Călăii se duc în iadul chinurilor veşnice; Sfinţii Mucenici sunt chemaţi de Dumnezeu în locul fericirii veşnice. Alege, iubite cetitorule

Pe 8/21 martie, ţarul Nicolae este arestat împreună cu familia, impunându-i-se domiciliu forţat la Ţarskoe Selo, reşedinţa de vară a ţarilor. De aici, membrii familiei imperiale sunt deportaţi la Tobolsk, o localitate foarte izolată din nesfârşita Siberie unde sunt forţaţi să locuiască într-o clădire insalubră. După revoluţia din octombrie 1917, au fost duşi la Ekaterinburg, aceasta fiind ultima lor reşedinţă, înainte de a fi împuşcaţi, lucru întâmplat în ineluctabila noapte de 16-17 iulie 1918.

Bolşevicii, conduşi de Lenin, au alcătuit un plan mişelesc de asasinare a ţarului şi a întregii sale familii. Faptele s-au desfăşurat atât de repede, încât ai impresia că au fost decupate dintr-un film absurd. Plutonul de execuţie era condus de Iacov Iurovski. La semnalul stabilit, intră echipa călăilor. Faţă în faţă cu împăratul stă Iurovski, care citeşte mişeleasca sentinţă. Rostind ultimul cuvânt, înşfacă arma din buzunar şi trage drept în faţa neajutoratului ţar. Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe. Se continuă măcelul, se mai trag câteva focuri, chiar şi atunci când toţi sunt căzuţi la podea. Alexei, cel care trebuia să asigure continuitatea dinastiei, zăcea ciuruit de gloanţe. Ca să fie sigur că nu mai trăieşte, Iurovski se apropie şi trage încă trei cartușe care-i sfredelesc pieptu-i regal. La finalul abominabilului masacru s-a auzit rostindu-se: „Acum sunt morţi cu toţii!”.

O noapte dramatică şi neuitată, căci fiorul morţii a lovit înspăimântător. Au fost ucişi: ţarul Nicolae al II-lea, ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii, cele patru prinţese: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani) şi ţareviciul Alexei (14 ani), iar împreună cu dânşii au mai fost nimiciţi patru dintre însoțitorii familiei regale.

După ce i-au omorât, ucigaşii au încărcat victimele în maşină şi le-au scos din oraş. Ajungând în mijlocul pădurii în care se afla o mină în formă de fântână, numită „groapa Ganina”, au incinerat trupurile, iar ceea ce focul nu a putut mistui a fost stropit cu acid sulfuric şi apoi îngropat. Au pus pământ în groapă, după care au aşternut câteva vreascuri şi, cu o maşină militară, au tasat pământul pentru a nu se mai cunoaşte locul care a primit în măruntaiele sale atâtea trupuri nevinovate, prin venele cărora curgea sânge împărătesc.

Este interesant de amintit faptul că, tocmai în acel an, Biserica Ortodoxă Rusă a instituit Sărbătoarea Sfinţilor Ruşi, gramată pe care ţarul o salutase cu multă recunoştinţă şi pietate. Nu avea de unde să ştie că el însuşi, alături de cei dragi ai familiei sale, vor fi cinstiţi odată cu mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu plămădiţi pe pământ rusesc.

Trupurile familiei împărăteşti au zăcut în uitare şi ignoranţă până în iulie 1991, când s-a aprobat exhumarea lor pentru începerea procesului de identificare a relicvelor, care a durat până în 1994. La 17 iulie 1998, la exact 80 de ani de la masacru, rămăşiţele pământeşti ale Romanovilor au fost înmormântate în cadrul unei impresionante ceremonii religioase la Catedrala Petro-Pavlovsk din Sankt Petersburg, cripta casei regale ruseşti, la care participaseră: arhierei, preoți, călugări și o mare de credincioși. Cu prilejul ceremoniei a fost purtată în chip solemn o icoană pictată a familiei Romanivilor, familie care a suferit moarte martirică. Potrivit unui ziar central, Русский Вестник, Mesagerul rus, în timpul procesiunii, pe chipurile martirilor înfățișați pe icoană au apărut pete sângerii. Sub privirile miilor de pelerini, culorile deveneau mai pronunţate, iar icoana împrăștia miros de bună mireasmă.

La data de 4 august 2000, ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia sa au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind trecuţi în calendar drept cuvioşi supuşi pătimirii. ,,Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi’’, a spus psalmistul, căci Sfinții, prin viața și Credința lor l-au arătat lumii pe Dumnezeu, iar în cazul de față Sfânta Ortodoxie a fost mărturisită sub amenințarea gloanțelor. Cât adevăr cuprinde psalmistul în a sa cugetare! Deși strivită, legată în lanțuri, spionată, ciuntită, trădată și părăsită, Biserica Ortodoxă din Rusia a supraviețuit – căci capul ei nevăzut, Hristos Dumnezeu – nu a contenit să vegheze asupra ei.

Text selectat şi îngrijit de Doamna Doctor Gabriela Naghi

7 gânduri despre „Călăii se duc în iadul chinurilor veşnice; Sfinţii Mucenici sunt chemaţi de Dumnezeu în locul fericirii veşnice. Alege, iubite cetitorule”

  1. De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânța pe pământ, a „dumnezeilor” după har

    Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ținta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte.
    Deşi înzestrați cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertății noastre.
    Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin Cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi Harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezați, totuşi mai avem trebuință şi de al doilea Botez, al pocăinței, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.

    Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
    Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului (Timiotei 2, 26); stăm de bună credință că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutății, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii.
    Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiți de ei, care le-ar face toate câte-i învață dracii – dacă ar fi după ei. De aceea zice Înțeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).
    Zice un Sfânt Părinte: „Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască”. Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlți sau „pământ şi cenuşă” (Facere 18, 27), aurul smereniei – dulama lui Dumnezeu.
    Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viața aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte față de lume, care-i smerenia deplină şi condiția de căpetenie a rugăciunii neîncetate.
    Dacă mintea se va afla iubind o momeală străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi care aşteptau ascunşi afară.
    Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei.

    De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minții, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undița iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înțelepciunea veacului acestuia (1 Corinteni 1, 20), care pe mulți i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puțini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (2 Petru 1, 20), încât în zilele noastre se văd mulți călători la iad cu Scriptura în mână. Toți cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.
    Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină fie spre pierzare, fie spre mântuire.
    Este şi o „ispită a mântuirii” în care au căzut mulți înşelați, zicând că-s mântuiți, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfințeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mințile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfințenia, misiunea, mucenicia şi celelate năluci ale minții înşelate.

    Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziți nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (2 Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necurați la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândețe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei 7, 14) şi cu chinuri ce duce la Împărăție, umblă după „plăceri duhovniceşti”.
    Iată-l cu momeala pe gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi îi va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
    Iubind cele rele, pe firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga, relele. Când însă vede că nu poate amăgi pe om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulțimea credinței în Dumnezeu şi a iubirii virtuții, şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezea la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părere mare despre sine, precum că pe „el” îl trezesc „îngerii” la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să fumeze, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere şi nu-i păcat.
    Pe unul l-a săgetat arătându-se în chipul lui „Hristos” şi spunându-i: „Pentru dumneata mai răsare soarele!”. Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e fiul omului din Scriptură şi dreptul judecător, care va despărți oile de capre şi va întemeia Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. (De fapt era sfârşitul judecății sale, pe care o vedea, nu la sine, ci în afară, la toată lumea.) De fiecare dată când îl zorea credința aceasta trecea, după câte o ispravă, şi pe la casa de nebuni.

    De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânța pe pământ, a „dumnezeilor” după har.

    O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete

    Apreciază

  2. Arhiepiscopia greaca a Canadei prin pseudo episcopul Sotirios anunta masuri drastice pt preotii care nu vor respecta directivele guvernantilor in ceea ce priveste Sf Impartasanie

    Apreciază

  3. Sufletul meschin este mama lipsei de răbdare
    Sfântul Iosif Isihastul

    Iată, iarăşi vin smerit, ca un părinte, să-ți trezesc prin cuvinte voința cea bună. Scoală-te, fiul meu, din somnul nepăsării. Ascultă-mă şi nu mai dormi. Trezeşte-te şi alungă de la tine somnolența nepurtării de grijă.
    Pune-ți din nou armura şi stai cu curaj împotriva duşmanilor tăi.
    Luptă-te cu răbdare. Nu întoarce spatele. Luptă-te piept la piept.
    Este mai de folos pentru noi să cădem în luptă decât să fim biruiți.

    O, minune a minunilor! Cei din lume pentru a pescui doi peştişori se luptă câteodată o noapte întreagă. După aceea îi mănâncă sau îi vând şi merg mai departe. Nu speră mai mult de la meseria lor. Îşi termină viața chinuindu-se cu această meserie o viață întreagă. Noi, care ne plângem tot timpul, suntem vrednici de tot disprețul pentru multa noastră neştiință. Hristos ne hrăneşte în dar şi ne răsplăteşte însutit. Lucrăm o zi şi ne plăteşte ca pentru o sută.
    Apoi veşnic ne vom bucura şi ne vom veseli întru Împărăția Lui.
    Să fim împreună cu Maica Domnului ca fii adevărați ai Săi! Asemenea îngerilor în lumina nesfârşită şi în bucuria de negrăit!

    Dar pentru că, nesimțitori ce suntem, nu vedem micul câştig trecător, cei doi peştişori sau orice altceva trecător, ne pierdem răbdarea. Dacă ne-am fi născut sclavi, am fi primit şi bătăi şi lovituri în fiecare zi. Acum nu putem îndura nici un cuvânt mai greu venit din partea vreunui frate slab.
    O, neînțelepți şi netăiați împrejur la inimă! La cea mai mica ispită ne lepădăm. Preferăm despărțirea veşnică de Hristos şi unire vesnică cu Satana decât să îndurăm cu smerenie încercarea unei singure clipe!

    Ce altceva este ceea ce îmi spui, iubit suflet, în ceasul căderii tale sufleteşti? Că vei gasi un mod de a te omorî, de a-ți sfârşi viața. O, orbire şi moarte sufletească! Te vei omori, sau te vei uni pentru veşnicie cu diavolul?
    Vei sfârşi cu viața, sau vei coborî pentru totdeauna în iad? Şi nu te temi, suflete mic, de osânda cea veşnică, de despărțirea de dulcele Iisus, de Viața şi de Lumina?

    O, cât Se întristează Stapânul Hristos, cât Se amărăşte Mirele sufletelor când, pentru cea mai mică ispită, punem pe capul deznădăjduirii noastre cununa de spini! Numai ce L-am numit Mire – la slujba de călugărie – şi-I cerem deja divorțul! Nu este această fiere a lepădării amestecată cu oțetul amar al lipsei de răbdare?

    Să luam aminte, fiica mea, că în felul acesta întristăm foarte mult pe preadulcele Iisus şi aducem bucurie diavolului răuvoitor. O, cine-mi va da izvor de lacrimi şi doliu fără de mângâiere, să plâng zi şi noapte pentru frații mei cei slabi la suflet! Mă rog, fiica mea, să te ridici şi să fii mult mai atentă de acum înainte, să nu ți se mai întâmple o astfel de ispită, nici ție nici vreunei alte surori.

    Luați aminte, fiice ale lui Hristos, deoarece acestea se întâmplă tuturor. Nu vă invârtoşați la suflet.
    Să aveți răbdare şi dragoste deplină față de maica stareță pentru că rugăciunea ei să vă acopere în vreme de ispită. Acolo unde există învârtoşare este şi mândrie, este şi neascultare şi scandal. Acolo unde este ascultare este şi smerenie, acolo sălăşluieşte Dumnezeu.

    Spun Sfinții Părinți: “înaintea căderii merge mândria, iar înaintea harului merge smerenia. Iar sufletul meschin este mama lipsei de răbdare”.

    Ai văzut om şi mai ales monah fără de răbdare? Este ca opaițul fără untdelemn, a cărui flacără se stinge foarte repede.

    Din micimea sufletească se nasc multe: cârtirea, neauzirea, neruşinarea, hula, necunoaşterea şi multe altele. Iar mândria şi deznădejdea sunt surori bune una cu cealaltă, din care se nasc mii de fii, contribuind cu toții la pierderea sufletului.

    Îndepărtarea tuturor relelor, pentru noi, este smerenia şi ascultarea desăvârşită.

    Deci îngrijeste-te, fiica mea, de fericita ascultare. Supune-te întru totul. Pentru că acum, când duşmanul a învățat că eşti uşor de biruit, se va duce un pic la plimbare şi iarăşi se va întoarce. Să nu te găsească fără purtare de grijă şi să te dea iarăşi peste cap. Pregăteşte-te. Şi atunci când va veni fă-l să înțeleagă că ai drept paznic puterea lui Hristos şi rugăciunea tuturor.

    Nu te obişnui să cazi uşor, pentru că la fiecare cădere se dărâmă şi mai mult cetatea sufletului, şi intrarea duşmanului devine din ce în ce mai uşoară, până când cel învins va fi făcut în întregime captiv.

    Adu-ți aminte ce-ți scriam când te-ai dus la mânăstire. Că ceea ce îmi spuneai atunci trebuia să mi le spui după patru ani şi că aşa cum vedeai atunci pe surorile de mânăstire aşa să le vezi şi acum. Dacă te vei uita în primele scrisori vei găsi acolo toate acestea. Acum îți spun din nou: fii atentă. Ai grijă ca eşti încă la început şi încă mai poți pune început. Dar dacă acuma nu te sileşti, va veni timpul când, şi să vrei, nu vei mai putea să faci ceea ce acum treci cu vederea.

    Pune-ți tu obolul tău, ca să pună şi Dumnezeu mulțimea de talanți. Aruncă-te la pământ.
    Fa-te țărână ca să calce toți peste tine. Zdrobeşte-ți inima şi plângi cu durere in suflet ca să I se facă lui Dumnezeu milă de tine. Plâng şi eu în fiecare zi, dar Hristos cere şi lacrimile tale.

    Scoală-te şi aruncă de la tine descurajarea. Alungă vrăjmaşul ca să te înveți să-l biruieşti cu puterea Domnului. Biruința este răbdarea, biruința este smerenia, biruința este ascultarea.

    Sa ştii urmatoarele: dintotdeauna vrăjmaşul luptă cu mult meşteşug împotriva celor ce se nevoiesc.
    Dacă dupa ce îi luptă în multe chipuri, nu reuşeşte să-l biruie, aduce asupra lui boli pentru toată viața. Adeseori îl doare tot trupul şi omul devine tot o rană şi un vaiet continuu. Atunci însă este aproape sfârşitul şi odihna“.

    Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină

    Apreciază

  4. Să fie blagoslovit cuvântul Sfinției Voastre, Cinstite Părinte Vasile!
    “ Fă-te țărână ca să calce toți peste tine“ne sfatuieşte cu dragoste, Sf.Iosif Isihastul.
    Este cel mai prețios talant, care dacă îl câştigăm , am câştigat raiul.

    Când găsesc un frunos cuvânt pentru sporire duhovnicească, în nevrednicia mea, încerc să îl împărtăşesc şi fraților mei întru Hristos, care au mare evlavie față de Cuviosul Părinte Arsenie, măcar din când în când.

    Cer iertare celor pe care învățătura Cuviosului Părinte Arsenie Boca îi tulbură.
    Blagosloviți şi iertați!

    Apreciază

    1. Domnul si Maica Domnului sa ne ierte si sa ne binecuvanteze pe toti..
      Cu vreo 46 de ani in urma l-am avut ca Profesor si Duhovnic la Curtea de Arges pe Parintele Arhimandrit Dosoftei Florea. Nu mai stiu in care an a trecut la Domnul si a fost inmormantat la Sfanta Manastire Viforata. A lasat sa i se scrie pe Crucea de la capatai aceste cuvinte: ,,Lasati-i pe toti sa calce pe mormantul meu, ca si eu am calcat Poruncile lui Dumnezeu”. Dumnezeu Milostivul sa-l ierte.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s