

Ne aşteptam la fapta diabolică a omuleţului acestuia mic şi ursuz, numit Bartolomeu, ocupantul scaunului patriarhal de la Constantinopol. Intenţiile lui au fost anunţate cu o vreme înainte, fapt ce a făcut ca Patriarhia Rusă să întrerupă comuniunea euharistică cu Patriahia Ecumenică, ceea ce, de fapt, a constituit începutul marii schisme din 2019. Când spun ,,mare schismă’’, mă refer la faptul că Sfânta Biserică Ortodoxă Rusă reprezintă jumătate din Biserica Ortodoxă din lumea întreagă. Aşadar, Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost din nou ruptă, sfâşiată, divizată. Câţi ani au trecut de la schisma din 1054? 965. Nu spun că în această perioadă nu au mai existat schisme, dar de amploare mai mică, şi care au fost înlăturate cu trecerea timpului. A existat schismă în Sfânta Biserica Ortodoxă Bulgară. În cele din urmă, a fost soluţionată şi această Biserică soră a noastră nu a participat la nelegiuirea din Creta, condamnând-o cu asprime. Pentru o perioadă scurtă, însuşi Patriarhul Daniel S-a aflat în schismă cu Patriarhia Ierusalimului, pentru că, împotriva Sfintelor Canoane, a numit un episcop român, pe Ieronim Creţu, în teritoriul de jurisdicţie a Ierusalimului. Aducându-l în ţară, şi renunţând la pretenţiile sale, Daniel a făcut să înceteze schisma.

Sfânta Biserică Ortodoxă Ucraineană a fost confruntată de mai multă vreme cu o schismă. Aventurierul Filaret cu suita sa, s-a autointitulat ,,Patriarh al Ucrainei” şi a produs multă tulburare în Biserică. Dacă ar fi rămas în izolare, schisma aceasta s-ar fi stins după o vreme. Dar nu! Vrăjmaşii Ortodoxiei, porţile iadului, s-au mobilizat exemplar şi l-au folosit pe Filaret ca vârf de lance. Având vârsta de 89 de ani, nu era potrivit pentru a fi ales cap al răutăţilor, şi atunci a fost preferat un oarecare Epifanie ca să conducă facţiunea schismatică, luptătoare împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe Ucrainene. Acestuia i-a acordat ereticul Bartolomeu autocefalia! Ce înseamnă ,,autocefalie’’? Înseamnă că o Biserică locală, naţională se poate conduce singură, desigur repectând unitatea dogmatică, canonică, cultică cu Biserica Ortodoxă de pretutindenea. O Biserică autocefală poate sfinţi Sfântul şi Marele Mir, poate trece în rândul Sfinţilor suflete care s-au nevoit spre slava Marelui nostru Dumnezeu.

Ignorând toată Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, ereticul Bartolomeu, a acordat ,,autocefalia’’ schismaticilor lui Filaret şi ai lui Epifanie. Anatema, Filaret! Anatema, Epifanie! Anatema, Bartolomeu! Anatema celor care îi susţin şi îi urmează!

Perioada aceasta pe care o parcurgem este una de cernere şi de despărţire a apelor. Dumnezeu ne dă un timp în care să ne documentăm, să ne dezmeticim, să înţelegem, să ştim ce se întâmplă în lumea de azi. Nu ştiu durata acestei perioade, dar dacă după vremea hotărâtă de Bunul Dumnezeu, vom continua să rămânem în pasivitate, în zisă ,,neştiinţă’’, în neutralitate, în starea de căldicei, nu vom avea cuvânt de dezvinovăţire la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Cinstiţi ierarhi români, treziţi-vă! Nu-l urmaţi pe ereticul Bartolomeu. Iubiţi preoţi şi diaconi, luaţi cuvenita distanţă de ierarhi, dacă nu se pocăiesc. Preacuvioşi monahi, cinstite monahii, nu vă duceţi orbeşte spre iad, sub cuvânt că faceţi ascultare. Iubiţi credincioşi mireni, dacă preoţii voştri va îndrumă bine, ascultaţi-i. Însă dacă vă călăuzesc spre erezie, schismă, apostazie şi toate spurcăciunile ecumeniste, depărtaţi-vă de ei!

Vă rog să observaţi absurdul prezent. Schismaticul Filaret s-a autointitulat ,,Patriarh al Kievului şi al întregii Ucraine’’. Intrusul Epifanie e doar ,,mitropolit’’. Peste puţină vreme, ereticul Bartolomeu va ridica schismaticii lui Epifanie la rangul de ,,patriarhie’’. Dacă greşesc, vă rog să mă iertaţi. Să mă ierte Bunul Dumnezeu.

Presbiter Ioviţa Vasile, nevrednic de numele Domnului Iisus Hrtistos

Anti-biserica ucraineană a fost oficializata. Preţul? Marea schismă în Ortodoxie

Procesul de creare a unei noi ,,biserici’’ ucrainene ,,autocefale’’ s-a încheiat astăzi, când Patriarhul Bartolomeu a înmânat tomosul autocefaliei primatului noii biserici naționaliste, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko, în biserica Sf. Gheorghe din Istanbul.

Constantinopolul se confruntă acum cu sarcina de a convinge întreaga lume ortodoxă să recunoască noua biserică și să împiedice recunoașterea Preafericitului Părinte Mitropolit Onufrie din Kiev și al întregii Ucraine, ca șef canonic al Bisericii ucrainene. Patriarhul Bartolomeu a ignorat până acum avertismentele altor sinoade, primaţi și ierarhi, iar Bisericile Poloniei și Serbiei au respins deja în mod explicit recursul Constantinopolului pentru recunoaștere.

Înainte de predarea tomosului, Pat. Bartolomeu a citit textul în timpul Sfintei Liturghii. Apoi a înmânat tomosul lui Epifanie Dumenko, raportează site-ul ucrainean Strana.

Dumenko a mulțumit lui Filaret Denisenko, numindu-l „ierarhul nostru sfânt”, reamintind că Constantinopolul a înlăturat anatema care a fost pusă canonic de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Denisenko a condus schisma „Patriarhia Kievului”, care domină în prezent noua biserică schismatică ucraineană. El a forțat candidatul lider pentru primat să demisioneze, pentru ca Dumenko, protejatul său, să poată câștiga. Denisenko a declarat din acel moment, că va continua să conducă biserica.

Epifanie Dumenko a mai spus că fostul șeful al Bisericii canonice ucrainene, Preafericitul Mitropolit Vladimir (Sabodan) „a lucrat din greu pentru ca această zi să sosească”.

La ceremonie au participat președintele ucrainean Petro Poroșenko și restul delegației ucrainene de ierarhi schismatici și politicieni.

Tomusul va fi prezentat mâine în Catedrala Sf. Sofia din Kiev.

http://orthochristian.com/118451.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Notă. În zilele care urmează, vom reveni cu noi informaţii, comentarii şi luări de poziţie.

 

Consternare în lumea Ortodoxă. Marea schismă s-a produs: ereticul Bartolomeu a semnat Tomosul prin care acordă ,,autocefalie’’ schismaticilor ucraineni

O stire de ultima oră:
Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului a semnat astăzi tomosul autocefaliei pentru noua ,,biserică’’ naționalistă ucraineană , pe care îl va da mâine „Mitropolitului” Epifanie Dumenko în timpul Sfintei Liturghii.
Ceremonia a fost difuzată în direct de televiziunea ucraineană.
În discursul său la ceremonia de semnare, „Mitropolitul” Epifanie a declarat că Poroșenko va rămâne în istoria poporului ucrainean și a Bisericii lângă Sfântul cel Întocmai cu Apostolii, Marele Cneaz Vladimir, Sfantul Yaroslav Cel Intelept.
Semnarea tomosului a fost însoțită de aplauze în interiorul bisericii, de intonarea colindelor și de strigătele de „Glorie Ucrainei! Slavă eroilor! „.

Convertire în masă: un arhiepiscop catolic a fost primit in Biserica Ortodoxă, împreună cu cele 60 de parohii

Pe parcursul ultimelor câteva luni, liderul Bisericii independente numita „Biserica Catolică din Est”, fostul Arhiepiscop Ramzi Mussalam, a început o tranziție remarcabilă: isi converteste întreaga turma, de peste 60 de parohii, la Ortodoxie, incluzandu-i în randul ortodocșilor din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor Tarii, conform unor surse aflate in zona.

Fostul arhiepiscop a fost primit în Biserica Ortodoxă și a fost hirotonit diacon și preot, cu încurajarea și binecuvântarea și prin mâna Mitropolitului Ilarion, Intaistatator al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor Tarii.

 Fostul arhiepiscop catolic a devenit acum Ieromonahul Elias (Ilie). Parintele Elias a crescut în zona Scranton din Pennsylvania (SUA), ca reprezentant al Bisericii Naționale Catolice din Polonia, în care fusese hirotonit preot. In prezent, un proces de catehizare ortodoxa a fost demarat, privind familiarizarea treptată a fostilor preoti și credincioși ai „Bisericii Catolice din Est”, cu Ortodoxia. Se apreciaza ca este vorba de un proces lung și complex. Mai multe parohii au fost deja primite in sanul Bisericii Ortodoxe: Biserica catolica Sfanta Irina din Pittston, PA; Biserica catolica Sfanta Ana din Pottsville, PA și Biserica catolica Sfantul Marcu din Milford, CT.

(text preluat de pe site-ul Marturieathonită)

Sfânta Scriptură despre Botezul copiilor

Ereticii anabaptişti au fost cei dintâi care au susţinut că omul trebuie sa fie botezat la vârstă conştientă. Aberaţia a fost preluată de toţi sectarii pământului şi propovăduită asiduu, spre pierderea celor care-i ascultau.

Că pruncii erau botezaţi dintru început de Biserică, ne-o mărturiseşte Sfânta Scriptură. Iată ce citim la Fapte (1, 4-5), porunca Mântuitorului dată Apostolilor: ,,Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile’’. Am accentuat expresia ,,făgăduinţa Tatălui’’, aceea de a fi botezaţi. După Înălţarea Domnului la cer, a urmat Pogorârea Duhului Sfânt. Atunci Sfântul Petru a spus: ,,Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru’’ (Fapte 2, 38-39). Aşadar, şi copiilor a fost dată făgăduinţa că vor fi botezaţi, nu când vor ajunge maturi, ci ,,nu mult după aceste zile’’, adică atunci când s-au botezat părinţii lor. Urmarea a fost aceasta: ,,Cei care au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune’’ (Fapte 2, 41-42). ,,Trei mii de suflete’’ înseamnă copii, maturi, bătrâni de diferite vârste. Aceştia au alcătuit începutul Bisericii lui Hristos. Biserica din Ierusalim este mama tuturor Bisericilor. Aceasta este învăţătura despre Botezul copiilor. Înţelegem acum că greşesc de moarte aceia care mint, spunând că pruncii nu trebuie botezaţi.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Biserica în vremurile de pe urmă

Lumea și diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoșătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ să intre în părtășie cu ereticii. Ce vor face credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimilor (maselor), de a nu-și urma rudele, semenii și concetățenii?

Atunci toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă faptul că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă biserică nu va avea nici o legătură cu acele “biserici” ori cu acei preoți sau credincioși. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii sunt aceia care continuă Tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părinții și Sfinții Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire și de viată nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Se va găsi întotdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge mici grupuri de credincioși care vor dăinui pană în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele întreaga plinătate a Harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nici o trebuință de legături administrative sau de alt fel, căci părtășia care va fi între ei va fi cea mai deplină din câte pot exista. Va fi părtășia între Trupul și Sângele lui Hristos, părtașie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur ale Tradiției Ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face și cu bisericile din trecut și cu Biserica Biruitoare din Cer. Întru aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească se va păstra neîntinată.

Bineînțeles, este foarte bine că în lucrarea exterioară a diferitelor Biserici Ortodoxe să existe orânduială și armonie și că bisericile cele mai puțin însemnate să-și primească îndrumare și călăuzirea de la bisericile mai de seamă-așa cum se întâmplă acum între eparhii, mitropolii, arhidioceze și patriarhii – însă în zilele de pe urmă, asemenea legături exterioare și relații vor fi cel mai adesea cu neputință. Atunci când se va apropia epoca lui Antihrist, chiar și corabia bisericii va fi greu de deslușit. Va fi așa o încurcătură și o babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserica este Ortodoxă sau de alt fel, din pricină mulțimii prorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: „Hristos este aici” și „Hristos este acolo” (cf. Matei 24, 23-24; Luca 17, 21-23).

Orice alcătuire (instituție) care va fi recunoscută oficial drept biserică, trădând puţin câte puţin comorile credinţei, va fi asimilată de bălmăjeala de nedescris, unificatoare, care cu o iscusinţă diabolică va păstra mai multe dintre semnele exterioare ale Bisericii. Doar ici colo, mici grupuri de credincioşi dimpreună cu vreun preot vor păstra încă vie adevărata Tradiţie. Însă e posibil ca neîntelegeri să fie şi între bisericile cu adevărat Ortodoxe, din pricina amestecării limbilor care se regăsesc în Babilonul contemporan. Însă niciuna dintre acestea nu va sfâșia unitatea fundamentală a Bisericii.

Dar cine va fi oare în stare să recunoască Biserica lui Hristos în acele mici grupuri de credincioşi dispreţuite, care sunt lipsite de orice strălucire lumească?

Cu toate acestea, la sfârşitul vremurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate şi aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunoștinţă unele de altele. Însa acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului, întru Duhul Sfânt, cu Soborniceasca Credinţă şi Tradiţie, care vor rămâne nepângărite.

Alexander Kalomiros, în Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța 2008, pp. 189-191.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/biserica-in-vremurile-de-pe-urma/

(Text preluat de pe blogul Mărturisirea Ortodoxă)

Notă

Cred cu tărie ca Sfânta Biserică Ortodoxă va dăinui în plinătatea ei. Nu va fi lipsită nicidecum de treapta episcopală, chiar dacă episcopii vor fi extrem de puţini. Vedem de-acum că nu sunt mulţi ierarhi care să-şi ridice glasul pentru apărarea Adevărului Revelat. Dar sunt, şi vor fi până la a Doua Venire a Marelui Arhiereu Iisus Hristos.

Biserica este, într-adevăr, acolo e Adevărul şi Harul. Sunt trei concepte  sau realităţi nedespărţite ,,pentru că Legea s-a dat prin Moise, iar Harul şi Adevărul au venit prin Iisus Hristos’’ (Ioan 1, 17) ,,Amin. Vino, Doamne Iisuse’’ (Apocalipsa 22, 20).

Sfantul Sinod isi neaga propriul rol si misiunea in Biserica Ortodoxa Romana

De Preot Cosmin Tripon / 1 ianuarie 2019

Probabil, multă lume se întreabă de ce Sfântul Sinod nu a luat nicio măsură în cazul slujirii sau a rugăciunii în comun a clericilor ortodocși cu ereticii și necreștinii, având în vedere faptul că în anul 2008 în urma împărtășirii mitropolitului Nicolae Corneanula greco-catolici și a săvârșirii slujbei de sfințire a Aghiazmei Mari a episcopului Sofronie al Oradiei împreună cu pseudoepiscopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, a emis o Decizie cu privire la comportamentul sacramental și liturgic al clerului și credincioșilor ortodocși, aflată în vigoare până azi. Reformulând această întrebare într-o formă sintetică, ea ar suna așa: De ce nu își respectă Sfântul Sinod propriile decizii?

De bună seamă, putem spune fără să exagerăm, ținând cont și de evenimentele ulterioare, că cele două acte necanonice săvârșite de cei doi ierarhi, mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului și episcopul Sofronie Drincec al Oradiei, au fost acte premeditate, menite să testeze reacția pliromei ortodoxe față de astfel de manifestări, girate de Patriarhul României, Preafericitul Daniel, care încă de pe vremea când era mitropolit al Moldovei a îngăduit unor clerici papistași să slujească în biserica mare a Mănăstirii Sihăstria, însă datorită opoziției câtorva viețuitori, slujba respectivă s-a oficiat în cele din urmă în trapeza mănăstirii.

Atitudini premergătoare deciziei Sfântului Sinod

În vara anului 2008, atât presa bisericească, cât și cea laică semnalau puternice luări de poziție ale unor duhovnici români, mănăstiri, parohii, ale Sfânte Chinotite şi ale unor părinți români viețuitori în Muntele Athos, ale Patriarhiei Moscovei și a numerose asociații reprezentând laicatul ortodox, prin care se solicita Sfântului Sinod pedepsirea celor doi ierarhi. Trebuie să menționăm și că au fost și poziții de susținere a celor doi, venite în special din partea papistaşilor sau a greco-catolicilor ori a unor intelectuali români necunoscători sau nefamiliarizaţi îndeajuns cu dogmele şi Canoanele Bisericii Ortodoxe.

Una dintre vocile sonore, care a luat atitudine faţă de faptele celor doi ierarhi a fost Părintele Justin Pârvu, “Duhovnicul Neamului”, care a trimis Patriarhului României o scrisoare, datată 1 iunie 2008, în care printre altele sublinia:

…Vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre”, iar câteva zile mai târziu, în 28 iunie, întru-un interviu acordat ziaristului Victor Roncea, publicat abia în 6 aprilie 2010, avertiza: “De nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul.

De asemenea, o voce răsunătoare a fost şi cea a părintelui Arsenie Papacioc, un alt mare duhovnic al neamului românesc, care s-a exprimat extrem de tranşant:

Gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar nu recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae Corneanu! Habar nu are că este ortodox! A fost comunist – şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor! Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii aştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR însă nu a dat niciun răspuns; Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsura! (…) Personal, îl consider un alintat, nici măcar un copil – pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză. (…) Sinodul trebuie să ia o măsură, dar, din păcate, Sinodul nostru doarme. Mă aştept totuşi să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii, care acum se tem să ia o măsură, vor rămâne nişte laşi, de nicăieri. Mitropolitul Corneanu oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericești: făcea Liturghie după Liturghie, pentru copii, în aceeaşi Biserică, la fel ca şi catolicii; schimba doar Masa; caraghios, nu? Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-a tot tolerat. Şi-acum nici măcar nu-şi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat! Un alintat

Extrem de edificatoare a fost şi atitudinea Stareţului Ştefan Nuţescu, de la Schitul Lacul, Sfântul Munte Ahtos. La întrebarea “Şi totuși, nu ar putea fi iertaţi de Sfântul Sinod, dacă şi-ar mărturisi greşeala, manifestand regretul?”, adresată de ziaristul Victor Roncea, părintele Ştefan a răspuns într-un mod patristric, dând dovadă pe tot parcursul interviului de o foarte bună cunoaştere a învăţăturii de credinţă ortodoxe şi a Sfintelor Canoane, precum şi a modului de aplicare a acestora.

Dacă se pocăiesc cu sinceritate, atunci pot fi reprimiţi în comuniunea Bisericii, dar episcopi nu vor mai putea fi. Canoanele sunt suficient de clare când afirmă: “Să se caterisească”. Nu spun, de pildă: dacă se vor pocăi, atunci să fie puşi înapoi în treapta de episcop, cum se întâmplă în cazul altor păcate mai uşoare. În istoria Bisericii nu puţine sunt cazurile de caterisire a unor clerici şi chiar a unor ierarhi. De multe ori, au fost depuşi pentru greșeli cu mult mai uşoare, pentru că au făcut sminteală celor mai mici. Măsura s-a luat totdeauna din dragoste faţă de Hristos şi de Biserică, pentru a păstra neprihnită credinţa spre mântuirea poporului. Vedeți? Înfricoşător este şi păcatul smintelii. Eu nu am căderea să dau un verdict. Există Sfântul Sinod care are la dispoziţie Sfintele Canoane, dreptarul Bisericii lui Hristos. Totuşi vă mărturisesc că m-a cutremurat lipsa oricărei urme de pocăinţă a mitropolitului pentru gestul apostat făcut. Cu frică de Dumnezeu mă întreb unde ar putea să ajungă, dacă nu este oprit la timp.

O decizie formală 

Atitudinile mai sus menţionate au exercitat o presiune uriașă asupra Sfântului Sinod,  care, în cele din urmă, s-a întrunit în şedinţă de lucru în zilele de 8-9 iulie 2008, pentru a găsi o formulă de compromis prin care să eludeze aplicarea Sfintelor Canoane şi să-i scape nepedepsiţi pe cei doi făptuitori.

Deşi pentru obţinerea iertării ar fi fost nevoie de pocăinţă publică şi de un anumit canon, nu a fost vorba de aşa ceva, ci, cu totul surprinzător, comunicatul de presă al Patriarhiei menţiona sfidător: “Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul și pocăința acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare”.

În mod normal, în orice instituţie laică când angajaţii ei se abat de la legile şi regulamentele de organizare şi funcţionare, se iau măsuri menite să îndrepte situaţia. În Biserică se impune cu atât mai mult luarea de măsuri în cazul abaterilor de la Sfintele Canoane cu cât este în joc mântuirea atât a celui ce a greşit, cât şi a celor ce-i urmează, aici fiind vorba de ierarhi care aveau în ascultare faţă de ei preoţi, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase şi chiar episcopi, în cazul mitropolitului Nicolae.

Or, în realitate, aceste derapaje nu numai că nu au fost pedepsite, ci au fost recompensate, mai întâi prin permisiunea de a rămâne în scaunele lor episcopale, iar în cazul episcopului Sofronie prin nominalizarea în anul 2014 pentru scaunul de Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Nicolae, manevră care n-a reuşit în cele din urmă, fiind dejucată în mod magistral de membrii Adunării eparhiale, care au propus propriul candidat, în persoana Episcopului de Covasna şi Harghita, Ioan Selejan, votat şi ales de Sfântul Sinod ca noul mitropolit al Banatului.

Pentru a mulţumi oarecum şi pe cei ce au cerut sancţiuni pentru cei doi ierarhi şi pentru a da impresia că Sfântul Sinod este interesat să oprească definitiv astfel de manifestări, s-au stipulat următoarele: “În legătură cu comportamentul sacramental și liturgic al ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, monahiilor și credincioșilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relație cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane și al învățăturii de credință ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtășească euharistic în altă Biserică creștină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine și Ierurgii cu slujitori ai altor culte”.

Este limpede acum pentru oricine că ultimile evenimente ecumeniste în care au fost implicaţi patriarhul Danielmitropolitul Teofanepiscopul Sofronie, probabil şi alţi ierarhi, contravin în totalitate nu numai Sfintelor Canoane, ci şi acestor prevederi semnate şi asumate de către toţi membrii Sfântului Sinod sub pedeapsa depunerii din treaptă sau a caterisirii, aşa cum chiar ei înşişi au hotărât: “Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă și, în consecință, vor suporta sancțiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, și oprirea de la împărtășanie a credincioșilor mireni”.

 Această ultimă parte din Decizia Sfântului Sinod a stârnit mari nedumeriri, întrucât, pe de o parte, îi exonera pe cei doi ierarhi de vreo pedeapsă, iar, pe de altă parte, instituia pentru aceleaşi fapte pedeapsa pentru alții care ar fi făcut același lucru, lăsând să se înţeleagă că unii sunt deasupra canoanelor, iar alţii nu, cum a subliniat la acea vreme teologul Radu Preda:

Dacă această decizie a Sinodului se bazează pe nişte canoane care nu sunt emise de Sinodul BOR pe data de 9 iulie, ci sunt bine mersi vechi de câteva sute de ani, atunci cum se explică această combinaţie, după părerea mea aiuritoare, de principii; pe de o parte îngăduinţă faţă de gesturi declarate negru pe alb ca fiind necanonice, iar pe de altă parte, instituirea cu data de 9 iulie a pedepselor care vor fi aplicate celor care vor face exact ca cei doi ierarhi, care în aceeaşi zi scapă, ca să zic aşa neacademic, “basma curată”. Deci, e un şpagat logico-canonic de mare rafinament, am putea spune, numai că e un rafinament păgubos pentru că el nu face altceva decât să arate dilema în care s-a aflat Sinodul şi la care nu a găsit alt răspuns decât să ne ofere o altă dilemă, care ar putea să sune în felul următor: dacă în faţa legii toţi cetăţenii sunt egali, mai puţin domnii Mitrea şi Năstase din Parlament, iată că şi pentru Sinodul Bisericii noastre toţi trebuie să respectăm canoanele, mai puţin Mitropolitul Nicolae şi Episcopul Sofronie.

Deşi evenimente asemănătoare prin care Sfintele Canoane au fost desconsiderate s-au mai întâmplat, Sfântul Sinod, autoritatea cea mai înaltă în Biserica Ortodoxă Română, nu a luat nicio măsură, dezicându-se in corpore nu numai de o Decizie a cărei importanţă este mult mai mică decât canoanele, ci şi de înseşi Sfintele Canoane, dar şi de rolul său de garant al respectării şi aplicării acestora în viaţa Bisericii. Din aceasta rezultă că această Decizie a avut un rol pur formalist menită să liniştească spiritele şi să ne amăgească că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, menită să făţărească mai degraba dreapta credinţă decât să o întărească.

 Dilema situaţiei create 

Cunoscând toate acestea, constatăm că ne aflăm într-o mare dilemă: devreme ce într-un fel sau altul toţi ierarhii români sunt ecumenişti, iar pe deasupra patriarhul Daniel deţine controlul total asupra sinodalilor (cel puţin în aparenţă), cine să-i caterisească pe ierarhii responsabili de astfel de fapte?

Este imperios necesar să mărturisim că cei ce am înterupt pomenirea ierarhilor noştri la sfintele slujbe nu am cerut niciodată caterisirea celor ce s-au abătut de la dreapta credinţă, ci doar pocăinţa şi îndreptarea lor, înainte de a fi organizat cândva un sinod care să clarifice situaţia canonică a acestora. Noi ne-am rezumat şi trebuie să ne rezumăm doar la ceea ce ne permit Sfintele Canoane în astfel de situaţii.

Se pare că ierarhii noştrii nu dau semne de îndreptare, ci mai degrabă de înaintare pe calea ereziei, deoarece se bizuie pe ei înşişi, pe puterea pe care le-o conferă statutul de episcop, pe sprijinul statului laic secularizat şi pe degringolada existentă în momentul de faţă în Ortodoxia universală, generată de deciziile patriarhului ecumenic Bartolomeu, decizii care, dacă nu se vor tempera, vor crea o schismă de proporţii nebănuite în întreaga Biserică Ortodoxă.

Cu tot respectul şi consideraţia cuvenite, le amintim ierarhilor noştri că în toată această ecuaţie ecumenistă au ignorat pronia divină și pe Dumnezeu Însuși, Singurul care are puterea să îndrepte situaţia din Biserică prin crearea condiţiilor necesare întrunirii unui sinod panortodox sau ecumenic, care să condamne ecumenismul, pseudosinodul din Creta şi pe susţinătorii şi promotorii acestora, în cazul în care nu se vor lepăda de toate acestea. Au fost mari patriarhi ai Constantinopolului, care se bucurau de sprijinul necondiţionat al bazileilor bizantini, dar care au fost smulşi prin anatemă din trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, a căror nume s-au umplut de ruşine şi ocară, ocupându-şi locul pe care îl merită în lada de gunoi a istoriei. Să nu fie aceasta pentru vreunul din arhierii români! 

  O nedumerire şi mai multe răspunsuri posibile

Din cele relatate până aici se poate concluziona că, în vara anului 2008, poporul român ortodox se afla într-o puternică frământare şi clocotire, cuprins de “neliniştea cea bună”, dornic să păstreze neştirbit tezaurul dreptei credinţe şi să fie pedepsiţi cei ce, prin atitudinea lor, neglijează şi compromit această sfântă şi nepreţuită comoară. Văzând atâta “nor de mărturii” este firesc să ne întrebăm astăzi, în contextul evenimentelor ecumeniste post-Creta, tot mai accentuate, în care sunt implicați ierarhi de cel mai înalt rang din Biserica Ortodoxă Română, unde sunt acele voci care s-au sensibilizat atunci, în anul 2008, când doar doi ierarhi au încălcat în modul cel mai evident canoanele Bisericiişi nu se sensibilizează deloc acum când nu doar doi, ci tot Sfântul Sinod a apostaziat de la dreapta credinţă fie prin semnătură proprie în Creta, fie prin compromis tacit aici în ţară, girând astfel pentru toate abaterile doctrinare şi canonice ale confraţilor lor?

Încercăm un posibil răspuns, care nu are pretenţia de a fi exhaustiv. Întâi de toate, cei doi mari duhovnici, părintele Justin Pârvu şi părintele Arsenie Papacioc au trecut la cele veşnice, de asemenea şi mitropolitul Bartolomeu Anania, singurul ierarh care a rămas consecvent cu sine însuşi, votând pentru pedepsirea mitropolitului Nicolae şi a episcopului Sofronie, dar ne rămân totuşi cuvintele lor consemnate în cărţi, reviste, interviuri audio-video sau transmise pe cale orală de la un fiu duhovnicesc la altul, şi la care putem apela ori de câte ori simţim nevoia.

Observăm însă, cu mare tristeţe, că celorlaţi, cu mici excepţii,  le-a cam amuţit graiul, invocând diferite pretexte pentru a se disculpa: fie că nu e treaba lor, fie că încă nu este momentul. Mai degrabă pare a fi vorba de o tocire a conştiinţei lor veghetoare din cauza obişnuinţei cu astfel de manifestări, precum şi a faptului că nu au luat la timpul potrivit atitudinea corespunzătoare împotriva ereziei ecumeniste, care a reuşit să inhibe în foarte mulţi sistemul autoimunitar de conservare şi apărare a Ortodoxiei, pervertindu-le cugetul şi întunecându-le mintea, astfel încât să nu mai poată deosebi binele de rău, adevărul de minciună, lumina de întuneric, reaua credinţă de erezie. Poate fi vorba şi de frica de repercusiunile ierarhilor, care, într-adevăr, nu sunt blânde şi nici puţine, sau nepăsare, necunoaştere ori chiar laşitate.

Cutremurătoare este însă şi lipsa totală de reacţie a corpului profesoral teologic universitar, care nu are nicio intervenţie publică cunoscută prin care să combată erezia ecumenistă şi conslujirea sau rugăciunea în comun cu ereticii sau necreştinii.

Dacă în iulie 2008 s-ar fi luat măsurile prevăzute de canoane, probabil situaţia în privinţa ecumenismului în Biserica Ortodoxă Română ar fi arătat altfel. Poate atunci, ierarhii prezenţi la minciunosinodul din Creta ar fi luptat până la capăt pentru poziţia ortodoxă cu care au fost mandataţi de sinodul de la Bucureşti, iar în cazul în care nu ar fi fost luaţi în considerare, nu ar fi semnat documentele, ar fi venit acasă cu fruntea sus şi cu conştiinţa curată, iar azi nu am mai fi avut preoţi caterisiţi pentru atitudinea lor ortodoxă şi nici maici bătute şi izgonite din mănăstirile lor şi nici tulburare peste tulburare.

Şi toate acestea pentru că atunci în 2008, ierarhii nu au avut curajul să aplice Sfintele Canoane, cum nu le vor aplica nici pe mai departe, indiferent cine şi de câte ori le vor fi încălcat dintre episcopi, mitropoliţi sau chiar patriarh. În schimb, vor fi aplicate abuziv şi discreţionar împotriva oricărui preot sau monah ori monahie, dacă vor îndrăzni să se opună ereziei ecumenismului propovăduită “cu capul descoperit” de către vreunul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, prin întreruperea pomenirii şi a comuniunii cu aceştia.

Nota editorului Mihai-Silviu Chirilă:

O întrebare și o încercare de răspuns sugerate de această excelentă analiză a situației Bisericii Ortodoxe Române.

  1. Decizia Patriarhiei Române din 2008 cuprinde în sine germenele acceptării documentelor ecumeniste din Creta din 2016, deoarece interzice ierarhilor, clerului, poporului “să se împărtășească euharistic în altă Biserică creștină”. Mai există vreo îndoială că atunci când au semnat documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștineierarhii români au acceptat existența “altor biserici creștine”, de vreme ce în această decizie cu valoare de lege bisericească Sfântul Sinod recunoaște existența “altor Biserici creștine”? Decizia în sine este o pervertire a Sfintelor Canoane, deoarece canoanele nu interzic împărtășirea euharistică “la alte Biserici creștine”, ci la erezii și schisme, întrucât pentru Sfintele Canoane „altă Biserică creștină” înseamnă exclusiv o altă Biserică Ortodoxă locală, nu o erezie care se află în afara Bisericii creștine. De ce ar trebui să fie interzisă împărtășirea la altă Biserică creștină, dacă este cu adevărat Biserică și este creștină? Iar dacă nu este nici Biserică, nici creștină (adică ortodoxă), de ce să o numești astfel, uzurpând denumirea Bisericii adevărate a lui Hristos și să nu o numești așa cum o numesc Sfintele Canoane care interzic împreună împărtășirea cu ereticii, cu schismaticii și cu adunările lor?
  1. Decizia Sfântului Sinod din 2008 de a interzice doar intercomuniunea și împreună-slujirea cu ereticii, dar nu și rugăciunile din săptămâna ecumenică de rugăciune sau participarea la dialogurile ecumeniste a trasat o linie de demarcație falsă, care a rămas în mintea ortodocșilor români sub denumirea de “potirul comun”, marota invocată de toți cei ce refuză să ia atitudine contra ecumenismului și a sinodului ecumenist din Creta, deoarece, chipurile, nu s-ar fi ajuns la “potirul comun”, adică nu s-au împlinit condițiile trasate fals de Sfântul Sinod în 2008 de încălcare a Sfintelor Canoane și de comuniune cu ereticii. Este un posibil răspuns la întrebarea foarte bună a autorului articolului referitor la vocea care s-a stins a celor care au condamnat cu vehemență pe cei doi ierarhi ecumeniști

Un medic al Bisericii noastre Ortodoxe se pronunţă asupra păcatului eutanasiei

A venit la Sfântul Nifon marele Atanasie şi, aşezându-se lângă el, a zis: „Părinte, are omul oarecare folos din boală sau nu?”. Sfântul a răspuns: „Precum se curăţă aurul de rugină, arzându-se în foc, aşa şi omul bolnav se curăţeşte de păcatele sale”.

Eutanasia şi SAM sunt ilegale în aproape întreaga lume. Printre statele care totuşi au legalizat aceste practici sunt Belgia, Olanda, Luxemburg, Elveţia şi în SUA statele Oregon, Washington şi Montana.
Sinuciderea asistată medical (SAM) – terminarea de către un pacient a propriei vieţi, cu ajutorul medicului (în practică diferenţa faţă de eutanasia voluntară este minimă).
Declaraţia de la Geneva, adoptată în 1948 de Asociaţia Medicală Mondială, afirmă: „Voi acorda cel mai mare respect vieţii umane încă de la începuturile ei.” Acelaşi principiu a fost implementat şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „Dreptul fiecărui om la viaţă va fi protejat prin lege. Nici un om nu ar trebui lipsit de viaţă intenţionat.”
Şi Codul de deontologie medicală în vigoare în România stipulează clar că eutanasia şi SAM sunt inacceptabile: „Art. 121. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerută insistent de un bolnav perfect conştient. Art. 122. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri sau autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.”
Omul nu poate dispune de viaţa sa sau a altuia dupa cum consideră, indiferent cât de bune crede ca i-ar fi intenţiile. Şi totusi ….crezând ca este propriul stăpân pe viaţa sa, omul devine robit de duhul stăpânirii, nesimţitor în relaţia cu aproapele, pe care îl ajută la pierderea mântuirii.
Răbdarea în suferinţă curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.
Dacă un bolnav în fază terminală, aflat în deplinătatea facultăţilor mintale, decide să-şi scurteze agonia şi să-şi ia singur viaţa, dar este incapabil fizic, de orice acţiune, nu are altă posibilitate decât să ceară ajutorul celor din jur. Adesea, aceştia sunt tocmai cei care au grijă de bolnav şi care sunt obligaţi legal, deontologic şi moral să îl refuze.

Sinuciderea asistată a fost ilegală timp de 50 de ani în Marea Britanie, însă cazul unei paciente bolnave de scleroză multiplă a creat un precedent care schimbă contextul legal al acestei probleme. Spre deosebire de eutanasie, care înseamnă provocarea morţii unei persoane la cererea acesteia, sinuciderea asistată nu presupune asumarea actului final. În acest caz, familia sau medicii ajută pacientul să se sinucidă, „la cererea repetată şi bine analizată a acestuia. De exemplu, pacientului i se prescrie o reţetă cu o substanţă letală, i se indică cum să oprească singur aparatele de resuscitare sau i se oferă o mască şi un tub cu un gaz care provoacă moartea” (revista Colegiului Medicilor din Iaşi, “Bioetica”, vol. 2, nr. 2)
În Olanda şi Belgia: „Doctorii olandezi au plecat de la omorârea pacienţilor bolnavi în faza terminală şi au ajuns la omorârea bolnavilor cronici care au cerut-o, la omorârea depresivilor care nu aveau nici o suferinţă fizică dar au cerut sa moară, la omorârea nou-nascuţilor pentru simplul fapt ca aveau infirmităţi, chiar dacă, prin definiţie, aceştia nu ar fi putut cere sa moară.” (Wesley J Smith. Iesire fortata. Dallas 2003. p 111.)
Primul proiect de lege privind „Dorinţa de viaţă” a fost introdus în statul Florida în 1975. Autorul acestui proiect afirma ca, 90 % din retardaţii şi bolnavii mental din Florida ar căpăta permisiunea de a muri, iar statul ar economisi astfel 5 miliarde de dolari. Asociatia pentru persoane retardate şi alte grupări ce apără drepturile bolnavilor mental au luptat şi au impiedicat aprobarea documentului în acel moment.
Însă, la numai câţiva ani, legea a fost promulgată, şi mai mult, preşedintele SUA, de atunci, Bill Clinton şi soţia lui au participat la campania în favoarea eutanasiei, subliniind că prin aceasta puteau fi controlate costurile îngrijirii medicale (până la urmă totul este şi o chestiune de bani!)
„Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui” (Sf.Ioan Scararul).
Eutanasia, odata legalizată, nu va putea fi efectiv controlată.
Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fără de grija de toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia în cele duhovnicesti, face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.
Ca trăitor ortodox în Hristos, ca medic, mă declar împotriva acestor practici şi le condamn cu tarie.

Dr. Gabriela Nagy