Învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe: Suferă răul, nu-l făptui

Lasă-te nedreptăţit, dar nu nedreptăţi; lasă-te pălmuit, dar nu răspunde provocării: lasă-te criticat, dar nu critica. Împacă-te cu persoana aceea care te necăjeşte şi-ţi cre­ează ispite. Împacă-te cu el cu bucurie. Roagă-te pentru el zilnic. Încearcă mereu să-i faci bine, să-i acorzi întâietate, să-i vorbeşti cu dragoste, iar Dumnezeu Îşi va face lucrarea Sa şi va îndrepta lucrurile. Atunci Hristosul nostru va fi slăvit, iar diavolul, care înalţă toate piedicile, va fi alungat.

Nevoieşte-te, mai ales, să nu mai critici şi să nu mai minţi. Canonul tău este de a face un şirag de metanii zilnic, rugându-te pentru această persoană care te urăşte, aşa încât Dumnezeu sa-l lumineze spre căinţa şi mai fă zece metanii în plus zilnic timp de o lună. Dacă această persoană face ceva împotriva ta, treci cu vederea orice şi rabdă.

Lasă-te nedreptaţit, dar nu nedreptăţi; lasă-te pălmuit, dar nu răspunde provocării: lasă-te criticat, dar nu critica. Atunci când vei face toate acestea, atunci Fiul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Îşi vor face locaş în sufletul tau. „Luptă-te lupta cea buna a credinţei” (I Tim. 6, 12), treci cu vederea faptele acestei persoane, aşa precum Hristos ţi-a trecut cu vederea pă­catele. (Avva Efrem Athonitul)

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Editura Bunavestire)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

3 gânduri despre „Învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe: Suferă răul, nu-l făptui”

  1. Cât de greu ne este să împlinim cu bucurie aceasta!
    Ne trag în jos, slăbiciunile noastre, preţuirea de sine, amăgirea ca suntem cineva şi am făcut totuşi ceva bun în această lume, dreptatea noastră, cea ca o cârpă lepădată la picioarele Tronului lui Hristos Cel Atotmilostiv şi Îndelung Răbdător.

    „ Cât priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi.

    Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!”? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă. Şi sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit.”[1]

    Să luăm aminte spre întărire şi discernământ, la proroceştile cuvinte ale Cuviosului Paisie Aghioritul, iubitul Sfânt prooroc al vremurilor din urmă:

    „ Ani grei! Dacă aţi şti în ce situaţie ne aflăm şi ce ne aşteaptă!…

    Astăzi, lumea s-a umplut de asigurări şi asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă.

    În nicio epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi, deoarece asigurările omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii, ca să simtă siguranţa duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar, Dacă văd că şi în corabia Bisericii intră puţină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădăjduiesc, pentru că nu mai au de ce să se alipească.

    Lumea suferă, se pierde şi, din păcate, toţi oamenii sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii.

    Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepăsare – mai ales acum – din toate părţile. Nu au de ce să se ţină.

    Se împlineşte zicala: „Cel ce se îneacă se agaţă şi de un pai”.

    Asta arată că cel ce se îneacă vrea să se prindă de ceva, ca să se salveze.

    Vede corabia înecându-se şi merge sărmanul, să se prindă de catarg. Dar, deşi vede corabia în primejdie să se înece, nu se gândeşte că şi catargul se va scufunda. Se prinde de catarg şi se îneacă mai repede.

    Vreau să spun că oamenii caută să se prijine de ceva, să se alipească de ceva. Şi, dacă n-au credinţă, ca să se sprijine de dânsa, dacă nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredinţeze complet pe ei înşişi lui Dumnezeu, se vor chinui.
    Mare problemă este încrederea în Dumnezeu.

    Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei şi foarte primejdioşi, dar, în cele din urmă, va birui Hristos.

    Veţi vedea că vor cinsti Biserica. Numai noi să fim corecţi. Vor înţelege că altfel nu se face sat.
    Şi politicienii au cam înţeles că, dacă cineva poate ajuta cum, în acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, aceştia sunt oamenii Bisericii.

    Să nu vă pară ciudat.

    Politicienii noştri au ridicat mâinile în sus. Unii au venit la Coliba mea şi mi-au spus: „Călugării trebuie să facă misiune, altfel nu se poate”.

    Ani grei! Dacă aţi şti în ce situaţie ne aflăm şi ce ne aşteaptă!…”[2]

    Să nu uităm să cinstim mereu cum se cuvine cu dragoste, evlavie şi adâncă recunoştinţă, jertfa Martirilor, Mucenicilor nemului românesc, sfinţii pentru care Hristos Domnul ne mai îngăduie încă vremelnic să vieţuim în această ţară, care nu a ajuns din păcate „ ca soarele sfânt de pe cer”, cu credincioşi, aprigi propovăduitori ai Ortodoxiei.
    Si mai ales să încetăm a critica cu duşmănie, orbiţi de patimă ucigătoare de suflet, jertfa celor a căror viaţă şi lucrare nu o cunoaştem îndeajuns. Să-i iubim şi să-i cinstim cu dragostea jerfelnică cu care ne iubeşte Mântuitorul Hristos, aşa nevrednici şi păcătoşi cum suntem. Nu putem îndeplini aceasta?
    Atunci să tăcem şi să nu amărâm inima aproapelui cu acuze deşarte pentru care vom da seama la Înfricoşătoarea Judecată de Apoi.

    „ Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este: „De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?”

    Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!

    Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El.”[3]

    [1]Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sofia
    [2]Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003
    [3]Ne vorbeşte Părintele Arsenie (vol 3), Editura Episcopiei Romanului, 1998

    Apreciază

  2. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate păcatele

    De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu, decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce-au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubirea încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem, către seara vieţii, aşa de îmblătiţi în rele.
    Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşalele.

    Mare este taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

    Al doilea botez e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine.
    Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.

    Sfântul Chiril ne învaţă: “Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte mucenicia botez, când zice: “Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez?” (Marcu 10, 38).

    E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împărăţia Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte … Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.

    Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției

    Apreciază

  3. Cuvinte care merg la inima românului ortodox , din tezaurul lăsat nouă de către Cuviosul Părinte Justin Pârvu.

    „ Părinte, ce înseamnă a alege?

    A alege înseamnă să iei ceva bun din ceva. Ei, acum pe cine să iei din partidul comunist, după care oamenii mer­geau ca oile? Îmi amintesc de cele mai multe ori cum plecam de la mănăstirea Bistriţa şi mergeam vreo doi kilometri, unde era secţia de votare. Şi unde mai pui că monahii erau chiar primii care intrau în sala de votare… Sigur că lumea venea de la biserică şi noi veneam de la votare. Ce făcea monahul nostru în faţa listelor de votare, în cabină? – nu se ştie. Intram şi eu acolo, consultam toate listele, n-aveam habar pe cine să pun ştampila, aşa că, puneam trei-patru ştampile pe foaia de hârtie şi o lăsam acolo… şi unde mai pui că, cu toată povestea asta, ieşea Partidul?! 85% – era bine aranjat.

    Şi, atunci, cine putea să facă alegere corectă, cinstită? Cum să mai alegi oameni de elită din popor? Căci oamenii de elită se temeau să se mai bage în salata asta bolşevică, gândindu-se la ziua de mâine, la ce-i mai aşteaptă. Avea omul o conştiinţă şi putere de judecată ca să stea de-o parte. Cu toate acestea, ieşea care socotea Partidul să intre la pri­mărie, la strejărie, la prefectură şi… vorba lui Caragiale, „fiecare cu steagul lui”.

    Există două conduceri, una de la Dumnezeu şi alta de la cel viclean. Conducerea de la Dumnezeu o formează păstorul cel bun, care intră pe uşă în staul, pe când cel viclean sare în ocol peste gard şi oile nu-l cunosc. Tot aşa şi poporul se află astăzi în situaţia de a nu cunoaşte pe cine alege. În aceste condiţii numai faptul că te-ai dus şi ai intrat în sala de votare este compromiţător.

    Ca să alegi ceva valoros trebuia să alegi pe cel mai bun din comună, trebuia să fie gospodar, înţelept, fără vicii, să nu-l întâlneşti oricum, umblând cu păhărelul la deget. Dar, spre surprinderea noastră, tocmai pe ei îi găseşti acolo.

    Şi astăzi Partidul Democrat, „PMR”, „PSR”, „CPD” sau oricum şi-ar zice … nu mai are niciun rival şi el este ca pe vremea lui Ceauşescu, şi bun, şi rău. Şi atunci ţăranul nostru merge acolo fiindcă fruntaşul din sat este PSD-ist sau altă coloratură şi-i spune: „Vezi, măi, Ioane, când te duci la votare… tu lucrezi pentru mine şi, dacă vrei să mai rămâi la serviciu – pune acolo votul”, „Da’, am înţeles, tovarăşu”, „Ia şi buletinele soţiei şi ale copiilor şi vino acolo şi alege…” Şi pentru om ca să rămână cu serviciu – merge şi votează cu toată familia. Mi-amintesc … stăteam de vorbă cu un creştin după ce am ieşit de la biserică şi m-a întrebat, că după aceea trebuia să meargă la votare: „Părinte, cu cine să votez?”, „Măi, băiete, n-ai pe cine să alegi, dar fă-ţi o datorie acolo cumva şi, dacă pui acolo o pecete, ai grijă să nu-ţi dai sufletul la judecată aşa uşor, gândeşte-te!” Dar, spre surprinderea mea, el a mers acasă, a luat buletinele soţiei şi ale celor trei copii, s-a dus la urne şi a votat cu toată familia, iar a doua zi comuna Poiana Teiului a ieşit prima pe judeţ cu cele mai multe voturi pentru respectivul partid.

    Şi atunci iată toată explicaţia mea în legătură cu omul sărac. Câtă ascultare dă omul acesta, năucit de politica ordinară?! Eu socotesc că o astfel de campanie electorală, la ora actuală, nu este decât o cerşetorie care se învaţă într-atâţia ani de şcoală la oraş; într-o laudă preamăresc un trecut nenorocit şi mai preamăresc altul de viitor.
    După ce s-au aşezat pe patru ani, au uitat de tot ce-au promis şi mergem mai departe cu partidul în forma lui de sărăcie, de mizerie, fără conştiinţa poporului acestuia ajuns să cerşească o bucată de pâine sau un loc de muncă pe meleaguri străine. Şi acum am ajuns să fim braţele de muncă cele mai ieftine. Până şi negrii din Spania, după cum povestea cineva, au ajuns să spună românilor „sclavii albi”.

    Cam asta a ajuns să fie starea de lucru în care-ţi pui întrebarea: „Ce să mai alegem? Unde şi ce să mai dai?
    Unde este elita unui popor, care trebuie să conducă? Unde mai este omul de jertfă, de sacrificiu, care să se poată pune în slujba adevărului şi a binelui şi să atingă culmile acestea ale Creştinismului nostru ortodox?”

    Cam aşa se poate vedea nimicnicia poporului nostru, care de atâţia ani, poate a cincea rundă de alegeri, a rămas tot la vechea formă de guvernământ… în atâţia ani de suferinţă.

    Îi înnebunesc televizoarele, calculatoarele şi toate formele care le pot aduce un ban în plus, o pensioară, un loc mai de cinste. Totul se cumpără prin minciună şi din cauza asta merge greu toată ţara. Nici măcar ceea ce este al nostru nu este valorificat, ceea ce poate fi exploatat fără prea multe fonduri şi ajutoare străine. Mă refer la latura agricolă. Chiar dacă un primar va încerca o aventură undeva într-o comună, în general, nu se îngrijeşte nimeni de pământ, de sectorul agricol.

    Dacă se strică şoseaua undeva din cauza ploilor care mai vin, nu se îngrijeşte nimeni sau să facă podeţuri sau să întărească malurile râurilor ca să se poată circula. Dacă se mai întâmplă acestea între două stadii de alegeri, mai aştepţi vreo patru ani ca să treci pe „cărare”.
    Democraţia pe care o trăim cu drepturile omului este o anarhie, pe care o trăim de la o zi la alta; ne urâm, ne muşcăm şi ne dispreţuim… La aceasta contribuie şi mul­ti­tudinea partidelor, care are drept scop să ridice dezbi­nare în cadrul poporului prin diversitatea şi opoziţia tendinţelor. Unu-i dintr-un partid, altu-i din alt partid…

    Care sunt drepturile omului? Care sunt, în sfârşit, puterea şi forţele noastre? Unde sunt, ne punem între­barea, fraternitatea, egalitatea şi dreptatea? Sunt în băncile străinilor. Munca noastră, a bietului român din toate timpurile este în buzunarul străinilor. Se mai duce cu traista goală ca să cerşească FMI-ului… Dar cine este FMI-ul, de unde are el fondurile acestea? Sunt luate din munca popoarelor. Şi, după aceea, vin şi le dau ca o binefacere sau acordă ca împrumut munca săracului adunată şi speculată.

    Şi, iată, aşa, dragii mei, am ajuns la pustiul acesta de viaţă politică încât, într-un cuvânt, nu-ţi rămâne decât să „scuipi toată rânduiala” asta, cum spunea cineva acum câţiva ani, şi să rămâi indiferent, să te rogi pentru această stare de lucru în care am ajuns. Pentru că nu ne-au mai rămas decât ochii în lacrimi şi suferinţa…

    Dar aceasta este, pentru poporul nostru creştin-ortodox, o pregătire înţe­leaptă şi binefăcătoare spre drumul acesta al bucuriei şi învierii. Alegem oameni, rămânem la nivelul omului.
    Alegem pe Dumnezeu, ne ridicăm la nivelul lui Dumnezeu. Ori acesta este scopul: de a ne ridica naţiunea spre linia Bisericii şi, decât să murim trădători, mai bine să murim pe câmpul de onoare fără să ne pierdem conştiinţa şi sufletul. Avem un singur suflet, un singur Dumnezeu, o singură credinţă şi cu ea vom merge înaintea Judecăţii.

    Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cititorii şi să ne mai regăsim pe făgaşul acesta al bucuriei noastre creştineşti şi monahiceşti!

    Extras din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. I, Fundația Justin Pârvu

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s