Cuviosul Părintele nostru Justin Pârvu: Viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creştinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.
Aceşti Sfinți ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreață şi frumoasă coroană pentru împodobirea țării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluția grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sfîntului Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare, încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieții lor. Acesta este de fapt un al mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre Sfinții români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colțurile lumii. Ei depăşesc hotarele firii şi ale întregii omeniri. Ei nu pot fi monopolizaţi, numai cerul îi poate cuprinde. Nu ne-au mai rămas decât ochii în lacrimi şi suferinţa, dar aceasta este o pregătire înţeleaptă şi binefăcătoare pe drumul spre bucuria Învierii.

Text editat de Doamna Doctor Gabriela Naghi

7 gânduri despre „Cuviosul Părintele nostru Justin Pârvu: Viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului”

  1. La umbra acestei manipulari, al asa zisului coronavirus, slugile umile ale satanei pun la cale tot soiul de nenorociri, Sf Parinti doar neau avertizat despre ceea ce are ca sa urmeze, presa si televiziunile deja fac propaganda asidua pt eliminarea banilor numerar

    Apreciază

  2. „Nu salvarea biologică este condiţia existenţei noastre ca neam, ci disponibilitatea sufletească în faţa lui Dumnezeu de a sacrifica biologicul. Astfel se menţine neamul ca fiinţă istorică pe pământ şi se înscrie în eternitatea Divină.”
    VIRGIL MAXIM

    Cu adâncă dragoste şi evlavie, plecăm genunchii cu smerenie( ştie Domnul)la sărbatoarea unuia dintre acei Mari Sfinţi ai închisorilor, vas ales şi iubit al Domnului Hristos. Câţi cunosc sacrificiul şi măcar câteva cuvinte din„potirul mistic ” al operei lui?
    Ar trebui să sune clopotele şi să se înalţe rugăciuni de către tot poporul ortodox, la pomenirea acestui Sfânt al neamului românesc.
    Dar cine să o facă? Timp a fost destul, dar acum….

    “Când l-am cunoscut la închisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temniţă grea şi mai avea în faţă multă suferinţă de îndurat. Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă – un mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său. Poezia care se trimite acum publicului românesc este o mărturisire de credinţă, scrisă pe zidurile închisorii cu sângele tinereţii sale. Sufletele tinere, însetate de adevăr şi măreţie, se vor purifica şi ilumina prin ea. Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”
    Pr.Liviu Brânzaș – Raza din catacombă

    Cuvânt către Neamul Românesc

    Nu ne-a fost dat să vorbim neamului, în special tineretului acestei ţări, de la catedră. Aşa cum nu le-a fost dat nici unuia dintre marii lui dascăli. Toţi, şi Horia, şi Iancu, şi Tudor, şi Eminescu, şi Codreanu, şi Moţa, au vorbit de pe Cruce. Iar câţiva din cei ce au vorbit de la catedră au sfârşit tot pe Cruce: Nae Ionescu, N. C. Paulescu, Simion Mehedinţi, Radu Gyr, Constantin Noica, Mircea Eliade… Toţi au rostit cuvântul iubirii aproapelui ce cuprinde tainic intenţia divină de a salva omul din înşelăciune şi din moartea veşnică.

    Când veţi auzi cuvântul trimis prin această carte de pe Crucea suferinţei acceptată conştient, veţi cunoaşte ce înseamnă să ştii cui slujeşti: lui Dumnezeu sau lui mamona! Veţi înţelege cine este mărturisitorul şi cine înşelătorul, cine iubeşte şi cine urăşte. Veţi cunoaşte că într-adevăr „nu este mai mare dragoste, decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, toţi cei pecetluiţi cu chipul lui Dumnezeu.

    Această vieţuire am deprins-o în Mişcarea Legionară, rânduită să apară în Ţara Românească prin trimisul lui Dumnezeu, Corneliu Zelea Codreanu, când pe pământul ţării fărădelegea se instituise ca putere legală în stat, ignorând şi voinţa poporului şi, mai ales, Biserica lui Hristos.

    „Legionarismul este o adâncă şcoală de formare a caracterelor. De creştere a elitei. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înălţător, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea Şcoala legionară! Un om în care să fie dezvoltate până la maximum toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.”
    „În Mişcarea Legionară rolul de pregătire a tineretului pentru primirea duhului legionar îl au Frăţiile de Cruce.”
    „Frăţiile de Cruce pregătesc în special tineretul şcolar. Este şi natural: şcolarii de azi vor fi conducătorii de mâine. […] Conducătorii de azi sunt şcolarii de ieri.
    Dacă pe când erau şcolari nimeni nu a căutat să le sădească în inimă dragostea neţărmurită şi spiritul de sacrificiu pentru neam şi ţară – şi lipsindu-le, ca urmare, elementul de cea mai mare importanţă tuturor făuritorilor: elanul creator – sunt explicabile cele ce în vremea noastră se petrec.
    Ei, aceşti conducători, sunt produsul educaţiei, în care individul a făcut şcoala egoismului şi a materialismului sfărâmător de neamuri. […] Astăzi, la temelia noii şcoli de viaţă eroică stă puterea sacrificiului şi a frăţietăţii, a comuniunii de gânduri frumoase şi mari.
    Inimi fragede, care bat la fel, se leagă în frăţie, se încheagă şi formează un tot, un singur mănunchi: Frăţia de Cruce.
    Trăind împreună la aceeaşi şcoală, poate la aceeaşi gazdă, mâncând la aceeaşi masă, dormind în aceeaşi cameră, ei îşi cunosc unii altora gândurile, se întreţin, se înţeleg, se ajută frăţeşte, se cenzurează reciproc şi cresc împreună, adăpaţi la fântâna aceloraşi daruri, darurile Duhului nou al vremii – (al iubirii în Hristos, n.a.) – darurile frăţiei de sacrificiu pentru neamul lor, darurile Frăţiei de Cruce!” (Corneliu Zelea Codreanu)
    *
    * *
    Noi, foşti FDC-işti (fraţi de cruce), bătrâni acum, rămaşi ca mărturie a naufragiului de jumătate de veac al bietei noastre ţări, privim cu durere la prăbuşirea tineretului de astăzi în cloaca pervertirii şi promiscuităţii morale, în libertinaj şi anarhie socială, dirijate metodic, sub masca libertăţii şi a drepturilor omului, de mâna ocultă a duşmanilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru.

    În afară de rugăciuni şi sfaturi părinteşti alte puteri nu ne-au rămas. Suferim, aducându-ne aminte de vorba Căpitanului: „Legionarul n-are teamă decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor scoate din luptă!”

    Puterile fizice ne-au părăsit, este adevărat! Dar nu şi cele sufleteşti! Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!!! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă.
    De la ICOANĂ,(n.m. este vorba de Icoana Sf.Arhanghel Mihail) urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău!

    Vei suferi, dar vei învinge! „Căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta de acum a sta alături de Slava Vieţii Viitoare” (Sfântul Apostol Pavel).

    „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, zice Mântuitorul. Lumea cu toate păcatele ei va fi biruită, satana va fi aruncat în „Iezerul de foc”, căci pe Biserica lui Dumnezeu, căreia ca neam îi suntem credincioşi, „porţile iadului nu o vor putea birui!

    Imn pentru Crucea purtată- VIRGIL MAXIM
    * *
    VIRGIL MAXIM
    4 decembrie 1922, in comuna Ciorani-Prahova-19 martie 1997
    A fost întemniţat în 1942, elev fiind şi a rămas în închisoare timp de 22ani. Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcărești, Aiud, Gherla, Aiud – iată parcursul lui Virgil Maxim, în urcușul său duhovnicesc, prin suferință și rugăciune, spre biruință.
    „ Despre el a spus cineva de mare competență că e singurul care ar putea fi patriarhul țării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviințat, mărturisea Parintele Arsenie Papacioc.
    Poet isihast al temnițelor comuniste, spirit profetic al generație sale, ne-a lasat un testament nemuritor-„Nuntașul cerului” – poeme creștine isihaste și „Imn pentru crucea purtată” – considerată printre primele și cele mai desăvârșite cărți de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic și neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă și mulțumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruțiu).

    „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis… Așa rezistam la cele mai îndelungate și mai feroce schingiuiri… Chinurile trupești nu-mi distrugeau rezistența morală… Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”
    VIRGIL MAXIM

    Apreciază

  3. „Poeziile erau cerute prin morse și transmise mai departe. Lumea închisorilor se hrănea cu aceste daruri cerești care țineau nu numai spiritul treaz, dar chiar și trupul căpăta puteri de rezistență în aceste înfricoșătoare încercări. Poeziile, prin însuși conținutul lor, erau rugăciuni ce se rosteau la sfârșitul acatistelor și paracliselor, pe care le făcea fiecare în gând sau cu toții în șoaptă. Au fost hrană spirituală de care puțini întemnițați din întreaga lume au avut parte.” Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată
    „Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereți să vă dea îndurare.”-Virgil Maxim

    Nuntaşul Cerului
    Virgil Maxim

    „Fericiţi cei chemaţi la
    Cina-Nunţii-Mielului.”
    (Apocalipsa 19, 9)

    Mi-am făcut inima alăută
    şi cuvântul arcuş
    să-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta
    – noapte de îndelungă priveghere –
    cântarea mult plăcută…

    Imn şi dulceaţă
    în gura celor vii, nu celor morţi,
    sosiţi din patru Răsărituri ale lumii
    să Te slăvească în Cetatea Ta
    prin cele Patru Porţi…

    Dar,
    vrând să gust şi eu
    din vinul Bucuriei
    în cântul meu
    în ritmul melodiei,
    îmi făuresc Potirul…

    Lucrez cu FOCUL
    să-i lămuresc metalul preţios
    pe care valul lumii – puhoi nesăţios –
    l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…
    Şi-l curăţesc,
    îl şlefuiesc,
    să mi-l desăvârşesc
    La Nunta-Păcii-Veşniciei-Tale
    să nu lipsesc!…
    Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşit
    m-am socotit nevrednic să cutez
    să nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…
    De-aceea, Mire,
    potirul meu e-o floare
    în care-am pus
    un Gând,
    un Cântec,
    un Izvor.

    Un Gând, Credinţa mea în Tine
    Un Cântec, Nădejdea mea
    în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!
    Şi un izvor, din care, bând,
    în Dragoste să fiu nemuritor!…

    De-aceea, Mire,
    mi-e ochiul minţii mele
    Vatră-de-Jăratec!
    Cutezător, Albastră-Înţelepciunea
    am pus-O dinadins
    Berbec-întâi-născut,
    în Rug-încins…

    Tainic s-O jertfesc
    pentru Dorul inimii mele!…
    Ştii, ea mereu
    în nebunia dragostei
    a cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!…

    Acesta este Cântecul meu, Mire!…
    Numai Tu îl ştii!
    Pentru Tine-l cânt,
    în simţire!…
    E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc,
    Unde mâncarea şi băutura
    este Lumină!

    Nuntaşii,
    Bucuria n-o plătesc!…
    Cine are Potirul
    sau ştie să cânte,
    să poftească!
    Să intre la Cină!
    Numai cine are Potirul
    sau… ştie să cânte…

    Apreciază

  4. Ca un cerb…
    Virgil Maxim

    „Cum doreşte un cerb
    izvoarele de apă,
    aşa Te doreşte sufletul meu
    pe Tine, Dumnezeule!…”
    (Psalm 41, 1)

    Ca un cerb însetat de izvoare,
    Te mistui în sufletul meu,
    năzuind spre lumini viitoare
    Te-adulmec prin noapte, mereu…

    Pe urcuşul de stânci colţuroase
    pipăi cu copita subţire,
    bănuiesc şi-alerg după miroase,
    gând-viu, însetat de iubire.

    În poieni sau sub crengi, la răcoare,
    adormind, Te simţeam duios cânt,
    adiind peste toate o boare…
    Dar Te-ascunzi, ca sămânţa-n pământ!…

    Peste buza genunii, în bezne,
    peste culmea cu muchii de-argint,
    prin văzduh, Te-am cătat, ca-ntr-o iesle,
    să Te văd, să Te-aud, să Te simt!…

    Printre tancuri, în joc de sidef,
    Te-am pândit împletit din lumini…
    Dar în fulger Te-ascunzi şi în ev,
    scânteiere prin ochii senini…

    La pârâu, în genunchi, să Te beau,
    să-Ţi aud paşii lini peste undă…
    Nici în ape de Chipu-Ţi nu dau,
    toate apele ştiu să Te-ascundă!…

    Nicăieri nu Te văd, fiindcă toate
    sub eterna-Ţi Mărire le ţii
    mai presus de pliniri şi izvoade,
    eşti Stăpân peste lumi şi vecii…

    Din pământ, ca dorinţa din sânge,
    şi din ape, viaţă împins,
    din văzduh încercând a Te smulge,
    în al Dragostei-Foc Te-am cuprins…

    Eşti în mine ca astrul în rază,
    ori parfumul luminii-n văzduh
    şi ca apa în care lucrează,
    cu puterea-i de foc, Sfântul Duh!…

    Spre Izvorul-iubirii curate
    năzuind, pui-de-cerb-însetat,
    m-am aprins nou luceafăr în noapte
    şi-n urcuş, din izvor, Te-am gustat!…
    Mult-Pătimitorule, Mărturisitor al Cuvântului Intrupat, Virgil Maxim, Fericite Mucenic al lui Hristos, roagă-te AtotBunului Dumnezeu pentru noi păcătoşii!

    Apreciază

  5. “Numai în Casa Tatălui vei găsi bucuria ospăţului adevărat. Mielul junghiat pentru tine pe altarul dragostei, te aşteaptă la masă să vii îmbrăcat în haina virtuţilor. Dar fară sfâşiere, fără părere de rău pentru trecutul petrecut în ignoranţa întunericului şi hotărârea de a nu-l mai agrea, nu te poţi bucura de îndelunga răbdare a iubirii Tatălui, care e dispus să-ţi ierte absolut totul.

    Ce dar mai mare îi poţi oferi lui Dumnezeu, decât fiinţa ta însăşi? Orice danie, în bani, haine sau hrană îşi are valoarea ei, dar nu te reprezintă integral. Lipsind tu, personal, din faţa Lui, din Biserica Lui, din actul comunicării directe cu El în Sfânta Taină a Impărtăşaniei, te afli în postura celor poftiţi la Nunta Fiului de Impărat care n-au venit din pricina treburilor lumeşti, ci şi-au trimis doar scuzele, în postura tânărului bogat care a împlinit toate poruncile, în afară de una: urmarea lui Hristos. Dumnezeu nu are nevoie de banii, hainele sau mâncarea noastră în vistieria Sa, ci de noi, de persoana noastră, fiinţă vie care să se împărtăşească cu bucuria Vieţii Veşnice.

    Dacă n-am fi fost creaţi în acest scop, Hristos ne-ar fi spus când a venit pe pământ: „Oameni buni, să ştiţi că nu aveţi nici o părtăşie cu Cerul, cu Veşnicia, cu Dumnezeu. Aţi fost făcuţi pentru pământ. Beţi, mâncaţi, desfătaţi-vă, că doar cu atât rămâneţi. Murind, nu veţi avea nici satisfacţii, nici plăceri!” Dar nu!
    El a spus clar, sintetizând totul în cuvintele cu care şi-a început propovăduirea: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” şi: „Mă duc să vă pregătesc lăcaş pentru că acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi împreună cu Mine”.

    Nu suntem din lumea aceasta. Suntem fiinţe ale lumii “pe care ochiul pământesc nu a văzut-o şi mintea omenească nu o înţelege”, cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel; pe care noi o vedem şi o înţelegem cu ochiul credinţei şi mintea înduhovnicită”.

    Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată

    Apreciază

  6. O parabolă despre moarte
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    Într-un orășel oarecare trăia un om foarte bogat. Casa lui era mică și părăginită. Bogatul nu voia să clădească o casă nouă, ci toți banii și-i strângea și îi aduna. Dar odată, într-o seară, i-a luat foc casa. A sărit din pat fără să se mai îmbrace, a înhățat în pripă bogăția agonisită și a țâșnit afară. Casa s-a prefăcut în cenușă, dar stăpânului nu i-a părut câtuși de puțin rău. El s-a mutat cu averea sa într-un alt oraș, a clădit o preafrumoasă casă și s-a sălășluit acolo cu bucurie, fără griji.

    Care este noima acestei parabole?

    Orășelul înseamnă această lume, în care oamenii, ca niște musafiri, trăiesc pentru scurtă vreme. Casa mică și veche înseamnă trupul omenesc, casa sufletului. Omul bogat este creștinul înțelept care a auzit, a priceput și a pus în inima sa cuvintele lui Hristos:

    „Ce folos este omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său îl va pierde?”

    Bogăția adunată înseamnă sufletul cel bogat al creștinului înțelept care se străduiește toată viața să trăiască după legea lui Hristos și adună în suflet toate virtuțile, care sunt mai de preț ca aurul, argintul și nestematele. Aurul și argintul duhovnicesc, marea bogăție duhovnicească, sunt credința și nădejdea în Dumnezeu, iubirea către Dumnezeu, rugăciunea, milosârdia, bunătatea, iubirea de pace și iubirea de frați, blândețea și curăția.

    Ce înseamnă focul care a mistuit casa? Înseamnă moartea trupului. Focul iscat fără veste noaptea înseamnă moartea neașteptată a trupului, a cărei zi și a cărei ceas nu le cunoaște nici un muritor. Trezirea omului bogat din somn în vreme ce ardea casa și mutarea într-un oraș mare înseamnă slobozirea sufletului de trup la vremea morții și mutarea în altă lume. Orașul cel mare este veșnica Împărăție a lui Hristos, în care locuiesc îngerii și drepții. Casa cea preafrumoasa din marele oraș înseamnă sălașul fiecărui suflet drept pe lumea cealaltă, în Împărăția cea veșnică și fără de moarte.

    Parabola aceasta este limpede și învățătura ei este minunată. Cine are urechi de auzit, să audă! Și nimeni să nu-și pună cine știe ce nădejdi în această viață, care trece zburând atât de repede, ca norul gonit de vânt. Nimeni să nu se mândrească cu trupul său, fiindcă trupul oricărui om este o casă jalnică pe care moartea o poate face praf în orice clipă. Iar fiecare creștin și fiecare creștină trebuie să se îngrijească necontenit de sufletul lor – de singura bogăție pe care o poate scăpa de moarte și de nimicire.

    Și cine se îngrijește de sufletul său, acela să asculte cuvintele lui Hristos și să împlinească poruncile Lui. Unora ca aceștia Hristos, Cel bun, le ajută necontenit. Și nu-i scapă din ochi, așa cum maica nu își scapă din ochi pruncul aflat în leagăn. Îl hrănește și îl adapă cu Duhul Său cel Sfânt zi și noapte. Și îi dă înger păzitor, ca să-l păzească în toate căile vieții, iar în ceasul morții să îi ia sufletul și să-l ducă în cereasca Împărăție.

    Sfântul Nicolae Velimirovici, Adevărul și bunătatea. Parabole și istorii cu tâlc, Ed. Sophia

    Apreciază

  7. Lepădarea legii lui Dumnezeu a adus războiul peste Europa
    Sf. Nicolae Velimirovici

    „Pace, pace, pace!” strigă conducătorii, iar popoarele lor pier în războaie, căci vorbesc despre pace fără Dumnezeu.

    „Pâine, pâine, pâine!” strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara lui Dumnezeu.

    „Legi, legi, legi!” strigă doctorii în drept și-n dreptate ai Europei, iar popoarele lor strâng fărădelegi cât dealurile, până la nori, în fiecare zi și în fiecare ceas, căci scriu legile lor și nu ale lui Dumnezeu.

    Vai celor ce scriu vicleșug; că „scriind, vicleșug scriu” (Isaia 10, 1) a grăit Dumnezeu prin Isaia Prorocul. Iar prin Prorocul Ieremia a grăit: „în deșert s-a făcut condeiul minciunos la scriitori” (Ieremia 8, 8).

    Pentru vechiul Israil și pentru noua Europă s-au zis aceste cuvinte, căci au trădat numele de popor ales și nu au fost lumină popoarelor, ci întuneric. Noua Europă a spart atât tablele legii date de Moisi, cât și cele ale lui Hristos, a încălcat legea morală a lui Dumnezeu, a scornit mincinoasele „legi naturale” și le-a pus ca un jug greu pe grumazul oamenilor. A proclamat ceea ce este existent ca fiind inexistent, iar ce este inexistent ca existent. Pe singura lege existentă, cea numită de Dumnezeu lege, legea morală, a lepădat-o ca pe-o nelegiuire, sau ca pe-o haină ponosită, iar pe cele ce nu sunt ale lui Dumnezeu, rânduiala vremelnică a lucrurilor și-a întâmplărilor naturale, a numit-o singura și inevitabila lege – ca și cum Dumnezeu ar fi putut da lege firii neînțelegătoare, iar nu omului înțelegător! Dar șarpele cel vechi, care a mințit și pe Eva, i-a înduplecat prin veșnicul Iuda pe cărturarii Europei să scrie minciună cu condeiul lor mincinos!

    Au scris minciuna sub formă de poezie, pentru a preface nevinovăția în vinovăție, curăția în necurăție, și să facă din tineretul botezat al Europei un neam câinesc, lacom și curvar. Au scris minciuna sub formă de romane și nuvele, pentru a orbi ochii Europenilor ca să nu mai vadă Cerul și Duhurile cerești și, astfel, să îndulcească noroiul, pământul și tot ce e în stăpânirea morții, a mormântului și-a viermilor.

    Au scris minciuna ca istorie, o istorie în care au pus mai presus de Dumnezeu puterile oarbe ale naturii, simple unelte în mâinile lui Dumnezeu, și cu ajutorul lor au explicat soarta neamurilor, a triburilor omenești și a întregii omeniri – cu ajutorul uneltelor lui Dumnezeu, nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Și, prin minciună, au slăvit un popor și l-au ponegrit pe altul, după plata primită, întărâtând o generație împotriva alteia, învrăjbind un popor împotriva altuia și pe copii împotriva părinților.

    Au scris minciuna sub formă de filosofie, când un îngâmfat s-a apucat, în pofida puterilor sale mărginite, să încerce să explice cum a fost făcută lumea, cum stă lumea între hotarele sale și ce este omul, care este calea lui și unde-i este sfârșitul – toate acestea i-au ieșit din degete, mințind fără încetare și flecărind fără să pună pază gurii sale. Ca și când Dumnezeu nu ar fi vorbit niciodată înainte de ei! Ca și cum Ziditorul nu ar fi zis și n-ar fi arătat oamenilor toate acestea prin aleșii ce i-au slujit, Drepți și Proroci, iar în cele din urmă prin Fiul Său cel Unul-născut!

    În cele din urmă, au scris minciună despre așa-zisele „legi naturale” și împotriva legilor nescrise ale lui Dumnezeu.

    Au scris minciună, necunoaștere și nedreptate. Și nimeni dintre oameni nu i-a judecat, căci neamurile Europene au slăbit de mult, și nu mai știu să se împotrivească cruzilor și îngâmfaților lor stăpâni. Iar după ce acești stăpâni îngâmfați și cruzi, întunecați ca noaptea și ca mormântul, nesătui de bani și de slavă deșartă, au aruncat pe foc legea morală a lui Dumnezeu, au dat o nouă lege morală, adică:
    – că omul e liber să creadă sau să nu creadă într-un singur Dumnezeu sau în sute de dumnezei;
    – că fiecare e liber să se închine idolilor de argint, de aur, de lemn și de hârtie;
    – că cel ce batjocorește numele Domnului nu va fi judecat, dar cel ce batjocorește un paznic de stradă va fi judecat;
    – că fiii trebuie să lepede credința părinților ca pe-o înșelare, nu trebuie să îi asculte și să-i cinstească, ci să se despartă cât mai grabnic de ei;
    – că Duminica nu este nicidecum o sărbătoare, ci o zi ca oricare alta, și că în acea zi omul trebuie să-și odihnească și să-și hrănească trupul său mai bine ca în celelalte zile. Că e îngăduit a ucide pe oricine stă împotriva intereselor tale personale, profesionale sau naționale;
    – că curvia și preacurvia sunt totuna cu căsătoria;
    – că hoția e un lucru relativ, care depinde de context;
    – că jurământul strâmb este necesar pentru binele indivizilor și al societății.

    Iată, fraților, pentru ce a trebuit să vină marele război mondial. Ziditorul cel batjocorit a cutremurat pământul cu un război ca să scuture noroiul de pe sufletele europenilor.
    Vor simți ei oare durerea acestui cutremur, vor înțelege oare pentru ce au fost loviți cu războiul care tocmai s-a încheiat? Își vor veni oare în fire, vor lepăda oare prosteștile și nedreptele lor legi și se vor întoarce la veșnica lege morală a lui Dumnezeu? Îi vor mai lăsa oare pe mincinoșii lor cărturari să scrie mai departe minciuni cu condeiul lor mincinos, ca să întunece lumina lui Dumnezeu în sufletele oamenilor lui Dumnezeu? Vor face oare acestea, sau nu?
    De aceasta depinde fericirea sau nefericirea, izbăvirea sau nimicirea Europei viitoare.

    Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2009

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s