Învățătura din Sfânta și Marea Marți. Apostazia merge înaintea distrugerii

„Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii’’  (Matei 24, 9-10).

În ce vreme se va întâmpla asta? Înainte de distrugerea Ierusalimului și a Templului și, în cele din urmă, înainte de sfârșitul lumii și Înfricoșătoarea Judecată de Apoi. Cine va fi urât de toate neamurile? Apostolii lui Hristos, urmașii lor, păstorii, învățătorii Bisericii și creștinii ortodocși vor fi urâți cu toții împreună. Pentru numele cui vor fi urâți? Pentru numele Său, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Și cine va trăda și se va urî reciproc? Aceiași oameni care vor ajunge să-i urască pe Apostoli și pe urmașii lor. Mai întâi îi vor urî, apoi vor începe să se urască unii pe alții.

Tocmai aceasta s-a întâmplat chiar înainte de distrugerea Ierusalimului și a Templului. Apostolii și ucenicii lor au fost urâți, persecutați și uciși peste tot, iar ulterior prigonitorii lor au început să se urască unii pe alții. Aceasta a avut loc înainte de distrugerea Ierusalimului și a Templului său; și, fără îndoială, aceste lucruri se vor repeta înainte de sfârșitul lumii și Înfricoșătoarea Judecată de Apoi.

Astfel de lucruri, dragii mei, se întâmplă întotdeauna înaintea marilor calamități sociale, înainte de căderea imperiilor și a națiunilor. La început, oamenii manifestă o ură pentru personalitățile duhovnicești și păstorii lui Dumnezeu; apoi, odată ce lipsa de evlavie și depravarea devin predominante din cauza urii față de Biserică, acești oameni vor începe să se urască reciproc, să se trădeze unii pe alții și să se ridice unul împotriva celuilalt; și aceste fapte sunt urmate de dezastre sociale care duc la căderea unei societăți fără Dumnezeu, coruptă și la distrugerea imperiilor.
Citiți istoria acestor catastrofe și căderi și veți vedea că lipsa de evlavie și depravarea, acei vestitori de calamități sociale și căderi de imperii, au debutat întotdeauna tocmai cu ura față de Sfințiții Părinți duhovnicești. De aceea, vrajmasii lumii se străduiesc în primul rând să provoace ura oamenilor față de personalitățile Bisericii și pentru cei care slujesc la altarul lui Dumnezeu. Fără lumina lui Dumnezeu, în întunericul necredinței și al desfrânării, nu va dura mult până când oamenii vor începe să se urască și să se atace reciproc. Și după aceea, desigur, totul se va prăbuși, se va transforma în ruine și va cădea … Totul va cădea și nimeni nu va supraviețui, cu excepția poate a câtorva aleși, sau sfinți, sau pentru unele mărețe sfinte moaște.

Astfel, dragii mei, să vă temeți să urâți divinul. Această ură declanșează inevitabil necredința și corupția în societate, ceea ce aduce dezastre sociale asupra națiunilor.
Colectivitățile decad și devin sărace din același motiv. O gospodărie crește, înflorește, se îmbogățește și abundă în toate. Dar locuitorii ei încep să se răcească de Biserică, încep să-i urască pe păstori în secret și în mod deschis, aducându-le injurii, persecutându-i prin cuvânt și faptă; și în cele din urmă încep să-și piardă interesul și devin indiferenți unul față de celălalt. Atunci această colectivitate va ajunge inevitabil la durere; și dacă nu va cădea imediat, asta va fi numai datorită unor Sfinte Moaște mărețe sau a unui drept al unei familii, sau a unei persoane alese, iar ruina sa inevitabilă va încetini vremelnic.

Și situația fiecărei împărății și a fiecărei case depinde de prezența grăuntelui sfânt din ele. Sămânța sfântă garantează că lumea va mai dura. „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), vestește Domnul Însuși. Amin.

Protopop Rodion Putyatin      Sursa: https://orthochristian.com/130100.html

Traducere: Dr Gabriela Naghi

5 gânduri despre „Învățătura din Sfânta și Marea Marți. Apostazia merge înaintea distrugerii”

  1. Nu toată fecioria este bună – diferența dintre înțelepciune și nebunie

    Fecioria are mare însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară s-a învrednicit să fie Maica Fiului lui Dumnezeu mai presus de fire și, rămânând pururi Fecioară, e numită Preasfântă. Totuși nu toată fecioria este bună și de lăudat, precum se vede din ceea ce a zis Domnul Însuși în Evanghelie despre cele zece fecioare: „Cinci dintre ele erau înțelepte, iar cinci nebune” (Matei 25, 2), adică cele neînțelepte păstrau doar fecioria cea dinafară, iar pe dinăuntru se întinau prin cugete necurate și mai erau biruite și de alte patimi – iubire de arginți și trufie, zavistie și ură, mânie și ținere de minte a răului și îndeobște de neînfrânare…

    Pentru acest fapt, Domnul îi și ceartă pe unii ca aceștia în Evanghelie: „Amin zic vouă, că vameșii și desfrânatele care se pocăiesc, merg mai înainte de voi întru Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31); iar cei ce sunt părelnici „fii ai Împărăției vor fi goniți întru întunericul cel mai dinafară” (Matei 8, 12).[1]

    Cât este de urâtă lenevirea înaintea lui Dumnezeu

    Din pilda talanților reiese că omul care a plecat departe și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa este Însuși Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant – atât cât primise – răspunde: „Doamne, te-am știut om aspru, care seceri unde nu ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat”, stăpânul nu-l contrazice, ci, dimpotrivă, îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Matei 25, 26). Și, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ceea ce are i se va lua”.

    Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate și că relațiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des(dau și dau-n.m.) contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori și beneficiari pasivi.

    Dumnezeu seceră și unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative. Atitudinea de: „parcă ce rău am făcut eu!”, „eu n-am făcut rău nimănui!”, „fac și eu ce pot!”, „dacă nu pot mai mult!” este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicție cu parabola talanților și vădește că n-am înțeles cât de grav e păcatul de lenevire și cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: Cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul și năzuința spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuși.

    Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieși din țara ta și din rudenia ta și din casa tatălui tău”, „Ia-ți crucea ta”, „Vino după Mine”, „Vegheați dar”, „Spălați-vă și curățați-vă!”, „Du-te și strigă”, „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”.

    Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală și nebunie nu-și poate nimeni găsi pretext (și nici măcar în dreptate: smochinul).

    Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o rețin fleacurile, se ostenește în zadar și pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, și noi, cu țigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru niște blide ca și cum ar fi esențe (ca Marta)!

    [1]Sfântul Ambrozie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 139

    [2]Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 45-46)

    Apreciază

  2. Pericopa smochinului neroditor – omul și răspunsul său la chemarea lui Dumnezeu

    Pericopa smochinului se cade a fi și ea supusă unui tratament analog, înțelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptății naturale și a valorilor axiologiei elementare, ci la nivelul propozițiilor duhovnicești alegorice.
    Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă înțelegem că este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochini și de smochine se face mențiune în parabola aceasta, ci de om; care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiții, clauze, tocmeli sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu „iată-mă” ori cu „da, Doamne”. Motivările, fie ele omenește plauzibile, nu sunt luate în considerație. Nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodărie, nici pentru a ne duce să vedem țarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cerca boii de curând cumpărați; nici pentru a nu ne despărți de femeia de care abia ne-am însoțit prin nuntă.

    Mereu și în orice clipă este vremea și acum este a răspunde „iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, șarturile(tradițiile-n.m.), epocile, datinile sunt perfect valabile. Dincoace, cu totul nesemnificative și nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemărilor cerești. Reacțiile „robustului simț comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spațio-temporalității (sunt date peste cap); și tot așa nici în dezlegarea încifrărilor duhovnicești.
    Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos.

    Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălțămintea în picioare, pregătit de drum, de acțiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

    Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 39-40

    Apreciază

  3. Sfântul Luca al Crimeei – Cuvinte în Miercurea Mare
    Inima curăţită prin dragoste şi pocăinţă

    Aşadar, înaintea ochilor noştri duhovniceşti s-au înfăţişat nişte suflete omeneşti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaşe, pline de dragoste. Iată, sub acoperământul nopţii merg, ca nişte lilieci, cărturarii şi fariseii cei răi, „făcând sfat asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin Prorocul David cu o mie de ani înainte: Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui (Ps. 2, 1). Merg în taină, fiindcă se tem de popor şi de Cel pe Care vor să Îl omoare şi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă şoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia:
    „Asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt fărădelege au pus asupra Mea” (Ps. 40, 7-8).

    Dar iată că s-au adunat arhiereii, şi cărturarii, şi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcându-şi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie şi a-L ucide; însă au spus:„ Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor” (Mt. 26, 5) – căci în adâncul inimilor lor negre simţeau ce fărădelege puseseră la cale, simţeau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit şi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni şi că mulţi îl socoteau drept Mesia.

    [..]

    Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunânduse orişicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpâniri a Mântuitorului. Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi – şi dorind să-şi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos.

    Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urâtă dă mărturie Hristos însuşi, înfierându-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi” (Mt. 23, 13). Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii şi răutăţii.

    Iată alt chip, şi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său şi care merge să îl vândă pentru treizeci de arginţi. O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vândut Învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mântuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.

    Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (l Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era apostol! Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică.

    Iată în faţa noastră chipul curvei pocăite, pe care toţi o dispreţuiau şi o călcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici şi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul său şi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mânată de aceleaşi simţăminte ale dragostei şi recunoştinţei, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) – şi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine ”(Mt. 26, 10).
    O, sfântă, curată dragoste, pe care a pus atât de mare preţ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de puţin şi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) şi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, şi curva dispreţuită de către toţi, dar cu inima curăţită prin dragoste şi prin pocăinţă, pe de alta.
    Să urmăm ei şi dragostei ei faţă de Domnul. Oare nu suntem păcătoşi cu toţii? Avem cumva multă dragoste? Şi avem măcar o picătură de pocăinţă adevărată? Este oare plină inima noastră de dragoste care să stoarcă râuri de lacrimi ori să spargă într-un avânt evlavios vas de mult preţ pentru Domnul?
    Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faţa ochilor noştri duhovniceşti când s-a citit Evanghelia de acum. Aşa sunt şi oamenii ce se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, adică oamenii care ne înconjoară. Legiuită este nemulţumirea noastră împotriva cărturarilor şi a fariseilor – dar Sfânta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, răutate şi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înşine.

    Nu trebuie să ne fie îndeajuns tulburarea şi nemulţumirea, ci trebuie să cugetăm şi la noi înşine cu adâncă sinceritate: oare nu este şi în noi ticăloşia acestor cărturari, farisei şi arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit făţarnici, fiindcă făţărnicia şi prefăcătoria erau trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor. Iată, se cuvine să ne gândim dacă nu este şi în noi această trăsătură a făţărniciei – după care va trebui să mărturisim că este. Dacă Domnul le-a spus fariseilor că ei se îndeletnicesc doar cu curăţirea pe dinafară a paharului şi a blidului, în vreme ce pe dinăuntru, sunt plini de răpire şi viclenie, trebuie să ne gândim şi noi: nu cumva ne prefacem în faţa oamenilor că suntem buni, curaţi, evlavioşi, cum se prefăceau fariseii? Din păcate, mulţi sunt şi printre noi învăţătorii de lege, fariseii, făţarnicii, care în Evanghelie sunt numiţi pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucură de multă cinstire în popor. Se află şi printre noi unii asemenea cu Iuda, dar alţii sunt asemenea curvei care s-a pocăit, cu inima plină de dragoste pentru Domnul.

    Să luăm aminte la inima noastră, să cântărim ce iese din noi şi din gurile noastre, nu ce intră în ele. Să trăim după poruncile sfintei dragoste, fiindcă toată legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire:„ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ”(Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27).
    Să ne amintim de lucrul acesta şi atunci Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va ierta toate păcatele. Amin.

    Inima care s-a făcut sălaş diavolului

    Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adânca nemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol ”(In. 6, 70). Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia că Îl va vinde!

    Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie de ani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos:„Cel care a mâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul” (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie:„ Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul” (Ps. 68, 29). Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei, prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.

    Şi pe noi ne uimeşte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut această hotărâre. Deci, totul a fost prevăzut şi prevestit prin proroci. Sfântul Proroc Isaia a descris pătimirile lui Hristos atât de viu, atât de puternic, de parcă ar fi fost de faţă la ele, drept care este şi numit „evanghelistul Vechiului Testament”.

    Dar de ce a fost ales Iuda în numărul ucenicilor Domnului? Fiindcă trebuia să se împlinească cele prevestite prin proroci. Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu, aşa a rânduit Dumnezeu – deci, aşa trebuia să se întâmple. Despre Iuda, Domnul a spus la Cina cea de taină un cuvânt înfricoşător:„ Unul dintre voi Mă va vinde. Bine era de omul acela dacă nu se năştea” (Mt. 26, 21-24) – atât de groaznic a fost păcatul lui.
    [..]

    Să privim totuşi mai adânc în inima lui Iuda, fiindcă astfel vom putea afla o învăţătură importantă şi pentru noi înşine. Şi Iuda, dacă ar fi vrut, ar fi putut scăpa de soarta înfricoşătoare a trădării. El a umblat trei ani de zile împreună cu ceilalţi apostoli în urma Domnului Iisus Hristos; trei ani a ascultat dumnezeieştile Lui cuvinte şi-a fost martor al marilor minuni făcute de către El.

    Câte lucruri bune şi mari n-a văzut el de la învăţătorul său! Cât de blând S-a purtat cu el Mântuitorul chiar şi în acel ceas înfricoşător al Cinei celei de Taină, când era gata deja, să plece ca să îl dea pe Domnul în mâna arhiereilor. Ar fi putut să-L dea pe Iuda în vileag cu asprime şi cu mânie în faţa tuturor – însă nu face asta, ci cu adâncă întristare le spune ucenicilor că unul dintre ei Îl va vinde, fără să-i spună măcar pe nume. El aşteaptă; nu se va stinge gândul trădării în inima lui Iuda, nu se va pocăi acesta pentru fărădelegea pe care o plănuia, nu se va lăsa păgubaş de hotărârea vânzării? Dar răul ajunsese în această inimă la o putere atât de uriaşă încât acesta nici nu s-a ruşinat să întrebe împreună cu ceilalţi ucenici: Nu cumva sunt eu?

    Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a rostit lin: „Tu ai zis.”
    Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”. Şi i-a dat Sfânta Pâine. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfântul Apostol Ioan. Satana şi-a făcut sălaş în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfânt face sălaş al Său din inimile oamenilor curaţi şi drepţi. Satana nu se sălăşluieşte dintr-o dată în inima omului – el n-are stăpânire să intre în ea, mai ales dacă această inimă este sfinţită prin marile Taine ale pocăinţei şi împărtăşaniei. El n-a intrat deodată nici în inima lui Iuda, ci mai întâi l-a smintit, trăgându-l spre rău şi spre trădare vreme îndelungată – pesemne chiar dinainte de apostolia lui, fiindcă ştim din Evanghelie că era hoţ: deci şi înaintea apostoliei era împătimit de bani. Deci, când a pus satana stăpânire desăvârşită pe inima lui Iuda? Atunci când în acesta s-a pârguit deplin hotărârea de a-L trăda pe Mântuitorul şi ca urmare Duhul Sfânt l-a părăsit.
    Însă nu numai Iuda a fost sălaş al diavolului: mulţi oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aşa măsură încât în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Cu ei s-a întâmplat lucrul despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos: „Când duhul necurat a ieşit din om, umblă în locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit”; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Mt. 12, 43-45).

    Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui. Ele sunt un mare, nemăsurat ajutor al lui Dumnezeu în lupta noastră cu ispitele de la duhurile rele, dacă va fi inima noastră curată, dacă ne vom strădui mereu, zi de zi, să nu păcătuim. Deci, să păzim în inimile noastre cuvântul Mântuitorului: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).
    Să ne luptăm necontenit cu păcatele şi cu patimile şi, aducându-ne aminte de greşelile noastre, să nu osândim pe nimeni.

    Fie ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava şi stăpânirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin

    extrase din Sfântul Luca al Crimeei – La porţile Postului Mare. Predici la Triod

    Apreciază

    1. Prea lung articolul! Păcat de atâta informație! Trebuia eventual făcute mai multe seriale. Scurt și la obiect! Devine plictisitor și Omu abandonează sa mai citească.
      Iertați!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s