Fenomenul Pitești și Reeducarea Covid

Este halucinant cât de repede au renunțat oamenii, fără mari împotriviri, la libertatea lor. Noua boală servește ca pretext pentru instituirea unei dictaturi globale. Nu este teoria conspirației, este realitate. Dovezile sunt la îndemâna oricărei minți care vrea să gândească singură. (Potrivit unui raport recent al Centrului american de Prevenire și Control al Bolilor – CDC, în scenariul cel mai probabil, rata mortalității la COVID-19 este de 0,26%. O evaluare care confirmă rezultatele unui studiu realizat de Stanford University.) Tendința instituirii unei dictaturi „infecțioase” este, cum am spus, globală. Există însă diferențe de la țară la țară.

Poporului român pare să i se fi rezervat varianta „hard”.Am fost preveniți. Noul val de isterie, deasupra căruia este fluturată creșterea numărului de infectări, dar este discret trecut sub tăcere numărul mic de decese, plus apelul patetic, repetat două zile la rând de președintele Iohannis, ca toate forțele politice să se unească (inclusiv scârbavnicul PSD) pentru a apăra țara de pandemie, trebuiau să ne pună în gardă. (În Statele Unite, unde se petrece un fenomen asemănător – crește numărul de infecții, dar numărul de decese rămâne mic – CDC se pregătește să anunțe ieșirea din epidemie.)

În aceste zile, în Parlament, se votează o lege criminală. Liberticidă. O lege care transformă România într-un sinistru poligon de încercare, fără precedent în lumea civilizată. Parlamentul României, garantul democrației, votează cu toate mâinile și cu entuziasm stahanovist legea prin care un popor întreg este băgat la pușcărie. Fără speranță de scăpare. Nu doar COVID-ul, ci orice altă infecție ne va zăvorî de acum înainte, pentru orice strănut, după cum stabilește Polituburo-ul în halate albe, încheiate prost, de sub care se vede uniforma de caraliu. Orice persoană devine „suspectă” și poate fi închisă/internată după placul puterii. Bunurile, deoarece riscă să fie contaminate, îi sunt confiscate „suspectului”, care nu știe când și dacă le va mai revedea.

Marți, președintele Colegiului Medicilor din România, făcea la Radio România Actualități o declarație de neimaginat nici măcar în China ori în republicile bananiere: „Suntem în război”, a zis Gheorghe Borcean. „Și, în război, ordinele autorităților se respectă ad litteram! Nu că am dori să punem pumnul în gură cuiva, dar colegii noștri medici trebuie să se abțină de la a exprima opinii care contravin părerii comune.” Pluralismul științific tocmai a fost scos în afara legii cu un mârâit de buldog încolțoșat. Dictatura medicală a fost proclamată oficial.

Trebuie că există un blestem în gena poporului român, de este sortit să fie cobai în tot felul de experimente funeste, unice în istorie: Decembrie 1989 și mineriadele – mai recent, ori Fenomenul Pitești – cu câteva decenii în urmă. Situația de acum din România începe să semene tot mai frapant cu tortura psihică din beciurile Piteștiului. Ca și ea, tirania COVID urmărește distrugerea psihică a individului, transformarea sa într-o pastă amorfă și fără personalitate, din care să fie modelat „Omul Nou”, caracterizat printr-o supușenie entuziastă față de Noua Ordine. Acum, ca și atunci, principala unealtă de „Reeducare” este Teroarea. Omul COVID, la fel ca Omul Pitești, este în general dispus să renunțe la orice fel de drepturi pentru a scăpa cu viață. Orice viață, chiar și una de vierme. Supraviețuirea, sub-viețuirea sunt preferabile morții.

Noii torționari, care joacă astăzi rolurile mardeiașilor lui Țurcanu, au fost la început doctorii-politruci care, în loc să trateze și să vindece, stau toată ziua la televizor și țin discursuri propagandistice, astenizând și îngrozind populația. Însă rândurile torționarilor se îngroașă de la o zi la alta. În linia a doua, ascunsă sub poalele halatelor albe, dar tocmai de acea mai gălăgioasă și mai agresivă, stă Presa Reeducată. Citând cu emfază din „Teoria COVID-ului – Cursul Scurt”. Fără să judece. Sau judecând și acceptând minciuna. Împărțită în două: inepți și ticăloși.

La fel ca la Pitești, „Reeducații” devin „Torționari” la rândul lor, față de cei din jur. Își îndoctrinează, își ceartă și își sperie familia și prietenii. Reînvie  gresivitatea domestică din vremea FSN și a minerilor, când se destrămau familii din cauza nepotrivirii politice. La fel ca la Pitești, sentimentul de vinovăție este generalizat. Ești suspect de COVID, posibil purtător al bolii mortale. Ești o armă letală la tâmpla aproapelui. Fii deci smerit, supus, privește în țărână și așteaptă verdictul specialiștilor pentru a afla dacă meriți să trăiești în societate! Atenție, însă, favorul este temporar. Mâine virusul se poate instala și în tine! Să mergi la biserică sau la cârciumă, ba chiar și să ieși din casă, a devenit un privilegiu. „Vrei să mori? N-ai decât, dar nu-i omorî și pe alții!” Aceasta este mantra cu care ți se închide gura și iala. Din străfundurile memoriei reapare acel sentiment difuz de neliniște când erai oprit de miliție pe stradă, în timpul lui Ceaușescu, și te așteptai să îți găsească ceva în neregulă: lipsă grupă sanguină în buletin, nu locuiești în zonă, ai plete, porți blugi. „Ai făcut tu ceva”, îți dădea de înțeles organul vigilent, lovindu-și rău-prevestitor pulanul de vipușcă.

În faza finală, „Reeducatul” renunță la orice ideal propriu, la credințele, convingerile și pasiunile sale, la viața sa. Se dezice de sine, de toți cei apropiați și de Dumnezeu. Sfârșește prin a-și accepta Torționarul, a avea nevoie de el, a-l idolatriza, oricât de imbecil și abject este.

„A câștigat bătălia cu el însuși: îl iubește pe Fratele cel Mare.”

Adrian Pătruşcă

Caterisirile nedrepte

Acesta articol l-am publicat în 5 mai 2017. Am o mulţumire sufletească pentru că Bunul Dumnezeu m-a îmboldit să fiu de partea adevărului şi să constat acum, după trei ani şi mai bine, că dragii mei Părinţi nepomenitori îşi continuă slujirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre binele şi mântuirea fiilor Bisericii noastre. Mărturisesc un lucru pe care puţini îl ştiu: eu, nevrednic slujitor al Domnului Iisus Hristos, nu sunt caterisit. N-am avut parte de această onoare, pentru că la data sinodului tâlhăresc din 2016 eram pensionar şi slujitor la Mănăstirea Bălan, din judeţul Sălaj. Nu înţeleg nici până acum de ce nu m-au ,,caterisit’’ şi,  desigur, nu voi cere această onoare. Dumnezeu m-a privilegiat să am o familie, o casă şi o pensie, ştiind că nu aş fi în stare să trec prin încercările prin care au trecut ceilalţi Părinţi, cei care duc greul în lupta cea bună pentru Sfânta Credinţă Ortodoxă.

În aceşti trei ani trecuţi, am slujit cu dragoste şi bucurie cu Părinţii ,,caterisiţi’’, socotindu-i mult mai presus de mine, fără umbră de îndoială. I-am apărat prin scrisul şi după puterile mele, atunci când au fost supuşi silniciilor ecumeniştilor. Mă refer, în primul rând, la Părintele Ioan Ungureanu din Schit Orăşeni, cel care ne uimeşte pe toţi prin tăria cu care se opune lui Savu Teofan şi şleahtei lui.

Nici dacă vreunul din Părinţi nepomenitori, prin absurd, ar recunoaşte caterisirea sa ca fiind validă, nu aş înceta să-l socotesc ca Părinte al meu, vrednic de cinstire şi pomenire.

În ultima vreme, am publicat câteva articole cu care am mâhnit pe Părinţi şi pe fraţi. Îi rog să mă ierte şi să se gândească că, la cei aproape 70 de ani, nu am capacitătăţile din tinereţe, cum le au Sfinţiile Lor. Mă făgăduiesc să le fiu supus şi le cer să se roage pentru mine, nevrednicul de numele Mântuitorului Hristos,

Presbiter Ioviţa Vasile

Caterisirea unui cleric este o pedeapsă grea, rânduită de Sfânta Biserică pentru fapte de gravitate deosebită, cum ar fi erezia, schisma, apostazia, desfrânarea, sperjurul, etc. Cel caterisit pierde dreptul de a sluji şi este trecut, pe bună dreptate, în rândul mirenilor.

Nu de puţine ori, caterisirea a fost pronunţată pe nedrept, din raţiuni diferite, cum vom vedea în continuare.

Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului a fost caterisit de papa Nicolae şi excomunicat de papa Adrian al II-lea, deşi n-aveau acest drept. Motivul: în anul 861 s-a ţinut la Constantinopol un Sinod care la recunoscut pe Sfântul Fotie drept Patriarh legitim, în disputa sa cu Ignatie.Trimişii papali au recunoscut la rându-le legitimitatea Sfântului, fapt pentru care, după ce s-au întors la Roma au fost şi ei caterisiţi pe nedrept. Trebuie să spunem că Sfântul Fotie a fost un mare apărător al Ortodoxiei, de aceea l-a şi destituit pe papa Nicolae, de data aceasta în mod justificat.

Caterisirea nedreaptă nu l-a împiedicat pe Sfântul Fotie să trăiască în sfinţenie şi să-şi continue slujirea arhierească la care a fost chemat. Aţi auzit cumva ca cei doi papi, Nicolae şi Adrian, să fie număraţi în rândul Sfinţilor? Cred că nu.

În secolul al XVIII-lea Antim Ivireanul a fost înlăturat din tronul arhieresc şi întemniţat de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru atitudinea lui antiotomană şi pentru că era un mare apărător al poporului pe care îl păstorea. Patriarhul Ecumenic de Constantinopol s-a aliniat comandamentelor vremii şi l-a caterisit. Condamnat la exil pe viaţă, trebuia să ajungă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dar pe drum a fost ucis de cei care-l escortau, devenind astfel Sfânt Mucenic. După o vreme, Patriarhia Ecumenică i-a ridicat caterisirea. A fost un gest reparator care însă ne arată nedreptatea ce i s-a făcut. În anul 1992 a fost proslăvit în rândul Sfinţilor.

Prin sentinţa nr. 9 din 6 octombrie 1984, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost caterisit de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, nu pentru că ar fi avut vreo vină, ci pentru că aşa a ordonat securitatea ceauşistă a vremii. Se întâmpla după ce Părintele ispăşise pe nedrept 21 de ani în temniţele comuniste. Neavând vreo vină, i s-au inventat mai multe, care i s-au pus în sarcină. Citindu-le, rămâi stupefiat de absurdul acuzaţiilor. A urmat exilul forţat în Statele Unite. Părintele a ignorant caterisirea nedreaptă şi a continuat să slujească ca adevărat preot al lui Hristos şi să-şi trăiască viaţa în sfinţnie.

În anii din urmă ai comunismului, mulţi din preoţii noştri vrednici au emigrat în S.U.A. Toţi, fără excepţie, au fost caterisiţi din porunca securităţii, căci ierarhii noştri n-au găsit puterea de a se împotrivi unui regim criminal. Dimpotrivă, alcătuiau un cor care nu înceta să ridice osanale puternicilor zilei, ca după 1989 să înfiereze cu prefăcută indignare regimul pe care l-au slujit cu devotament.

A venit vremea adunării tâlhăreşti din Creta. Se ştia dinainte că va fi o întrunire de ierarhi ordonată de cei din afara Bisericii. Ce trebuia să ,,hotărască’’ pretinsul sinod a fost stabilit cu multă vreme înainte, şi nu de către ierarhii noştri. Ei au fost nişte docili executanţi. O seamă de vrednici slujitori ai Sfintelor altare s-au disociat de ierarhii prezenţi în Creta şi, urmând calea Sfintelor Canoane, au interupt pomenirea ierarhilor eretici şi trădători. Urmările nu au întârziat. Până în prezent şase dintre preoţi au fost caterisiţi pentru că şi-au ridicat glasurile întru apărarea Dreptei Credinţe, aşa cum au jurat înainte de a fi hirotoniţi. Alţii au fost dojeniţi sau opriţi de la slujire, cu intenţia vădită de intimidare. Monahii şi monahiile care n-au primit să-L trădeze pe Hristos sunt batjocoriţi şi alungaţi din Sfintele Mănăstiri, aşa încât putem spune că ne aflăm în plină prigoană.

Vrednici sunt! Vrednici sunt să-şi continue slujirea, fiecare după chemarea cu care a fost chemat, şi în niciun caz să nu se supună unor abuzuri evidente, căci pentru ierarhii români ereticii ecumenişti sunt la mare preţ, în vreme ce preoţii şi monahii vrednici sunt înlăturaţi. Sunt memorabile cuvintele unui adevărat arhiereu al lui Hristos spuse unui preot ,,caterisit’’: de-abia acum eşti adevărat preot al lui Hristos; cei caterisiţi sunt ei, cei căzuţi în erezie.

Doamne, ajută!

Preot Ioviţa Vasile

Staţi împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Predică la Duminica a 5-a după Pogorârea Sfântului Duh

De când au căzut din slava cerească, demonii şi căpetenia lor nu fac altceva decât să caute zădărnicirea mântuirii tuturor oamenilor. Prin urmare, orice om trăitor pe pământul acesta este asaltat de aceste puteri ale întunericului. Dacă le ignoră, ori nu are ştiinţa luptei cu demonii, omul le cade victimă ceea ce înseamnă o biruinţă a porţilor iadului. Dumnezeu însă nu ne lasă în neştiinţă şi, pentru că El voieşte ca toţi oameni să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), ne dă  putere şi ştiinţă şi ajutor în războiul cel nevăzut pe care suntem datori a-l purta până la sfârşitul vieţii noastre. Aşa bunăoară, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îngăduit a fi ispitit în trei rânduri în pustie de diavolul pentru învăţarea noastră. De aceea a şi rânduit Preabunul Dumnezeu ca descrierea acestei ispitiri să fie aşezată în paginile Scripturilor Sfinte, ca să o putem citi oricând şi să înţelegem cum ne putem face şi noi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, biruitori în multele ispite ce ne vin de la cel rău. Pentru învăţarea noastră a scris Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei despre vindecarea unui tânăr în care intraseră duhul necurat şi care îl chinuiau cumplit, aruncându-l adesea în  foc şi adesea în apă (Matei 17, 15). Mântuitorul a certat demonul iar copilul s-a vindecat îndată. Răspunzând nedumeririi Sfinţilor Apostoli i-a învăţat, şi ne învaţă şi pe noi, că ,,acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (Matei 17, 21). Pentru binele femeii cananeence şi a fiicei ei Domnul Iisus Hristos a scos şi alungat demonul, iar pentru învăţarea noastră a rânduit Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu să aşeze descrierea acestei minuni Dumnezeieşti în paginile Noului Testament, pentru ca şi noi să credem că Iisus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să avem în numele Lui (cf. Ioan 20, 31).

Pentru binele şi învăţarea lumii întregi a trecut Mântuitorul prin ţinutul Gadarenilor. Ca oriunde în lume, şi aici era de mare trebuinţă să fie prezent Fiul Lui Dumnezeu, pentru că demonii cei cumpliţi se înstăpâniseră în doi din locuitorii acelui ţinut. Aceştia, desigur, fuseseră oameni întergi la minte, până când demonii au intrat în ei şi i-au adus în acea stare teribilă de neoameni, cu manifestări violente ,,încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea’’ (Matei 8, 28). Imediat ce S-a apropiat de acei oameni, demonii s-au înfricoşat şi au început să strige: ,,Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?’’ (Matei 8, 29). Înţelegem din aceste cuvinte chinul cel mare pricinuit de prezenţa Mântuitorului în acel loc. Dar de ce înainte de vreme? Pentru că diavolul şi toţi demonii săi ştiu prea bine că vor fi aruncaţi în adâncimile iadului pentru veşnicie atunci când Domnul Iisus va veni pe pământ a doua oară pentru judecata ce mare. Chinul de-acum le aduce aminte de chinul cel veşnic ceea ce-i face să se cutremure! Dar aţi văzut că demonii Îl mărturisesc pe Domnul Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu, spre deosebire de mulţi alţi oameni care Îi tăgăduiesc existenţa, sau Îl socotesc a fi un om ca oricare altul. Nu trebuie să primim mărturia demonilor, chiar când spun adevărul. N-avem nevoie de marturia demonilor pentru a crede în Dumnezeirea Mântuitorului. Avem Descoperirea Dumnezeiască cea vrednică de toată crezarea, avem Sfânta Învăţătură a Bisericii noastre care ne dă tot adevărul necesar mântuirii noastre. Aşa ne-a lăsat scris şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Dar Hristos, arătând că pe omul virtuos tirania pântecelui nu-l poate sili să facă ceva din cele ce nu se cuvin, stă flămând şi nu ascultă de porunca diavolului, învăţându-ne ca în nimic să nu ascultăm pe diavol. Pentru că primul om, prin ascultarea de diavol, a păcătuit faţă de Dumnezeu şi a călcat legea, Hristos te învaţă cu prisosinţă să nu asculţi de diavol nicin când îţi porunceşte să faci o faptă care nu este călcare de poruncă. Dar pentru ced vorbesc  de călcare de lege? Chiar de ţi-ar spune demonii să faci ceva folositor, nu le da ascultare! De pildă Hristos a închis gura acelor demoni care-L predicau Fiu al Lui Dumnezeu. Pavel iarăşi la fel a certat pe demonii care strigau, deşi spusele lor erau cuvinte de folos; ci, mustrându-i cumplit şi oprind viclenia lor, i-a alungat, cu toate că predicau învăţături mântuitoare, închizându-le gurile şi poruncindu-le să tacă’’ (Omilia  XIII, II, în vol. Omilii la Matei, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.156).

Demonii, de cele mai multe ori, vin în vieţile noastre în chip nevăzut, de aceea sunt numiţi în rugăciunile Bisericii, vrăjmaşi nevăzuţi. Dar dacă ei sunt nevăzuţi, nu acelaşi lucru îl spunem despre răul pa care ei îl pricinuiesc pretutindeni în lume. Oriunde vedem sau auzim că se întâmplă o nenorocire, un eveniment nedorit, o faptă păcătoasă, putem fi siguri că acolo este mâna cea rea a diavolului. Demonii îşi manifestă răutatea numai în lăuntrul hotarelor puse de Dumnezeu. Dincolo de acestea, sunt neputincioşi. De aceea au şi fost asemuiţi unor câini turbaţi care pot face răul numai atât cât le îngăduie lanţul cu care sunt legaţi. Dumnezeu Cel Atotputernic a pus hotar răutăţii lor tocmai spre a-i împiedica să săvârşească răul în intensitatea şi proporţiile pe care le-ar dori ei. Ne spune acest lucru şi relatarea Sfântului Evanghelist Matei atunci când reproduce cuvintele demonilor: ,,Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci’’ (Matei 8, 31). Aşadar, aveau nevoie de îngăduinţa Lui Dumnezeu pentru a întra în turma de porci! Ar mai fi cerut ei permisiunea de a intra în porci, dacă ar fi putut face acest lucru? Desigur, nu. Primind îngăduinţă, au intrat imediat în turma de porci, pricinuindu-i pierzarea prin aceea că s-a aruncat în mare. Iată, oriunde sunt prezenţi demonii îşi arată răutatea. Dacă au pierdut turma de porci, cu atât mai mult sunt ei dornici a pierde Turma cea cuvântătore a Lui Hristos: Sfânta Sa Biserică. Dar nu este cu putinţă pentru că Păstorul acestei Turme este Însuşi Mântuitorul, Care o apără şi o îngrădăşte cu Sfintele Sale Învăţături cuprinse în dogmele cele fără mutare pe care ni le-a dat. De aceea scrâşneşte diavolul cu neputinţă şi ură împotriva Bisericii. De aceea şi slujitorii lui dintre oameni se înverşunează cu răutate satanică asupra Turmei, răcnindu-şi minciunile şi calomniile prin toate mijloacele aservite lor.

 Pieirea turmei de porci s-a făcut cunoscută în cetate. Locuitorii acesteia au venit în grabă la locul întâmplării. Ce-ar fi trebuit să facă ei? Desigur, să se bucure de venirea Mântuitorului în hotarele lor. Să se bucure de vindecarea celor doi oameni, acum întregi şi sănătoşi la minte. Să se bucure de biruinţa Domnului asupra celui rău. Dar nu! Ei L-au rugat să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Ei n-aveau trebuinţă ca Fiul Lui Dumnezeu să mai stea printrre ei. Pentru ei ,,binele’’ era să trăiască în aceleaşi păcate de până atunci. Un vrednic păstor al Bisericii Lui Dumnezeu, Sfântul Iustin Popovici afirma nu cu multă vreme în urmă: ,,Fraţii mei, în vremurile noastre această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor, la poftirea acelora, Dar, îndată ce a plecat, a venit război, urgie spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântarea şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?’’ (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 133). Si quis habet aures audiendi, audiat.

 Cercetând Scripturile Sfinte, vom constata, iubiţi credincioşi, că în toate confruntările dintre Hristos şi diavolul, Fiul Lui Dumnezeu a ieşit biruitor, fără umbră de îndoială. Dar Mântuitorul a dat putere Sfintei Sale Biserici de a birui, la rândul ei, pe acest neîmpăcat vrăjmaş al nostru: ,,Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi’’ (Matei 10, 8). De la începuturile ei Biserica n-a încetat să exercite puterea de a alunga demonii din oameni, locuri sau case. Ea singură are autoritatea, puterea şi datoria de a scoate demonii. În afara Bisericii nu există forme valide şi eficiente de luptă cu duhurile întunecate. Sfinţii Apostoli au folosit puterea dată lor, tămăduind atâţia şi atâţia oameni chinuiţi de duhuri rele. Vieţile Sfinţilor stau mărturie statornică privind puterea Sfinţilor Lui Dumnezeu de a birui pe demonii care-i vătămau pe oameni. Cărţile bisericeşti cuprind toate rânduielile şi rugăciunile trebuitoare sfinţiţilor slujitori, episcopi şi preoţi, pentru a lucra spre binele semenilor şi spre înfrângerea diavolului şi a slujitorilor săi. Încă de la Sfântul Botez pruncul ori omul matur se leapădă de satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui. Acestei lepădări îi urmează unirea cu Hristos pe care noi o dorim să rămână veşnică.

 Suntem confruntaţi, uneori, cu oameni demonizaţi faţă de carte ştiinţele medicale se arată neputincioase. Vindecarea nu stă în puterea medicului, ci cade în sarcina slujitorilor Bisericii care lucrează în numele şi cu puterea Lui Hristos. În aceste cazuri se cuvine să urmăm cu rigoare toate învăţăturile Sfintei Biserici pentru a aduce vindecare. Episcopul sau preotul va citi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi pe cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur prin care se arată ne,mărginita putere a lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de strădanii care se întind pe ani de zile, nu trebuie să ne descurajăm, ci să stăruim în slujire cu răbdare, cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu va izbăvi pe cel demonizat. După izbăvire, cel vindecat va fi mereu îndemnat spre o viaţă dreaptă, ştiind că cu cât mai mult se va strădui spre aceasta, cu atât îi va face fără putere pe demoni.

,,Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi’’– ne îndeamnă Dumnezeu prin Sfântul Apostol Iacov (4, 7). Va fugi pentru că se teme de puterea cea fără măsura a Lui Dumnezeu. Va fugi pentru că ,,se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubire de arginţi, de neiubirea de slavă deşartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi, în primul rând, de Dreapta Credinţă în Hristos a nevoitorilor’’. Aşa ne încredinţează Sfântul Antonie cel Mare prin scrisul Sfântului Atanasie cel Mare (XXX, p. 212).

 Ştiind toate acestea, laolaltă cu Biserica Lui Hristos, să cântăm oricând suntem ispitiţi: ,,Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mei este; precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară diavolii cei fermecători şi descântători de la faţa Lui Dumnezeu; iar robii Lui Dumnezeu, aceştia, să se bucure de Domnul şi să se veselească. Amin’’.

          Presbiter Ioviţa Vasile

Nemernicii aceştia pretind ascultare, neascultând, la rândul lor, de Tradiţie

Statul român, prin vocile sale dogite, lipsite de legitimitate, corupte fundamental, a încercat să decidă cum trebuie să ne trăim credința. În Germania, de pildă, nimeni nu a îndrăznit, pe motiv de molimă, să interzică, să suspende sau să amâne tăierile împrejur ale evreilor sau să desființeze măcelăriile halal ale musulmanilor. Nimeni nu a agresat dimensiunea religioasă, cu toate că gradul de secularizare este mult mai mare. În schimb, la noi, de săptămâni, suntem asediați la propriu de o autoritate profană scelerată, fără grijă față de plătitorul ortodox (sau de altă credință) de taxe. Ca să fie imaginea și mai tristă, s-au găsit unii slujitori ai altarelor, inclusiv din diaspora, care să identifice forme „alternative”, sfidând nu doar credința celor păstoriți, dar producând dovada unui analfabetism teologic crâncen. Degeaba se autocelebrează, se autofelicită stupid și inept pe propriile pagini pentru nu știu câți ani de la hirotonia pe nu știu ce treaptă: au trădat ethosul Bisericii pe care pretind că o slujesc. Nu, nu este vorba despre linguriță sau altele asemenea. În profunzime, este vorba despre infatuare, dispreț, insolență și suficiență. Oameni prea mici pentru a sluji unui ideal atât de mare. Pocitanii ale spiritului, carcase roase de invidie, doritoare de mărire, indiferente la nevoile modeste ale altora, plutind cu falsă suveranitate peste capetele celor pe care, de fapt, ar trebui să îi asculte, să îi înțeleagă, să îi sprijine.

Pentru ultima oară: criza aceasta sanitară, cu toate ale ei, ne pune în față o oglindă în care, privindu-ne, vedem mai limpede cine este alături și cine nu. Dacă medicii trupești pot fi acuzați, pe drept, de malpraxis, de ce pot fi acuzați medicii sufletești? Nu acuz, am mai spus, pe nimeni, dar nu îmi pot reprima disprețul față de cei care, ei înainte de oricine, ne disprețuiesc, cler și popor deopotrivă. Ne țin de tâmpiți, numai buni să plătim fantezii în piatră, să fim utili. Nemernicii aceștia pretind ascultare, neascultând la rândul lor de Tradiție, ignorând faptul, aparent simplu, că adaptarea nu este același lucru cu apostazia. În fine, după o zi de pastorație (o înmormântare și apoi spovedanii, încercând să salvez familii de la divorț și suflete de la uscarea timpurie pe tulpina unei iubiri neîmpărtășite sau neînțelese), mă întreb, deloc retoric, cum poate ajunge betonul mai important decât sufletul, banul mai valoros decât palpitul vieții, mărirea mai importantă decât răspunsul de la Judecată, ambiția mai puternică decât voturile monahale? Încerc să adorm, să intru în lumea soluțiilor de care, dimineața, nu îți mai amintești…
Sus să avem inimile!

Pr. Radu Preda

Învăţături, sfaturi şi îndemnuri pentru vremurile antihristice în care trăim

Prin bunăvoinţa unei credincioase mărturisitoare, am ascultat predica unui Părinte din Anglia, privitoare la evenimentele prezente şi viitoare. Încerc să sintetizez cât pot de bine şi să vă readau ideile rostite de acest slujitor bisericesc. Adaug şi câteva consideraţii personale, expuse în articolele de până acum, nu neapărat noi.

1.Epidemia aceasta a fost deliberat creată şi răspândită, pentru a servi ca pretext pentru sataniştii antihrişti de a înrobi şi batjocori făpturile lui Dumnezeu, pentru a le îndrepta spre împărăţia diavolului – iadul.

2.Nebunia cu pandemia o vor repeta peste puţină vreme şi atunci vor veni cu vaccinurile lor obligatorii, stabilite prin legi antihristice. Vaccinurile vor conţine nano-particule, nişte cipuri foarte mici, care odată implantate în corpul uman, sunt în stare să furnizeze informaţii chiar şi despre gândurile oamenilor. Când sistemul antihristic va constata că o persoană are gânduri de nesupunere sau răzvrătire, vor putea transmite cipului un semnal ucigaş, prin care îi vor provoca un infarct mortal.

3.Pe mâna sau pe fruntea omului va fi imprimat cu laser un semn al diavolului, un certificat de vaccinare, care va arăta că acesta posedă cipul în corpul său. Fără cip şi fără semnul care dovedeşte cipul, nu vei putea vinde sau cumpăra, exact cum spune Cartea Apocalipsei (cap. 13)

4.Cipul nu poate fi eficient decât dacă este conectat la tehnologia 5 G, de o mie de ori mai puternică decât 4 G! Aţi văzut că în timpul pandemiei au profitat de starea de înrobire şi derută a populaţiei şi au instalat hoţeşte, pentru că hoţi sunt, antene 5 G.

5.Vor scoate banii din circulaţie, cum vedem că au şi început, şi toate operaţiunile şi schimburile se vor face exclusiv cu cardurile. Neavând cipul şi semnul, nu vei avea card şi vei fi lipsit de cele necesare traiului. Dumnezeu ne va purta de grijă. Traiul simplu, auster la ţară, lucrând peticul de pământ, ne va ajuta să trecem prin toate lipsurile.

6.Cei obişnuiţi cu trai îmbelşugat, cu funcţii înalte şi onoruri, cu distracţii şi cu tot confortul vieţii, nu vor putea renunţa la cele materiale, vor primi semnele diavolului, se vor vinde acestuia şi îşi vor pierde ireversibil mântuirea. Paranteză: ,,Cine se închină fiarei (antihristului) şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mâna lui… se va chinui în foc şi în pucioasă… în vecii vecilor’’ (Apocalipsa 14, 9-11). Mare atenţie la aceste cuvinte!

7.,,Şi s-a dus cel dintâi (înger) şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigaşa s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei’’ (Apocalipsa 16, 2). Averisment Dumnezeiesc pentru cei care cred că se pot aranja cu sistemul antihristic, primind semnul. Buba rea şi ucigaşă poate fi o formă de cancer cu evoluţie rapidă, provocat de antihrişti prin 5G. Dacă, oricum, tot ne aşteaptă moartea, de ce să nu murim pentru Hristos şi să dobândim viaţa veşnică?

8.Trebuie să ne pregătim chiar de-acum. Evenimentele sunt aproape, bat la uşă. Cei plecaţi în străinătate, să se întoarcă urgent în ţară, la ţară, pentru a putea supravieţui. Biserica îi avertizează şi îi pregăteşte pe oameni, dar nu poate hotărî în locul lor. Fiecare alege liber: Hristos sau diavolul. Mare atenţie: episcopii români lucrează cu toate puterile pentru sistemul antihristic, din care fac parte. Nu vă aşteptaţi să fiţi învăţaţi şi apăraţi de ei. Ne-am convins de acest adevăr în timpul pandemiei, când episcopii ne-au închis bisericile, ne-au oprit de la Sfânta Împărtăşanie şi de la sărbătorirea Învierii Domnului.

9.Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie sunt piedici în calea întronizării lui antihrist, ca stăpân unic al lumii. Antihriştii înaintemergători ne-au dovedit că strădaniile lor se îndreaptă spre scoaterea Sfintei Liturghii din biserici şi introducerea hoţească a cultului lui antihrist.

10.Curaj, nu vă fie frică. Cu noi este Dumnezeu, cu ei – diavolul. Diavolul vrea să ne robească prin frică. Împărăţia lui Dumnezeu nu e pentru fricoşi (Apocalipsa 21, 8). Nu v-am scris lucruri noi, dar v-am scris lucruri esenţiale pentru mântuirea noastră.

Presbiter Ioviţa Vasile

Pretutindenea-n lume, Sfânta Biserică Ortodoxă este prigonită

Pe 20 iunie, slujbașii cezarului din Toronto au emis instrucțiuni revizuite privind combaterea răspândirii virusului COVID-19, care interzic oferirea Sfintei Împărtășanii credincioșilor . Toate lăcașurile de cult trebuie să respecte următoarele cerințe:

Se suspendă toate activitățile legate de comuniune, după cum recomandă Ministrul Sănătății din Ontario.

Avizul legat de COVID-19 al Ministerului Sănătății din Ontario solicită „Suspendarea [activității] care crește riscul de transmitere a bolii, inclusiv,„ Împărtășirea sau distribuirea de materiale sau obiecte, microfoane, covorașe de rugăciune, șaluri de rugăciune, apă etc. ”

Noile linii directoare legate de prevenirea răspândirii virusului, „Suspendă activitățile legate de cântare în interiorul bisericilor și serviciul corului” și limitează participarea la serviciile religioase la cel mult 30% din capacitatea spațiului. De asemenea, Departamentul de Sănătate Publică din California a interzis compet săptămâna trecută cântarea in interiorul bisericii.

Mitropolia ortodoxă greacă din Toronto a Patriarhiei Constantinopolului a publicat pe YouTube un videoclip al slujbei de duminică începând cu 5 iulie, la Biserica Sf. Nicolae din Toronto, în care părintele Fanourios Pappas anunța emoționat adunării credincioșilor că, cu o seară înainte, fusese informat de autoritățile statului, cu privire la noile instrucțiuni, prin care se atestă interzicerea oferirii Sfintei Împărtășanii, credincioșilor ortodocși. Referindu-ne la „persecuția Bisericii”, părintele Fanourios a spus turmei sale:

..Frații mei, astăzi, sunt cuprins de o mare tristețe. Noaptea trecută, ni s-a transmis de la Arhiepiscopia noastră că guvernantii orașului Toronto au interzis Sfânta Împărtășanie în bisericile din orașul Toronto și se pare că persecuția Bisericii continuă. Nu am cuvinte să-mi exprim dezamăgirea și tristețea. Și simt că nu pot împărtăși cu voi astăzi nici un cuvant de învățătura, deoarece simt că nu pot vorbi despre Credință, despre Hristos. Simt că în acest moment vreau doar să-I cer lui Dumnezeu să ne ierte, să ne ierte puțina credință, să ne ierte slăbiciunea, să ne ierte, pentru că nu suntem vrednici să păstrăm marea binecuvântare a Credinței Ortodoxe’’.
Sursa:http://orthochristian.com/132432.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Relele care lovesc Biserica noastră: erezii, schisme, apostazii, colaboraţionism, prigoană

De mai multă vreme, s-a acreditat ideea că întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi în erezie e suficientă, de aceea orice demersuri ulterioare în lupta cu erezia ar fi neavenite şi contraindicate. S-a mers până-ntr-acolo încât să se spună că a contesta legitimitatea ierarhilor eretici nepocăiţi ar fi schismă. Fals! Întrerupere pomenirii, şi implicit a comuniunii, e doar primul pas dintr-un lung şir, în această luptă cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai Bisericii noastre. După ce Domnul Sofronie Drincek a participat la sinodul eretic din Creta şi apoi a apostaziat, trecând la gruparea greco-catolică, printr-un act public, am fost unul din cei care i-am cerut să plece din scaunul Episcopiei Ortodoxe a Oradiei. A fost acesta un gest de răzvrătire şi am căzut cumva în schismă? Să fim serioşi. Şi să fim bine înţeleşi: prin îngrădirea de erezie, ne-am îngrădit şi de schismă. Aşa glăsuieşte Canonul 15 al Sinodului I II din Constantinopol despre cei care au intrerupt pomenirea: ,,Nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Cum nu se poate mai limpede.

Am spus de multe ori că nepomenitorii au datoria sfântă să rămână în Biserica lui Hristos, singura mântuitoare. Este bine ca de fiecare dată să se declare fii ai Episcopiei de care aparţin, atenţie!, având dreptul de a fi păstoriţi de un episcop ortodox care să înveţe drept cuvântul adevărului. Este o datorie prevăzută de Sfintele Canoane de a-ţi cerca episcopul în privinţa mărturisirii Dreptei Credinţe, el fiind cel dintâi chemat pentru păstrarea şi păzirea acesteia. Oricare dintre fiii Episcopiei, clerici sau mireni, pot cere explicaţii ierarhului atunci când constată că acesta s-a abătut de la Sfânta Credinţă Ortodoxă. Ne este cu desăvârşire interzis să întreprindem acţiuni care se situează în afara Sfintelor Canoane, dar vom greşi grav dacă vom rămâne pasivi când Dreapta Credinţă e negociată, nesocotită, batjocorită, pusă pe picior de egalitate cu ereziile lumii.

Sfintele Canoane nu ne îngăduie să înlăturăm un episcop căzut în erezie, chiar dacă am avea mijloacele necesare. Ne cer, în schimb, să încercăm prin vorbă bună să-l aducem la pocăinţă şi Adevăr. Întreruperea pomenirii e chiar vorba bună, modalitatea delicată, fină şi paşnică prin care încercăm îndreptarea ierarhilor căzuţi, nicidecum răzvrătire, cum pretind dumnealor. Cele două arme, rugăciunea şi cuvântul vorbit sau scris, ne sunt date în lupta cea bună, în aceste vremuri de erezie, schismă, apostazie şi cumplită prigoană abătută asupra Bisericii noastre. Tăcerea şi pasivitatea, în aceste împrejurări grele, sunt o cumplită complicitate cu cei care vor să ne distrugă Biserica.

Dacă ierarhii români s-ar fi rupt de Biserica noastră în bloc şi şi-ar fi întemeiat adunare separată, vorbeam acum de o schismă de netăgăduit; dacă aceiaşi ierarhi s-ar fi lepădat public de Credinţa Ortodoxă (cum a făcut domnul Sofronie Drincek), şi ar fi trecut în tabăra papistaşilor, aveam o apostazie evidentă. Realitatea însă este mult mai gravă şi perfidă: schisma şi apostazia lor sunt interne, ascunse, nedeclarate public. Din interiorul Bisericii luptă împotriva acesteia, cum bine vedem de patru ani. Colaboraţionismul făţiş cu forţele întunericului în vremea falsei pandemii, nu mai lasă loc de îndoieli.

Starea de erezie în care se află ierarhii români e adevăr axiomatic. Această stare e întregită, cum am spus, de schismă şi apostazie. Mai mult şi mai rău de-atât, nu se poate. Spunea Înalt-Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Longhin; ,,opriţi-vă, căci dacă nu, vă va opri Dumnezeu’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Părintele Iustin Pârvu: Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia

Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii.

Prestigiul smereniei este această înălţime Dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de Credinţă Ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii. Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile Credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă.

Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi -eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre“

Text îngtijit de Dr. Gabriela Naghi

Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Predică la Duminica a 4-a după Pogorârea Sfântului Duh

          Cărţile a treia şi a patra ale Regilor relatează despre regle Ohozia, fiul regelui celui mult ticăloşit, Ahab. Citim în Scripturile Sfinte despre acesta: ,,El a săvârşit fapte urâte înaintea ochilor Domnului şi a umblat pe căile tatălui său, şi pe căile mamai sale, şi pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel la păcat; căci a slujit lui Baal şi i s-a închinat lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său’’(III Regi 22, 52-53). Prin urmare, constatăm că Ohozia nu a învăţat nimic din greşelile părinţilor săi şi nici din pedeapsa pe care Dumnezeu a trimis-o asupra lor.  Mergând pe căi nelegiuite, l-a ajuns şi pe el mânia Lui Dumnezeu: aflându-se în Samaria, din nebăgare de seamă, acesta a căzut printre gratiile foişorului său, iar această cădere i-a zdruncinat puternic sănătatea. Lucrul cel mai firesc ar fi fost ca Ohozia să-şi caute tămăduirea în milostivirea Lui Dumnezeu. Regele însă n-a făcut aşa. Obişnuit să-L ignore pe Dumnezeu, el îşi trimite soli la diavolul, cu acestă încredinţare: ,,Duceţi-vă şi întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: însănătoşi-mă-voi eu, oare, din boala aceasta?’’ (IV Regi 1, 2). Cine era (şi este) Baal-Zebub? Diavolul însuşi, căpetenia demonilor, Beelzebul cel despre care vorbeau iudeii şi Mântuitorul Însuşi (Matei 12, 24-27; Marcu 3, 22; Luca 11, 15-19) . Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul l-a mustrat cu asprime pe rege şi l-a înştiinţat despre sfârşitul său apropiat, ca pedeapsă pentru faptele sale nelegiuite: ,,De vreme ce tu ai trimis soli să întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, ca să-i ceri cuvântul, de aceea din patul în care te-ai suit nu te vei mai pogorî, ci vei muri’’ (IV Regi 1,16). Deznodământul nesăbuinţei regelui se arată nu după multă vreme: ,,Şi apoi a murit Ohozia, după cuvântul Domnului, pe care l-a rostit Ilie’’ (IV Regi 1, 17).

          Am relatat aceste fapte din vechime, iubiţi credincioşi, pentru că sunt la fel de actuale şi pline de învăţăminte şi-n vremea noastră, deoarece şi acum foarte mulţi oameni ajunşi în neputinţe şi boli se duc să-şi caute vindecarea la bioenergiticieni, la vrăjitori, la şarlatani ce se pretind mari vindecători, la medici neserioşi care pretind că vindecă prin acupunctură şi homeopatie. Dar aceştia nu sunt decât slujitori ai diavolului, iar cei ce se adresează lor comit un păcat la fel de mare ca regele Ohozia. Este de înţeles că fiecare ne dorim să ne facem sănătoşi, dar de ce trebuie să mergem la vrăjmaşul nostru de moarte, diavolul?

          Evanghelia Sfântă ce s-a citit în această Duminică în toate bisericile de pe faţa pământului stă în totală opoziţie cu cele despre care am vorbit până acum. Ea ne arată cu limpezime că în vreme de boală, şi de orice trebuinţă a vieţii, gândurile nostre trebuie să se îndrepte spre Izvorul vieţii şi al nemuriri, spre Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa a făcut sutaşul roman, socotit a fi păgân în raport cu fiii lui Israel. Acesta îşi aduce pricina în faţa Domnului Iisus: ,,Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit’’ (Matei 8, 6). Acest ofiţer din armata romană avea în subordinea sa o sută de ostaşi, prin urmare, avea destule slugi care să-i ia locul celui bolnav. Dar el nu cugetă în acest fel. El doreşte cu tot dinadinsul ca sluga aceea să se facă sănătoasă, pentru că înainte de a fi slugă era semenul, era aproapele său. Fără îndoială, sutaşul împărtăşea durerea slugii, şi suferea sufleteşte alături de el. Acesta era ,,păgânul’’ despre care vorbim, însă vom vedea cât de relative şi înşelătoare sunt, uneori, judecăţile noastre privitoare la oameni.

          ,,Venind, îl voi vindeca’’ (Matei 8, 7), a fost răspunsul Mântuitorului. Ceea ce urmează este mult pilduitor pentru noi toţi care zicem că suntem creştini: ,,Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face’’(Matei 8, 8-9). O minunată stare de smerenie, logică şi bun simţ! Cu adevărat omul acesta se simţea copleşit de măreţia slavei Dumnezeieşti a Domnului nostru Iisus Hristos şi de cinstea cea mare de a-L primi în casa lui. Cine n-ar dori ca Fiul lui Dumnezeu să-i treacă pragul şi să poposească în casa lui? Nu este acesta un lucru prea-frumos, la care nici nu îndrăznim să cugetăm? Şi totuşi, ne spune Sfânta Scriptură, Domnul Hristos este la uşa fiecăruia: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine’’ (Apocalipsa 3, 20). Mântuitorul este Cel Care ne caută întâi, după nemincinoasele Sale cuvinte: ,,Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut’’ (Luca 19, 10).

          Am spus mai înainte că acest sutaş era păgân, prin apartenenţa sa la un popor păgân, cel roman. Aşa-l considerau iudeii, cum de altfel îi socotesc pe toţi ne-iudeii, implicit pe creştini, drept ,,goim’’, vrednici de tot dispreţul, fiinţe care nu gândesc! Sutaşul se ridică mult peste condiţia de iudeu. El ajunge, prin credinţă şi smerenie, la starea de om bineplăcut înaintea Lui Dumnezeu, ceea ce-L face pe Mântuitorul să exclame admirativ: ,,Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă’’ (Matei 8, 10). Fiul Lui Dumnezeu a venit spre a aduce mântuirea tuturor oamenilor, dar nu toţi L-au primit şi nu L-au primit în primul rând iudeii cei în mijlocul cărora S-a întrupat. ,,Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai Lui Dumnezeu’’ – ne încredinţează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1, 12). Vedeţi modul de exprimare, corect şi elocvent, al  Scripturii: nu spune că i-a făcut fii ai Lui Dumnezeu, ci că le-a dat putere să se facă fii ai Lui Dumnezeu, adică le-a deschis drumul spre această mare demnitate la care pot ajunge numai cu ajutorul Lui Dumnezeu, unit cu strădaniile proprii. Nu sunt fii, după har, cei din poporul ales Israel, ci aceia care Îl primesc şi cred în numele Lui, cei din neamurile zise păgâne. A spus-o chiar Mântuitorul: ,,Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei (evreii necredincioşi, n.a.) vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’ (Matei 8, 11-12).

          Sfârşitul întrevederii dintre Mântuitorul şi sutaşul roman înseamnă arătarea puterii Dumnezeieşti a Mântuitorului, dar şi răsplata pentru buna credinţă, buna cuviinţă, Dumnezeiasca smerenie şi înţelepciunea de a căuta tămăduire pentru aproapele la Doctorul sufletelor şi al trupurilor: ,,Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela’’ (Matei 8, 13). Acuma să ne gândim ce prăpastie stă între nebunia regelui Ohozia şi înţelepciunea sutaşului din armata romană. Cel dintâi, rege peste poporul Lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să alerge la Dumnezeu pentru tămăduirea sa, şi-a căutat vindecarea la diavolul şi în locul ei a găsit moartea; sutaşul şi-a îndreptat toată nădejdea spre Dumnezeul Adevărului şi a tot binelui şi a dobândit sănătate pentru sluga sa. Vedeţi cu câtă simplitate şi limpezime ni se înfăţişează Dumnezeieştile învăţături? Până şi un copil înţelege cât de păgubitor este să mergi, pentru orice trebuinţă, la vrăjmaşul cel mare al Lui Dumnezeu şi nu la Cel de la Care ne vine ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit’’. Oamenii maturi însă nu înţeleg şi nu ştiu. Nu ştiu pentru că, iată, în loc să primească Sfintele Învăţături mântuitoare, se ocupă cu lucruri de nimic. Şi atunci când sunt în boală ori altă neputinţă, se duc la slujitorii diavolului, la cei cu bioenergia, la vrăjitori, la şarlatani ce se zic vindecători.

          De Dumnezeu avem nevoie în fiece clipă a vieţii noastre, şi atunci când suntem sănătoşi şi toate ne merg bine. Când însă ajungem la vreme de beteşug, ne este deschis drumul spre preotul nostru care, oricât ni s-ar părea de nevrednic, este slujitorul Atotputernicului, şi aduce jertfe pentru păcate şi pentru poporul Lui Dumnezeu, şi pentru sine, după cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Biserica dintre Evrei (5, 1-4). ,,El (preotul) poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune’’, dar slăbiciunile lui le împlineşte Dumnezeu, deoarece în numele Său săvârşeşte preotul orice lucrare sfântă, orice rugăciune, toate Sfintele Taine. Chiar şi atunci când rosteşte cuvânt de învăţătură, o face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, spre deosebire de ceilalţi care vorbesc în nume propriu învăţături răstălmăcite şi pierzătoare de suflete. Preotul lucrează la sufletul omului şi, cu toată nevrednicia lui, ştie ce-i este de trebuinţă fiecărui om în parte, ştie să dea un sfat bun şi ştie îndruma pe oricare om spre o dreaptă vieţuire. Unde se observă o scădere oarecare, Dumnezeu vine, cum am spus, şi împlineşte acea scădere. Toate acestea le ştie foarte bine şi vrăjmaşul diavol, de aceea, prin slujitorii lui dintre oameni caută să stârnească ură şi neîncredere faţă de preot, ca astfel să-i poată ademeni mai uşor pe cei nestatornici şi neîntăriţi în Dreapta Credinţă.

Slavă Ţie, Dumnezeului nostru, slavă Ţie. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile  

Uşile pocăinţei, deschise în faţa ierarhilor care au căzut în erezie

Sfintele Canoane şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, propovăduite nouă de către Părintele Duhovnic, ne arată ca singură posibilitate de acţiune în vremea prigoanei Bisericii lui Hristos, trădat de slujitorii Săi, căzuţi în apostazie, îngrădirea de ereticeştile învăţături propovăduite, până la pocainţa şi revenirea acestora în simţiri. Asistăm în aceste vremuri de apostazie, după sinodul tâlhăresc din Creta în lumea Ortodoxă şi în întreaga lume, la o „ nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.” Războiul stăpânirii atee împotriva lui Hristos şi împotriva Sfintei Împărtăşanii, a cinstirii Icoanelor, a violenţei făţişe a oamenilor între ei, a distrugerilor şi profanărilor, declanşate în lumea occidentală împotriva simbolurilor papistaşe sau ereticeşti evanghelice (vitralii, picturi, statui) sunt toate semne ale vremurilor din urmă.

„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14;26). Pe Acesta Îl vom aştepta şi noi, cu nădejde şi încredere, cu dragoste neţărmurită, pe Cel Care ne va învăţa ce avem de făcut la vremea potrivită. Convocarea unui sinod panortodox care să condamne trădarea Ortodoxiei a clerului BOR, în frunte cu patriarhul, nu stă în puterea noastră a o descifra, când, cum şi dacă va avea loc. Pentru că probabil, nu ne este de folos să ştim, tot spre mântuirea noastră. Cred că Cel Prea Înalt, în nemărginita Sa iubire de oameni şi îndelunga Sa răbdare, îi aşteaptă pe toţi să se trezească din amorţeala şi paralizia sufletească, să re-vină la Ortodoxie, în braţele iubitoare ale Lui Hristos, nu prin înfricoşare la gândul sinodului care îi va condamna ca eretici, ci prin libera lor voie, pornită din adâncul inimii lor, ascultând de glasul conştiinţei-” trâmbiţa de taină a lui Dumnezeu ” (Părintele Cleopa).
Daca observăm cu atenţie, Domnul Hristos nu le mai trimite nici o boală devastatoare, nu-i mai cercetează prin slăbiciune şi neputinţe, semne prin care se manifestă înalta pedagogie divină, care să le arate că sunt în cumplită înşelare. De ce? Nu-i iubeşte oare Domnul întocmai ca şi pe noi păcătoşii şi nevrednicii , care L-am supărat şi mâhnit de nenumărate ori? Categoric da, precum ne arată Pilda Fiului Risipitor. Ei trebuie să fie în deplinătatea puterii trupeşti şi sufleteşti, când şi dacă se vor pocăi de hula împotriva Duhului Sfânt, căci fiind slujitori ai Împăratului Hristos, mult li s-a dat, mult li se va cere.,,Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.”(Luca 12;47-48).

Harul nu a fost luat de la ei, fără îndoială (a crede altceva, ferească-Dumnezeu, ne aruncă în schismă!). Prin urmare au în continuare şi harul hirotoniei şi al tuturor Tainelor (Botezul, Sfânta Împărtăşanie, Mirungerea ca şi toate celelalte), conform Sfintelor Canoane şi a învățăturilor Sfinților Părinți. Dar arhiereii apostați, cât si cei care îi pomenesc, se împărtăşesc mereu cu nevrednicie, întrucât nu au ajuns la pocăința adevărată pentru trădarea lui Hristos, prin urmare cuminecarea nu le mai este de nici un ajutor pentru curățirea de toată patima şi toată boala. Mai mult decât atât, ei se împărtăşesc în cugetul ereticesc al patriarhului mincinos şi al mincinoşilor arhierei, devenind un trup şi un cuget cu ei şi nu cu Hristos. Ei s-au condamnat deja pe ei înşişi în fața Celui Prea Înalt.

AtotZiditorul aşteaptă totuşi pocăinţa lor până în momentul morţii, care într-adevăr, dupa slăvita Voia Domnului poate fi năpraznică, dintr-odată, fără ca acela, să mai aibă ocazia să-şi mărturisească păcatul împotriva Duhului Sfânt şi să ajungă astfel în adâncul necuprins al gheenei. Dar aceasta ca şi toate cele care se întâmplă sunt cu ştirea şi Voia Stăpânului Hristos.

Dr. Gabriela Naghi

Dogma unicităţii Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Câte Biserici a întemeiat Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Răspunsul ni-l dăm singuri, atunci când rostim Crezul, numit şi Simbolul Credinţei: (Cred) ,,într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică’’. Prin urmare, nu poate fi vorba de mai multe Biserici. Cuvântul e folosit în Scripturile Sfinte la plural numai pentru a denumi Bisericile locale, ca de pildă din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, etc. (Apocalipsa 1, 11), care sunt, de fapt părţi, ale aceleaşi Sfinte Biserici. Privită în ansamblu, Biserica este Una, aşa cum a vrut-o şi o vrea Capul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. El s-a rugat ,,ca toţi să fie una’’, şi această cerere a repetat-o cu insistenţă, cum citim în Sfânta Evanghelie după Sfântul Ioan, cap. 17. Unicitatea Bisericii este dată de Mântuitorul ei unic, de Credinţa unică (,,un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, Efeseni 4, 5), de aceaşi viaţă duhovnicească, de acelaşi cult Dumnezeiesc. Mai presus de orice îndoială, Mântuitorul şi însăşi realitatea Bisericii exclude cu desăvârşire pluralismul religios şi diversitatea de opinii, de vreme ce Ortodoxia are întregul Adevăr de Credinţă revelat. Ce am mai putea noi adăuga acestui Sfânt Adevăr? Nimic. Chiar dacă vrăjmaşii Bisericii şi ai adevărului trâmbiţează cu obstinaţie prostească teoria ramurilor, a mulţimii de ,,biserici’’, fiecare cu credinţa sa, adevărul nu poate fi schimbat şi realitatea rămâne aceaşi, a unei Biserici Unice, cea Ortodoxă. Celelalte comunităţi sunt făcături omeneşti, nicidecum Biserici.

          De unde ştim şi cum putem dovedi că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos? Cine vrea să se convingă de acest adevăr, poate cerceta cu temeinicie şi va ajunge la concluzia că Biserica Ortodoxă are existenţă neîntreruptă de la Cincizecimea ierusalimiteană până la sfârşitul veacului, păstrează cu rigoare Învăţătura Sfântă a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, fără adaosuri, omisiuni ori denaturări, se opune tuturor ereziilor şi nu va fi biruită nici de porţile iadului, cum ne încredinţează Fiul lui Dumnezeu (Matei 16, 18). Faptul că din Biserica Ortodoxă s-au desprins şi înstrăinat catolicii, apoi protestanţii şi puzderia se secte, nu afectează unitatea şi unicitatea Bisericii: ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’ (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, p. 165).

Presbiter Ioviţa Vasile

După mai bine de trei ani, cu această postare am ajuns la cifra 900. În această cifră, pe care niciodată n-am nădăjduit-o, sunt cuprinse excelente articole, studii, analize, comentarii, datorate în special Distinsei Doamne Doctor Gabriela Naghi, o prezenţă constantă şi binevenită pe acest blog; îi datorăm recunoştinţă pentru osteneala acestor ani, menită să apere adevărurile mântuitoare, revelate de Atotputernicul Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi Sfânta Tradiţie a Bisericii.

Nu pot trece cu vederea neîmplinirile, scăderile şi erorile de care n-am fost ferit în acest timp, şi pe care mi le asum; inerent, am stârnit şi unele animozităţi, pe care le regret.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Doamne mântuieşte pe cei binecredincioşi şi ne auzi pe noi.

Modalităţile canonice ale Bisericii lui Hristos de condamnare a ereticilor

Pentru condamnarea ierarhilor eretici, Părinţii Bisericii au statornicit două modalităţi canonice. Întâi, întreruperea comuniunii euharistice cu aceştia (Canoanele 31 Apostolic şi 15 al Sinodului I- II de la Constantinopol), apoi condamnarea sinodală, în urma căreia episcopii sunt decăzuţi din demnitatea lor, caterisiţi, anatematizaţi şi excomunicaţi. În vremea împăraţilor binecredincioşi, înlăturarea ereticilor din scaunele episcopale se făcea cu înlesnire, prin constrângere. În timpurile pe care trăim, această posibilitate nu există.

Să analizăm, în cele ce urmează, posibilităţile de întrunire a unui Sinod care să condamne ereziile şi abaterile de la Tradiţia Bisericii, promovate de pseudo-sinodul din Creta.

1.Sinodul Ecumenic. În condiţiile în care majoritatea episcopilor sunt contaminaţi de ereziile ecumeniste, e imposibilă convocarea şi întrunirea lui. Nu ne putem închipui că aceştia ar hotărî spre binele Biserici. Pe lângă aceasta, nu ar putea fi declarat apriori ca fiind Ecumenic, această sarcină revenind pleromei ortodoxe care poate să-l recepteze ca atare, ori poate să-l infirme, cum s-a întâmplat în istoria bimilenară a Bisericii.

2.Sinodul Panortodox. Este exclusă posibilitatea reunirii lui din motivele expuse mai sus.

3.Sinodul Ortodox. Ar urma să fie alcătuit din episcopii cu adevărat ortodocşi, iar episcopii eretici să fie citaţi ca împricinaţi, judecaţi şi caterisiţi, ori iertaţi, în cazul că ar alege calea pocăinţei. Este o evidentă utopie.

4.Sinodul local al unei Biserici Ortodoxe naţionale. Din punct de vedere organizatoric, acesta s-ar putea reuni cu uşurinţă, în timp scurt şi ar putea emite hotărâri sau canoane normative pentru întreaga Biserică, asemenea Sinoadelor locale din vremurile trecute. Bisericile locale îndreptăţite să se exprime sinodal în privinţa ereziilor şi schismelor sunt cele care au lipsit din Creta: Rusă, Antiohiană, Bulgară şi Georgiană, care nu sunt părtaşe la pseudo-sinodul din Kolimbari. Până acum s-au pronunţat oarecum evaziv, timid, fără o condamnare fermă a sinodului II tâlhăresc. Şi-n momentul de faţă sunt în expectativă şi pasivitate, ceea ce ne duce la gândul că şi aceste sinoade sunt dominate de ecumenişti, înăbuşind dintru început vocile sinodalilor care ar exprima adevărul şi ar vrea să traseze drumul ortodox de urmat. O menţiune specială trebuie făcută în cazul Sinodului Arhieresc Rus, care-l are în frunte pe patriarhul ecumenist Kiril. Ce aşteptări putem avea? Perspectiva unui Sinod local este şi ea sumbră şi nu lasă loc de prea mult optimism.

Ce ar trebui să constate şi să dezbată un prezumtiv Sinod? Simplu: realitatea cu care se confruntă Biserica Mântuitorului Hristos:

– Pseudo-sinodul din Creta a hotărât împotriva Dogmei unicităţii Bisericii, aşa cum a fost formulată de Părinţii de la Sinodul II Ecumenic din 381 şi înscrisă în Simbolul nostru de Credinţă. Este un fapt de o gravitate extremă, în pofida disculpării vinovate a pseudo-ierarhilor români, precum că nu s-a schimbat nimic în materie de Credinţă. Cum să nu se schimbe, când ataci o Dogmă şi încerci să răstorni întreaga învăţătură ecleziologică?

– Urmare a negării Dogmei unicităţii Bisericii, pseudo-sinodalii cretani au vrut să şteargă hotarul dintre Dreapta Credinţă şi ereziile lumii, cu gândul de a le amesteca ca într-un malaxor, în care Sfânta Ortodoxie să se piardă. Ar fi rezultat astfel, noua ,,religie’’, al cărei dumnezeu se preconizează a fi antihristul.

– Ecumenismul e pan-erezie, după cum spunea Sfântul Justin Popovici. E colecţia tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii. Acesta a fost introdus oficial în Biserica Ortodoxă, prin documentele elaborate în Creta. Deşi fenomenul de respingere din partea pleromei ortodoxe s-a manifestat imediat, ierarhii români stăruie necurmat în a aplica rătăcirile ecumeniste în viaţa Bisericii noastre.

-În Creta, Sfintele Canoane au fost nesocotite, batjocorite şi încălcate grosolan, inducându-se ideea că, fiind învechite, nu mai corespund vremurilor noastre, de aceea trebuie reinterpretate sau chiar eliminate. Ce cutezanţă diabolică!

-Sinodul, ca modalitate de lucru şi exprimare a Bisericii, este împiedicat de episcopii majoritar ecumenişti şi de factorii externi ostili. Sinodalitatea Bisericii a fost înlăturată. De ce? Pentru că în Creta, peste 8o% din episcopii ortodocşi au fost împiedicaţi să participe, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istoria sinodală a Bisericii lui Hristos! Au fost aleşi episcopi ecumenişti obedienţi, fără voinţă proprie, şi nici aşa ,,succesul’’ n-a fost garantat. Au existat unii ierarhi care au refuzat să semneze, cu toate că erau socotiţi ,,de încredere’’.

Precum putem lesne constata, sinodalitatea Bisericii Ortodoxe este împiedicată în primul rând de episcopii ecumenişti, dominanţi numericeşte, apoi de factorii externi, numiţi generic de Mântuitorul drept ,,porţile iadului’’ sau ,,urâciunea pustiirii’’.

Când au elaborat Sfintele Canoane, Părinţii Bisericii au avut în vedere două modalităţi de combatere a ereticilor: unu, întreruperea comuniunii cu episcopii eretici, prin încetarea pomenirii, şi doi, judecata sinodală, în cadrul căreia episcopii pot fi caterisiţi şi excomunicaţi. Cea dintâi s-a realizat, îndeosebi în Bisericile României şi Greciei. Ea este operantă şi suficientă, până la ipotetica reuniune a unui Sinod, de felul celor enumerate mai sus, ceea ce, deocamdată, pare cu neputinţă. Chiar dacă un Sinod nu se va reuni, din motivele arătate, întreruperea comuniunii este canonică şi suficientă prin sine însăşi. Nu ne putem închipui că un prezumtiv Sinod Ortodox ar putea constata altceva decât faptul că pseudo-sinodul din Creta a fost eretic, episcopii participanţi sunt căzuţi în erezie, ceea afirmă cu îndreptăţire preoţii şi credincioşii nepomenitori, iată, de partu ani. Episcopii ecumenişti şi cei care i-au adus în scaunele episcopale se bizuie tocmai pe această neputinţă de exprimare sinodală a Bisericii, vremelnică desigur, pe care ei au creat-o şi o întreţin.

Se pune întrebarea dacă în atari circumstanţe ierarhii români mai au vreo legitimitate sau îndreptăţire de a sta pe scaunele eparhiale şi a săvârşi cele cuvenite episcopilor ortodocşi. Evident – nu. A le recunoaşte o legitimitate inexistentă, înseamnă a-i încuraja să stăruie în rătăcirile ecumeniste, să atragă suflete pe calea pieirii, să ,,hirotonească’’ tineri îndoctrinaţi în şcolile teologice de-acum, pe care să-i trimită în parohii pentru a răspândi otrava ereziilor. Cum să recunoşti legitimitatea unor oameni pe care Canonul 15, citat înainte, îi numeşte falşi (pseudo, minciuno) episcopi? De vorbă bună nu vor pleca, să-i sileşti, n-ai cum. Când am scris despre Succesiunea Apostolică, exprimând o teologumenă (părere personală), îngăduită de Biserică, am fost admonestat. Să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel, deoarece lesne îmi voi putea mărturisi şi îndrepta păcatul. Dar dacă nu mă-nşel?

Presbiter Ioviţa Vasile