Cuvântul Cuviosului Părintelui nostru Iustin Pârvu, către neamul românesc ortodox, 14 ianuarie 2009

Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace, noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare.


Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?
– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, şi tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe. Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege.
„Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”?
Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem Sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină?
Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere. Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei !!! Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009, Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

10 gânduri despre „Cuvântul Cuviosului Părintelui nostru Iustin Pârvu, către neamul românesc ortodox, 14 ianuarie 2009”

  1. Sfântul Pavel :Dragostea
    „ Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
    I Cornteni 13;13

    Meditaţie:

    Când Dragostea locuiește în inimă, inima este plină de bucurie. Dragostea luminează toată creația lui Dumnezeu cu un zâmbet vesel. Pe măsură ce ne uităm mai atent în sufletul nostru, vom deveni convinși că fiecare zi pe care am trăit-o, ne-a lăsat plini de datorii – datornici ai dragostei și compasiunii manifestate față de cei care sunt aproapele nostru.
    Nu le dăruim ceea ce merită și niciodată nu le oferim pe deplin ceea ce ar fi trebuit să le acordăm.

    A iubi nu înseamnă doar să nu facem răul, ci și să facem celorlalți tot binele care stă în puterea noastră.

    Iubirea pentru Dumnezeu ne îndeamnă întotdeauna să fim gata să facem cu smerenie voia Lui, oricare ar fi aceasta. Dragostea pentru ceilalți ne motivează să-i sprijinim și să-i ajutăm statornic.

    Dragostea se înmagazinează în permanență. De fiecare dată când o persoană intră în viața noastră, Iubirea îi îmbogățește viața într-un anume fel și îi conferă o mare valoare în proprii ei ochi .
    O persoană crede că viața merită suferința de a fi trăită, atunci când întâlnește Iubirea în relațiile sale cu ceilalți.

    Un cuvânt de dragoste este o binecuvântare, motivează și înalță sufletul.

    Venind de la Dumnezeu, Dragostea creează la nesfârșit bunătate și servește ca o revelație a lui Dumnezeu Însuși. Iubirea coboară pe pământ ca un Înger al lui Dumnezeu și ca un Înger al păcii și al bucuriei. Rezonează în viața noastră ca un cântec ceresc și semănă semințe bune peste tot, care vor da rodul lor în veșnicie.

    „Dumnezeu este iubire”*, dragostea neputând fi oferită decât în absența oricărui interes în slujirea aproapelui.
    Fiecare dintre noi, chiar și cei care nu au nimic de oferit, pot iubi și răspândi această Dragoste în jurul lor.
    Izvorul Iubirii trebuie să fie ca un torent care se revarsă aprig, fără oprire din inima noastră, găsindu-și împlinirea peste tot, în fapte de Dragoste desăvârșită.

    sursa:orthodoxologie.blogspot.com
    *„ Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”
    1 Ioan: 4, 8

    Apreciază

  2. Anecdote duhovniceşti. Din înţelepciunea şi umorul Cuviosului Părinte Justin.
    Să avem parte de sfintele sale rugaciuni!

    Un politician la Părintele Justin

    Politicienii mai rar apăreau la uşa Părintelui Justin, ca unul ce sancţiona politica, fiind cunoscută tuturor lipsa de evlavie a Părintelui faţă de politicieni.

    Apare totuşi într-o zi unul din politicienii de vârf, la insistenţele neîndurătoare ale soţiei, mai credincioase de altfel. Politicianul intră şi încearcă să se prezinte:

    – Părinte, ştiţi eu am luptat pentru libertatea românilor, am participat la Revoluţie.

    Părintele se cam înfoaie şi nu-l iartă:

    – Lăsaţi-mă, măi, cu păpuşăria voastră de Revoluţie!

    Politicianul insistă:

    – Da, Părinte, eu am fost acolo în balconul de la Revoluţie.

    – Şi cum de nu v-a nimerit, măi, niciun glonţ?

    Iliescu şi televizorul

    Într-o zi vine la Părintele o femeie ce părea tare frământată şi puţin speriată. Aceasta începe să-i spună Părintelui problema ei:

    – Părinte, mare năcaz am eu în casă cu televizorul ista. Eram într-o seară singură în casă şi televizorul închis. Când deodată, ce crezi, Părinţele? Începe să vorbească cineva din televizor. Şi doar nu era nimeni şi televizorul închis. Ce mă fac, Părinte, că o intrat vrăjmaşul ista în televizor?

    Părintele a tot ascultat-o pe acea femeie preocupată, în timp ce aranja nişte pomelnice, după care îi spune foarte serios:

    – Măi, ce treabă! O fi fost Iliescu, măi!

    Un evreu internat

    Eram cu Părintele Justin, care era internat la Spitalul Judeţean din Iaşi, unde suferise o intervenţie chirurgicală în urma unei fracturi la picior. În acelaşi salon cu Părintele era internat şi un evreu, Abramovici, care urma să fie operat de colecist. Operaţia a reuşit, iar Părintele Justin ne-a povestit amuzat ce a urmat după operaţie.

    – Intră evreul de urgenţă la operaţie. După operaţie este adus iar în salon. Veniseră membrii familiei la patul lui şi aşteptau să se trezească Abramovici din anestezie. Ce credeţi că a zis prima dată evreul când s-a trezit din anestezie? Nici bine nu s-a dezmeticit şi zice către fiul lui:

    – Fiule, cum merge bursa?

    Spovedania unei preotese

    La spovedanie la Părintele Justin era coadă mare, mai cu seamă în Posturi. Unii zăboveau mai mult sau mai puţin, alţii nu se mai dădeau ieşiţi, spre indignarea multora din cei ce încercau să aştepte smerit la uşă. Cel mai mult, nu ştiam de ce, stăteau preotesele. Într-o zi, când una din preotese a sfidat mulţimea de la uşă, dintre care mulţi oameni sărmani cu copiii, veniţi de departe, nu am mai răbdat şi l-am întrebat pe Părintele Justin – ce are atâta de spovedit în general o preoteasă?

    La care Părintele răspunde pe un ton aparent grav, dar care a stârnit amuzamentul tuturor celor de faţă:

    – Păi, un preot când se spovedeşte, se spovedeşte doar pe el însuşi. Preoteasa însă se spovedeşte pe ea, pe preot şi apoi toată parohia”.

    Pomelnic pentru căsătorie

    Eram cu Părintele într-una din zilele lui august, când era perioada cea mai aglomerată din an la uşa Părintelui Justin. Afară îmbulzeală mare, înăuntru abia încăpeau oamenii, care se apropiau de Părintele, îi lăsau pomelnicul şi bucurie mare pe cel care mai apuca să-i mai şi pună câte o întrebare la care să primească răspuns. Vin şi două femei, mai bine făcute şi înfipte, cam la vreo 50 de ani. Se reped către Părintele şi-i spun uşor la ureche, să nu audă ceilalţi din spate:

    – Părinte, Părinte, noi tot cu problema noastră să găsim pe cineva… ştiţi, pentru căsătorie.

    La care Părintele întoarce capul spre ele şi le zice:

    – Măi, voi aţi auzit de cântarea aceea pe glasul 8? Aliluia, Aliluia, Aliluia!

    – Cum, Părinte? Întreabă ele, mirate.

    – De-acum moartea, măi! Cine să mai vină?

    Datornicul

    Intră în chilia Părintelui un domn ce părea foarte apăsat de ceva. S-a aşezat în genunchi lângă fotoliul Părintelui şi pe lângă pomelnic scoate şi portofelul, din care ia o sumă de bani şi-i înmânează. Părintele, nu pare deloc impresionat şi foarte grav îi porunceşte:

    – Mai dă!

    Omul, ruşinat, mai scoate o sumă de bani. Părintele iar:

    – Mai dă! Hai scoate-i pe toţi! Dă, dă!

    Eu, care eram lângă Părintele Justin, eram foarte surprins, pentru că nu l-am văzut niciodată procedând aşa, Părintele nu cerea niciodată nimic de la nimeni, ba dimpotrivă – el oferea ajutor. Dar se întâmplă ceva minunat. După ce omul a scos, şocat, toţi banii din portofel, Părintele îi ia, opreşte doar 10 lei şi îi dă înapoi toată suma de bani, care nu era puţină. Atunci domnul acela a început să plângă în faţa Părintelui, mărturisind:

    – Părinte, iertaţi-mă, ştiu că am datorii şi chiar dacă am bani, nu mai voiam să-i înapoiez. Promit că mă duc şi înapoiez toţi banii celor care m-au împrumutat.

    Revista Atitudini Nr. 34

    Apreciază

  3. Cuviosul Părinte Justin Pârvu, ne avertizează prin cuvinte proroceşti despre vremurile de încercare ale Bisericii

    Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

    – Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

    – Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov, că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare. Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

    – Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

    – Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

    – Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

    – Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

    – S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărîţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mînăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întîmpla, Părinte, cînd veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?

    – Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi!
    Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg.
    Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]

    În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern.
    Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

    interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă

    Apreciază

  4. Pe Parintele Vhelasie l au curatat.Il cunosc de 30 de ani.El a fost indrumat de Cuviosul Arsenie Boca sa si aleaga intre casatorie si monahism.El a fost ucenicul parintelui Calinic Morar de la Sambata de la care s a deprins arta psaltichiei si mesajul acesteia.Cand a ajuns in Alba a devenit pana acum ucenicul Parintelui Rsfail Noica intemeind man.Lupsa care se afla langa chilia Pr.Rafail.Ce pot sa va spun?A avut o voce de inger.Din cate stiu,a tinut cu mare sfintenie virtutea fecioriei,o virtute placuta Maicii Domnului la care avea mare evlavie.Acest lucru il stiu cativa din preajma Sf.Sale.V-as spune mai multe despre acest ingeras al Maicii Domnului dar nu am timp si spatiu.Eu nu ma indoiesc sa faca si minuni.El l-a cunoscut nu numai pe Cuv.Arsenie la care avea multa evlavie.In problema pomenirii ,eu care l-am cunoscut indeaproape,socot ca a fost lucru ce tine de iconomie,intelepciune si nu cred ca poate cineva sa spuna lucruri negative de Parintele Ghelasie Tepes care a trecut prin asa evenimente dinainte de moarte msrtirica,zic.Nu era genul de fanatic ecumenist sau indarjit ecumenist.El a avut foarte multi ucenici tineri.Eu de atatia amar de ani de cand il stiu,nu auzeam din gura Sa decat :credinta,nadejde,dragoste,traire.Ca degeaba stii teologie,ca daca nu ai nimic la inima,adica dragoste nu ai facut nimic.Asta cere Hristos-Dumnezeu:traieste-ti credinta,s-o simti in inima ta ca o traiesti.Asta e chintesenta gandirii Pr.Ghelasie.

    Apreciază

      1. Cuviosul Arsenie Boca spunea prin 1988 ca poporul roman va fi un popor de martiri:Romania va da cei mai multi mucenici de pe glob.Pr.Ghelasie a spus multe lucruri care au”deranjat”sistemul criminal si de aceea s-au hotarat sa-l curete in stil nemtesc.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s