Cuviosul Părintele nostru Justin Pârvu: În fruntea Bisericii e o ceată de tâlhari şi de vânzători

– Și în Biserică se vorbeşte acum de un duh nou, de o redefinire a dogmelor. Avem dreptul să redefinim dogmele?
– Aceasta este o îndrăzneală prea înaltă, la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc – ca noi să revizuim dogmele. Înseamnă să ne tăiem capul. Să rămână numai picioarele, capul să se ducă în altă parte; capul să meargă într-o parte, iar picioarele într-alta. Cam aşa înţeleg eu. Ce să redefinim? Putem noi să ne întoarcem împotriva Sf. Vasile? Pot să mă iau eu de Sf. Ioan Gură de Aur? Putem noi să ne ridicăm împotriva celor şapte Sinoade Ecumenice? Putem oare să ne ridicăm împotriva jertfelor care au pecetluit cu sângele aceste canoane şi rânduieli? Eu mă înspăimânt numai când trebuie să dau numai un canon de penitenţă. Tremur în faţa Sf. Vasile cel Mare când mă simt nevoit să reduc un canon de 20 de ani pentru păcate grave, cum ar fi avortul, la şapte ani sau mai puţin, în funcţie de pocăinţa fiecăruia – darămite să redefinim dogmele? Mă cutremur când mă pun în postura ca eu să fiu mai mare decât Sf. Vasile. Îs duhurile astea aşa de grele, încât acum noi, aproape nu mai avem glas. Nu vedeţi că toate încercările noastre de a limpezi cumva o stare de lucru nu ajung decât să fim sfidaţi şi consideraţi nebuni faţă de lumea aceasta? Homosexualii care mărşăluiesc însă pe străzile Bucureştiului sunt în regulă, de ei nu se mai leagă nimeni.

De aceea şi spun: cât priveşte viaţa noastră bisericească, noi nu putem să avem nici o stare bună, atâta vreme cât vom avea în fruntea Bisericii o ceată de tâlhari şi de vânzători. Toate relele vin tot din cauza trădătorilor care au fost cumpăraţi. Am ajuns la ora actuală să nu mă mai intereseze uniformele şi coroanele, când văd în ce hal am ajuns noi, încât să ne renegăm existenţa noastră spirituală şi morală.

– Vedeţi că ei vin acum cu duhul acesta împăciuitor şi ne zic să nu mai folosim cuvântul ,,eretic”, pentru că nu mai intră în acord cu Uniunea Europeană…
– Doar aceste cuvinte nu sunt inventate de noi – “eretic”, “schismatic”, “apostat” – sunt tot invenţia Sfinţilor Părinţi, inspiraţi nu de altcineva decât de Duhul Sfânt. Și să nu amestecăm lucrurile. Uniunea Europeană are alt scop, noi avem alt scop. Ei sunt cu scopul pământului, noi avem, pe lângă aceste scop, şi scopul cerului. E mare deosebire între unul şi altul. Nu putem discuta terminologia lor şi convingerile noastre. Ei au o lume a lor, cu totul aparte; noi întotdeauna am avut o lume a noastră, aparte şi, în general, foarte puţin ne-am potrivit noi cu occidentul.
Și aceasta datorită numai acestei mari frumuseţi care a mai rămas în lume – Ortodoxia. Nimic nu i-a deranjat pe occidentali mai mult decât Ortodoxia. De aceea trebuie să fim consecvenţi, să fim puţin mai curajoşi, să avem oleacă de intenţie bună şi Dumnezeu ne va dezbrăca de duhul acesta al temerii, al fricii, ca să putem duce mai departe carul acesta al Ortodoxiei care merge aşa de greu, pentru că toţi se opun acestui ideal creştin-ortodox.

Dumnezeu să-i ierte pe toţi ai noştri şi mă rog ca să le lumineze Bunul Dumnezeu minţile, ca să fie cât mai aproape de Adevărul acesta ortodox. Pentru că dacă nu vor fi atenţi şi vor lua numai partea acesta a veniturilor şi a afacerilor, atunci noi ne vom prăbuşi. Dar sigur, ca întotdeauna, va rămâne totuşi şi o elită de oameni, care vor lua asupra lor destinul ţării. Întotdeauna au fost şi trădatori, au fost şi eroi în cadrul neamului şi Bisericii. Aşa că nu deznădajduim, ci ducem mai departe greutatea şi povara acestor vremuri în care ne aflăm. Pentru că, să nu uităm, Hristos ne-a făgăduit: ,,Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului. Amin“.

(Interviu cu Părintele Justin Mărturisitorul 22/07/2008-preluat din ziarul Ziua de astăzi, 22 iulie, la exact 25 de ani de la mutarea împreună cu sfinţii a Părintelui nostru Mărturisitor, Ilie Lăcătuşu, ale carui Sfinte Moaşte întregi şi nestricate se găsesc într-o criptă din Cimitirul Giuleşti)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

6 gânduri despre „Cuviosul Părintele nostru Justin Pârvu: În fruntea Bisericii e o ceată de tâlhari şi de vânzători”

  1. „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.”

    Să spun cât este de bună smerenia și cât de rea este trufia? Un păcătos a biruit un drept, vameșul l-a biruit pe fariseu și cuvintele au biruit faptele. Cum au biruit cuvintele? Vameșul grăiește:„ Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13) iar fariseul zice: „Nu sunt ca ceilalți oameni…” și în continuare : „ Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 11-12). Fariseul a pus înainte faptele dreptății, vameșul a grăit cuvintele smereniei și cuvintele au biruit faptele; astfel că bogăția atât de mare s-a risipit și prea multa sărăcie s-a prefăcut în bogăție.

    Erau precum două corăbii cu încărcătură care au tras la liman. Dar vameșul a nimerit bine țărmul, în timp ce fariseul a naufragiat. Spun aceasta ca să afli cât de rea este mândria!

    Ești drept? Să nu-l umilești pe fratele tău! Ai biruințe din prisos? Să nu-l batjocorești pe aproapele tău și să nu împuținezi cinstea laudei lui! Și să iei aminte la cuvintele tale, iubite frate!

    Dreptul este dator să se teamă mai mult de trufie decât păcătosul. Acest lucru l-am spus și ieri, îl spun și astăzi pentru cei care au lipsit ieri. Pentru că păcătosul în mod silit are conștiința umilită, în timp ce dreptul se laudă pentru izbânzile lui. Ca și în cazul corăbiilor, cele care au cala goală, nu se tem de atacul piraților, pentru că aceștia nu vin să scufunde corabia care n-are nimic de preț; în timp ce aceia care au corabia plină cu încărcătură se tem de pirați, deoarece piratul merge acolo unde este aur, argint și pietre prețioase. La fel și diavolul nu-l amenință îndeosebi pe păcătos, ci pe cel drept, acolo unde există bogăție multă. Și pentru că de multe ori trufia vine din dușmănia diavolului, este neapărată nevoie să fim cu luare-aminte!

    Cu cât ești mai mare, cu atât mai mult să te smerești pe tine însuți! Când te înalți pe culmi ai nevoie să te păzești ca să nu cazi. De aceea și Domnul ne spune: ”Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
    De ce te trufești, de vreme ce ești om, rudenie cu pământul, de aceeași natură cu cenușa, și la fire și la părere, și la voință cu lucrurile? Astăzi ești bogat, mâine ești sărac, astăzi ești sănătos, mâine ești bolnav, astăzi ești fericit, mâine ești trist, astăzi întru slavă, mâine întru necinste, astăzi tânăr, mâine bătrân. Oare, dintre cele omenești, este ceva statornic? Nu urmează toate calea cursului râurilor? Adică, de-abia apare și ne părăsește mai repede decât umbra. Prin urmare, de ce te trufești, omule, tu, care ești fum, deșertăciune? Pentru că omul este asemenea deșertăciunii.
    Zilele lui sunt ca floarea câmpului. Iarba se usucă și floarea ei cade. Acestea le spun nu ca să umilesc firea, ci ca să pun frâu trufiei. Pentru că, într-adevăr, omul este o făptură măreață, îndeosebi omul milostiv .

    omilie la cuvintele: „Am văzut pe Domnul șezând sub smochin”, I E.P.E. 8A, 394-396, P,G. 56, 125.

    Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur II – Smerenia, mândria, îngâmfarea, slava deșartă și lauda, Editura Egumenița, Galați, 2012

    Apreciază

  2. Părintele Rafail Noica, despre trăirea Ortodoxiei

    Fragmente

    O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spune că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea.
    Părintele Sofronie(Sfântul Sofronie Saharov n.m.) explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a mântuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoși găsesc viața, deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.

    Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, că știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului.
    Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri.

    Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: <>.

    Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu.
    Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșător de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul.
    Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor.

    Am văzut de multe ori în viață cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiți, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferința mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferința lumii întregi.
    Și eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferințe și nedreptăți, devin în stare să înțeleg pe aproapele. Și așa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului:
    <>. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu ești un eu, tu mă cunoști până la urmă. Și eu te cunosc, esențial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaștem.
    Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: <>.
    Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: <>. Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

    Apreciază

  3. Părintele Rafail Noica, despre trăirea Ortodoxiei

    Fragmente

    O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spune că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea.
    Părintele Sofronie(Sfântul Sofronie Saharov n.m.) explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a mântuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoși găsesc viața, deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.

    Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, că știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului.
    Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri.

    Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: „ luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.”*

    Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu.
    Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșător de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul.
    Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor.

    Am văzut de multe ori în viață cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiți, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferința mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferința lumii întregi.
    Și eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferințe și nedreptăți, devin în stare să înțeleg pe aproapele. Și așa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului:
    . Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu ești un eu, tu mă cunoști până la urmă. Și eu te cunosc, esențial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaștem.
    Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: „Oriunde aș intra aici, în mănăstire și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.”
    Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: „Noi, ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem.” Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

    *Matei 24;6

    Apreciază

  4. Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

    Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

    Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar că lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

    Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.

    Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de inşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

    Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

    Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: „momeala aruncată de Satana”.

    Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.

    Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

    Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției

    Apreciază

  5. Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe

    Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
    Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu Cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe Cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?
    Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament. Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragostea nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.
    Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu.

    Sfântul Cosma Etolianul ne spune: „Am văzut două iubiri care mântuiesc, şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele”.

    Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s