Comunitatea catolica: Erezii, inovatii si abateri de la Sfanta Traditie a Bisericii (III)

  1. Inchiziţia, abatere de la normele morale ale Bisericii

A fost o instituţie represivă a papilor eretici împotriva altor eretici, reali sau închipuiţi, iniţiată prin anul 1184 de către papa Lucius al III-lea. Acţiunea de ardere pe rug a erticilor e urmarea unei erezii elaborate de Toma de Aquino şi îmbrăţişată de un şir de papi, până la desfiinţarea inchiziţiei, în 1813. Conţinutul ereziei este acesta: ,,Erezia este păcat, pentru care vinovatul trebuie nu numai să fie excomunicat din biserică, dar şi să fie scos din rândul celor vii. Dacă ereticul stăruie în rătăcirea lui, atunci biserica, pierzând orice nădejde pentru mântuirea lui, trebuie să aibă grijă de mântuirea celorlalţi oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar după aceea, biserica îl predă puterii laice ca prin moarte să-l scoată din lumea aceasta’’.

,,Medievalii se întrebau: dacă pentru un trup ucis se dă pedeapsa capitală, atunci pentru un suflet ucis, ce pedeapsă se cuvine? – ştiind că sufletul e veşnic şi mult mai de preţ decât trupul. Aşa s-a ajuns la introducerea unei pedepse capitale, dar completată cu o funcţie purificatoare – focul, arderea pe rug’’.

Acestea au fost ,,raţionamentele’’ pe care s-a fundamentat inchiziţia, o instituţie represivă şi criminală, rămasă ca o pată sângeroasă pe blazonul papal şi al comunităţii papistaşe. Catolicii contemporani încearcă pe toate căile să minimalizeze şi să justifice crimele inchiziţiei. Zadarnic.

 

  1. Cruciadele sau puterea lumească a papilor

Au fost expediţii militare iniţiate de papi, având ca scop iniţial eliberarea locurilor sfinte de năvălitorii păgâni. Au fost în număr de şapte, între care o cruciadă a copiilor recrutaţi din Germania şi Franţa, care a sfârşit tragic, prin moartea multora dintre ei.

Cu trecerea vremii, papii şi-au arogat puteri lumeşti incompatibile cu morala Bisericii lui Hristos. Nu întâmplător aceştia s-au transformat în politicieni, ca şefi ai statului Vatican, uitând că Împărăţia lui Hristos ,,nu este din lumea aceasta’’ (Ioan 18, 36). Ne amintim că într-o vreme iudeii au voit să-L înalţe pe Mântuitorul în dregătorii lumeşti, dar s-au izbit de un refuz categoric: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur’’ (Ioan 6, 15).

Cruciada I-a, desfăşurată între anii 1096-1099, a intrat în istorie ca una din cele mai sângeroase. Cruciaţii au pătruns în Ierusalim şi au masacrat populaţia evreiască şi musulmană cu o cruzime greu de descris.

Cruciada a IV-a (1204) a avut ca scop ocuparea Constantinopolului, căci papa Inocenţiu al III-lea voia să-şi extindă stăpânirea lumească peste toată lumea ortodoxă. Vreme de trei zile şi trei nopţi, cruciaţii au jefuit oraşul, au trecut prin sabie populaţia oraşului, au distrus opera de artă de valoare inestimabilă.

Cruciadele sunt o pagină întunecată în istoria papalităţii care ne arată unde poate duce părăsirea Bisericii lui Hristos, conjugată cu setea de putere şi măriri lumeşti.

  1. Indulgenţele

Indulgenţa este ,,o anumită iertare a unei părţi din pedeapsa cuvenită pentru păcate, iertare mijlocită de Biserică pe lângă Dumnezeu în virtutea ,,puterii cheilor’’ pe care o deţine de la Cristos, prin apostolul Petru, corifeul Apostolilor… resursele acestei iertări din pedeapsa vremelnică rezidă în tezaurul infinit de merite şi haruri expiatorii lăsat Bisericii de către Cristos, tezaur în care s-au strâns şi meritele Sfintei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor’’ (Dicţionar Teologic Creştin din perspective ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pag 120-121).

Indulgenţele se acordau contra unei sume de bani, ceea ce a făcut din ele o importantă sursă de venituri pentru ocupanţii scaunului de la Vatican. Prin indulgenţe, papii promit oamenilor ceea ce nu pot da. Biserica lui Hristos învaţă cu dreptate că iertarea păcatelor se obţine prin Sfânta Spovedanie cu împlinirea canonului şi părăsirea păcatelor mărturisite cu sinceritate. Teoria meritelor prisositoare, pe care le-ar fi moştenit comunitatea eretică papistaşă, este cu desăvârşire străină Bisericii din toate vremurile şi reprezintă o gravă abatere a potifilor romani, până în ziua de azi.

  1. Postul

Biserica a statornicit bune rânduieli în privinţa Posturilor şi urmând îndrumările din cărţile bisericeşti, avem posibilitatea de a privi postul nu ca povară, ci ca un dar al lui Dumnezeu pentru sănătatea noastră trupească şi sufletească.

Încă din vechime, apusenii au urmat alte rânduieli privitoare la post. Printre lucrurile imputate acestora în preajma Schismei din 1054 era faptul că ei consumau ouă şi lapte, cu derivatele sale, în sâmbetele Păresimilor. De altfel, aceste produse se regăsesc până astăzi în alimentaţia papistaşilor în perioada posturilor. Catolicii postesc o perioadă mai scurtă, ceea ce face ca posturile lor să fie mai ,,atractive’’.

  1. Celibatul preoţilor

Sinodul I Ecumenic a stabilit ca aceia care sunt pregătiţi pentru a intra în cler, ca preoţi şi diaconi, se pot căsători o singură dată, înainte de hirotonie, cum se obişnuia în Biserică până la acea vreme. Cei care aleg calea celibatului, sunt hirotoniţi şi rămân toată viaţa în acestă stare.

După schisma din 1054, papa Grigore al VII-lea (1073-1085) a impus celibatul ,,preoţilor’’ papistaşi şi această obligaţie a rămas în vigoare până în ziua de azi. Papalitatea lucrează însă cu două unităţi de măsură, în sensul că aceia care s-au unit cu Roma, greco-catolicii, sunt excepraţi de la această regulă. Hotărârea papei a avut drept urmare o scădere numerică drastică a acelora care au dorit să fie consacraţi ca ,,preoţi’’, încât multe comunităţi locale au rămas fără slujitori.

  1. Teoria ,,dumnezeului comun’’

În repetate rânduri, actualul papă Francisc a propovăduit teoria aceasta de sorginte ecumenistă, menită să netezească drumul spre unirea tuturor într-o religie unică, cea prin care ar urma să fie adorat antihristul, în locul Adevăratului Dumnezeu. Concret, papa afirmă că cele trei religii monoteiste – creştinismul, mozaismul şi islamismul – au acelaşi dumnezeu, ca atare unirea dintre ele n-ar ridica probleme deosebite. Fals. Allah, cel pe care-l cinstesc mahomedanii, este un zeu preislamic. Psalmistul David are o sentinţă scurtă şi adevărată, de Dumnezeu insuflată: ,,Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni’’ (Psalmul 95, 5, în Septuaginta). De cealaltă parte, evreii cred într-un dumnezeu unipersonal, Iahve. Doar Biserica lui Hristos propovăduieşte un Dumnezeu Unic în fiinţă, întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

  1. Papii se substituie Bisericii

Cociliul I Vatican din 1869 a decretat infailibilitatea papilor. Nu fără împotriviri. Aşa bunăoară, la insistenţele papei Pius al IV-lea, episcopul de Bologna, Guidi, i-a atras atenţia că hotărârile papei sunt supuse votului Conciliului. Răspunsul papei a fost consternant: ,,La tradizione sono io’’ (,,eu sunt tradiţia’’) şi ,,Io sono la Chiesa’’, (,,eu sunt Biserica’’). Cutezanţă fără seamăn, care descalifică orice papă. Bine a proorocit Isaiia (6, 9): ,,Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege…’’ Milioanele de catolici din lumea întreagă nu sunt deranjaţi de asemenea aberaţii.

 

Presbiter Ioviţa Vasile

3 gânduri despre „Comunitatea catolica: Erezii, inovatii si abateri de la Sfanta Traditie a Bisericii (III)”

  1. E de mentionat cum teoria dumnezeului comun isi are originea in gandirea lui Toma D’Aquino care ajunge la concluzia unei „esente comune” prin analogia entis.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s