Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Dumnezeul nostru Cel iubitor de oameni

,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat, ca oricine crede în El Să nu piară,ci să aibă viaţă veşnică’’

Prin anul 57 de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Pavel scria Bisericii din Corint cea dintâi Epistolă Sobornicească în care, la capitolul 13, are o minunată pledoarie pentru dragostea creştină, ca dat Dumnezeiesc. În finalul capitolului, ca o concluzie, a aşternut aceste cuvinte: ,,Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea’’ (I Corinteni 13, 13). În termenii Învăţături Bisericii noastre, cele trei daruri sădite în fiinţele omeneşti se numesc virtuţi teologice, tocmai pentru a releva faptul că Dumnezeu, Pricinuitorul a tot binele, este Cel care ne-a împodobit cu aceste înălţătoare simţăminte. Dar de ce dragostea este mai mare? Iată de ce: Credinţa este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8), de la începutul existenţei omului; ea este ,,încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’’; (Evrei 11, 1). Cei care se vor învrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi primit răsplata pentru credinţa lor, vor vedea ,,faţă către faţă’’, prin urmare, credinţa lor va fi împlinită şi va înceta să existe în forma de acum. Nu înţelegem din aceasta că oamenii nu vor mai fi credincioşi lui Dumnezeu, ci doar că credinţa nu va mai fi dovedirea unor lucruri nevăzute.

În Împărăţia cerurilor, nădejdea nu va mai exista, deoarece ea se va fi împlinit. Nădăjduieşti să primeşti ceva până în momentul când acel ceva ţi se dă; de-acolo, nădejdea încetează, cum şi nădejdea noastră de a ne mântui va înceta, odată ce vom intra în viaţa cea veşnică. Doamne, ajută-ne să fie aşa!

Dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru semeni nu va înceta niciodată; ea va defini modul nostru de vieţuire în veşnicie, de aceea a scris Sfântul Apostol Pavel: ,,Dragostea nu cade niciodată’’ (I Corinteni 13, 8). Dragostea este veşnică, asemenea lui Dumnezeu. Spunem despre Dumnezeu că nu are început şi sfârşit. Ei bine, energiile Dumnezeieşti, adică lucrările Sale, le numim necreate, fiind şi ele veşnice. Dacă Sfântul Apostol Ioan a scris că ,,Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8, 6), urmează să înţelegem că şi dragostea este veşnică, asemenea Lui. Aceasta a vrut să spună Sfântul Apostol Pavel când a scris: ,,Mai mare dintre acestea este dragostea’’.

Învăţătura de Credinţă a Bisericii noastre ne spune că Dumnezeu a creat lumea şi pe om din dragoste. Răspunsul omului la dragostea Dumnezeiască se cuvine a fi tot dragostea: ,,Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi’’ (I Ioan 4, 19); ,,în aceasta este dragostea, nu fiincă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiincă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre’’. Dumnezeu numeşte pe om şi lumea ca fiind via Sa, prin scrisul Proorocului Isaiia (5, 1-6), şi tot aici găsim ,,cântecul de dragoste pentru via lui’’: ,,Ce se putea face pentru via Mea şi n-am făcut Eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-Mi rodească struguri, Mi-a rodit aguridă?” (Isaiia 5, 4). Cu adevărat, creaţia lui Dumnezeu a fost desăvârşită, El a făcut tot ce-a a fost necesar pentru ca omul să-şi împlinească menirea, adică să-L iubească pe Dumnezeu şi de-aici să izvorască tot binele vieţii sale. A venit însă acea vreme a neascultării şi răzvrătirii unei părţi din îngerii cerului, în frunte cu lucifer, răul a intrat în existenţa omenească ca un accident, căci omul şi-a plecat urechea spre îndemnurile rele ale diavolului, locul iubirii l-a luat ura şi neascultarea, roadele n-au mai fost strugurii cei buni, ci agurida cea nedorită.

Cineva l-a înterbat odată pe un preot: Părinte, de ce oamenii aceştia ne-au făcut atâta rău, când noi le-am făcut numai bine? Răspunsul a fost tot o întrebare: De ce urăşte diavolul binele şi săvârşeşte numai răul?

Ne întoarcem la Cuvântul Sfânt al Scripturii, pentru că el arată strădania Apostolului Pavel de a ne face să înţelegem că menirea noastră pe pământ este dragostea, cu binecuvântatele-i roade: ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’’ (I Corinteni 13, 1-3). Ceea ce ne spune Dumnezeu prin aceste cuvinte este că lipsa dragostei deturnează sensul existenţei umane. În locul dragostei nu poate exista altceva decât ura sau indiferenţa, amândouă la fel de păgubitoare. Omul este om atâta vreme cât îşi apropriază iubirea Dumnezeiască, adică stă în rosturile sale existenţiale. Acest adevăr a fost exprimat, în chip minunat, de Psalmistul David: ,,Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alătutatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12, 21). Cuvintele acestea pot părea aspre, dar sunt cât se poate de adevărate, de aceea spuneau cei din vechime ,,homo homini lupus’’, adică omul devine fiară pentru semeni, atunci când părăseşte Dumnezeiasca dragoste.

Datorăm, cum am spus, dragoste Creatorului nostru Dumnezeu. Este absurd, este împotriva firii ca noi să-I răspundem lui Dumnezeu cu ură sau indiferenţă. ,,Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8). Splendidă definire ioaneică a lui Dumnezeu, prin simplitatea şi adevărul ei! Dar dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de dragostea pentru  făpturile Sale, semenii noştri. Jumătăţile de măsură şi ambiguităţile sunt cu desăvârşire excluse: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său’’ (Ioan 4, 20-21).

Aceste adevăruri Dumnezeieşti se cuvin a fi afirmate, cu stăruinţă şi tărie, într-o lume care, pe zi ce trece, se înstrăinează de Dumnezeu şi de dragostea Sa. Uitaţi-vă la feţele desfigurate de ură ale politicienilor. Priviţi la apologeţii urii şi ai violenţei, cu acces nelimitat pe posturile de televiziune. Observaţi în jurul dumneavoastră oameni de care trebuie să te fereşti ca de animalele cele mai primejdioase, căci nu ştii niciodată când izbucnesc în violenţă. Constataţi cu amărăciune cu câtă vehemenţă este contestat şi batjocorit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înţelegeţi străfundurile iadului din care se revarsă oceane de ură asupra Bisericii Sale, singura oază de bine şi adevăr din societate, singura voce care strigă în deşertul umanităţii, şi veţi avea imaginea unei lumi nebune, care se îndreaptă cu inconştienţă spre pieire. Înţelegem acum cât se poate de bine mustrarea Mântuitorului: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’’ Înţelegem că Dumnezeul nostru Cel îndelung răbdător aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa noastră.

Glasul Bisericii ne aduce aminte şi în această Duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci de dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu şi caută să trezească în noi simţământul iubirii pentru Creatorul nostru şi pentru toate făpturile Sale. Glasul Sfintei Biserici se aude în mijlocul acestei sălbăticii, mărturisind, iară şi iară, ,,Că Bun şi iubitor de oameni eşti, Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi  Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Presbiter Ioviţa Vasile

2 gânduri despre „Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Dumnezeul nostru Cel iubitor de oameni”

  1. Minunată Predică, minunat cuvânt de învăţătură, Sfinţite Părinte Vasile!
    Să fie blagoslovit !

    Părintele Arsenie Boca: În Cruce Dumnezeu a ascuns o taină, taina mântuirii fiecăruia.
    Vai de cel ce nu are o cruce de dus!

    Noi facem de ruşine Crucea lui Hristos, dar şi Crucea lui Hristos ne face pe noi de ruşine. Căci să fim drepţi: nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi în picioare şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a bătut de Iisus.

    Dar, chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea noastră, aşa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a noastră mântuire. Nu este o altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor decât calea Crucii.
    Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.

    Prin cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.

    Deci, cel ce vrea să se mântuiască n-are pe nimeni de osândit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea sufletului său să vină la Iisus, răstignirea-l așteaptă, dar acesta iubește din tot sufletul pe cei ce-l răstignesc. În necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu și de oameni. În cuptorul suferințelor de tot felul se curătește sufletul omenesc pentru Împărăția lui Dumnezeu.
    Și suferința smerește trufia omului și Îl face pe Dumnezeu prieten.
    Așa să vă tâlcuiți crucea pe care o aveți fiecare de dus! În Cruce Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia. Vai de cel ce nu are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mântui.[1]

    Părintele Arsenie Boca: Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia

    Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate.
    Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa.
    Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.
    Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora – căci fiecare are sarcina sa – nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti…[2]

    Părintele Arsenie Boca, Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă, Neamț, 2008 – fragment[1]
    Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției[2]

    Apreciază

  2. Omul își dorește o desfrânată ca să devină desfrânat, în timp ce Dumnezeu Își dorește o desfrânată ca să o preschimbe în fecioară

    Dumnezeu Și-a dorit pentru Sine o desfrânată.

    Cum, Dumnezeu Și-a dorit o desfrânată? Da, o desfrânată. Despre firea noastră vorbesc.

    O desfrânată Și-a dorit Dumnezeu? Omul dacă își dorește o desfrânată este condamnat, iar Dumnezeu Își dorește o desfrânată!?

    Și încă foarte mult! Omul își dorește o desfrânată ca să devină desfrânat, în timp ce Dumnezeu Își dorește o desfrânată ca să o preschimbe în fecioară. Dorința omului este pierzanie, în timp ce dorința lui Dumnezeu este mântuire pentru cea dorită…

    Unul ca Acesta Și-a dorit o desfrânată!? Învață așadar cele ale dumnezeirii și înțelepțește-te în cele ale dumnezeirii. Află cine era și cine a devenit pentru tine, și nu încurca lucrurile… El era înalt, ea smerită; înalt nu cu statura, ci cu firea. Neprihănit era, nepieritoare ființa Lui, nestricăcioasă Îi era firea, neajuns cu gândul, nevăzut, de necuprins cu mintea, de nepătruns, pururi fiind, același fiind, biruind orice gând, întrecând orice cugetare, cu neputință a-L vedea, ci numai a crede. Îl văd îngerii și se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feței Lui toate se tem și se înfricoșează.
    De Își aruncă privirea Sa spre pământ, îl face de se cutremură.
    De Se îndreaptă către mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu…

    Ce voi mai spune? Cum să-L mai înfățișez?
    Măreția Lui nu are margini. Înțelepciunea Lui nu are număr. Judecățile Lui sunt de nepătruns. Căile Lui de necercetat… Unul ca Acesta Și-a dorit o desfrânată.

    Și de ce? Ca să devină Mirele ei.

    Și ce face? Nu trimite la ea pe nici una din slugile Sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel. Nici heruvimi și nici serafimi nu trimite, ci Se înfățișează chiar El, cel îndrăgostit.

    Și-a dorit o desfrânată? Și ce face? Nu o ridică pe ea sus, căci nu voia să ducă în Cer o desfrânată, ci coboară El jos. Vine la desfrânată și nu se rușinează. Vine chiar în cortul ei. O vede amețită ca de băutură.

    Și cum vine? Nu-Și descoperă ființa, ci se face asemenea desfrânatei, asemenea nu la voie, ci asemenea la fire cu ea se face, ca nu cumva văzându-L să se sperie, să sară și să fugă, să o piardă. Vine la desfrânată și Se face om.
    O găsește pe ea zăcând plină de răni, sălbăticită, încărcată de demoni. Și ce face? O ia pe aceasta la Sine.

    Și ce-i dă? Un inel. Care? Duhul cel Sfânt! Apoi îi zice:

    – Nu te-am sădit în Rai? Spune?

    – Da, zice aceea.

    – Și cum de ai căzut de acolo?

    – A venit diavolul și m-a scos afară din Rai.

    – Ai fost sădită în Rai și te-a scos afară. Iată, te voi sădi înlăuntrul Meu, te voi purta chiar Eu. Cum?
    Nu îndrăznești să te apropii de Mine? Nu în Cer te ridic, ci mai presus de Ceruri; în Mine, Stăpânul Cerului te voi purta.

    – Dar sunt păcătoasă, zice, și necurată.

    – Nu-ți fă griji, sunt doctor.

    Fii dar cu luare aminte! Privește ce face! A venit să o ia pe desfrânată așa cum era ea, afundată în necurăție.
    Ca să înțelegi cât de mare era dragostea Mirelui! Căci așa este cel ce iubește, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele și greșelile.

    Fiică a demonilor era mai înainte. Fiică a pământului, nevrednică nici de pământ. Și acum devine fiică a Împăratului. Așa a vrut Cel care o iubea. Căci cel care iubește nu cercetează felul. Iubirea nu vede urâțenia. Pentru aceasta se și cheamă iubire, căci de multe ori iubește și ceea ce este urât.

    Aceasta și Hristos a făcut. A văzut urâțenie și s-a îndrăgostit. Și o face pe aceasta să fie nouă, fără pată sau zbârcitură.

    A luat-o la Sine ca pe o soție, o iubește ca pe o fiică, o îngrijește ca pe o slujnică și îi poartă de grijă ca unei fecioare.
    Ca Mire a luat-o de soție a Sa. Aducându-Se pe sine jertfă de curăție, îi iartă totul.
    Ca un mire păstrează frumusețea ei și ca un soț bun Se îngrijește să nu îi lipsească nimic.

    O, Mire, care preschimbi urâțenia miresei în frumusețe!

    Sfântul Ioan Gură de Aur, Selecţie de texte din P.G. 52, col. 52. 404-A-411B, trad.rom. Pr. prof. dr. Constantin Coman

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s