Ce e val…

După atâta amar de vreme, constatăm că aceia care s-au autoproclamat ca fiind singurii ortodocşi adevarăţi, gruparea minciuno-acrivist-schismatică Sava-Staicu şi prozeliţii, dau semne că ar dori să fie bagaţi în seamă, făcând valuri şi bucurându-se de sosirea nesperată a 4 monahi în sânul micuţei lor comunităţi, de câtiva zeci de creştini (50-80, mai mult de 100?) , vieţuitori pe tărâmul românesc strămoşesc (nu pot spune din cadrul BOR, pentru că sunt deja prin cuget, predici şi documente scrise în afara Bisericii).

„Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim”. Afirmaţia apartine Cuviosului Parinte Justin Pârvu, şi cuprinde tot ceea ce avem nevoie să ştim. S-au amăgit pe sine atâta vreme încât numai pot deosebi ficţiunea de realitate, adevărul de minciună. Continuă pueril să arunce în spaţiul virtual ştiri neverificate în prealabil, false şi grosolan măsluite, lucru fără importanţă pentru dânşii, căci după a lor gandire veninoasă şi schismatică, noi suntem cei cazuţi în schismă, suntem ereticii cu care nu doresc sa aiba părtăşie. Documentul răspândit este penal, spre ştiinţa şi cunoştinţa tuturor, căci este vorba de constituirea unui grup infracţional , care a făcut fals şi uz de fals în documente, spre înşelarea opiniei publice. Cei din secta amintită, nu sunt grei de cap, sunt doar manipulaţi. Slabi în credinţă, diavolul i-a contaminat cu virusul mândriei, boală grea, care macină sufletul, făcându-l de nerecunoscut până la moarte. Au doar inima învârtoşată care nu mai aude glasul conştiinţei. Nu-i mai mişcă suferinţa fratelui, căci nu mai au iubire de aproapele. Tot ce îi mişcă este ura şi duşmănia faţă de cei care ne ocrotesc, ne sfătuiesc cu înţelepciune, în stare de continuă trezvie şi dreaptă cugetare, in această confruntare plină de primejdii.

 Nu ai iubire de aproapele, te-ai depărtat de Dumnezeu, iar Duhul Sfant s-a îndepărtat de tine. Nu au gandire roditoare şi, prin zicerile lor, dovedesc că urăsc pe tot omul care nu achiesează ideile gruparii sectare, din care fac parte, şi fac valuri, la ordinul şefului ocazional. Nici nu le trece prin cap că idolii lor ar fi animaţi de raţionamente şi interese diferite de cele pe care le afişează: dragostea pentru dreptate, nevoia de adevăr. Unii şi-au dat seama, alţii nu… şi vor continua să le poarte lupta din care idolii câştigă, iar amatorii pierd… viaţa, mântuirea şi chiar identintatea proprie, scufundandu-se în nisipul mişcător al iadului, fără Hristos, încă din această viaţă. ,,Gândiţi cu capul vostru”, a devenit un refren fără nicio însemnătate, repetat obsesiv, tocmai de cei care gândesc cu capul altora din instinct de turma. Cât de mari sunt efectele acestui razboi subtil al diavolului împotriva conştiinţei credinciosului ortodox, le vedem şi astăzi şi ne confruntăm cu ele mereu. Chiar dacă suntem înconjuraţi de semeni care aparent gândesc ca noi, totuşi tendinţele periculoase de cădere în extrema unei false şi păguboase smerenii, a unei gândiri pietiste şi a unei false evlavii, îi fac sa fie indisponibili adevaratei misiuni, aceea de a lupta cu toată puterea împotriva duhului cumplit al ecumenismului care devorează mădularele trupului Bisericii lui Hristos.

Zice dumnezeescul Hrisostom: „Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defaimă şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri. Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit. Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.” Nu ne mândrim, nu defăimăm, ci cu dragoste îi îndemnăm să cugete cât mai e lumina, şi să se desprindă din întunericul în care sunt traşi de schisma pregatită cu grija, în laboratoarele întunecate ale ecumenismului prezente peste tot, în BOR, în Ucraina, în Grecia, în Muntele Athos, sau la Constantinopol. „Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră” .

Dr. Gabriela Naghi

Mercenarii mireni s-au întors cu o nouă diversiune

Este vorba de acea Mărturisire de Credinţă pe care, chipurile, ar fi alcătuit-o doi monahi, o monahie şi o soră de mănăstire, prin care aceştia s-ar lepăda de documentele nepomenitorilor echilibraţi şi ar adera la schismaticii lui Sava şi…, cel care a plecat din Biserica Ortodoxă Română unde? În afara ei, căci în România aceasta e singura Biserică canonică şi adevărată. Unul din personaje, am hotărât să nu-i mai pronunţ sau să-i scriu numele, raportează grecului cu neprefăcută mândrie despre pretinsa Mărturisire, iar acesta trimite un mesaj vibrant, pe care nu-l reproduc deoarece poate fi citit pe alte bloguri. La scurt timp apare dezminţirea. Pretinşii semnatari vădesc minciuna şi diversiunea celor doi, printr-o scrisoare olografă, al cărei conţinut îl redau mai jos:

Cu frică și cu dragoste de Dumnezeu,

Noi, viețuitorii, monahul Acachie, monahul Serapion, monahia Teodosia și sora Veronica, ai așezământului monahal din Paltin – Vrancea, am constat cu durere că pe saitul romanortodox.info a apărut un comunicat în care se spune că noi ne dezicem de Proiectul de Rezoluție pe care l-am semnat în ianuarie 2018. Menționăm că acest comunicat reprezintă un fals cu care nu suntem de acord. Niciodată în viața noastră nu am dat anatema pe cineva și nu vom da căci ne temem de Dumnezeu. Cu această ocazie am recitit cu multă atenție Proiectul de Rezoluție din ianuarie 2018, textele sinaxelor de la Roman și Mestecăniș. Ne asumăm în continuare Proiectul de Rezoluție amintit mai sus, specificând că el reprezintă poziția corectă din punct de vedere canonic, asumată și în Rezoluția Sinaxei Naționale de la Botoșani din 18 iunie 2017.

29 august 2019

Nimănui n-o să-i crape obrazul de ruşine, nici măcar nu i se va înroşi, pentru că are o grosime considerabilă. Se vede cu limpezime că totul a fost o diversiune murdară, orchestrată de cel cu trei puncte. Acesta a fost vădit cu o vreme în urmă că îşi adresa întrebări, ca venind de la alte persone, şi apoi răspundea cum socotea de cuviinţă. E modul lor de a se manifesta ca mercenari, la care morala şi principiile nu mai contează. Contează sumele pe care le încasează periodic, din care trăiesc binişor şi fac deplasări costisitoare, în condiţiile în care Sava a jurat să trăiască în sărăcie, feciorie şi ascultare.

De ce am spus în titlu că cei doi mercenari sunt mireni? Unul din ei a fost caterisit cu dreptate pentru refuzul de a asculta de ierarhul locului într-o problemă de transfer. Ne poate contrazice, şi îl rugăm s-o facă, publcându-şi sentinţa de caterisire. A profitat de circumstanţele create de pseudo-sinodul din Creta şi s-a insinuat printre nepomenitori, el care fusese consilier eparhial cu studii doctorale în Grecia. ,,Nepomenitor’’ fiind, a născocit poveştile acelea cu părtăşia la erezie, cu lipsa harului în Biserica Ortodoxă şi cu inexistenţa vreunui episcop cu adevărat ortodox, erezie numită prezbiterianism. Cu acestea a tulburat şi a sabotat Sinaxa de la Beiuş, până când a reuşit să producă sciziunea între preoţii nepomenitori. Punct ochit, punct lovit. ,,Beneficiind’’ de o caterisire validă, se înţelege că nu mai are preoţie lucrătoare, este trecut în rândul mirenilor şi nu mai poate săvârşi lucrări sfinte. Din două surse diferite, o spun în faţa lui Dumnezeu, am aflat că apa pe care pretinde că o sfinţeşte la Bobotează se strică la scurt timp, deci nu e agheazmă. Îl rugăm să demonstreze contrariul, prin faptă, bineînţeles.

Celălalt, Sava, e un călugăr provenit din Sfântul Munte. Vagabondează ca mercenar prin România şi pune vârtos umărul la subminarea luptei antiecumeniste. E coautor al dezbinării despre care am amintit. Beneficiază de sume considerabile de bani murdari, ştie el de unde. Paranteză: unui Părinte nepomenitor echilibrat i s-a făcut o ofertă generoasă de bani, de acelaşi ,,binevoitor’’. Spre cinstea Sfinţiei Sale, a refuzat, aşa că poate să-şi păstreze verticalitatea, nefiind dator ori vândut nimănui.

Ce e cu starea de mirean a lui Sava? Simplu: mireanul e ,,persoană care nu aparţine clerului’’ (DEX). Sava n-are harul preoţiei, aşa încât starea de mirean nu i-ar îngădui să bântuie prin România să înveţe şi să semene erezia, după ce a căzut şi în schismă. Atrag atenţia celor doi mireni că, potrivit Sfintelor Canoane, nu le este îngăduit să înveţe pe alţii, ci să se păstreze în hotarele statornicite mirenilor. Nu cumva să ne aducă în situaţia de a folosi puterea preoţiei împotriva lor. Ei se pretind ortodocşi, fiind în afara Ortodoxiei; vor să se mântuiască, dar în afara Bisericii. Şi absurdul are nişte limite, nu-i aşa?

Nu-i adevărat că anatema poate fi rostită numai de un Sinod. Uităm de Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei? Să citim şi Rânduiala cercării şi desemnării candidatului la arhierie (Arhieraticon, p. 85-95) şi vom vedea cât de frumos cade un episcop, devenit eretic, sub propria sa anatemă!

Dacă le trece cumva prin cap să rostească anatema asupra cuiva, le aduc aminte şi catolicii au pronunţat anatema împotriva Bisericii Răsăritului, în 1054. Urmarea? Catolicii sunt şi astăzi eretici în afara Bisericii, în vreme ce Biserica Răsăritului e ce Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Iisus Hristos.

Presbiter Ioviţa Vasile

Moartea cumplită a ereticului Arie

În secolul IV s-a ridicat cu semeţie un preot, numit Arie, care a cutezat să hulească Preasfânta Treime şi să înveţe că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci numai o creatură, căci a fost un timp în care El n-a existat. Erezia aceasta a produs multă tulburare în Biserică, deoarece arienii erau şi foarte violenţi întru propovăduirea rătăcirii lor. Din această pricină, în anul 325 de la Naşterea Mântuitorului, s-a adunat la Niceea Sfântul Sinod a toată lumea, unde Părinţii Bisericii au apărat adevărul revelat de Dumnezeu şi au condamnat pe Arie şi pe cei de un cuget cu el.

După câţiva ani de la Sinod, dreptcredinciosul împărat Constantin a chemat pe Arie la Constantinopol ca să-l cerceteze în legătură cu credinţa lui. Fiind deosebit de viclean, a ascuns în sânul său o hârtie pe care a scris erezia sa. Când împăratul l-a întrebat dacă crede precum Sfinţii Părinţi de la Sinod, ereticul lovea cu mâna în piept şi zicea: ,,Aşa cred’’, dând impresia că s-a învoit a primi Dreapta Credinţă, însă în mintea lui cugeta: ,,Aşa cred, precum am scris cu mâna mea şi cum am în sânul meu’’. Paranteză: un anume şef de stat a lovit un copil în faţă cu dosul mâinii, momentul fiind filmat, apoi a negat. Înainte de alegerile prezidenţiale, a jurat cu mâna pe Biblie, în faţa unei ţări întregi: ,,nu l-am lovit cu pumnul’’. Exact ca Arie!

Pentru că împăratul l-a socotit pe Arie ca având Credinţă Dreaptă, a poruncit Patriarhului Constantinopolului, Alexandru, să-l primească la împărtăşirea bisericească. Arhiereul lui Hristos s-a întristat adânc, pentru că nu voia cu nici un chip să aibă vreun amestec cu ereticul Arie. Atunci a căzut cu umilinţă în faţa sfântului altar, rugând pe Bunul Dumnezeu, precum oarecând Proorocul Iona, ori să-i ia sufletul, ori să piardă de pe pământ pe hulitorul Său, numai să nu ajungă ziua în care Arie se va apropia de Dumnezeieştile Taine.

În vreme ce Arie mergea spre sfânta biserică, Dumnezeu a adus asupra lui dureri cumplite şi, căutând un loc ferit, a intrat şi şi-a sfârşit viaţa ticăloasă, deoarece a crăpat şi şi-a lepădat maţele spurcate, împlinindu-se rugăciunea Patriarhului Alexandru şi cuvintele Psalmistului: ,,moartea păcătoşilor este cumplită’’. Vestea morţii sale s-a răspândit în cetate şi arienii au fost ruşinaţi, iar Biserica lui Hristos s-a bucurat că a scăpat de un lup îmbrăcat în piei de oaie, care mult rău îi făcuse până atunci (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 401-403).

Presbiter Ioviţa Vasile

Zi de sărbătoare tristă: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Iubite cititorule! Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’ (Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?

Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’ (Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5).

Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt. A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.

Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’ (Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).

Presbiter Ioviţa Vasile

Dumnezeu primeşte şi pocăinţa ucigaşilor: Cuviosul Moise Arapul

Tâlharul răstignit împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos n-a fost singurul căruia Dumnezeu i-a deschis uşile spre pocăinţă şi apoi poarta raiului. Ne aducem aminte că unul din cei doi tâlhari hulea pe Fiul lui Dumnezeu, în vreme ce celălalt s-a pocăit de faptele sale şi a apărat cu cuvântul dreptatea, sfinţenia şi nevinovăţia Domnului, rugându-L: ,,Pomeneşte-mă, Doamne când vei veni în împărăţia Ta’’. Răspunsul Dumnezeiesc al Mântuitorului i-a răsplătit pocăinţa: ,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai’’ (Luca 23, 43).

În părţile Egiptului trăia un tâlhar cunoscut de multă lume. Era din Etiopia şi avea pielea neagră, fapt pentru care îl numeau Moise Arapul. Tâlhar este acela care, prin violenţă şi ameninţări, comite jafuri. Când tâlharul face pasul nesăbuit spre omor, el nu mai este tâlhar, devine criminal. Acest pas l-a făcut de mai multe ori Moise, pentru că a lăsat în urma sa destule victime.

După o vreme, s-a despărţit de ceilalţi tâlhari, căindu-se pentru păcatele cele grele. Dumnezeu a rânduit ca acesta să ajungă la o mănăstirea din pustie şi a rămas acolo. A ajuns monah îmbunătăţit şi a purtat lupte grele cu diavolii. S-a scris precum că stăpânitorul acelui ţinut a vrut să ajungă la Cuviosul Moise şi căutând chilia lui s-a întâlnit chiar cu el şi a întrebat : ,,Unde este chilia lui avva Moise?’’ Cuviosul a răspuns, ca şi cum ar fi vorbit despre altul: ,,Ce voiţi de la el? Este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă spurcată’’.

Ştiind de Cuviosul Moise, episcopul locului a voit să-l hirotonească preot şi a ţinut să se încredinţeze dacă este cu adevărat rob al lui Hristos. A poruncit celorlalţi slujitori să-l scoată din Sfântul Altar, când va veni, şi apoi să asculte ce va vorbi. Apropiindu-se şi voind să intre, ceilalţi i-au spus: ,,Ieşi afară, arapule’’. Cuviosul s-a supus fără a cârti şi, ducându-se într-un loc ferit, se ocăra pe sine cu aceste vorbe: ,,Bine ţi-au făcut ţie, câine! Bine ţi-au făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, deci pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?’’ Acestea le-au spus sfinţiţii slujitori episcopului, şi din ele i-a cunoscut smerenia. L-a chemat în Sfântul Altar şi l-a hirotonit preot.

Barbarii făceau mult rău mănăstirilor, deoarece veneau fără de veste şi ucideau, apoi jefuiau ce găseau. Ştiind de apropierea acestora, Cuviosul Moise a îndemnat pe ceilalţi să se ascundă, iar el, însoţit de alţi şapte fraţi a rămas. Năvălind barbarii, au ucis pe Sfântul Cuvios Moise şi pe cei şase, care s-au încununat ca Sfinţi Mucenici şi au intrat în raiul pregătit aleşilor lui Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, P. 390-396).

Presbiter Ioviţa Vasile

Exegeză ortodoxă: Fiarele apocaliptice (Apocalipsa 13, 11-18) (II)

15. Şi s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei (antihrist), aşa încât chipul fiarei să şi grăiască. Iar pe câţi nu se vor închina chipului fiarei, putere avea ca să-i ucidă.

Faptul că acel chip ,,va grăi’’, vădeşte o altă falsă minune pe care papa o va face. Bine ştim că Biserica noastră are icoane făcătoare de minuni Dumnezeieşti, cum ar fi mirul pe care-l izvorăsc. Chipul lui antihrist va grăi printr-o lucrare diavolească, fapt care va fi prezentat ca o mare minune, menită să dovedească ,,dumnezeirea’’ fiarei antihrist. Mulţi vor cădea pradă acestei înşelări şi se vor închina antihristului, părăsind ireversibil calea mântuirii.

Puterea papei de a avea ,,drept’’ de viaţă şi de moarte asupra oamenilor care vor rămâne credincioşi lui Hristos va fi statornicită prin legi civile draconice, legi care vor fi aplicate de forţele represive aflate la dispoziţia sa. Acestea vor fi neîndurătoare cu cei din Biserica lui Hristos şi atunci Împărăţia cerurilor se va îmbogăţi cu acei Sfinţi Mucenici care nu se vor pleca antihristului.

16. Şi sileşte pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.

Avem aci iarăşi un cuvânt cheie, care ne va ajuta să înţelegem lucrarea pierzătoare a sistemului antihristic în general, şi al papei în special: ,,sileşte’’. Sila aceasta se va exercita prin tot felul de constrângeri materiale şi cu excluderea fiilor credincioşi ai Bisericii Ortodoxe de la orice drept care l-ar avea într-o societate normală. Când unui om i se va pune semnul antihristic (cipul) împotriva voinţei sale, folosindu-se forţa fizică, însemnarea nu va avea niciun efect. Consimţământul persoanei este determinant în procesul de însemnare. Enumerarea celor şase categorii sociale ne sugerează faptul că imperiul antihristic este gândit ca să-i înglobeze pe toţi oamenii lumii acesteia. Aşa cum Dumnezeu ,,voieşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevului să vină’’, antihristul va voi ca pe toţi să-i robească şi să-i ducă în împărăţia întunecată a diavolului.

17. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numărul fiarei, sau numărul numelui fiarei (antihrist).

Aici ni se arată explicit excluderea de la viaţa socială a celor care vor rămâne credincioşi lui Hristos, prin măsuri economice constrângătoare. Toate acţiunile sistemului antihristic vor converge spre a-i sili pe oameni să se lepede de Mântuitorul Hristos şi să devină robi ai antihristului. Este de pe acum vizibilă această tendinţă. Produsele sunt inscripţionate cu simboluri satanice, oamenii sunt urmăriţi strict, pentru a se şti ce fac, ce vorbesc, unde merg, ce produse cumpără. Din tot ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, nu e greu să desluşim începutul tiraniei antihristice mondiale.

Când un prunc este botezat în Biserica noastră, devine mădular cinstit al acesteia. Când este uns cu Sfântul Mir în semnul crucii, semnul lui Hristos, este întărit de Duhul Sfânt pentru a rămâne statornic în Dreapta Credinţă. El nu-şi mai aparţine sieşi, e rob al lui Iisus Hristos. Diavolul va imita lucrarea sfântă a Bisericii, opunându-i însemnarea funestă a oamenilor cu semnul blestemat al antihristului. Este limpede lupta Bisericii lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, căreia i se va contrapune lucrarea pierzătoare a diavolului, prin antihristul şi prin papa (fiara care se ridică din pământ). Aceasta este triada satanică, opusă Preasfintei Treimi.

18. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase’’.

Înţelepciunea este darul de mare preţ al lui Dumnezeu. ,,Şi de este cineva din voi de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, Care dă de-a dreptul şi nu înfruntă; şi se va da lui’’ (Iacov 1, 5). În nebunia generalizată din lumea de azi, puţini sunt aceia care caută înţelepciune; cei mai mulţi se duc cu valul lumii. Fără darul lui Dumnezeu nu putem înţelege ca se întâmplă sub ochii noştri. Numărul fiarei este număr de om. Omul este chiar papa, cel de-acum şi cel viitor, care cu multă sârguinţă vrea să unească cele ce nu se pot uni, spre a se pune în fruntea unei ,,biserici’’ mincinoase care nu se va închina lui Hristos, ci vrăjmaşului mântuirii noastre – antihristul.

Acum înţelegem de ce papa Benedict a fost înlocuit cu Francisc. Cel dintâi nu corespundea aşteptărilor celor care îl dirijau din umbră. Este posibil ca evenimentele relatate să se întâmple sub pontificatul altui papă, ceea ce înseamnă că şi acela va fi o fiară cu chip de om. Fiara este un simbol al cruzimii, sălbăticiei şi al iraţionalului. Numărul 666 aparţine lui Dumnezeu, fiind cuprins în şirul infinit de numere, prin creaţie. El a fost uzurpat de diavolul, care şi l-a apropriat prin fraudă. Diavolul nu poate crea nimic, de aceea perverteşte, cât îi este îngăduit, creaţia lui Dumnezeu. Numărul în sine nu reprezintă ceva rău, dar faptul că satana lucrează folosindu-se de el, îi conferă conotaţii malefice. Îl vedem răspândit cu asiduitate în lumea de astăzi. Cu câteva decenii în urmă acest număr nu ne spunea mare lucru, chiar dacă îl găseam în Sfânta Scriptură. Acum însă e folosit şi promovat ca simbol de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii noastre.

Presbiter Ioviţa Vasile

Fiarele apocaliptice. Apocalipsa 13, 11-18 – exegeză ortodoxă (I)

Capitolul 13 al Apocalipsei descrie cele două fiare care se vor ridica la sfârşitul veacului acestuia. Cea dintâi se va ridica din mare (Apocalipsa 13, 1); cealaltă se va ridica din pământ (Apocalipsa 13, 11). Din descrierea amplă a primei fiare, se desprinde concluzia că aceasta va fi antihristul. Textul de mai jos este suficient de lămuritor:

,,Şi i s-a dat ei să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura sa spre hule asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şi i s-a dat ei sa facă război cu Sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul. Şi se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la începutul lumii, în cartea vieţii Mielului Celui înjunghiat’’ (Apocalipsa 13, 5-8).

Urmează să stăruim cu precădere asupra celei de-a doua fiare, pentru a desluşi ceea ce Sfântului Ioan Evanghelistul i s-a descoperit în vremea când Dumnezeu l-a învrednicit de vedenia din Patmos.

11. Am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea Mielului, dar grăia ca un balaur. Că se ridică din pământ e explicabil. Fiara este, de fapt, om, iar omul a fost creat de Dumnezeu din ,,ţărâna pământului’’ (Facere 2, 7). Cele două coarne e posibil să fie acoperământul de pe capul papei, cu două triunghiuri cu vârful în sus. Mielul este Hristos, papa se socoteşte a fi locţiitorul Mântuitorului pe pământ, de unde şi comparaţia de mai sus.

Duplicitatea papei e arătată desluşit de faptul că la înfăţişare se arată a fi alături de Hristos, dar vorbele sale sunt ale balaurului, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana (Apocalipsa 20, 2). Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut evoluţionismul lui Darwin, excuzându-L pe Dumnezeu din creaţie. Poate fi o hulă mai mare decât aceasta? Poate exista o dovadă mai explicită de necredinţă? Alt exemplu: actualul papă, Francisc, a rostit cuvinte de încurajare pentru homosexuali şi a spus că şi necredincioşii se vor mântui! Aceasta înseamnă că cei doi au grăit ca balaurul-diavol.

12. Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare (a antihristului) o are în mână, în faţa ei. Şi face pământul şi locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Este limpede pentru oricine că puterea papei vine de la antihrist.

Acesta îi va încredinţa componenta religioasă a imperiului antihristic, deoarece el se va socoti a fi dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 3-4) şi va încerca să uzurpe puterea Adevăratului Dumnezeu. Ca dumnezeu mincinos, antihristul va pretide ca oamenii să i se închine. Misiunea aceasta de înşelare a omenirii va fi exercitată da papa.

13. Şi face semne mari! Chiar şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor.

Este evident că semnele papei vor fi false minuni, prin care va căuta să impresioneze pe oameni, să-i înşele şi să-i determine să se închine antihristului. Precum a trimis Dumnezeu foc din cer peste jertfa Sfântului Prooroc Ilie (III Regi18, 36-38); precum trimite Dumnezeu Sfânta Lumină din cer înainte de Sărbătoarea Învierii Domnului, aşa şi mincinosul papă, ajutat de puterile satanice, va imita lucrarea Dumnezeiască prin minuni părute, ca să înşele omenirea.

14. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-a dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.

Aici avem un cuvânt cheie care ne arată una din modalităţile prin care papa din vremea aceea îi va înrobi pe oameni lui antihrist: amăgirea, adică înşelarea prin promisiuni deşarte. Părinţii Bisericii spun că promisiunile vor fi multe şi mari, însă în vremea când oamenii vor aştepta împlinirea acestora, antihrist se va afla într-o crasă neputinţă. Zadarnic vor striga cei care au primit semnul. Cei doi ,,măslini’’, Enoh şi Ilie, vor avea ,,putere să închidă cerul, ca să nu plouă în zilele proorociei lor’’ (Apocalipsa 11, 3-6), astfel că peste tot pământul va fi secetă mare şi foamete mare. Dumnezeu însă îi va hrăni pe cei care Îi vor rămâne credincioşi, neprimind semnul blestemat al antihristului, după cuvântul Psalmistului: ,,Iată, ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui. Ca să izbăvească sufletele lor de moarte, şi să-i hrănească pe ei în vreme de foamete’’ (Psalmul 32, 18).

Partea a doua a versetului de mai sus, ,,să facă chip fiarei’’, adică antihristului, ne arată o faţetă funestă a lucrării papei din vremea aceea. Cum în Biserica lui Hristos sfintele icoane ne mijlocesc legătura cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi, papa va imita în chip mincinos acest model şi va umple lumea de chipurile antihristului. Cei care se vor fi lepădat de Hristos şi vor fi însemnaţi cu semnul antihristic blestemat, se vor închina acestuia în faţa acelor chipuri, deoarece antihristul om fiind, nu va putea fi prezent decât într-un singur loc de pe pământ.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Mucenic Cosma Etolianul

,,Iată, voi aţi uneltit împotriva mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine’’ (Facere 50, 20). Aceste cuvinte le-a grăit Iosif fraţilor săi în Egipt. Aşa s-ar putea spune şi despre ura, răutatea şi crimele îndreptate de cei necredincioşi împotriva Sfinţilor lui Dumnezeu: omorându-i, aceştia au ajuns Mucenici în ceruri la Dumnezeu, iar Biserica cea mult hulită, se bucură de rugăciunile şi ajutorul lor.

Sfântul Cosma Etolianul a trăit între anii 1714-1779. Grija lui de căpetenie a fost luminarea poporului cu cuvântul mântuitor şi veşnic al lui Dumnezeu. Oriunde se ducea, cerea binecuvântare de la episcopul locului şi propovăduia Evanghelia împărăţiei, căci a fost tuns în monahism, apoi hirotonit ca ierodiacon. Peste tot unde propovăduia lăsa în urmă o Cruce, aşezată ca aducere aminte. Mulţi credincioşi din cuprinsul Greciei s-au bucurat şi s-au folosit de învăţăturile sale, de tămăduiri şi binefaceri, iar când a fost strâmtorat în ţara sa, a trecut în Albania. ,,Semănând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, Sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblâmzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neînvăţaţi i-a învăţat cele Dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la Sfintele Slujbe şi, pe scurt, pe cei păcătoşi i-a adus la mare pocăinţă, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol’’.

La început, Sfântul Cosma nu a vorbit niciodată împotriva evreilor, ci doar învăţa pe creştini. Când însă evreii cei urâtori de Hristos şi de Biserică au văzut cum sporeşte Credinţa în Hristos, s-au dus la paşa vremii şi au minţit, spunând că Sfântul a fost trimis de moscoviţi pentru a duce poporul în rătăcire. În acele locuri târgul se ţinea în zi de Duminică, dinadins, pentru a-i sustrage pe creştini de la Sfintele Slujbe. S-a dus Sfinţitul Cosma şi a mutat târgul în zi de sâmbătă, ziua de odihnă a evreilor, ceea ce le-a adus acestora multă pagubă în comerţ. Le-a spus apoi creştinilor să nu mai cumpere de la evrei moţuri şi alte obiecte de purtat pe cap, deoarece aceştia le spurcau întâi, apoi le vindeau, în bătaie, de joc creştinilor. Evreii iarăşi l-au pârât la stăpânirea turcească. Călăii turci l-au prins şi l-au sugrumat, astfel că sufletul său s-a dus la Dumnezeu Care l-a dat.

Aşa a întors Dumnezeu răul păgânilor evrei şi turci în bine: Sfântul Cosma a intrat în fericirea cea veşnică, iar Sfânta Biserică Ortodoxă stă sub rugăciunile acestui Mucenic, asemănat cu Sfinţii Apostoli. (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 328-337).

Presbiter Ioviţa Vasile 

Înalt-Preasfinţitul Mitropolit Ambrozie înfruntă cu tărie puterile iadului

Mitropolitul Ambrozie a ridicat de multe ori problema primirii masive de imigranți în curs de desfășurare în toata Grecia. În ianuarie, el a declarat: „Mulți refugiați și „ imigranți ”ajung zilnic în țara noastră … De fapt, așa-numiții refugiați (în realitate sunt ocupanți trimiși în țara noastră) au început sa practice activități criminale. Ei atacă, jefuiesc, rănesc și omoară cetățeni greci nevinovați … Fanaticii islamiști profanează, jefuiesc și dau foc bisericilor ortodoxe. Guvernul grec veghează indiferent, iar între timp Grecia moare! ”

Mitropolitul Ambrozie nu s-a temut niciodată să spună adevărul. El a vorbit adesea în public și a scris despre pagubele pe care autoritățile ateiste din Grecia le-au adus și continuă să le aducă Bisericii și națiunii lor. De asemenea, în discursurile sale, nu i-a fost teamă să-l acuze cu asprime în faţa opiniei publice, pe primul ministru. Astfel la inceputul anului 2017, a fost publicată integral o scrisoare deschisă a Mitropolitului Ambrozie către premierul grec Alexis Tsipras. Înaltul Ierarh îi scrie premierului că a crezut cândva în promisiunile sale preelectorale, așteptând cu nerăbdare ca Tsipras să pună în aplicare politicile sale de eliberare a Greciei „de sub ocupația partenerilor săi europeni”. În schimb, Mitropolitul a fost dezamăgit să afle că Tsipras „și-a stabilit singur scopul de a distruge Biserica Ortodoxă Greacă” și de aceea a acuzat guvernul grec că a condus în mod deliberat Grecia la o catastrofa iminenta prin distrugerea economiei, moștenirii culturale, istoriei, tradițiilor și Credinței Ortodoxe. El mai scrie despre distrugerea educației și lovitura serioasă data familiei prin legalizarea „uniunilor de același sex”, ai căror membri primesc aceleași beneficii sociale ca și familiile tradiționale.” De asemenea, Mitropolitul Ambrozie scrie despre prezența ipocrită ca ateu a lui Tsipras, la Liturghiile divine Ortodoxe, timp în care se comportă rușinos, arătându-și indiferența și râzând. „Poate merită să reamintim exemplul Sfântului Ambrozie din Milano, care nu l-a lăsat pe Impăratul Teodosie cel Mare în biserică?”, intreabă el, notand ca responsabilitatea parțială revine ierarhiei bisericii, care a permis unui ateu declarat, să participe la Sfânta Liturghie. Sf. Ambrozie din Milano a refuzat să acorde permisiunea împăratului să intre în biserica sa, după ce trupele aflate sub comanda sa au masacrat mii de oameni în Salonic, în represaliile declansate de acesta in urma unei răscoale în 390.

Înalt- Prea Sfinţia Sa a suferit uneori dispreț și persecuții pentru pozițiile sale ortodoxe stricte. Comentând starea actuală a națiunii Greciei, în 2017, Mitropolitul Ambrozie a menționat: „Unii au încercat să schimbe Grecia și să o smulgă din tradiția sa de 2.000 de ani. Nu doar pentru a o transforma într-o ţară fără Dumnezeu, ci pentru a face Sodoma și Gomora din ea! Muncesc neobosit pentru a adopta în societatea grecească starea antihristică. Toți acești oameni L-au izgonit pe Hristos din inimile lor și i-au dat diavolului dreptul de a rămâne în ei.” Familia era un loc cu un climat special, dar a devenit un spital, unde trăiesc oameni care sunt practic străini unul de celălalt. Învățau despre Hristos și Grecia în școală, dar acum educația religioasă a devenit un subiect fără de Dumnezeu, s-a plans ierarhul. Mai mult, spre deosebire de Ortodoxie, alte religii ale lumii sunt prezentate într-un sens înnobilat și idealizat.

„Au adoptat legi dezgustătoare, aprobând întunericul și nelegiuirea. Autoritățile nu mai au respect pentru Biserică, ci i-au declarat război ”, a continuat, Mitropolitul Ambrozie. Cea mai recentă lege care a provocat un scandal în societatea greacă este „Cu privire la recunoașterea legală a identității de gen”, care permite oricarei persoane de 15 ani, să își schimbe legal sexul printr-o notificare scrisă. Clopotele bisericilor din Mitropolia Sa, au sunat cu jale timp de o săptămână după adoptarea legii. Omul modern și societatea modernă se îndreaptă constant către autodistrugere, potrivit Mitropolitului Ambrozie: „Oamenii noștri sunt ca hipnotizați, dar puterile demonice temătoare sunt active si se infiltrează peste tot.

Oamenii obișnuiau să meargă la biserică și să poarte și să onoreze Sfânta Cruce și aveau icoane și candele atârnate în casele lor, așa că demonii nu s-au apropiat. Acum, din cauza necredinței umane și a despărțirii de Hristos, casele au devenit locuințele demonilor. Omul modern nu vrea să audă despre Dumnezeu și nu se gândește la sufletul său și la viața de apoi. Din păcate, sunt multe de spus pentru a sugera că omenirea s-a îndreptat spre autodistrugere. Faptul că lumea din jurul nostru piere nu înseamnă că ar trebui să fim indiferenţi față de ea. Dimpotrivă, trebuie să ne apărăm! Trebuie să ne protejăm Sfintele Moaște și valorile. Pentru Credință trebuie să devenim marturisitori și martiri. ”

În concluzie, mitropolitul a spus mulțimii dreptcredinciosilor: „Vreau să știți că cine trăiește cu Hristos este apărat, orice s-ar întâmpla. Iubeşte-L pe Dumnezeu! Mult mai mult! Pune-L în inima ta și în viața ta! Începe să te rogi mai mult decât te-ai rugat până acum! Citiți mai multe cărți sfinte. Învaţă sa vorbeşti cu Hristos. Învață să te mărturisești cât mai des. Încercați să vedeți dulceața lui Dumnezeu… când Îl adorăm pe Dumnezeu, atunci ne transformăm în oameni ai lui Dumnezeu”, a încheiat Înalt- Prea Sfintia Sa.

Dr. Gabriela Naghi

Sfinţim ca să jefuim!

Inventivi cum sunt, ierarhii români s-au pregătit temeinic pentru pseudo-sinodul din Creta. Dovada? Au obţinut cel mai bun rezultat, cu o reuşită de sută la sută. Au avut în vedere şi ceea ce avea să urmeze după Creta, de aceea au elaborat în grabă o legislaţie bisericească pe care am caracterizat-o ca fiind necanonica, abuzivă, opresivă, nedreaptă şi absurdă, într-un articol publicat în 5 iunie 2017 pe acest blog. Ma gândeam atunci şi la acea prevedere din Lege care spunea că odată sfinţită, biserica intră în proprietatea Episcopiei! Credincioşii care au înălţat-o cu multă sudoare şi jertfelnicie ar fi urmat să-şi piardă biserica, fără drept de apel. Ce se urmărea prin această Lege? Să se instituie un control riguros al ierarhilor asupra preoţilor şi credincioşilor, încât aceştia să depindă în întregime de ierarhul locului, noul proprietar al bisericii; să-i transforme pe ierarhi din ,,pildă Turmei’’, în stăpâni discreţionari ai Bisericii, exact pe dos de cum spune Sfântul Apostol Petru în Epistola Întâia 5, 1-5; să descurajeze orice formă de opoziţie faţă de hotărârile eretice adoptate în Creta.

Socoteala Domniilor lor nu s-a potrivit însă cu realităţile ce aveau să urmeze. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea 949 din 06 06 2017 a statornicit acestea: ”actul de sfințire” al BOR nu reprezintă un mod de dobândire al dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și imobile aflate în patrimoniul entităților juridice de drept privat – asociațiile neguvernamentale’’. Scurt, clar, pe înţelesul tuturor, chiar şi al ierarhilor. Prin urmare, Domniile lor nu-şi mai pot mai apropria abuziv bisericile comunităţilor locale, aşa cum s-au gândit înainte de pseudo-sinodul din Creta.

Presbiter Ioviţa Vasile

Înalt-Preasfinţitului Părinte Onufrie al Ucrainei: ,,Eis pola eti, Despota’’

La ceremonia dedicată împlinirii a 5 ani de la întronizarea sa ca Mitropolit, Prea Fericirea Sa, Mitropolitul Onufrie al Kievului si Toata Ucraina, a spus: „Un bărbat puternic este cel care poate suporta nedreptatea, neadevărurile, prigoana. Dacă îndură pentru numele lui Dumnezeu, este un om puternic și mă bucur și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că Biserica noastră este formată din oameni atât de puternici’’. „Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi’’ (1 Corinteni 4;12-13). 

Prea-Fericirea Sa adăugat: „De ce nu dispare Biserica? De ce nu piere Ortodoxia? Pentru că Biserica a fost întemeiată de Domnul şi Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a spus că ,,porțile iadului nu vor birui Biserica’’ (Matei 16:18). Acest lucru se datorează faptului că Biserica este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu și nu a omului. Este convingerea mea cea mai adâncă că, dacă în urmă cu 2000 de ani, Domnul ar fi creat pur și simplu Sfânta Biserică și nu ar fi câştigat-o cu Sângele Său (compară Fapte 20:28), atunci lumea nu ar fi supraviețuit până în zilele noastre. Sfârșitul istoriei umane ar fi venit mult mai devreme. Dar prin Venirea Domnului, prin moartea Sa pe Cruce și Învierea Lui, prin învățătura Sa, a dat viață nouă acestei lumi. Da, păcatul continuă să existe în lume, dar așa cum știm din Sfânta Scriptură: acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul a prisosit (Romani 5:20). Lumea noastră de astăzi are nevoie de sfințenie și această sfințenie este în Biserică.”

Îi urăm Prea Fericiririi Sale, Mitropolitului Onufrie, din adâncul inimii, cu dragoste întru Hristos Domnul, întru mulţi ani, bogaţi şi vrednici la cârma mult încercatei Biserici Canonice Ucrainene, cu sănătate, bucurie şi ajutor de la Bunul Dumnezeu, spre binele binecredinciosului Popor Ucrainean. Amin.

În numele obştei îngrădite de erezie, din Biserica Ortodoxă Română,

Dr. Gabriela Naghi

Ortodoxia cenzurată

Cu toate că cenzura, în orice formă, a fost interzisă prin Constituţie, ierarhii români o practică cu multă osârdie şi în diferite forme:

1.Cenzurarea cărţilor de slujbă. Este un fapt de o gravitate deosebită care urmăreşte erodarea treptată a Sfintelor Slujbe şi rânduieli bisericeşti până la dispariţia lor. De multe decenii Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei a fost suprimat cu totul, din motive pe care le cunoaştem sau, unii, le bănuim. Rânduiala primirii la Ortodoxie a ereticilor (catolici, protestanţi, neo-protestanţi, evrei sau păgâni) a fost denaturată, chipurile pentru a nu le răni acestora sensibilităţile. Prohodul Domnului a fost cenzurat prin omisiune, 13 strofe din acesta fiind înlăturate. Schimbări au apărut şi la Sfânta Liturghie şi exemplele sunt mai numeroase.

2.Cursurile şcolilor Teologice sunt astfel concepute încât să-l lipsească pe viitorul absolvent şi apoi preot de noţiuni şi cunoştinţe elementare, dar absolut necesare în pastoraţie. Cunosc bine starea de lucruri din anii 1978 – 1982 când am studiat Dreptul Bisericesc la Institutul Teologic din Sibiu, cu Părintele diac. Ioan Floca. Sfinţia sa a introdus în studiu un noian de noţiuni inutile, care nu ne-au ajutat niciodată, ba ne-au îngreuiat mult parcursul anilor de studiu. În doi ani de Drept n-am studiat nici măcar un Canon al Bisericii, aşa încât lacunele noastre au fost şi încă sunt imense. Cărţile teologice erau extrem de rare, ceea ce accentua şi mai mult ignoranţa noastră.

3.Interdicţia ierarhilor, aplicată preoţilor, potrivit căreia nimeni n-avea voie să scrie, să publice să dea interviuri decât cu ,,binecuvântarea’’ episcopului locului, care oricum nu o va da niciodată.

Părintele nostru Iustin Pârvu a avut imboldul Dumnezeiesc de a reedita Molitfelnicul din 1896, necenzurat, pe care studiindu-l, ne-am dat seama în ce stare de ignoranţă eram. Mulţi preoţi au sesizat efectele cenzurii practicate cu mult zel de ierarhii noştri şi au reintrodus în slujire ceea ce s-a suprimat prin cenzură. Vă supun atenţiei un text din Molitfelnicul reeditat de Mănăstirea Petru Vodă înainte de anul 2009. Veţi înţelege de ce acesta nu se mai regăseşte în ediţiile noi ale acestei cărţi bisericeşti, la sfârşitul Rânduielii Sfântului Botez: ,,Asemenea trebuie să se ia aminte ca naşul să fie ortodox şi cunoscător al Dreptei Credinţe. Căci am auzi un lucru foarte greu şi fără socotinţă, că unii fac naşi ai copiilor lor pe cei ce nu cred şi pe eretici, pentru pricini omeneşti, nădăjduind oarece foloase. Unii ca aceştia şi Taina o leapădă şi pe copiii lor nu-i luminează, ci mai vârtos îi întunecă. Iar Preotul care slujeşte, părtaş se face celor depărtaţi de Dumnezeu. Căci cum ar putea să înveţe Dreapta Credinţă cel ce nu cunoaşte pe Dumnezeu, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, sau ce părtăşie are credinciosul cu cel necredincios? Precum scrie, cel ce face unele ca acestea, osândit este’’.

Din ediţiile mai noi ale Molitfelnicului este exclus şi Canonul 47 Apostolic care grăieşte: ,,Episcopul sau Preotul de va boteza a doua oară pe cel ce are Botezul adevărat, sau nu va boteza pe cel spurcat de eretici să se caterisească’’. Cenzurat a fost şi Canonul 45 Apostolic, care are acest conţinut: ,,Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul sau jertfa (euharistia) ereticilor’’.

Acum înţelegem mai bine care este rostul cenzurii, în contextul pătrunderii ereziilor în Biserica noastră Ortodoxă. Ereticii nu luminează, ci întunecă prin simulacrul lor de botez; ereticii nu sfinţesc, ci spurcă când pretind că botează; ereticii nu au Sfintele Taine mântuitoare.

Presbiter Ioviţa Vasile

Când grâul stă laolaltă cu neghina

„Să ştii că dacă focul se aprinde în tine și arde alți oameni, Dumnezeu va cere din mâinile tale sufletele acelora pe care le-a ars focul tău. Și chiar dacă nu aprinzi singur focul, dar eşti de acord cu cel care îl aprinde, și ești chiar mulțumit de aceasta, la Judecată vei fi considerat complice al lui.”[omilia ascetica a Sf.Isaac Sirul nr.51]

Înţeleaptă gândire a unui Sfânt mult-iubit, care ne ajută să medităm la răul pe care semenii noştri, aparent în acelaşi duh cu noi, dintr-odată îşi ies din fire şi simt nevoia să apere în virtutea unui fals bine, pe minciuno-acriviştii a căror lucrare rămâne în conştiinţa noastră trează, căci răul făcut de aceştia mişăcării antiecumeniste a fost imens. Pe mulţi i-au atras în înşelare şi schismă, unii întorcându-se cu sufletele zdruncinate la duhovnicii avuţi înainte de îngrădirea de erezie. În obştea în care au revenit din peregrinare, aceştia au devenit brusc exemplul negativ, pentru toţi cei care aveau în gând poate să se îngrădească de erezia propovaduită de pseudo-ierarhii semnatari ai documentelor eretice de la Kolymbari, Creta.

Se spune că ceea ce cultivi, aceea eşti! Un adevăr care nu mai trebuie demonstrat. Nu vorbeşti plin de invidie şi vicleană evlavie, dacă nu sunt în tine. Oare toată lupta noastră nu a reuşit sa cizeleze şi să finiseze cugetele, redandu-le frumusetea cea dintâi? Îi cunoaştem pe cei care sunt lângă noi îndeajuns ca să avem un grăunte de încredere în ei? “Se pare că adâncul ticăloşiei, al mizeriei umane şi al răului, nu este răutatea pe faţă sau mizeria dezgolită, ci amestecul cu aparenţa bună, sau porcul întors la voma sa: cunoscătorul care, având cunoştinţa binelui, face răul cu perversiune, amestecând răul cu binele, încât nici el nu mai ştie ce este bun şi ce este rău. Amestecul grotesc şi abject de bine şi rău, căruia nu-i mai poate da nimeni de cap, este culmea răului. Autentic în amândouă şi, cu adevăr, fals, în amândouă!

De multe ori ne mirăm cum este posibil ca urâciunea pustiirii să ajungă tocmai în locul cel sfânt, ne mirăm cum ticăloşia diabolică, răul şi negaţia, pot să atenteze frontal, radical şi fiinţial la bine, adevăr şi puritate absolută. Tocmai acesta e secretul, punctul pe i sau importanţa acestei sintagme: urâciunea pustiirii nu este urâciune adevărată dacă nu ajunge chiar în locul cel sfânt! Ea nu este cu adevărat urâciune şi nu-şi merită numele decât dacă ajunge la acea măsură, dacă înfruntă totul, dacă se opune pe faţă, dacă sfidează binele, puritatea, fiinţa şi Absolutul!” (“Adâncul Răului” – p. 88-89 -Pr.Prof.Dr.George Remete).

Dr. Gabriela Naghi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns pentru Ierusalim

Sfinţii Evanghelişti Ioan şi Luca au consemnat două momente în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns. În vreme ce Se îndrepta spre mormântul lui Lazăr, a plâns Fiul lui Dumnezeu pentru că prietenul Său drag stătea de patru zile în mormânt, şi ca Om trăia aceaşi durere pe care o aveau în suflete surorile lui Lazăr, Maria şi Marta. A doua oară a plâns Domnul Hristos în vremea Intrării Sale în Ierusalim, pentru a pătimi de bună voie din partea celor care se socoteau poporul lui Dumnezeu.

A scris Sfântu Luca precum că atunci când Se apropia de Ierusalim, ,,văzând cetatea, a plâns pentru ea’’ (Luca 19, 41). Ştim că în acea zi a fost primit de mulţime cu un entuziasm rar, căci mulţi îşi aşezau hainele pe locul străbătut de Domnul, ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau : ,,Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus’’ (Luca 19, 38). De ce atunci a plâns Mântuitorul, dacă a fost primit cu acea bucurie nestăvilită? Lămurirea o aflăm în cuvintele Dumnezeului nostru Iisus Hristos: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi. Ci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile, şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale’’ (Luca 42-44). Aşadar, o profeţie limpede despre un sfârşit apropiat al unei cetăţi mari, din pricina necredinţei evreilor. Domnul Iisus vedea în zare Golgota Pătimirii Sale şi ştia foarte bine că aceia care Îl primeau cu veselie nestăpânită, peste numai câteva zile vor striga ,,răstigneşte-L, răstigneşte-L!”

Proorocia Mântuitorului s-a împlinit fără umbră de abatere, căci în anul 70 după Naşterea Sa, Tit a cucerit cetatea, şi ostaşii i-au trecut pe evrei prin sabie, templul l-au dărâmat, oraşul l-au distrus, jertfele şi slujbele iudeilor au încetat, iar statul Israel s-a desfiinţat. Drama naţională evreilor a survenit datorită necredinţei şi răutăţii faţă de Binefăcătorul lumii. Aproape un milion de evrei au fost ucişi, mulţi alţii luaţi prizonieri şi o seamă s-au împrăştiat în lume.

Abia în anul 1948 statul Israel a fost reînfiinţat, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Templul nu a fost rezidit încă, pentru că nu este voia lui Dumnezeu. Când va fi zidit, şi pregătirile sunt în toi, acolo va fi întronizat blestematul antihrist, iar Venirea Mântuitorului va fi aproape.

Presbiter Ioviţa vasile

Lupta cea bună poate fi dusă numai din Biserică

Cu doua zile înainte de Marele Praznic al Adormirii Preacuratei, Stăpânei de-Dumnezeu-Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, o bucurie mare ne-a inundat sufletele şi inima: victoria Părintelui Ioan Ungureanu, împreună cu turma sa binecuvântată, împotriva ecumenistei MMB condusă de Mitropolitul Teofan, cel iubitor de eretici şi păgâni, dansator cu evreii în sinagogă şi frate iubit al ereticului papa Francisc, care prin voia Domnului Hristos, mai ocupă încă tronul arhieresc. Această biruinţă dovedeşte tuturor că Dumnezeu este cu noi! „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul.

Continuăm să luptăm întăriţi de această biruinţă împotriva satanicului ecumenism, rămânem în lăuntrul Bisericii noastre, vom protesta în continuare cu durere, vom plânge, ne vom ruga cu dor imens – dar în lăuntrul Bisericii. Şi-au dorit prigonitorii noştri sa ajungem în rătăcire şi înşelare, să ne îndepărtăm de Biserică, căzând în erezie, dar acest lucru nu s-a întâmplat, oricâte ispite am avut de înfruntat. Nu ne-am alipit de reacţiile zelotiste ale schismaticilor minciuno-acrivişti, mulţumită Preoţilor lui Hristos nepomenitori, semnatari ai Rezoluţiei de la Botoşani şi domnului teolog Mihai Silviu Chirilă, care ne-au ajutat pe noi, mirenii îngrădiţi de erezie, să fim în duhul păcii şi al Adevărului, să alegem calea bineplăcută lui Dumnezeu. Mărturisitorii Ortodoxiei din Schitul Orăşeni, în frunte cu aprigul luptător antiecumenist, Părintele Ioan cel iubitor de Hristos, s-au învrednicit de harisma pe care o primesc doar cei curaţi la suflet. Ne inclinăm, Cinstite Părinte Ioan, în faţa Sfinţiei Voastre, a vrednicilor dreptcredincioşi din turma pe care o păstoriţi cu înţelepciune şi minte luminată! Slava lui Dumnezeu pentru toate! Urmăm, ca şi până acum, sfatul Sfantului Isaac Sirul, care zice: „Veştejeşte prin puterea virtuţilor tale pe cei ce împotrivă îţi dogmatisesc, şi nu prin puterea înduplecătoare a cuvintelor tale. Şi cu blândeţea şi cu alinarea buzelor tale astupă gura şi opreşte neruşinarea celor neplecaţi, şi nu prin grăire”.

Trăim vremuri tulburi, pline de nesiguranţă şi violenţă şi constatăm cu durere că cei care conduc destinele Bisericii noastre strămoşeşti nu vor să ia aminte că „Dreptatea înalță poporul, iar păcatele nimicesc neamurile’’ (Pilde 14, 34). Acestea au avut de pătimit pentru ca s-au îndepărtat de Dumnezeu, din pricina mândriei lor, a invidiei, răzbunărilor, dezbinărilor și altor păcate. Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește (Matei 12, 25). Dacă Dumnezeu e cu noi, cine este împotriva noastră? (Romani 8, 31). Când este Dumnezeu cu noi? Când suntem legați cu legăturile dragostei, păcii și bunei înțelegeri; când Îl iubim pe Acesta din tot sufletul și din toată inima, căci Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4, 16). Acesta are puterea să distrugă, ca pe niște vase de lut, pe toți vrăjmașii noștri văzuți și nevăzuți.

Dr. Gabriela Naghi

Adormirea Maicii Domnului

După ce a vieţuit mai mulţi ani în casa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, precum a fost voia Fiului său, Preacuratei Fecioare Maria i s-a făcut cunoscut sfârşitul vieţii sale pământeşti, prin Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a binevestit şi Naşterea Mântuitorului. Era vremea când Sfinţii Apostoli erau răspândiţi în lume pentru a vesti tuturor Evanghelia cea veşnică. Dorinţa Preacuratei era să-i mai vadă o dată pe ei, înainte de a se duce în locaşurile cereşti la Fiul său. Aşa a rânduit Dumnezeu ca Sfinţii Apostoli să se adune din toată lumea, ca să fie de faţă la Adormirea Preacuratei şi să rânduiască cele de trebuinţă îngropării sale.

A sosit şi ziua a cincisprezecea a lunii august. Însuşi Mântuitorul S-a arătat la slăvita mutare a Maicii Sale şi văzându-L, s-a bucurat cu duhul, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. La vremea cuvenită, Sfinţii Apostoli au ridicat patul pe care stătea trupul primitor de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi s-au îndreptat cu cântări spre locul de îngropare.

Privind icoana Adormirii, vom vedea arătat un fapt care s-a petrecut atunci. Evreii cei răi şi necredincioşi, care L-au răstignit pe Domnul, s-au tulburat de pizmă pentru cinstea ce se făcea Maicii Sfinte. ,,Deci înştiinţându-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mânie şi au trimis slujitori şi ostaşi, şi încă au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergând cu arme, să izgonească pe cei care petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe Ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc’’. Dumnezeu i-a lovit cu orbire şi i-a făcut neputincioşi în răutatea lor. Dintre ei s-a desprins un anume preot Atonie şi a zis : ,,Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri!’’. S-a repezit cu sălbăticie spre patul purtat de Sfinţii Apostoli, dar când s-a atins de el, îngerul Domnului i-a retezat amândouă mâinile. Atunci s-a căit de fapta sa şi a mărturisit; ,,Noi şi mai înainte L-am ştiut că este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne de răutate, n-am vrut să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi I-am rânduit ucidere cu nedreptate. Iar El, cu puterea Dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urâtorii Lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p. 206-230).

La acest cinstit praznic, Biserica lui Hristos cântă cu evlavie Sfintei Fecioare Maria: ,,Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti de moarte sufletele noastre’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Dumnezeu a făcut dreptate: Părintele mărturisitor Ioan Ungureanu a câştigat definitiv procesul intentat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Eram la hramul Bisericii din satul Schit-Orăşeni, la Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului. Bucuria revederii şi împreună-slujirii ne era oarecum umbrită de faptul că, a doua zi, Părintele mărturisitor Ioan Ungureanu avea înfăţişare la Tribunalul din Suceava, după ce Mitropolia Moldovei şi Bucovinei atacase prin apel sentinţa Judecătoriei Suceava. De sentinţa acesta atârna rămânerea Părintelui în mijlocul credincioşilor pe care-i păstoreşte de douăzeci de ani. A fost voia lui Dumnezeu ca instanţa de apel să de a hotărârea cea dreaptă, respingând ordonanţa preşedinţială de îndepărtare a Părintelui din Parohie. Nu e greu de înţeles ce s-ar fi întâmplat dacă această ordonanţă ar fi fost admisă: cohorta de jandarmi ar fi intervenit prompt pentru punerea în aplicare a sentinţei.

Pentru scandalul declanşat şi întreţinut de vătafii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei de ani de zile, întâistătătorul Savu Teofan şi acoliţii ar trebui să plece de la cârma Bisericii, iar credincioşii să-şi aleagă un ierarh vrednic. Utopiile sunt frumoase, nu? Nu vor renunţa aceştia la traiul bun, slava deşartă şi la ecumenismul care-i ţine în fotoliile înalte, de unde răspândesc otrava ereziilor. Cel puţin un obiectiv l-au atins : acela de a provoca un scandal şi a atrage hula necredincioşilor asupra Bisericii lui Hristos.

Părintele Ioan Ungureanu are acum momente de linişte. Nu pentru multă vreme, căci hidra ecumenistă are multe capete. După ce îşi vor fi revenit din năuceală, slujbaşii de la Mitropolie se vor pune pe lucru şi vor da asaltul următor asupra Parohiei Ortodoxe Române Neecumeniste din Schit-Orăşeni. Căci grija domnului Savu Teofan nu este mântuirea sufletelor din Moldova, ci tulburarea vieţii bisericeşti. Spuneam şi altă dată ca domnia sa face ,,pastoraţie’’ cu ajutorul jandarmilor. Dacă a ajuns în această stare, e grav. După ce a semnat documentele eretice din Creta, după ce a jucat ,,sârba-n căruţă’’ în sinagoga din Iaşi, domnul acesta ar face mai bine să se retragă. Nu o va face. Răul trebuie perpetuat până la ultima sa consecinţă.

Presbiter Ioviţa Vasile

Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită

Astăzi pomenim pe Sfântul Prooroc Miheia. În vremea sa, Ahab, regele lui Israel şi Iosafat, regele lui Iuda, au încheiat o înţelegere pentru a-şi uni armatele şi a merge împreună împotriva Ramotului din Galaad. Cum era obiceiul vremii, cei doi au socotit că este bine să ceară şi cuvântul proorocilor. Atunci Ahab a adus nu mai puţin de patru sute de prooroci mincinoşi, care, fără excepţie, au anunţat victoria celor doi în confruntarea militară ce urma să aibă loc. Aici trebuie accentuat faptul că Ahab era un rege al fărădelegii, căci s-a împovărat cu multe şi grele păcate, prin urmare, proorocii chemaţi erau asemenea lui.

Sceptic în faţa proorocilor mincinoşi, Iosafat a întrebat: ,,Nu se găseşte aici un Prooroc al Domnului, ca să-l întrebăm şi pe el?’’ Proorocul Domnului era acolo: Sfântul Miheia. Regele Ahab îl ura, din pricini pe care le-a spus el însuşi: ,,Mai este un om prin care am putea întreba pe Domnul, dar nu-l iubesc, pentru că nu prooroceşte de bine pentru mine, ci întotdeauna îmi prooroceşte numai de rău’’ (II Parlipomena 18, 7). Cum ar fi putut Miheia să proorocească de bine unui rege tiran, care se înstrăinase cu totul de Dumnezeu? Sfântul Prooroc le răspunde: ,,Viu este Domnul. Ce-mi va spune Dumnezeu, aceea voi prooroci’’. Aşadar, nu şi-a îngăduit a ieşi cu nimic din cuvântul lui Dumnezeu, în totală opoziţie cu proorocii nebuni care nu conteneau să mintă şi să anunţe biruinţa celor doi.

Răspunsul Sfântului Prooroc Miheia a fost oarecum indirect, ocolit chiar: ,,Am văzut pe toţi fiii lui Israel risipiţi prin munţi ca oile care n-au păstor, iar Domnul mi-a spus: Aceştia, neavând domn, să se întoarcă fiecare la casa lui cu pace!’’ De-aici se putea înţelege limpede deznodământul luptei şi dacă Ahab l-ar fi ascultat pe Proorocul Domnului, n-ar fi murit în acea luptă. Înţelege, iubite cititorule, ce bine a făcut Miheia regelui, spunând adevărul şi iată cum a fost ,,răsplătit’’ pentru acest bine: ,,Puneţi pe acesta la închisoare şi să-l hrăniţi ca în vreme de lipsă, cu puţină pâine şi cu puţină apă, până când mă voi întoarce cu pace’’. În optica acestui tiran, orice faptă bună trebuia pedepsită, în vreme ce proorocii cei mincinoşi, care l-au trimis pe rege la moarte, erau ţinuţi la mare cinste.

Deznodământul luptei nu putea fi altul decât cel spus de Dumnezeu prin Proorocul Său: o săgeată rătăcită a rănit de moarte pe regele Ahab, iar la asfinţitul soarelui acesta a murit. Dumnezeu a pus astfel capăt unei domnii tiranice, pentru că Ahab avea ca regină pe Izabela, la fel de rea şi de ticăloasă. Învăţăm de-aici, cinstite cititorule, cum trebuie să preţuim pe binefăcătorii noştri, care cu adevărat ne îndrumă paşii spre bună şi dreaptă vieţuire.

Presbiter Ioviţa Vasile

Bunătatea unui Arhiereu al lui Hristos: Sfântul Tihon de Zadonsk

,,Eu însă vă spun vouă: Să nu staţi împotriva celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt’’ (Matei 5, 39); ,,Deci dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele’’ (Romani 12, 20-21). Acestor porunci Dumnezeieşti s-a făcut ascultător Sfântul Tihon de Zadonsk pe care-l pomenim şi-l cinstim în această zi. A ales să trăiască viaţă simplă de monah, dar fiindcă Biserica l-a chemat la slujire mai înaltă, a primit să fie hirotonit episcop, nu pentru slavă deşartă, ci pentru binele turmei celei cuvântătoare. Dacă i se părea că a jignit pe cineva, îi făcea metanie până la pământ şi îi cerea iertare.

Ne-a rămas scris despre el că a fost invitat la un tânăr boier, unde se afla un aşa zis iluminist, un fel de necredincios care-şi asocia numele cu lumina, dar care era fiu al celui întunecat. Cu un aer prostesc de superioritare, acesta a început să râdă de Sfânt şi să-l ridiculizeze. Fiindcă Sfântul Tihon a răspuns cu blândeţe şi înţelepciune, iluministul şi-a ieşit din fire şi a cutezat să-l pălmuiască pe arhiereul lui Hristos. Departe de a se tulbura, acesta a căzut în genunchi şi i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat cu cuvintele sale. S-a întâmplat ceea ce spun cuvintele citate la început, căci iluministul s-a căit pentru fapta sa şi a ajuns un credincios bun al Bisericii. Astfel, răul a fost biruit cu binele.

Când se întâmpla ca la chilia sa să vină mulţi săraci ca să ceară milostenie, se bucura pentru că putea să împlinească poruncile lui Hristos. Dimpotrivă, când veneau mai puţini, se întrista. ,,Uşa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât şi oricărui călător, care găseau la Sfântul Episcop mâncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere sufletească… Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind că diavolul este singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare de la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator’’. Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul vieţii sale pământeşti, de aceea cu trei zile înainte a chemat pe fraţi şi, arătându-le Crucea, le-a spus: ,,Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi’’. Apoi şi s-a dus în faţa tronului ceresc (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed.Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.173-177).

Presbiter Ioviţa Vasile

Întrebări retorice pentru păstori inexistenţi

De la vrednicul de pomenire Arh.Ioanichie Balan aflam, că ,,Numele unui sfânt, care se dă copilului la Botez, îl face pe noul botezat ucenicul acelui sfânt al cărui nume îl poartă. Prin aceasta, sfântul devine rugător, ajutător şi protector al copilului creştin înaintea lui Dumnezeu, atât în această viaţă cât şi după moarte şi la Înfricoşătoarea Judecată de apoi. La fel se întâmplă cu numele primit la hirotonirea unui ierarh. În Biserică, fiecare e prezent după numele său, ca persoană unică, inconfundabilă şi irepetabilă, din momentul unirii cu Hristos până la trecerea la cele veşnice şi chiar dincolo, până la momentul final al Judecăţii de Apoi. Rămâne acest nume şi în grija urmaşilor noştri, care, pomenindu-l, îi dau viaţă permanentă şi, aşa cum afirmă părintele Stăniloae, numele pomenit cheamă de îndată sufletul pe care îl desemnează.

Trăim într-o vreme şi într-o societate secularizate, când numele ne serveşte doar pentru a ne identifica dintr-o mulţime. Nu ne mai interesează simbolurile, semnificaţiile, încărcătura spirituală a numelui pe care îl purtăm. Unde mai găsim pe acel episcop, în aceste vremuri tulburi, care sa nu se teamă de cei puternici ai veacului, dar care, mai mult, să mustre şi să înfrunte în numele lui Hristos tocmai pe “binefăcătorii” lor lumeşti, să le refuze darurile şi făgăduinţele viclene, să le dea pe faţă făţărnicia şi nedreptatea, chiar şi atunci când caută a fi înduplecat printr-o mincinoasă şi formală căinţă? Unde mai găsim în zilele noastre pe acel episcop care să nu aiba frică mai mult de stăpânitorii vremelnici decât de Dumnezeu şi care să nu facă niciun fel de rabat de la poruncile Celui Preainalt pentru a face pe plac câte unui “boier” nelegiuit care caută să-şi împlinească poftele şi interesele sale prin intermediul sau cu “binecuvântarea” Bisericii? Unde sunt acei păstori care să nu mai invoce, ipocrit, interesat şi eretic, preceptul “supunerii fata de stapaniri”? Unde mai sunt, în general, păstorii duhovnicesti care să caute mai mult la cel sărman şi oropsit decât la cei făloşi şi puternici?

Amintesc aici cuvintele Fericitului Arhiepiscop Averchie de Jordanville, care comentau chiar invataturile Sfantului Nifon: ,,Acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora, prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu. Şi ce este acolo? Acolo este numai făţărnicie “. “Teme-te de această făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… “

 Câteva din prorociile Sfântului Ierarh Nifon, care se adeveresc cu prisosinţă în vremea noastră: “ Până la sfârşitul lumii, fiule, nu vor lipsi drepţii Domnului Dumnezeu, după cum nici lucrătorii satanei nu vor lipsi. În zilele cele mai de pe urmă, însă, adevăraţii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni. Şi chiar dacă nu vor face semne şi minuni ca astăzi, vor călători necontenit pe calea cea strâmtă, cu toată smerenia. Aceştia vor fi în Împărăţia lui Dumnezeu mai mari decât părinţii făcători de minuni. În vremea lor nu va mai fi cineva care să facă semne minunate, deoarece, chiar văzându-l, nu vor vrea să se înţelepţească în luptele duhovniceşti. În primul rând, cei ce vor şedea pe scaunele bisericeşti din toată lumea, vor fi cu totul străini şi nici idee nu vor avea despre virtute. Dar şi întâistătătorii monahilor vor fi la fel. Vor fi robii pântecelui şi ai slavei deşarte, încât vor fi mai degrabă sminteală pentru oameni decât pildă de virtute, deorece virtutea va lâncezi. Va domni peste tot iubirea de argint, dar vai de monahii care se vor desfăta cu banii. Că aceştia vor fi urâciune înaintea lui Dumnezeu şi nu vor vedea faţa Domnului. Monahii şi mirenii vor da bani cu camătă şi nu vor vrea să-i înmulţească în Dumnezeu, prin milostenie la săraci. De aceea, dacă nu se lasă de această lăcomie, vor fi aruncaţi în Tartar şi în muncile iadului. Deci atunci, cum am zis mai înainte, cei mai mulţi se vor rătăci în neştiinţă pe calea cea largă a pierzării.“

* “Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008

Dr. Gabriela Naghi