Predică la Duminica a 30-a după Pogorârea Sfântului Duh. Să nu mărturiseşti strâmb

Despre întâlnirea tânărului bogat cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos au scris cei trei Evanghelişti sinoptici, Sfinţii Matei, Marcu şi Luca. Diferenţele dintre relatările lor sunt binevenite, deoarece fiecare din ei aduce nuanţe şi indicii lămuritoare şi întregitoare, aşa încât putem afirma că adevărul Dumnezeiesc ni se păstrează în formele voite şi inspirate de Dumnezeu Însuşi. În Duminica a 12-a după pogorârea Sfântului Duh, am vorbit despre momentul în care tânărul bogat a venit la Domnul Iisus şi a îngenunchiat înaintea lui cu multă bună cuviinţă (Marcu 10, 17), fapt pentru care Mântuitorul a l-a privit cu drag. Pentru Duminica amintită, Biserica a rânduit să se citească şi să se tâlcuiască pericopa Sfântului Matei. Astăzi avem parte de relatarea aceluiaşi eveniment, aşa cum a fost aşezat în paginile Sfintelor Scripturi de Sfântul Evanghelist Luca.

Pentru a avea foloase duhovniceşti şi a merge împliniţi la casele noastre, am ales să vorbesc astăzi despre una din cele cinci Porunci enumerate de Mântuitorul în convorbirea Sa cu tânărul bogat. Cuvintele Domnului Iisus sunt acestea: ,,Ştii Poruncile: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta’’ (Luca 18, 20). Porunca ,,să nu mărturiseşti strâmb’’ este a patra în rostirea Mântuitorului şi a noua în Decalog. Aceasta statorniceşte datoria noastră sfântă de a spune adevărul în orice împrejurare a vieţii; aceasta opreşte cu desăvârşire să ne lezăm semenul prin denaturarea şi alterarea adevărului, truncherea sau omisiunea lui, amestecarea lui cu cuvinte mincinoase, fie în faţa judecătorului, fie în alte circumstanţe. Teologia Morală Ortodoxă numără câteva păcate îndreptate împotriva acestei porunci: ignorarea vădită a adevărului şi neprimirea lui, minciuna, făţărnicia, perfidia, calomnia, mărturia mincinoasă, pâra nedreaptă, linguşirea, dezinformarea. Acestea sunt păcate care bântuie şi macină societatea noastră, sunt ridicate la rangul de politică de stat şi sunt folosite pentru a justifica crima, teroarea, războaiele, cum s-a întâmplat în cazul Serbiei Ortodoxe prin anii 1996-2000.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cere mărturisire dreaptă nu numai în cazul semenilor. Avem datoria sfântă de a-L mărturisi drept şi pe Marele şi Adevăratul nostru Dumnezeu şi aici amintim Dumnezeieştile cuvinte: ,,Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri’’ (Matei 10, 32-33).

Pe Dumnezeu nu se cuvine să-L mărturisim pur şi simplu, ci să-L mărturisim drept. Pentru că şi ereticii arieni Îl mărturiseau pe Domnul Iisus, dar mărturisirea lor era mincinoasă, pentru că nu recunoşteau Dumnezeirea Sa. Chiar păgânii musulmani aduc mărturie despre Mântuitorul, care însă este strâmbă, deoarece-L socotesc ca pe un simplu Prooroc. Evreii vrăjmaşi ai lui Dumnezeu nu-L tăgăduiesc cu desăvârşire pe Domnul Iisus, dar neagă Învierea Sa, ceea ce-i situează în rândul celor rău-credincioşi. Rău-credincioşi sunt şi sectarii. Mărtturisesc despre Dumnezeu şi ,,savanţii’’ de la acceleratorul de particule din Elveţia, care, zic ei, vor să reproducă condiţiile în care a luat naştere universal, refuzând să-L accepte pe Dumnezeu drept Creator al tuturor celor văzute şi nevăzute. Păgânii cu minte puţină şi întunecată Îl socotesc pe Mântuitorul un întemeietor de religie, şi-L numără între făpturile păcătoase, precum Buda, Mahomed sau Confucius. Fals! Domnul a întemeiat singura religie adevărată, cea a Bisericii Sale Ortodoxe, în vreme ce acei impostori ai istoriei au născocit false şi demonice religii. Chiar demonii cei întunecaţi Îl mărturiseau pe Domnul Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Matei 8, 29), dar o făceau cu răutate şi cu vădita intenţie de a amesteca adevărul cu minciunile lor pierzătoare.

Acestea, şi multe altele, sunt pricinile pentru care accentuăm necesitatea mărturisirilor drepte despre Dumnezeu Atotţiitorul. Ortodoxia înseamnă, cum am spus, Dreapta Mărire a lui Dumnezeu, dar şi Dreapta Mărturisire. Numai Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Îl mărturiseşte ca fiind ,,Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut, iar nu  făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut’’, aşa cum Îl cunoaştem din Revelaţia Divină. La fiecare Sfântă Liturghie aducem această sfântă şi adevărată mărturie, de aceea avem buna nădejde că şi Fiul lui Dumnezeu va mărturisi pentru noi la Judecată.

Numai Bunul Dumnezeu ştie de câte ori, în curgerea vremii, această mărturisire a fost pecetluită cu sângele Sfinţilor Mucenici. Spunând aceasta, aş dori să vă relatez un eveniment petrecut în anul 1933, în plină teroare stalinistă. O echipă de cercetători a întreprins o expediţie în Siberia şi şi-a instalat corturile în apropiere de Irkutsk. Acolo se găsea un lagăr în care erau întemniţaţi cei mai mari ,,duşmani’’ ai poporului: diaconi, preoţi, călugări şi câţiva episcopi. Când i-au văzut, cercetătorii au constatat că e vorba de nişte schelete umane, de oameni extenuaţi de foame, frig, teroare şi izolare. Într-una din zile, spre tabăra lor s-a îndreptat un grup de şaizeci de deţinuţi, escortaţi de gardieni îndobitociţi. Aceştia au verificat documentele cercetătorilor, apoi le-au poruncit să intre-n corturi, spunându-li-se că e vorba de deţinuţi periculoşi, care au uneltit împotriva statului sovietic. Ştiind ce-i aşteaptă, aceşti slujitori ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii noastre, şi-au dat sărutarea frăţească, întocmai cum făceau odinioară la Sfânta Liturghie. Ceea ce a urmat, au consemnat acei cercetători: fiecare deţinut era dus pe marginea unei gropi şi era întrebat: există Dumnezeu? Cel dintâi a răspuns fără ezitare: da, există. În clipa următoare a fost împuşcat şi aruncat în groapă. Au urmat apoi ceilalţi şi toţi L-au mărturisit pe Dumnezeu fără teama morţii, ştiind că El îi va primi în corturile Sale veşnice. La această relatare ar trebui să ia aminte aceia care pretind că slujesc lui Dumnezeu şi-L mărturisesc.

Dumnezeu să ne ferească să nu ajungem în asemenea situaţii limită, pentru că nu ştiu dacă noi am avea tăria să murim, mărturisindu-L. Pentru noi a rânduit Dumnezeu o mărturisire potrivită puterilor noastre slabe, aceea de la Sfânta Liturghie, când rostim Crezul, sau ce din rugăciunile noastre particulare. Dar dacă nici această mărturisire lesnicioasă şi uşoară nu ne-o asumăm, atunci ce fel de creştini suntem? Când ne învrednicim de primirea Sfintei Împărtăşanii şi ne apropiem de Sfântul Potir, aducem această mărturisire: ,,Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti  pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu’’. Aşadar, rostirea Simbolului de Credinţă şi a celorlalte rugăciuni bisericeşti, constituie forma cea mai înaltă şi negreşelnică mărturisire despre Dumnezeu în lumea aceasta plină de necredinţă. Viaţa noastră întreagă să fie o mărturisire dreaptă şi sfântă. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Mucenic Iacov Persul

          Mulţi dintre oamenii lumii acesteia, atunci când trec prin grele încercări se revoltă împotriva lui Dumnezeu, întrebând: ,,de ce, Doamne?’’, ,,dacă exişti, cum ai putut îngădui aceasta?’’

          Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul, care este pomenit astăzi între Sfinţii lui Dumnezeu, stă mărturie şi pildă de răbdare în cele mai cumplite suferinţe Acesta s-a născut din părinţi creştini, şi-a luat soţie creştină şi trăia în slujba împăratului persan, Isdegherd. S-a întâmplat însă că din prea multă ascultare de împărat, a adus împreună cu acesta închinare şi jertfă idolilor. Auzind de căderea lui din Credinţa în Hristos, mama şi soţia l-au mustrat cu asprime şi durere, ştiind că s-a făcut vrednic nu de împărăţia cea cerească, ci de iadul cel plin de nesfârşite chinuri. S-a cutremurat de grozăvia păcatului său şi a cugetat întru sine: ,,Ştiu ce voi face, ca să nu piară până în sfârşit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat la uşa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci ştiu că-mi va deschide. Pentru că este Îndurat şi Milostiv şi nu voieşte moartea păcătosului, ci primeşte cu bucurie pe cei care se pocăiesc’’.

        Aşa a aflat împăratul păgân că sluga sa este creştin. Cum diavolul îşi inspiră totdeauna slujitorii, şi de data aceasta le-a dat gând păgânilor să taie pe rând toate degetele Sfântului, de la mâini şi de la picioare, apoi celelalte părţi ale trupului. Când i-au tăiat degetul mare de la mâna dreaptă, Sfântul Iacov a răspuns: ,,Ajutorul meu şi nădejdea mea, Doamne, Dumnezeul Cel Mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel Dumnezeiesc izgoneşti dracii, primeşte acest deget care s-a tăiat pentru Tine, din îndemnarea drăcească’’. I-au tăiat al doile deget şi Sfântul a strigat: ,,Primeşte, Doamne, şi a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta’’. Călăii nu s-au lăsat înduplecaţi, i-au tăiat şi al treielea deget şi îndată glasul Mucenicului lui Hristos s-a auzit, zicând: ,,De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, şi cu cei trei tineri izbăviţi din foc mă voi mărturisi Ţie, Doamne, şi în cetele Mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase’’.

          Aşa continuând, după fiecare retezare de deget, Sfântul Iacov rostea cuvinte de laudă şi preamărire către Dumnzeu. I-a dat Dumnezeu putere să rostească şi cea din urmă rugăciune şi apoi i-au tăiat cinstitul cap, şi asemenea Dreptului Iov, ,,nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu’’ (Iov 1, 22) (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 517-525).

Presbiter Ioviţa Vasile

Binecuvântată eşti tu între femei

În fiecare clipă gândurile noastre zboară pline de dragoste şi nădejde, spre Măicuţa Domnului nostru, Prea Sfânta Maică şi Pururea Fecioara Maria, căreia îi mulţumim pentru toate cele primite prin mila sa nesfârşită, care se revarsă peste toţi oamenii aflaţi în necazuri, şi grele pătimiri, care o preacinstesc, pe cea atât de apropiată, dar mai presus de minte şi cuvânt.

*„Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi păcătoşii pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, pentru că nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în ceasul morţii. De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia din casa cărora nu lipseşte icoana Maicii Domnului şi au candelă la icoana ei, şi citesc în fiecare zi măcar un acatist sau un paraclis al Maicii Domnului. Căci printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor Sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor”.

**„ Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare, nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea!

Preasfântă Maică a lui Hristos, Preacurată, Preabinecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă, duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Preaslăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit.

O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine! Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Amin.”

Iată trei rugăciuni scurte pentru orice moment al zilei, pe care putem să le rostim aprinzând candela sau o lumânare lângă Icoana Fecioarei Preacurate.

,,Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să strigăm ţie: ”Bucură-te Mireasă, Pururea Fecioară!“ Amin!

,,Ușa mi­lostivirii deschide-o nouă, bi­necu­vân­tată Născătoare de Dum­ne­zeu, ca să nu pierim cei ce nădăj­duim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mân­tuirea neamului creștinesc’’. Amin!

,,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”. Amin! (Sf.Chiril al Alexandriei). Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

*Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 151
**Sfântul Nicolae Velimirovici

Texte selectate şi editate de Dr. Gabriela Naghi

Preabinecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu Fecioară

        În cărţile noastre bisericeşti se află o Rânduială privitoare la modul cum trebuie primiţi evreii care vin la Sfânta Credinţă Ortodoxă şi voiesc a fi madulare ale Bisericii lui Hristos. Între întrebările care li se adresează, este şi aceasta: ,,Mai întâi, te întreb pe tine de te lepezi cu adevărat de toată credinţa jidovească şi de toate născocirile lor, şi de toată lupta lor împotriva lui Dumnezeu, ce o au împotriva Domnului nostru Iisus Hristos şi asupra Preacuratei Maicii Sale, şi asupra tuturor Sfinţilor, şi asupra tuturor creştinilor, şi de toată defăimarea lor împotriva Bisericii, ca a unor potrivnici ai lui Dumnezeu, şi îi afuriseşti pe ei?’’

          Întrebarea este justificată de un adevăr întristător, acela că, de-a lungul a mai bine de două mii de ani, evreii au dus o luptă plină de ură împotriva lui Dumnezeu şi a tot ce este arătat mai sus. Şi pentru că este cunoscută încrâncenarea lor, în mijlocul tuturor popoarelor creştine care i-au primit şi găzduit, evreii au născocit o puzderie de secte zise ,,creştine’’ care, asemenea unor cutii de rezonanţă, au preluat şi amplificat învăţăturile mincinoase ale acestora. Se ştie că şi Martin Luther a făcut reforma aceea diabolică sub înrâurirea evreilor, care i-au şi furnizat ,,argumentele’’ scripturistice împotriva învăţăturii celei sănătoase a Bisericii. Reformatorul a fost, aşadar, unealta evreilor, iar reforma s-a făcut în sensul dorit de ei.

          Între aberaţiile plăsmuite de evrei se află şi aceea că preacurata Fecioară Maria ar fi fost o femeie de rând, care a născut pe Omul Hristos, dar a avut şi alţi fiii, după cum ar dovedi-o chiar Noul Testament, când vorbeşte despre ,,fraţii Domnului’’ (Matei 12, 46-50; 13, 55-56; Marcu 3, 31-35; 6, 3; Luca 8, 19-21;Ioan 2, 12; 7, 3, 5, 10, etc). Biserica Ortodoxă a dovedit, în numeroase rânduri, că această învăţătură evreiască este mincinoasă şi drăcească, încât nu merită să o fac eu încă o dată. Aleg să afirm, şi de data aceasta, învăţătura despre Maica Domnului, aşa cum este păstrată de Sfânta Biserică. Preacurata Fecioară Maria a fost Fecioară înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere, ceea ce noi exprimăm prin expresia ,,Pururea Fecioară Maria’’. Cea pe care noi o numim ,,mai curată decât strălucirile soarelui’’, a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat. Ce este împotriva acestei învăţături, de la cel rău este, cinstite cititorule.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfânta Muceniţă Ecaterina

          În vremea împăratului păgân Maximin, trăia în Alexandria o fecioară de neam mare, înţeleaptă, frumoasă la chip şi bună cunoscătoare a filozofiei vremii. Rudele şi mama sa ar fi vrut să o mărite. Trăind în mijlocul  păgânătăţii şi fiind vreme de mare prigoană împotriva Bisericii, tânăra Ecaterina a văzut deşertăciunea zeilor nesimţitori şi a început căutările sale până când a ajuns la cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu.

          La un praznic păgânesc, împăratul a venit la Alexandria şi au început să junghie tot felul de animale pentru a le aduce jertfe zeilor, încât văzduhul s-a umplut de putoarea fumului şi mulţi se duceau să sărbătorească. Văzând atâta rătăcire în popor, Sfintei Ecaterina i s-a făcut milă de ei şi a stăruit să fie primită de însuşi împăratul, în faţa căruia a mărturisit: ,,Cunoaşte, o, împărate înşelăciunea cu care v-aţi înşelat de diavoli, încât slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atât de orb şi de nebun, ca să se închine unor urâciuni ca acestea… Ci cunoaşte pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început şi fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut Om pentru mântuirea noastră. Prin El împăraţii împărăţesc, ţările se îndreptează şi toata lumea împreună stă şi cu singur cuvântul Lui toate s-au zidit’’.

          Din palatul imperial, unde a mărturisit neînfricată, Sfânta Ecaterina a fost dusă în temniţă şi apoi judecată şi condamnată la moarte. Păgânii care slujeau diavolilor au închipuit pentru Sfânta cele mai crude chinuri: au pus patru roţi pe o osie cu fiare ascuţite în aşa fel încât două roţi să se întoarcă în dreapta şi două în stânga, iar în mijlocul lor să fie legată aleasa lui Dumnezeu. Îngerul Domnului a venit şi a izbăvit-o din acele chinuri cumplite, încât toţi se mirau de puterea nemărginită a lui Dumnezeu.

          Văzând cruzimea de fiare a persecutorilor, împărăteasa Augusta a mustrat pe împărat şi acesta s-a umplut de mânie şi s-a pornit împotriva ei. Ne-oamenii au tăiat pe împărăteasă şi aceasta s-a săvârşit cu rugăciunea Sfintei Ecaterina, care i-a spus: ,,Mergi cu pace, ca să împărăţeşti cu Hristos în veci!’’

          Sfânta Ecaterina s-a rugat Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru popor şi pentru sine, apoi i-au tăiat cinstitul cap. Credincioşii au văzut Sfinţii Îngeri venind şi luând sfintele moaşte pe care le-au dus în Sinai (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 489-503).

          Când vei privi icoana Sfintei Ecaterina, cinstite cititorule, adu-ţi aminte de pătimirea acesteia şi cere rugăciunile ei către Dumnezeu, pentru ajutorul şi mântuirea ta.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfânta Muceniţă Cecilia

          Sfânta Cecilia a trăit la Roma şi a auzit de mică învăţăturile Evangheliei lui Hristos, de aceea s-a hotărât să rămână fecioară şi să se păzească de orice fel de însoţire. Părinţii ei au hotărât însă altfel, şi au logodit-o cu un tânăr de vază, care însă era necredincios. A venit vremea nunţii şi atunci fecioara Cecilia i-a destăinuit mirelui său taina credinţei sale: ,,Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul Domnului care îmi păzeşte fecioria şi pe care tu nu-l vezi. Şi de te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere pe mine, roaba sa’’. Cuvintele acestea l-au înfricoşat pe Valerian şi el a consimţit să meargă la episcopul Romei de atunci, Urban I (222-230), care, spun cărţile bisericeşti, se ascundea prin morminte şi prin peşteri, din pricina păgânilor sângeroşi, porniţi cu încrâncenare împotriva credincioşilor Bisericii. Păstorul l-a primit cu lacrimi de bucurie, ştiind că l-a trimis Sfânta Cecilia, şi a zis: ,,Pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în camera sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel, că de n-ar fi crezut el învăţătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui până la sfârşit, ca să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, iar de satana şi de toate lucrurile lui să se lepede’’. A rânduit Bunul Dumnezeu ca Valerian să primească învăţătura cea mântuitoare şi apoi marele dar al Sfântului Botez.

          În mijlocul acelei păgânătăţi, Sfânta Cecilia a adus la Credinţa în Mântuirorul nostru Iisus Hristos pe alţi doi, pe Tivurtie, fratele lui Valerian şi pe Maxim, fiind şi ei botezaţi de la episcopul Urban al Romei, căci atunci episcopii nu socoteau a fi sub demnitatea lor a-i boteza pe cei care veneau la Hristos.

          Pentru viaţa ei curată şi pentru râvna pentru Hristos Mântuitorul, Sfânta Cecilia a fost arestată de mai-marii vremii şi supusă judecăţii. Au dus-o într-o baie aprinsă şi au chinuit-o trei zile şi trei nopţi, dar Preabunul Dumnezeu i-a stat în ajutor şi a răcorit baia. A venit apoi călăul şi de trei ori a lovit-o cu sabia peste grumaz, însă nu i-a tăiat capul. A mai trăit trei zile şi a întărit pe credincioşi, apoi s-a mutat la Domnul în locaşurile cereşti. Pentru sfintele sale rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi păcătoşii (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p.433-441).

Presbiter Ioviţa Vasile

Cel care are milă de sărman, împrumută Domnului (Pilde 19, 17)

Am găsit undeva următoarea povestire a unui ascet de demult: „Mult m-am trudit şi am lucrat, dar bani nu am adunat; ceea ce îmi rămâne, de obicei, împart totul la săraci. Însă odată mi-a venit următorul gând: „Ce se va întâmpla când voi îmbătrâni şi mă voi îmbolnăvi? Cine mă va ajuta şi mă va adăposti atunci? Cu ce voi trăi?”. M-am tot gândit aşa şi am început să pun bani de-o parte pentru „zile negre”, la început câte puţin din ostenelile mele, iar apoi tot mai mult, astfel încât am încetat cu totul să-i ajut pe ceilalţi, precum făceam înainte.

Cu timpul mi s-a adunat un stoc destul de mare pentru „zile negre”. Şi ce s-a întâmplat? Cum am gândit, aşa s-a şi întâmplat: „zilele mele negre” au venit. Mi s-a deschis o rană cumplită la picior şi nu am mai putut lucra. A trebuit să stau la pat şi să caut ajutor la doctori. Dar mi-am tratat boala atât de mult, încât toţi banii i-am cheltuit, iar ajutor nu am primit. În cele din urmă doctorii mi-au spus: „Trebuie să-ţi amputăm piciorul bolnav, căci altfel vei muri”. Nu aveam ce să fac şi am hotărât să mă lipsesc de picior, numai să rămân viu.

Între timp, în timpul unei nopţi m-am răzgândit. Mi-am amintit viaţa mea, de munca dinainte, când nu aveam niciun necaz, ci doar mă bucuram că din ostenelile mele le dădeam ajutor celor nevoiaşi, iar de mine parcă şi uitam, şi am început să-I cer lui Dumnezeu ajutor, căindu-mă pentru faptul că mi-am strâns avere şi am nădăjduit ca prin bani să mă izbăvesc de orice năpastă. Şi, iată, mi se arată îngerul lui Dumnezeu şi îmi spune: „Unde sunt, aşadar, banii pe care ţi i-ai adunat pentru „zile negre”? Eu am izbucnit în plâns. „Am greşit – i-am spus Doamne, iartă-mă, de acum nu voi mai face acest lucru!” Atunci îngerul Domnului s-a atins de piciorul meu bolnav şi dintr-o dată mi-a trecut toată durerea. De atunci am început să socotesc că este păcat să adun bani pentru „zile negre”. Pentru ce îmi trebuie bani când Domnul însuşi Se îngrijeşte de mine?” Vă nelinişteşte situaţia exterioară şi cea prezentă şi, mai ales, cea viitoare, nu atât pentru dumneavoastră, cât pentru familie. Dezvăluiţi-I Domnului durerea pe care o aveţi. Şi rugaţi-vă să orânduiască după voia Lui cea sfântă.

Familia dumneavoastră, oare, nu este a lui Dumnezeu? Şi nu are El grijă de ea aşa cum are de toţi? A vă ruga, dar, pentru aceasta nu este niciun păcat… Cine ne-a învăţat să cerem în rugăciune: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi nu se întristează când cerem şi celelalte lucruri ale vieţii, lăsându-le, totuşi, pe toate în voia Lui cea sfântă. Familia este crucea vieţii capului ei! Răbdaţi, supunându-vă Domnului şi, făcând tot ce ţine de dumneavoastră, lăsaţi totul în voia lui Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Sursa: Sfaturi înțelepte, Ed. Cartea Ortodoxă, pp. 174-175

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

Predică la Duminica a 26-a după Pogorârea Sfântului Duh. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri

          O foarte înţeleaptă vorbă spune că omului îi trebuie câţiva ani să înveţe să vorbească, apoi o viaţă întreagă nu poate învăţa să tacă. Aşa s-a întâmplat în vreme ce Mântuitorul vorbea în faţa unei mulţimi de câteva mii de oameni (Luca 12, 1). Un om s-a desprins din mulţime şi L-a întrerupt cu necuviinţă pe Fiul lui Dumnezeu, aducând în faţa Sa pricina lui măruntă: ,,Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea” (Luca 12, 13). Auzind această necuviinţă, Domnul Iisus îi răspunde cu o întrebare ce lasă să se vadă întristarea Sa pentru că acest om nu s-a folosit cu nimic din sublimele învăţături pe care le propovăduia: ,,Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12, 14). Apoi converteşte acest incident într-un prilej de a le împărtăşi  o altă învăţătură mântuitoare, care le era de mare lipsă.

          ,,Unui om bogat i-a rodit  din belşug ţarina. Şi el cugeta întru sine, zicând: Ce voi face, că nu am unde să adun roadele mele?” Iată dar, grijilor multe de până atunci li se mai adaugă una. Nici gând să-şi aducă aminte de  Dumnezeu, să-I mulţumească  pentru rodnicia ţarinelor sale, să se hotărască să-i ajute pe cei în nevoi. Nu! Se gândea numai la sine şi la mulţimea roadelor. Nici nu-i de mirare. Prins în vârtejul acesta al lăcomiei şi al grijii de multe, nu mai lăsase niciun loc lui Dumnezeu în viaţa lui. Planul pe care-l urzeşte imediat în mintea sa este acesta: ,,Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”. Când va fi isprăvit de împlinit acest plan, gândea nebuneşte acest om, va avea certitudinea unui trai plin de desfătări din care nu va lipsi nimic din ce-şi doreşte: ,,Şi voi zice sufletului meu: Suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”.

          Nici nu apucă să-şi încheie gândurile nesăbuite, căci a şi venit glasul aspru mustrător al lui Dumnezeu: ,,Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Hotărârea dumnezeiască vine ca un fulger şi într-o clipă se năruiesc toate speranţele lui nebuneşti. Rămâne înmărmurit de aceste cuvinte, nu le poate răspunde în niciun fel, deoarece perspectiva morţii apropiate îi paralizează voinţa. Iară şi iară se adeveresc cuvintele lui Dumnezeu spuse prin Proorocul Isaiia: ,,Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre” (Is. 55,8).

          Şi textul acesta al Evangheliei se încheie cu prevenirea Mântuitorului adresată nouă tuturor: ,,Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comori pentru sine însuşi şi în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte” (Luca 12, 21).

          Se cuvine, însă, să ne întrebăm cine era, de fapt, acest om bogat? Era un suflet care trăia într-un şir necurmat de păcate; este un suflet care va muri în scurt timp şi va lăsa altora toate bogăţiile sale şi ele se vor risipi. Dar învăţătura Sfintei noastre Biserici ne spune că sufletul omului este nemuritor, cum dar vorbim despre moartea acestuia? Într-adevăr, sufletul omenesc trăieşte veşnic, doar trupul se desface, pentru o vreme, în cele dintru care a fost alcătuit, dar pentru a înţelege afirmaţia care spune ,,sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Iez. 18, 20), trebuie să înţelegem modul de exprimare al Scripturilor Sfinte.

          Potrivit Revelaţiei Dumnezeieşti, omul are natură dublă, fiind alcătuit din trup stricăcios şi suflet nemuritor. De aceea, Sfânta Scriptură îl numeşte pe om când trup, când suflet, amândoi termenii având acelaşi înţeles. Iată câteva exemple în acest sens: ,,Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup” (Mat. 24, 24), adică nici un om; ,,Precum i-ai dat stăpânire peste tot trupul ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (In. 17, 2). Tot trupul înseamnă aici tot omul. ,,Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvânteze tot trupul numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului” (Ps. 144, 21). Şi în acest text, trup e sinonim cu om.

          ,,Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” (Rom. 13, 1). Aghiograful vrea să spună că tot omul este dator să se supună stăpânirilor. Dar chiar în Evanghelia acestei Duminici se spune: ,,Suflete, acum ai multe bunătăţi”, sau, cu alte cuvinte, omule, acum ai multe bunătăţi. Sfântul Apostol Petru atunci când se referă la vremea potopului scrie despre cele trei zile în care Trupul Mântuitorului a stat în mormânt: ,,Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorât şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă’’ (I Petru 3, 18-20). Ce a vrut să arate Dumnezeu prin aceste cuvinte este că doar opt oameni, opt personae, cei din familia lui Noe, au fost salvaţi din potop. Că sufletele sau duhurile lor erau vii, o dovedeşte faptul că li s-a propovăduit chiar de Mântuitorul, iar acestea au primit cuvântul Său.

          Aşadar, când spune Dumnezeu că ,,sufletul care păcătuieşte, acela va muri” sensul adevărat este ,,omul care păcătuieşte, acela va muri” şi nicidecum că sufletul propriu-zis ar fi muritor, cum greşit înţeleg ereticii şi sectarii. Vorbim, totuşi  de moartea sufletului, dar la modul figurat, când omul respectiv trăieşte în chip păcătos: ,,Ştiu faptele tale, că ai nume, căt trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3, 1).

          Revenind la textul Sfintei Evanghelii din această Duminnică se cuvine să amintim cele scrise de Sfântul Apostol Pavel episcopului Timotei al Efesului: ,,Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi. Ci cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la Credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea’’ (I Tim. 6, 7-11). Acestea sunt adevăratele şi nepieritoarele bogăţii care ne vor însoţi după trecerea noastră din viaţa aceasta. De ele să avem cu toţii parte. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Care mărire stă pe pământ nemişcată?

Patriarhul Irinei al Serbiei s-a petrecut din lumea aceasta. Dacă timpul s-ar putea da înapoi, aş fi dorit ca dumnealui să fie un vrednic ierarh, care să se fi opus celor hotărâte şi semnate la sinodul tâlhăresc din Creta, diabolicul supermemorandum şi celelalte documente eretice, mai ales că ar fi avut susţinerea a 17 ierarhi din delegaţia sârbă. N-a făcut-o. Doresc să aflu ca măcar în ultimele clipe de viaţă pământească să se fi pocăit, dar asta e o supoziţie şi atât.

Urmează înmormântarea la care lucrurile pot fi atât de complicate, încât e greu să facem previziuni cât de cât realiste. Din capul locului, trebuie să enumerăm numele a patru întâistătători: Bartolomeu din Constantinopol, tatăl schismelor cu care se confruntă Biserica, Theodor din Alexandria, schismatic, Ieronim al Greciei, schismatic, Hrisostom al Ciprului, schismatic. Adăugăm acestora pe Epifanie din Ucraina, schismatic şi ,,ierarh’’ fără hirotonie, sau pe oricare din pseudo-episcopii din subordinea sa. Prezenţa acestora la înmormântare, sau chiar numai a unuia dintre ei, ridică un pericol pentru toţi pseudo-ierahii care vor sluji, acela de a aluneca în teribilul păcat al schismei. E de aşteptat ca întregul Sinod al Bisericii Sârbe să participe şi să slujească. Vor face aceştia pasul nesăbuit spre schismă? Vom vedea.

Complicate sunt lucrurile şi pentru reprezentanţii celorlalte Biserici. Cele care n-au participat la sinodul tâlhăresc din Creta, Rusă, Bulgară, Georgiană şi Antiohiană, sunt sigur că nu vor trimite ierarhi care să conslujească cu schismaticii. Aceste Biserici constituie partea Ortodoxiei care nu s-a întinat cu ereziile din Creta, ba mai mult, le-au respins şi condamnat. Într-o situaţie situaţie aparte se găseşte Sfânta Biserică Rusă, cea lovită de tomosul de recunoaştere acordat de Bartolomeu schismaticilor ucraineni. Este imposibil, este împotriva firii, ca aceasta să trimită ierarhi care să slujească la înmormântarea lui Irinei, poate doar cu mandatul de a asista şi observa.

Ce va face domnul Daniel Ciobotea? E posibil, dar puţin probabil, să participe şi să slujească, caz în care ar aluneca ireversibil în schismă. Are şi varianta trimiterii unor ierarhi de rang inferior. Oricare va fi opţiunea, să se ştie de pe acum că aceia care vor sluji cu schismaticii enumeraţi mai sus, se vor rupe de Biserica lui Hristos.

Există şi supoziţia potrivit căreia înmormântarea se va face în cerc restrâns, din respect pentru pandemia inexistentă, ţinând seama de faptul că şi Patriarhului Irinei i  s-a stabilit drept cauză a morţii infecţia cu virusul blestemat.

Presbiter Ioviţa Vasile

Intrarea în biserică a Maicii Domnului

          Din veşnicie, Preabunul Dumnezeu a hotărât, după sfatul voii Sale, ca noi, nevrednicii slujitori ai Săi să prăznuim astăzi pe cea mai curată decât strălucirile soarelui, pe Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului Iisus Hristos. Trei ani avea copila Maria când părinţii săi cei Dumnezeieşti, Ioachim şi Ana, au chemat la casa lor din Nazaret rudele, cunoscuţii, vecinii şi mulţime de fecioare. Aceştia au înconjurat-o pe Preacurata Maria şi ţinând în mâini făclii, au început drumul spre Ierusalim, iar cântările lor se uneau cu cântările îngereşti. Părinţii Maicii Domnului împlineau făgăduinţa pe care o făcuseră Domnului când se rugau ca Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să ridice nerodirea lor.

          După trei zile de călătorie, au ajuns în Ierusalim, la templul sfânt. Cărţile bisericeşti ne spun că la templu slujea marele arhiereu Zaharia, împreună cu alţi preoţi, şi aceştia au ieşit să o întâmpine pe copila Maria. La intrarea în templu erau cinsprezece trepte pe care preoţii şi leviţii le urcau şi cântau pe fiecare treaptă un psalm. Aceste trepte le-a urcat fiica lui Ioachim şi a Anei, şi toţi s-au mirat văzând-o, dar şi mai mult s-au mirat atunci când  arhiereul Zaharia a dus-o pe copilă în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu intrau nici preoţii, ci numai marele arhiereu, o dată pe an. Acolo i s-a dat ei loc de rugăciune, în sfântul altar, după a doua catapeteasmă.

          După ce şi-au împlinit datoria lor sfântă, Dumnezeieştii părinţi s-au întors acasă, au făcut ospăţ mare şi au mulţumit lui Dumnezeu.

          În jurul templului din Ierusalim erau multe locaşuri în care vieţuiau văduvele care petreceau în curăţie, între care se afla şi Ana proorociţa, cea care a fost prezentă când Pruncul Iisus a fost adus la templu, ca să fie închinat Domnului, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Deosebi locuiau bărbaţii nazirei care trăiau asemenea monahilor, iar în alte locaşuri erau găzduiţi pelerinii şi străinii. Preacuratei i s-a dat a vieţui în locaşul fecioarelor. Astfel a petrecut copila Maria în anii ce au urmat. Învăţarea Scripturilor Sfinte ale Vechiului Testament, rugăciunea în Sfânta Sfintelor şi lucrul mâinilor erau îndeletnicirile ei. Hrana o primea de la Sfinţii Îngeri, după cum mărturisesc Părinţii Bisericii.

          Sfântul Apostol Pavel a scris: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit pentru orice lucru bun’’ (II Timotei 3, 16-17). Sfânta Fecioară a fost pregătită de Dumnezeu pentru împlinirea a ceea ce covârşeşte orice minte omenească: primirea în preacuratul său pântece a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este Sărbătoarea  de care şi noi ne-am învrednicit astăzi, cinstite cititorule.

Presbiter Ioviţa Vasile

Calistrat Chifan e preotul din care debordează… harul?

Calistrat Chifan e un personaj malefic, impostor şi agresiv. Oriunde te-ai întoarce pe internet, dai de el. Cu aerul de mare cunoscător într-ale Teologiei, cu ifose de duhovnic al neamului, omul populează spaţiul virtual cu potop de cuvinte, care mai de care mai năstruşnice. În logoreea sa necontrolată, individual îmbrăcat în veşminte preoţeşti, nu omite să facă apologia cipului, spunându-ne că nu reprezintă nicio primejdie şi, ca atare, îl putem primi liniştiţi.

Cu mai multă vreme în urmă, am vrut să scriu despre el şi să atrag atenţia asupra prezenţei sale toxice în spaţiul ortodox. Astăzi, am primit câteva fotografii, între care una în care vedem chipul personajului nostru alături de… Diana Iovanovici Şoşoacă, cea care se isteriza în duh absolut neortodox la Iaşi, la Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva, erijându-se în mare apărătoare a drepturilor noastre de a ne cinsti Sfinţii. Hopa, mi-am zis, cine se aseamănă, se adună. Stai puţin, că ăştia doi sunt din aceaşi stripe. Şi aşa e. Şoşoacă rimează cu cloacă. E vorba de aceaşi cloacă ecumenistă în care-l găsim şi pe Chifan. Din pestilenţialul în care se bălăcesc, dumnealor se apucă să-l denigreze pe Cuviosul Părinte Iustin Pârvu. Până aci, stimabililor!

Într-un comunicat oficial emis de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în 2003, ni se face portretul acestui specimen diabolic, pe care unii-l văd gata să explodeze de atâta har. Să fim serioşi.

Presbiter Iovita Vasile

Lămurire asupra cazului Ieromonahului Calistrat Chifan de la Mănăstirea Barnova-Iaşi

MITROPOLIA MOLDOVEI SI BUCOVINEI

EXARHATUL MONAHAL AL ARHIEPISCOPIEI IASILOR

Cunoscand tulburarile sufletesti prin care trec unii credinciosi, sustinatori ai Ieromonahului Calistrat Chifan, si dorind sa lamurim acest caz, prezentam adevarata stare de lucruri.

Desi apreciem dorinta acestora de a apara pe parintele Calistrat, trebuie totusi sa spunem ca, inca de la intrarea in Manastirea Sihastria (judetul Neamt), ieromonahul Calistrat nu a aratat ascultare staretului acestei manastiri, Parintele Arhimandrit Victorin, a carui marturie in acest sens a putut fi citita intr-unul din ziarele iesene.

Starea de neascultare s-a aratat mai ales dupa Revolutie cand, impreuna cu monahul Iustinian – monah care, la randul sau, datorita neascultarii si firii violente, a provocat cu cativa ani in urma un scandal de proportii la Manastirea Varatec, scandal mediatizat de televiziune la vremea respectiva – ierom. Calistrat a incercat sa rastoarne ordinea traditionala din aceasta manastire, act condamnat de toti marii duhovnici ai Sihastriei.

Caracterul violent al ierom. Calistrat reiese si din faptul ca, pe timpul sederii la Manastirea Sihastria, a batut un cal pana l-a ucis.

Alungat din Sihastria din pricina tulburarilor provocate, monahul Calistrat a plecat la Manastirea Dragomirna din jud. Suceava, impreuna cu prietenul sau, ierom. Antonie Campanu, de unde, datorita dezbinarii si vrajbei provocate in aceasta obste, a fost alungat de catre conducerea Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, la insistentele conducerii manastirii.

Prin bunavointa si clementa Inalt Prea Sfintitului Mitropolit Daniel, li s-a ingaduit sa se aseze in Manastirea Barnova, de curand infiintata, iar ierom. Antonie a fost numit staret. Deoarece era mare nevoie de preoti slujitori, Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Daniel a hirotonit preot pe ierodiaconul Calistrat, desi acesta era doar absolvent al unui liceu agricol, cu rezultate foarte modeste – dupa propria-i marturie – neavand nici un fel de studii teologice. De altfel, incercarile sale de a promova examenul de admitere la Facultatea de Teologie au esuat datorita pregatirii insuficiente.

La scurta vreme, si in Manastirea Barnova s-au iscat neintelegeri grave intre staretul Antonie si ierom. Calistrat, altadata prieteni apropiati, datorate incapacitatii celui din urma de a se supune randuielilor monahale. In urma acestui conflict, Mitropolia a dispus mutarea staretului Antonie la Manastirea Bucium, iar a ierom. Calistrat la Schitul Dagata.

Noul staret numit la conducerea manastirii, ierom. Paisie Furdui, a insistat insa pentru ramanerea ierom. Calistrat in Barnova, in speranta unei bune si fratesti colaborari, dar si de aceasta data ierom. Calistrat s-a aratat neascultator si nesupus, continuand sa faca fara binecuvantare diferite slujbe, dezbinand obstea manastirii in doua tabere si manipuland o parte dintre credinciosii care frecventau aceasta manastire, in vederea sustinerii activitatii sale necanonice.

Oprit din aceste motive de la slujirea Sfintei Liturghii in anul 1999 de catre Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Daniel, ierom. Calistrat nu s-a supus nici de aceasta data, continuand sa savarseasca Sf. Liturghie intr-o casa particulara din satul Barnova, si, mai mult decat atat, incercand sa-si creeze o masa de manevra atat impotriva staretului sau cat si a Mitropoliei, calugarind in secret un numar de tineri, majoritatea dintre ei teologi si seminaristi si cultivand in sufletele si mintile ucenicilor sai resentimente fata de ierarhia bisericeasca si fata de clerul de la parohii.

La sfarsitul lunii februarie 2003, la Cancelaria Mitropolitana au fost depuse mai multe plangeri impotriva ierom. Calistrat. In 28 februarie a.c., chemat la Centrul Eparhial, acesta a dat o declaratie scrisa in care recunoaste o serie din invinuirile aduse.

Pe baza celor recunoscute de catre ierom. Calistrat, Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Daniel l-a oprit de la savarsirea oricarei Sfinte Taine, Ierurgii sau Laude, timp in care Ieromonahul Calistrat trebuia sa arate ascultare, pocainta si indreptare.

Exarh eparhial,

Arhim. Clement Haralam

Iasi, martie 2003     (Preluare de pe Basilica.Ro)

Cuviosul Părintele nostru Iustin Pârvu, despre vremea prigoanei (III)

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul

– Hristos ne apără pe noi. Cine poate sta împotriva lui Hristos?

-Tu când vorbeşti cu mine, să taci!

– În vreme de grea strâmtorare, ne vom împlini jurămintele Botezului şi ale monahismului

– Credinţa pentru mântuirea Neamului poate fi salvată printr-un arhiereu, un călugăr, un preot

– S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică… Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul, unde va mai face lumea cărare bătută?

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg

.
Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire’’. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele Botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea Credinţei şi mîntuirea Neamului.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)

Text selectat si editat de Dr. Gabriela Naghi

Cuviosul Părintele nostru Iustin Pârvu, despre vremea prigoanei (II)

-O caterisire care se face în lupta cu adevărul, nu e validă

-Compromisurile şi stările căldicele sunt excluse: ori Hristos, ori satana

-Toţi ne-am lepădat de satana, la Botez

          -Prigoana:prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La Crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori Crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)

Text selectat si editat de Dr. Gabriela Naghi

Cuviosul Părintele nostru Iustin Pârvu, despre vremea prigoanei (I)

– Mergem în biserici până-n momentul împărtăşirii cu ereticii

– Când păstorii greşesc în cele ale Credinţei, ortodocşii să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. Î

– În vrea prigoanei, harul lui Dumnezeu va creşte.

– Dreapta Credinţă se poate păstra printr-un singur drept

Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele, de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov, că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare. Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

Vreme sfântă de pocăinţă: Postul Naşterii Domnului

În vremurile vechi-testamentare, Dumnezeu a rânduit prin Moise calea de urmat pentru ca poporul Israel să se curăţească de păcatele săvârşite. Trebuia să se aleagă doi ţapi şi, prin tragere la sorţi, se stabilea care este al Domnului şi care este al lui Azazel. ,,Iar ţapul asupra căruia a căzut sorţul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvârşească asupra lui curăţirea şi să-i dea drumul în pustie pentru ispăşire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat’’ (Levitic 16, 10). Într-adevăr, după ce se împlinea această rânduială Dumnezeiască, poporul scăpa de povara păcatelor sale. De-aici provine expresia ,,ţap ispăşitor’’ în graiul românesc.

          În Legea Noului Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a adus pentru noul Popor al lui Dumnezeu, cuprins în Sfânta Biserică Ortodoxă, o nouă modalitate prin care să se curăţească de murdăria păcatelor: mărturisirea lor în faţa duhovnicului. Astfel, în Taina Sfintei Spovedanii, credinciosul merge la preot, i se citesc Rugăciunile aşezate în cărţile bisericeşti, îşi mărturiseşte cu părere de rău păcatele. Preotul cumpăneşte asupra acestor păcate, dă penitentului sfaturi duhovniceşti folositoare, îi stabileşte un canon de rugăciune şi de fapte bune, îi dă dezlegarea de păcate în numele Domnului şi îl îndreaptă spre Sfânta Împărtăşanie.

          După împlinirea acestei Sfinte Rânduieli, credinciosul se simte uşurat de povara păcatelor, este întărit şi ajutat de Dumnezeu pentru o dreaptă vieţuire în Hristos. Sfânta Scriptură ne spune acestea: ,,Cel ce îşi ascunde păcatele lui, nu propăşeşte, iar cel care le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit’’ (Pilde 28, 13). Sfântul Evanghelist Ioan acelaşi lucru ni-l spune: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este Credincios şi Drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea’’ (I Ioan 1, 8-9).

          Ţi-am scris aceste Sfinte Învăţături, cinstite cititorule, pentru că ieri a început Postul Naşterii Domnului. Te rog să observi că imediat ce ţi-ai propus să te spovedeşti, apar şi piedicile ridicate de diavolul: îndoiala asupra acestei Taine, ruşinea de a mărturisi un anume păcat, o anumită teamă de a nu fi văzut de ceilalţi, gândul că te poţi spovedi şi altă dată, o oarecare neîncredere în preotul duhovnic şi multe altele. Părintele Cleopa spunea că atunci când ne lăsăm împiedicaţi de asemenea ispite, fără a le birui, dăm satisfacţie diavolului, care nu voieşte să ne spovedim, ca nu cumva să ne mântuim! Să nu dăm satisfacţie diavolului!

Presbiter Ioviţa Vasile

Cuvântul Cuviosului Părintelui nostru Iustin Pârvu, către neamul românesc ortodox, 14 ianuarie 2009

Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace, noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare.

Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?
– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, şi tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe. Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege.
„Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem Sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină?
Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere. Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei !!! Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009, Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

Predică la Duminica a 25-a după Pogorârea Sfântului Duh. Mergi şi fă şi tu asemenea

Sfântul Prooroc Maleahi a aşezat în cuprinsul Cărţii sale această profeţie: ,,Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţatura, căci el este solul Domnului Savaot’’ (Maleahi 2, 7). Înaltă misiune pune Dumnezeu pe umerii preoţilor lui Hristos, aceea de a-i călăuzi pe oameni spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Nu vom vorbi astăzi despre lipsa faptei bune de care au dat dovadă cei doi slujitori ai templului, preotul şi levitul. Se cuvine să facem aici necesara distincţie între preoţii iudei, slujitori ai Legii Vechi şi preoţii Legii Noi, slujitori ai Mântuitorului Iisus Hristos. Cei dintâi nu şi-au împlinit menirea, cum vedem şi din Pilda cuprinsă în estei Duminici, de aceea, s-a scris prin Proorocul Oseea: ,,Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, te voi da la o parte din preoţia Mea’’ (Oseea 4, 6). Preoţia ca aşezământ Dumnezeiesc rămâne, doar preoţii iudei au fost înlăturaţi, Mântuitorul alegând în locul lor pe cei care sunt slujitori ai Legii Noi, preoţi ai lui Dumnezeu, cum îi numeşte Cartea Apocalipsei (1, 6 şi 5, 10).

Se cuvine să vorbim astăzi despre fapta cea bună a samarineanului milostiv, singurul care s-a aplecat asupra omului aceluia nenorocit şi i-a purtat de grijă: i-a legat rănile, l-a pus pe asinul său şi la dus la casa de oaspeţi, unde l-a vegheat o vreme, apoi l-a încredinţat gazdei şi numai după aceea a plecat. Dacă preotul şi levitul, amândoi iudei, nu şi-au împlinit menirea, ajutorul celui căzut între tâlhari a venit de unde nu se aştepta nimeni, de la acel samarinean bun şi simţitor, mult dispreţuit de iudeii vremii. Biserica tâlcuieşte această Pildă în sensul adevărat, afirmând că orice om este aproapele nostru, deoarece toţi trăitorii de pe pământ sunt făpturi, sunt fii ai Aceluiaşi Singur Dumnezeu, chemaţi la moştenirea Împărăţiei cereşti. De felul cum ne purtăm faţă de semenii noştri, vom da seama în faţa Dreptului Judecător, de aceea socotesc că este bine să cunoaştem faptele bune cu care suntem datori tuturor oamenilor.

Învăţătura de Credinţă a Sfintei Biserici Ortodoxe ni le arată ca fapte ale milosteniei trupeşti şi ale celei sufleteşti. Cele dintâi sunt: hrănirea celui flămând, astâmpărarea celui însetat, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celor aflaţi în necazuri şi nevoi, cercetarea celor bolnavi, găzduirea călătorilor, îngroparea săracilor.

Faptele milei trupeşti sunt tot în număr de şapte, şapte fiind număr sfânt, simbol al perfecţiunilor Dumnezeieşti. Iată-le: întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, învăţărea celor neştiutori, buna sfătuire, rugăciunea pentru aproapele, mângâierea celor întristaţi, nerăzbunarea faţă de cei care ne-au greşit şi răsplătirea răului cu bine, iertarea celor ce ne-au greşit. Desigur că despre fiecare din faptele enumerate se poate vorbi pe larg, şi ar fi de dorit s-o facem. Cunoscându-ne însă neputinţele şi limitele, am ales să vorbesc doar de cea dintâi dintre faptele milei sufleteşti, întoarcerea celor rătăciţi la cale adevului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii. O facem, iubiţi credincioşi, pornind de la o axiomă, de la un adevăr care nu poate fi pus la îndoială, nici nu trebuie demonstrate: Sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Calea, singura Cale, care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Nici nu ştim noi să preţuim ce mare dar avem de la Dumnezeu prin faptul că ne-am născut ortodocşi! Când spunem acestea, ne atragem criticile celor care ne acuză că suntem conservatori, fundamentalişti, intoleranţi, exclusivişti sau chiar extremişti. Paradoxal, ar trebui să le fim recunoscători pentru că, fără voia lor, ne caracterizează cu exactitate. Suntem conservatori pentru că păstrăm tezaurul de învăţătură pe care ni l-a dat Dumnezeu, fără adaosuri, fără scăderi, fără răstălmăciri; sunte fundamentalişti în sensul stabilit de dicţionarele limbii, acela de esenţial, pentru că esenţial este pentru fiecare om ca să trăiască în adevărurile Dumnezeieşti; suntem intoleranţi pentru că nu admitem niciuna din rătăcirile acestei lumi; suntem exclusivişti pentru că noi credem într-o singură Biserică, cea Ortodoxă, întemeiată de Hristos Mântuitorul; suntem extremişti pentru că avem grija extremă, în cel mai înalt grad, să nu lăsăm ca sublimele noastre învăţaturi mântuitoare să fie alterate, răstămăcite sau eludate de cei neştiutori ori rău intenţionaţi.

Având credinţa neclintită că suntem singura Biserică, ne socotim îndreptăţiţi să-i întoarcem pe cei rătăciţi la Dreapta Credinţă. Se spune adesea că trebuie să avem respect faţă de credinţele altora. Dar aceasta înseamnă să avem respect faţă de rătăciri! Nu facem niciun bine altora spunând că le respectăm credinţa, întărindu-i astfel în rătăcirea lor. În schimb, le facem un mare bine dacă le arătăm că greşesc, stăruind în credinţa lor deşartă şi că pot străbate drumul spre viaţa veşnică doar împropriindu-şi Sfânta Credinţă Ortodoxă. Că vor părăsi sau nu credinţa lor rătăcită, ştie numai Dumnezeu. Noi ne vom face datoria şi din acel moment toată răspunderea rămâne asupra lor. Sfântul Apostol Iacov a scris cu limpezime: ,,Să ştie că acela care a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate’’ (Iacov 5, 20). În cazul refuzului de a părăsi rătăcirea, plata celui care a vestit adevărul nu se împuţinează: ,,Iar dacă tu prvesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa’’ (Iezechiel 33, 9).

Noi nu vestim oamenilor Credinţa cea Adevărată din orgolii mărunte, din ambiţii personale, ci pentru că este datoria noastră sfântă de a-i face părtşi pe toţi binelui pe care l-am primit de la Dumnezeu. Şi trebuie să recunoaştem că sunt mulţi în jurul nostru care au nevoie de adevăr: atei, păgâni, sectari, necredincioşi, adepţi ai aşa ziselor religii păgâne. Aceştia nu numai că sunt străini de Credinţa Ortoidoxă, dar şi luptă din răsputeri împotriva ei. În faţa acestora trebuie să ne facem mărturisitori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

,,Mergi şi fă şi tu asemenea’’ (Luca 10, 37), este porunca sfântă dată fiecărui credincios al Bisericii noastre. Cunoaştem acum faptele cele bune ale milosteniei trupeşti şi sufleteşti. Cât stă în puterea noastră, să lucrăm binele aproapelui, după cuvântul Proorocului: ,,Semănaţi-vă fapte bune, căci numai aşa veţi secera milostivire; prefaceţi ţelina în ogoare ale cunoaşterii lui  Dumnezeu, şi căutaţi pe Domnul, ca El să vină să vă îndestuleze de roade mântuitoare’’ (Osea 10, 12). Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

KW Iohannis, trogloditul care îi umileşte pe români

Cu nişte zeci de ani în urmă, am vizionat un film care surprindea extrem de sugestiv modul de lucru al dictatorului dement, Adolf Hitler. Era în vremea războiului şi în cabinetul său erau adunaţi comandanţii armatei germane, mareşali şi generali. Cu vocea sa lătrătoare, caporalul ajuns în vârful piramidei, trasa fiecăruia directive aberante care n-aveau nicio legătură cu realitatea de pe front. Fiecare general asculta cu supunere şi slugărnicie idioţeniile hitleriste, toţi îşi dădeau seama de absurdităţile izvorâte din mintea maladivă ale acestui monstru, dar nu îndrăzneau să ridice nici cea mai mică obiecţie sau să facă vreo sugestie. Nu! În faţa ,,geniilor’’ rămâi fără cuvinte, iar Hitler era un geniu al răului. La sfârşit, fiecare general rostea obedient: ,,Prea bine, mein fuhrer’’ şi mergea să transpună în faptă directivele idioate ale acestui monstru al istoriei. În  acest fel, Germania a fost împinsă către dezastru pe care-l ştim cu toţii.

Este maniera de conducere pe care a adoptat-o, pe plaiurile noastre, teutonul KW Iohannis. Când spun asta, mă gândesc la directivele sale din aprilie. Atunci a emis ucazuri prin care batjocorea şi umilea un popor (aproape) întreg, interzicându-i, sub grele sancţiuni, să sărbătorească Învierea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Cutezanţă satanică! Ministrul de interne ar fi vrut să facă un firav gest reparatoriu şi să distribuie lumina sfântă adusă de la Ierusalim, pe la casele oamenilor, în condiţii de pandemie imaginară. Îmediat a intervenit fuhrerul Iohannis şi a spus, nu! Şi aşa a rămas.

Cu puţine zile în urmă, fuhrerul Iohannis a prezidat şedinţa guvernului său de proşti,  inculţi şi ticăloşi, şi a hotărât, de unul singur, că românii trebuie să fie loviţi cât mai crâncen, iară şi iară. Şi ca nebunia lui să fie mai eficientă, a ordonat ca pieţele toate să fie închise, cu toate consecinţele dezastruaose. Ucaz prezidenţial idiot, la care niciun ministru nu a crâcnit. Părerea experţilor, bunul simţ, analizele pertinente n-au mai contat. Hotărâtor a fost cuvântul lui Iohannis. Acuma să nu credeţi că acest bolovan a stat nopţi întregi şi a cugetat cum să facă să le meargă bine românilor. Nu! A primit directive de la stăpânii săi, le-a implementat în guvernul său de nesimţiţi, iar  românaşii noştri sunt iarăşi batjocoriţi de această scursoare occidentală revărsată pe pământ românesc.

Am urmărit o conferinţă de presă penibilă la care fuhrerul a răspuns unor întrebări veni cu pricina îl vom vedea pe personajul mincinos şi ticălos, Marius Pieleanu, comunicându-ne rezultatele ,,cercetării sale sociologice’’, foarte apropiate de cifrele stabilite de Iohannis. Mihai Gâdea, sectarul nesătul de bani şi de minciună, va marşa pe aceste cifre, aşa încât de luni, 7 decembrie 2020, Iohannis va avea şi parlamentul său, iar dictatura antihristică se va putea manifesta netulburată. Ni se va vorbi despre justeţea măsurilor luate de guvern, că iată, prezenţa la urne şi votul românilor pentru PNL, au arătat din plin acest lucru.

Sugerez românilor care se vor duce la vot să se constituie în mici grupuri, şi de la prima oră să se îndrepte spre secţiile de votare, cântând cu mândrie patriotică, precum brigăzile de agitaţie din vremea lui Ceauşescu: Dau votul meu din toata inima / Prin asta eu arat ca stiu lupta.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cer scuze cititorilor pentru nepotriviri. Antihristii ini viruseaza blogul.+

Sfântul Ioan Cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei

 ,,Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui’’ (Matei 5, 7). Cei care au pus în sufletele lor aceste cuvinte şi au împărţit cu dragoste celor nevoiaşi din avutul lor, s-au convins de darurile şi binefacerile pe care Domnul tuturor le revarsă asupra celor milostivi. Astăzi pomenim pe Sfântul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei. Din mulţimea faptelor sale bune, am ales două. Sfântul cerceta pe cei bolnavi, după cuvântul Domnului. Într-una din aceste cercetări a venit la Sfânt un străin şi i-a cerut milostenie. Patriarhul a poruncit să-i dea şase arginţi. Străinul acela a mers pe altă cale, şi-a schimbat hainele şi iarăşi a venit să ceară milostenie. A poruncit slugii să-i dea iarăşi şase arginţi. Acesta s-a supus, dar i-a şoptit la ureche: ,,Stăpâne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi’’. Patriarhul s-a făcut că nu aude şi a poruncit să i se dea alţi şase arginţi. A mers săracul acela şi iarăşi şi-a schimbat hainele, şi a venit a treia oară să ceară milostenie. ,,Stăpâne, acesta este tot acela care a luat de două ori câte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară’’. Sfântul nu s-a plecat cuvintelor slugii, ci a poruncit: ,,Dă-i lui doisprezece arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă încearcă pe mine!’’ 

        Doi dintre slujitorii la sfântul altar au comis oarecari fapte necuvenite şi au fost despărţiţi o vreme de Biserică. Unul dintre ei s-a smerit şi s-a pocăit de greşeala sa. Celălalt s-a răzvrătit şi s-a întărâtat şi mai mult asupra Patriarhului. Sfântul a vrut să-l cheme la sine şi să-l îmbuneze cu cuvinte de folos şi cu blândeţe, însă a uitat, căci aşa a voit chiar Dumnezeu. Pe când slujea Sfânta Liturghie, şi-a adus aminte de cuvântul Mântuitorului, Care a spus: ,,Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întâi şi te împacă cu fratele tău’’. Sfântul s-a depărtat de altar, a chemat pe clericul cel răzvrătit, a căzut la picioarele lui şi i-a cerut iertare. Acesta, văzând pilda de Dumnezeiască de smerenie, a căzut şi el la picioarele Patriarhului şi cu lacrimi l-a rugat de iertare. Sfântul s-a întors la altar pentru Sfânta Liturghie, iar slujitorul acela s-a îndreptat. La începutul păstoririi sale, Sfântul Ioan cel Milostiv hrănea şapte mii cinci sute de săraci. Despre aceştia a spus: ,,Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceia sunt domnii mei; pentru că ei pot să mă ia în locaşurile cele veşnice şi să-mi dea tot felul de ajutor spre mântuire’’(După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 182-197).

Presbiter Iovita Vasile

Mitropolitul Nichifor de Kykkos și Tilliria, despre schisma provocată de Hrisostom al Ciprului: Dacă vom tăcea, vom deveni complici

Episcopii Ciprului sunt obligați să răspundă deciziei arbitrare a Arhiepiscopului Hrisostom cu privire la BOaU, crede ierarhul Bisericii Ciprului Mitropolitul Nichifor. ,,Este necesar să răspundem la recunoașterea liderului Bisericii Ortodoxe a Ucrainei schismatice de către Arhiepiscopul Ciprului, care a mers pe „calea papală” și a ignorat Sfântul Sinod’’, a declarat Mitropolitul Nichifor de Kykkos și Tilliria într-un interviu acordat canalului TV „ΡΙΚ”.

„Când sfintele canoane și Statutul sunt încălcate, suntem obligați să reacționăm”, a menționat ierarhul cipriot, comentând situația creată după pomenirea lui Epifanie de către Arhiepiscopul Hrisostom. Mitropolitul a remarcat că reacţia celor patru ierarhi ai Bisericii Ciprului a fost determinată de acțiunile Arhiepiscopului Hrisostom, care a început să-l pomenească pe Eifanie, neglijând și respingând Sfântul Sinod.

Arhiereul a subliniat că nu este nici pro-rus, nici pro-american, ci respectă canoanele și la rânduiala Bisericii. „Când ei acționează conform Sfintelor Canoane, sufletul nostru se bucură și îi sprijinim, dar când sunt încălcate aceste reguli și tradiții bisericești atemporale, precum și ordinea și practica sacramentală, atunci reacționăm și trebuie să reacționăm. Pentru că, urmând vocea conștiinței noastre episcopale, vai de noi dacă păstrăm tăcerea. Dacă vom tăcea ca peștele, vom deveni complici”, a menționat Mitropolitul Nichifor.

Ierarhul cipriot a accentuat că problema Bisericii Ciprului constă în faptul că „unele decizii au fost luate sub presiunea intereselor geopolitice, geostrategice și geoeconomice”.

(Preluare de pe UJO)