Predică la Duminica a 33-a după Pogorârea Sfântului Duh. Învăţaţi-vă de la Mine

,,Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre’’ (Matei 11, 29). Acesta este îndemnul sfânt pe care ni-l dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi nu numai că ne-a dat îndemnul acesta, ci toată viaţa Sa pământească ne este o pildă de Dumnezeiască smerenie. Să ne gândim, bunăoară la pogorârea Sa din locaşurile cereşti şi Întruparea Sa când a luat trup omenesc cu toate slăbiciunile lui, dar fără umbră de păcat. S-a născut din Preacurata Fecioară Maria în ieslea din Betleem, căci numai pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a găsit loc în casa de oaspeţi. Când s-au împlinit patruzeci de zile de la Naştere şi Cel Unul şi Întâiul născut a fost dus la templu şi închinat Domnului, Fecioara Maria şi Dreptul Iosif au adus jertfă nu un miel, cum cerea Legea Veche celor înstăriţi (Levitic 12, 6-8), ci o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, cum cerea aceaşi Lege celor săraci. Iar Fecioara Maria  şi Dreptul Iosif erau săraci şi în această sărăcie a trăit şi Fiul lui Dumnezeu. Nu de puţine ori a fost lipsit chiar de cele mai elementare mijloace ale existenţei omeneşti: ,,Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul’’ (Luca 9, 58). Trăind în mijlocul unui popor rău şi îndărătnic, Mântuitorul a răbdat vorbele grele pe care i le adresau oamenii nerecunoscători. ,,Ai demon’’ (Ioan 7, 20) – Îl batjocorea mulţimea căreia îi făcuse atâta bine. Altădată iudeii cei necredincioşi au mers şi mai departe cu blasfemiile: ,,Are demon şi este nebun’’ (Ioan 10, 20). Şi limbile acelora nu s-au uscat! Pentru că Fiul lui Dumnezeu, în nemărginita-I smerenie, i-a suferit pe ei. Cum îi suferă şi pe blasfemiatorii vremurilor noastre care-i întrec pe aceia în răutate, prostie şi minciună. Cele ce nici nu gândeau iudeii de-atunci, cutează să spuna iudele botezate şi nebotezate de-acum., întrecându-se în a scorni cele mai înjositoare hule la adresa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi Dumnezeu nu-i pedepseşte încă, aştepând întoarcerea lor. A venit apoi vremea Patimilor Sale spre care a mers de bună voie. S-a supus tuturor umilinţelor imaginate de poporul Său, a răbdat toată batjocura oamenilor nerecunoscători şi orbiţi de o ură diabolică. Bătăi, scuipări, greutatea Crucii, urcuşul Golgotei, încununarea cu spini, pironirea pe Cruce între răufăcători. Toate acestea au primit din partea Mântuitorului un singur, dar Dumnezeiesc, răspuns: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac’’ (Luca 23, 34). Acestea l-au făcut mai târziu pe Sfântul Apostol Pavel să scrie Bisericii din Filipi: ,,Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din mărire deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale ci fiecare şi ale altuia. Cugetaţi la voi la fel ca şi Hristos Iisus Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe Cruce’’ (Filipeni 2, 3-8).

          Sfânta noastră Biserică, având pilda cea Dumnezeiască a Mântuitorului său, ne învaţă pe noi acelaşi chip de vieţuire. Ne cere adică să fim răbdători, iertători şi buni chiar cu vrăjmaşii noştri. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, ni se cere să ne socotim pe noi drept cei dintâi păcătoşi ai lumii. Rugăciunile sfinte pe care le rostim în diferitele împrejurări nu îngăduie decât o singură cale: cea a smereniei Dumnezeieşti. Înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie într-una din Rugăciunile ce le rostim, mărturisim: ,,Eu sunt adâncul păcatului şi nu sunt vrednic, nici în stare a căuta şi a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii păcatelor mele, celor fără de număr; că toate lucrurile rele şi meşteşugirile diavoleşti, toată răutatea iadului, îndemnurile spre păcat, dezmierdările şi alte patimi nenumărate n-au lipsit de la mine’’. Cu aceste gânduri şi simţăminte ni se cere să ne apropiem de Tainele cele înfricoşătoare, iar nu cu mândrie şi semeaţă cugetare. Psalmistul şi împăratul David a cunoscut binefacerile smereniei şi mărturisea despre sine: ,,Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului’’ (Psalmul 21, 6). Şi David nu avea porunca sublimă a Mântuitorului, aceea de a fi smerit, adică a-ţi cunoaşte nimicnicia în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Când preotul citeşte anumite Rugăciuni din Rânduiala bisericească, putem auzi cuvintele ,,şi nouă, măcar că suntem nevrednici, din iubire de oameni ne-ai dăruit această putere’’ sau ,,prin mine, smeritul şi nevrednicul slujitorul Tău, iartă robului Tău orice a greşit ca un om în această viaţă’’, cuvinte care ne pun pe noi în starea de a ne cunoaşte şi recunoaşte multele şi marile noastre slăbiciuni, fărădelegi şi păcate înaintea lui Dumnezeu. Iar această recunoaştere sinceră este începutul pocăinţei noastre.

          Textul sfânt al Evangheliei din această Duminică are, pentru noi, tocmai menirea de a ne feri de mândrie diavolească şi slavă deşartă. Şi ştiţi cui S-a adresat Mântuitorul când a spus pilda aceasta? Unora ,,care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi’’ (Luca 18, 9), prin urmare, foarte potrivită şi pentru noi. Pentru ca învăţarea noastră să fie cât mai lesnicioasă, Mântuitorul ne aduce în faţa ochilor minţilor noastre doi oameni total diferiţi. Mai întâi fariseul cu avalanşa de laude pe care şi le aduce: ,,Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig’’. Nu avem motive să punem la îndoială că va fi făcut asemenea fapte, dar acestea îşi pierd valoarea tocmai din pricina acestei mândrii necugetate, căci a spus Mântuitorul: ,,Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem’’ (Luca 17, 10). Se poate ca fariseul să fie, într-adevăr, mai râvnitor la fapte bune decât vameşul, dar mândria îi este pricină nu de urcuş, ci de cădere.

          De cealaltă parte, vameşul îşi vedea păcatele şi nu faptele bune, câte vor fi fost ele, şi din pricina lor nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, ci numai se ruga cu sinceritate: ,,Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului’’. Văzându-şi greşelile şi scăderile sale, avea oricând posibilitatea mărturisirii păcatelor, a pocăinţei adevărate, a întoarcerii la Dumnezeu. Starea lui de smerenie era bineplăcută lui Dumnezeu, de aceea şi încheie Domnul Iisus Hristos pilda cu cuvintele: ,,Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa  lui, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa’’. Chiar şi cele două cuvinte, ,,acesta’’ şi ,,acela’’, arată situarea fiecăruia din cei doi faţă de Mântuitorul. ,,Acesta’’, adică vameşul, arată apropiere de Dumnezeu tocmai prin smerenia de care a dat dovadă, în vreme ce ,,acela’’, adică fariseul era depărtatat de poruncile Dumnezeieşti prin marea şi demonica  mândrie de care era stăpânit.

          Dumnezeiasca smerenie este armă nebiruită împotriva demonilor în orice împrejurare a vieţii. Părinţii Bisericii spun că diavolul şi îngerii săi sunt incapabili de cel mai mic gest de smerenie, şi aceasta le va aduce osânda veşnică, de aceea, când întâlnesc un om smerit sunt, fără excepţie, neputincioşi. Un Sfânt al Bisericii noastre (Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, p.139-141), scria privitor la darul mântuitor al smereniei: ,,Mă cufund gânditor în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi înlăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laţurile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: ,,Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse şi să se mântuiască?’’ La întrebarea preacuviosului pustnic (Antonie cel Mare, n.a.) a venit de la Domnul răspunsul: ,,Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea’’. Amin.

Iubiţi credincioşi, începând cu această Duminică, intrăm într-o altă perioadă a anului bisericesc, aceea a Triodului, care durează zece săptămâni, până în Sâmbăta Mare. Avem, aşadar, trei săptămâni premergătoare Postului Mare şi şapte săptămâni durata acestui Post. Sfintele Slujbe şi rânduielile bisericeşti sunt deosebite, potrivite timpului liturgic dinainte de Marea Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Presbiter Ioviţa Vasile

Un gând despre „Predică la Duminica a 33-a după Pogorârea Sfântului Duh. Învăţaţi-vă de la Mine”

  1. Sfântul Macarie cel Mare spune: „Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. (Omilia 19).

    „Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nicio răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34).

    „Să spun cât este de bună smerenia și cât de rea este trufia? Un păcătos a biruit un drept, vameșul l-a biruit pe fariseu și cuvintele au biruit faptele. Cum au biruit cuvintele? Vameșul grăiește:„ Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13) iar fariseul zice: „Nu sunt ca ceilalți oameni…” și în continuare : „ Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 11-12). Fariseul a pus înainte faptele dreptății, vameșul a grăit cuvintele smereniei și cuvintele au biruit faptele; astfel că bogăția atât de mare s-a risipit și prea multa sărăcie s-a prefăcut în bogăție.

    Erau precum două corăbii cu încărcătură care au tras la liman. Dar vameșul a nimerit bine țărmul, în timp ce fariseul a naufragiat. Spun aceasta ca să afli cât de rea este mândria!

    Ești drept? Să nu-l umilești pe fratele tău! Ai biruințe din prisos? Să nu-l batjocorești pe aproapele tău și să nu împuținezi cinstea laudei lui! Și să iei aminte la cuvintele tale, iubite frate!

    Dreptul este dator să se teamă mai mult de trufie decât păcătosul. Acest lucru l-am spus și ieri, îl spun și astăzi pentru cei care au lipsit ieri. Pentru că păcătosul în mod silit are conștiința umilită, în timp ce dreptul se laudă pentru izbânzile lui. Ca și în cazul corăbiilor, cele care au cala goală, nu se tem de atacul piraților, pentru că aceștia nu vin să scufunde corabia care n-are nimic de preț; în timp ce aceia care au corabia plină cu încărcătură se tem de pirați, deoarece piratul merge acolo unde este aur, argint și pietre prețioase. La fel și diavolul nu-l amenință îndeosebi pe păcătos, ci pe cel drept, acolo unde există bogăție multă. Și pentru că de multe ori trufia vine din dușmănia diavolului, este neapărată nevoie să fim cu luare-aminte!

    Cu cât ești mai mare, cu atât mai mult să te smerești pe tine însuți! Când te înalți pe culmi ai nevoie să te păzești ca să nu cazi. De aceea și Domnul ne spune: ”Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrbnice pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 18).
    De ce te trufești, de vreme ce ești om, rudenie cu pământul, de aceeași natură cu cenușa, și la fire și la părere, și la voință cu lucrurile? Astăzi ești bogat, mâine ești sărac, astăzi ești sănătos, mâine ești bolnav, astăzi ești fericit, mâine ești trist, astăzi întru slavă, mâine întru necinste, astăzi tânăr, mâine bătrân. Oare, dintre cele omenești, este ceva statornic? Nu urmează toate calea cursului râurilor? Adică, de-abia apare și ne părăsește mai repede decât umbra.
    Prin urmare, de ce te trufești, omule, tu, care ești fum, deșertăciune? Pentru că omul este asemenea deșertăciunii. Zilele lui sunt ca floarea câmpului. Iarba se usucă și floarea ei cade. Acestea le spun nu ca să umilesc firea, ci ca să pun frâu trufiei. Pentru că, într-adevăr, omul este o făptură măreață, îndeosebi omul milostiv .”
    Omilie la cuvintele: „Am văzut pe Domnul șezând sub smochin”, I E.P.E. 8A, 394-396, P,G. 56, 125.

    Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur II – Smerenia, mândria, îngâmfarea, slava deșartă și lauda, Editura Egumenița, Galați, 2012

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s