Predică la Duminica a 23-a după Pogorârea Sfântului Duh. Spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu

Aproape de anul 100 după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a scris, sub insuflare Dumnezeiască, acea Carte care încheie canonul Sfintelor Scripturi, numită Apocalipsa. În Capitolul 2 al acesteia, a aşezat un cuvânt adresat Sfintei Biserici din Smirna, o localitate din Asia Mică, pe teritoriul Turciei de azi. În vremea noastră, oraşul se numeşte Izmir şi aici găsim şi acum Biserica aceea biblică, cu existenţă neîntreruptă de două mii de ani. Este, după cum spun cunoscătorii, o comunitate bisericească statornică şi bine întărită în credinţă, care a străbătut toate furtunile şi vitregiile istoriei, în mijlocul unui popor păgân şi barbar. Îmi îngădui să reproduc cuvintele cuprinse în Sfânta Scriptură, adresate episcopului acestei Biserici: ,,Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (tu însă eşti bogat) şi hula din partea celor ce se zic pe sine iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Căci, iată, diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea a doua’’ (Apocalipsă 2, 8-11).

La oarecare vreme după scrierea Apocalipsei, prin anul 143, Episcop al Bisericii din Smirna era Sfântul Policarp, cel care l-a cunoscut bine pe Sfântul Apostol Ioan, fiind ucenic şi ajutor al acestuia. Oraşul Smirna, ca multe alte întinderi geografice, se afla înglobat în Imperiul păgân roman, cu împăraţi fără Dumnezeu, închinători la idoli şi la zeii cei diavoleşti. Aceştia îi persecutau crunt pe cei care credeau în Mântuitorul noastru Hristos, iar prigoana aceea s-a răsfrânt şi peste Biserica din Smirna. În aceste împrejurări, Sfântul Policarp a fost arestat. În drumul spre locul judecăţii, a fost întâmpinat de doi senatori care ar fi vrut să-l scape de la moarte, de aceea l-au îndemnat să aducă, de formă, jertfă zeilor păgâni, dar să-şi păstreze credinţa în Domnul Iisus. Răspunsul Sfântului Policarp a fost prompt şi de neclintit: ,,Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi’’. Ajuns la locul judecăţii, în faţa multor păgâni, judecătorul a vrut să-înduplece: ,,leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber’’. Atunci, Sfântul a răspuns în chip memorabil, cu cuvinte care au străbătut istoria şi au ajuns la noi: ,,De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut niciun rău, numai bine. Cum să hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?’’ Elinii şi iudeii (sinagoga satanei) şi-au unit glasurile întru osândirea Sfântului Policarp: ,,Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu’’. Fără să ştie, fără să vrea, potrivnicii au făcut o minunată descriere a Sfântului Policarp şi nu-i de mirare că au cerut moartea lui. La scurtă vreme, focul a fost aprins şi în mijlocul lui stătea Sfântul fără a fi vătămat, spre uimirea păgânilor. Un nelegiuit a alergat şi a străpuns trupul Sfântului şi sufletul său s-a dus în mâinile Împăratului Hristos, Care i-a făcut numai bine toată viaţa.

La pilda vieţii Sfântului Policarp să ia aminte toţi cei care s-au lepădat de Sfânta Credinţă Ortodoxă şi şi-au dat sufletele în stăpânirea diavolului pentru oarecari demnităţi şi onoruri lumeşti, pentru bani şi slavă deşartă, pentru ranguri sociale sau, uneori, pentru o pungă de zdrenţe de la second hand.

Mult bine a făcut Domnul nostru Iisus Hristos demonizatului din ţinutul Gherghesenilor. Acesta a ajuns sub stăpânirea diavolului pierzător de suflete, şi de multă vreme trăia prin morminte, despuiat de haine, legat în lanţuri şi obezi pe care le sfărâma cu putere demonică. Dar Milostivul Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23). De aceea a venit Domnul Iisus Hristos în acel ţinut. Omul acesta, copleşit de relele diavolului, avea mare nevoie de binefacerile lui Dumnezeu. O legiune întreagă de demoni intraseră în el şi-l chinuiau fără milă de mulţi ani. O legiune din armata de atunci însemna şase mii de oameni. Atâţia erau şi demonii care-l chinuiau pe bietul om! Prezenţa Mântuitorul Hristos în locul acela era un greu chin pentru demonii cei întunecaţi. Biruiţi fiind, cer îngăduinţa să nu meargă în adânc, în iad adică, ci să intre în turma de porci din apropiere. Ce înţelegem noi din aceasta? Că puterea Mântuitorului Hristos e nemărginită, în vreme ce puterea celui rău depinde de îngăduinţa lui Dumnezeu, dar şi de voinţa noastră de a ne împotrivi diavolului. De aceea îi îndemna Sfântul Apostol Pavel pe cei din Biserica Efesului: ,,Nu daţi loc diavolului’’ (Efeseni 4, 27). Depinde, aşadar, de ajutorul lui Dumnezeu şi de voinţa noastră cât de mult îl putem îngrădi pe cel rău, şi cât îi putem zădărnici uneltirile.

Domnul Iisus a îngăduit demonilor să intre-n turma porcilor şi imediat aceştia s-au aruncat în mare. N-a fost nicio pagubă, dacă ne gândim că un suflet a fost izbăvit de sub puterea satanei şi a fost câştigat pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Când un om ne salvează de la moarte, îi suntem recunoscători deoarece e binefăcătorul nostru. Cu atât mai mult, omul izbăvit de legiunea de demoni se cuvenea să fie recunoscător Marelui Binefăcător, care l-a mântuit de relele diavoleşti, l-a scăpat de moartea trupească şi l-a izbăvit de osânda veşnică din iadul spre care încerca legiunea demonică să-l ducă.

Locuitorii ţinutului au venit în acel loc şi, cu mintea lor îngustă, în loc să se bucure de Binefăcătorul lor, L-au rugat să plece din hotarele lor. Crasă înconştienţă! Omul izbăvit şi de-acum sănătos, l-a rugat pe Mântuitorul să rămână cu el. Şi Hristos a rămas cu el. Cum rămâne cu fiecare din noi, cum a rămas cu Sfinţii Apostoli până la sfârşitul veacului. Sfântul Evanghelist Marcu a scris că omul izbăvit L-a rugat pe Domnul să-l ia cu El (Marcu 5, 18). Oricare-ar fi interpretarea, faptul esenţial era dorinţa omului de a fi cu Iisus. Aşa să cugetăm şi noi! Să fim cu Hristos în orice împrejurare a vieţii. Să fim cu El şi după moartea noastră. Să fim cu El în veşnicie!

Când omul izbăvit şi-a arat dorinţa de a fi cu Iisus, Domnul nostru i-a spus: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu’’ (Luca 8, 39). Asemenea să facem şi noi după ce vom fi ieşit din sfânta biserică: să recunoaştem tot binele pe care ni l-a făcut Bunul Mântuitor. Să spunem tuturor acest bine şi să rămânem credincioşi până la moarte, precum Sfântul Policarp, aşa încât, la apusul vieţii noastre pământeşti să putem spune, împreună cu Psalmistul David: ,,Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine’’. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

8 gânduri despre „Predică la Duminica a 23-a după Pogorârea Sfântului Duh. Spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”

  1. Să fie blagoslovit cuvântul catehetic, ziditor, plin de tainice şi frumoase de învăţături duhovnicești al Sfinţiei Voastre, Cinstite Părinte Vasile!Amin

    Rușinea copleșește inimile noastre, văzând că din nou totul este îngropat în tăcere și indiferenţă, după infama trădare a Ortodoxiei de către pseudo-episcopul Iosif, la adunarea eretico-păgânească care a avut loc la Roma, sub conducerea ereticului papă Francisc.
    „Va scula Dumnezeul cerului Împărăţie, a proorocit Daniil, care în veci nu se va strica; mărunţi-va şi va vântura toate împărăţiile, iar aceea va sta în veci ”(Dan. 2, 44).

    S-a evidențiat că noul sincretism propovăduit mai ales de papă și asumat de ceilalți lideri religioși nu presupune, așadar, o renunțare la propriul ritual, dimpotrivă. Liderii religioși și reprezentanții confesiunilor sunt îndemnați să își păstreze specificul, de vreme ce una din virtuțile sincretismului este „diversitatea religioasă”.
    Revenind la Apelul pentru pace de la Roma – nu ar trebui să treacă neobservată – dimpotrivă – simbolistica coronavirusului, care a dominat întreaga ceremonie. Toți cei prezenti au purtat mască, inclusiv Francisc, în premieră, (iar conducătorul Fanarului, Bartolomeu, a purtat o masca cu cruce aurie), ceea ce denotă importanța de a fi toți la unisonul măștii, purtate cu mândrie, căci de acum se pare ea, masca, va constitui un accesoriu obligatoriu în Biserică,
    într-o stranie contradicție cu mesajul de iubire și deschidere față de aproapele.
    Apelul pentru pace si fraternitate, cuprinde în chiar conținutul său, o validare a propagandei reacției față de pandemia declanșată la nivel mondial, bazată pe suspendarea vieții „normale”, până la deja mult doritul vaccin, care va fi urmat urmat de cip și în final de acceptarea peceții antihristului.

    Francisc a dat mesaje clare lumii, prin care a arătat că criza pandemică trebuie tratată ca o posibilitate de a o rupe cu tot trecutul, pentru construirea unei noi lumi, bună, fraternă și echitabilă social, Noua Ordine Mondială francmasonică, guvernată de un nou guvern marxisto-socialisto-sionist pe pământ, cu o singură religie, al cărei cap va fi papa de la Roma.

    Ce a căutat Pseudo Mitropolitul Iosif în acest sfat blasfemiator, antihristic și hiliast?
    S-a lepădat de Sfânta Ortodoxie, împreună cu întregul BOR, al cărui reprezentant a fost în adunarea de la Roma, fiind considerat de papa, alături de Bartolomeu, „fraţi”în același cuget și credinţă.
    Încet-încet, sinodul se golește de arhiereii care au ales alt drum, părăsind rușinos sfânta credinţă strămoșească a neamului românesc, semnând trădarea și alianţa frăţească cu dușmanii de moarte ai Ortodoxiei.

    Sămânţa:„Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie,
    Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte.” (Matei 13,21)
    Amintea cu dragoste și durere, Cuviosul Mărturisitor, Părintele Arsenie Papacioc, suferinţe înfricoșătoare din temniţele bolşevice, care ar trebui să trezească din amorţire întreaga pleroma nesimţitoare, neştiutoare şi amărâtă, părăsită de păstorii ei.

    *„Cei care au avut harul deosebit să înfrunte duşmanul pe te miri unde şi în felul lor, au şi merite pline de laudă. Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină (celule negre), în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim şi mulţi au murit.

    Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în congelatoare (camere frigorifice) ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat condamnări mari, ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali. Pe mine m-au condamnat patruzeci de ani. M-a distrat acest abuz şi nesocotinţă, dar m-a costat.

    Aici a fost Biserica – în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete (morse).

    Am scăpat din închisori, cei care am mai scăpat, fericiţi că am fost ajutaţi de bunul Dumnezeu să-L purtăm cu drag în suflete. Nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui. Ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El. Şi harul Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răspântia cea din urmă.
    Am venit fără bărbi, fără carne pe noi, fără dinţi, cu ochii ascunşi în orbite dar care străluceau încă. Am venit fără chip de clerici.
    [..]
    Este nevoie de o mare unitate. Toate problemele şi neregulile din Biserică le va judeca şi rezolva Biserica cu harul ei, după rânduielile ei canonice şi după îndemnul Sfântului Duh.

    Nu proces de înnoire în scaune, ci un proces de conştiinciozitate adevărată pentru fiecare din noi şi cei care au fost comozi şi lipsiţi de marea responsabilitate în calitatea ce o aveau, aceia se vor elimina singuri.

    Că noi aşa credem, că avântul unei înnoiri de conştiinţă a unităţii Bisericii, înnoire în fiecare inimă din noi, va repara uşor şi sigur orice deviere.

    Nu vă atingeţi de fiinţa Bisericii! Vreţi, adică, să spuneţi despre anumiţi oameni din Biserică?
    Aceasta este altceva, dar şi aşa nici cultura, nici armonia, nici jertfa, nici bunul simţ şi mai ales încleştarea în lupta cu puterile întunericului nu ne dau voie să fim slobozi şi lipsiţi de condescendenţă.

    Nu este nimeni neprihănit şi nu vom fi noi cei care vom [răs]plăti; numai Acela Care a împărţit talanţii, El va cere fiecăruia să dea socoteală la vreme.

    Am îndrăznit să îmi spun părerea pentru că prea mult am fost singur, în suferinţe şi prea mult doream să îmi văd fraţii de credinţă mici sau mari, să ne rugăm împreună şi să ne întărim împreună, inimă la inimă şi îndreptăţiţi să spunem pentru oricine: e greu să ocârmuieşti lumea fără marea putere a iubirii.”

    *Arhimandrit Arsenie Papacioc, “Scrisori către fiii mei duhovniceşti“, Mânăstirea Dervent, Constanta, 2000

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s