Sfântul Iustin Popovici: Înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu – Predica întâi în Vinerea Mare (1926)

Astăzi s-a întrupat diavolul în om ca să-L scoată din trup pe Dumnezeu-Omul. Astăzi tot iadul s-a sălăşluit în trupul omului, ca pe Dumnezeu să-L scoată din trup.Niciodată nu a fost mai mic Dumnezeu în om, dragă frate, decât astăzi; niciodată nu s-a făcut Dumnezeu mai mic decât astăzi. Astăzi s-a întrupat diavolul în om ca să-L scoată din trup pe Dumnezeu-Omul. ….Diavolul nu a fost niciodată aşa de rău, aşa de dibaci în a săvârşi răul ca omul. Domnul Hristos S-a pogorât la iad, dar acolo nu L-au răstignit. Iar noi L-am răstignit! Oare nu sunt oamenii mai răi decât diavolii? Oare nu este pământul mai infernal decât iadul? Din iad nu L-au alungat pe Hristos; dar oamenii L-au alungat de pe pământ, L-au alungat din trupul lor, din sufletele, din cetatea lor… Şi în sufletul meu, fraţilor, s-a strecurat, precum Şarpele, o întrebare răutăcioasă şi m-am întrebat cu răutate: Oare a fost omul vreodată bun, dacă a putut Să-L răstignească pe Hristos? Crezi în om, te lauzi cu el, eşti optimist? Oh, priveşte omul, omenirea, în apogeul Vinerii celei Mari, priveşte-l pe om cum îl ucide pe Dumnezeu-Omul şi spune: Eşti, oare şi acum optimist? Nu te ruşinezi că eşti om? Nu vezi că omul este mai rău decât diavolul? Nu a dovedit, oare, astăzi omul, omorându-L pe Dumnezeu, că într-adevăr el este nebunia pământului?

Nici Înfricoşătoarea Judecată, frate, nu va fi mai înspăimântătoare decât Vinerea Mare. Nu, ea va fi fără îndoială mai puţin înfricoşătoare, căci atunci Dumnezeu îl va judeca pe om, iar astăzi omul Îl judecă pe Dumnezeu. Astăzi este înfricoşătoarea Judecată pentru Dumnezeu; îl judecă omenirea. Astăzi omul ÎI preţuieşte pe Dumnezeu; îl preţuieşte cu treizeci de arginţi. Hristos pentru treizeci de arginţi! Oare este acesta cel din urmă preţ? Oare este Iuda ultimul nostru cuvânt pentru Hristos?

Astăzi omenirea L-a osândit pe Dumnezeu la moarte. Aceasta este cea mai mare răzvrătire din istoria Cerului şi a pământului. Nici îngerii căzuţi nu au făcut aceasta. Astăzi s-a încheiat înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu. .. Dumnezeu este batjocorit mai cumplit ca niciodată. Iadul a toate batjocoritor sălăşluit în om şi L-a luat în derâdere pe Dumnezeu şi tot ceea ce este dumnezeiesc. … Este ruşinat astăzi Acela Care a venit să ne proslăvească; este dat chinurilor astăzi Acela Care a venit să ne izbăvească de chinuri; se dă astăzi morţii Acela Care a adus Viaţa veşnică – omule, oare are sfârşit nebunia ta? Oare are capăt decăderea ta?

Crucea, cel mai ruşinos dar, l-am dăruit Aceluia Care ne-a dăruit nouă slava veşnică. Leprosule, El te-a curăţit de lepră, oare pentru aceasta Ii dăruieşti crucea? Orbule, El ţi-a deschis ochii, oare pentru aceasta, ca să faci crucea şi să-L răstigneşti pe ea? Mortule, El te-a înviat din mormânt, oare pentru aceasta, ca să-L îngropi în mormântul tău?  Poporul Meu, ce v-am făcut Eu vouă? – Oare nu a săvârşit în rândul iudeilor minuni? Nu a înviat morţii doar cu un singur cuvânt? Nu a vindecat, oare, toată boala şi neputinţa?… Cu ce v-am mâhnit? Mai înainte de Mine cine v-a izbăvit pe voi din necaz? Şi acum pentru ce-Mi răsplătiţi Mie cu cele rele în loc de bune? În locul Stâlpului de foc, pe Cruce M-aţi pironit; în locul norului, mormânt Mi-aţi săpat; în loc de mană, cu oţet M-aţi atâpat… (vezi Stihira din Vinerea Mare). Vinerea Mare este ruşinea noastră, frate – şi ruşinea, şi eşecul. În Iuda Iscarioteanul a fost câte ceva din fiecare suflet. Dacă nu ar fi aşa, am fi fără păcate. Prin Iuda am căzut cu toţii; toţi L-am vândut pe Hristos, toţi L-am trădat pe Hristos şi l-am primit pe diavol, l-am îmbrăţişat pe satana. Da, pe satana. Căci scris este în Sfânta Evanghelie: Şi după îmbucătură a intrat satana în Iuda (Ioan 13, 27). După care îmbucătură? După îmbucătura pe care i-a dat-o Hristos; după Sfânta Împărtăşanie; după Hristos. Ah, este oare cădere mai mare, lucru mai grozav?

Iubire de arginţi, tu L-ai trădat pe Domni Hristos! Iubire de arginţi, tu şi astăzi îl trădezi. Pe Iuda, care fusese ucenicul lui Hristos, care timp de trei ani a fost împreună cu El, fiind de faţă la toate minunile lui Hristos, care a curăţit în numele lui Hristos leproşi, a tămăduit bolnavii, a înviat pe cei morţi, a izgonit duhurile necurate, pe acest Iuda iubirea de arginţi l-a făcut trădătorul şi ucigaşul lui Hristos; cum atunci să nu mă facă pe mine şi pe tine trădător şi ucigaş al lui Hristos, pe mine, care nu L-am văzut pe Dumnezeu în trup, care nici nu am curăţit leproşii în numele lui Iisus, nici nu am tămăduit pe cei bolnavi, nici nu am înviat morţi? Iuda a fost atâta timp cu Acela Care nu avea unde să-şi plece capul, cu Acela Care şi cu faptele şi cu cuvintele a învăţat că nu trebuie să porţi nici argint, nici aur. Dar eu şi tu? Nu ştii, oare, să te bucuri de sărăcie, frate, nu ştii, oare, că eşti fericit în sărăcie, să ştii atunci că eşti candidat pentru a fi Iuda. Nu întreba: Nu cumva sunt eu, Doamne? Căci fără îndoială vei auzi răspunsul: Da, tu zici. Tânjeşti oare după bogăţie, mocneşte în tine aviditatea după bani? Să ştii că în tine se naşte, frate şi prietene, ţine minte întreaga ta viaţă: iubirea de arginţi L-a răstignit pe Hristos, L-a dat morţii pe Dumnezeu. Dar nu numai aceasta: ea l-a ucis şi pe Iuda. Iubirea de arginţi are această blestemată însuşire că prin ea omul săvârşeşte nu numai ucidere de Hristos, ci şi sinucidere. Ea mai întâi îl ucide pe Dumnezeu în sufletul omului; şi ucigându-L pe Dumnezeu în om, îl ucide apoi şi pe omul însuşi.

Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie – partea I – fragmente

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

9 gânduri despre „Sfântul Iustin Popovici: Înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu – Predica întâi în Vinerea Mare (1926)”

  1. Cuvânt la Patima cea Mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Om al Sfântului Mucenic Radu Brâncoveanu:

    “Când Dumnezeu ne plânge cu lacrimi de sânge, oare ce suntem noi datori să facem? Când Ziditorul a toate lăcrimeaza pentru moartea noastră cu sângele Său, ajunge, oare, ca moartea Ziditorului să o plângem numai cu o lacrimă?
    O, sânge dumnezeiesc! O, dumnezeieşti lacrimi! Unde eşti acum, Maria Magdalena, care erai obişnuită a cădea la picioarele Domnului, ca să verşi pâraie de lacrimi şi cu părul tău să ştergi picioarele Sale? Vino acum, aici, o suflet preasfânt, ca să aduni nepreţuitele lacrimi ale Învăţătorului tău! Adu vasele cu aromate pe care le-ai deşertat în casa fariseului, pentru a le umple cu un balsam mai de preţ, pe care, pentru a-l aduna mai uşor, uite, iţi dau inima mea ca burete, si adună! O, dacă noi toţi, le-am primi de acolo în sufletele noastre, dacă noi, cei care suntem întunecaţi prin păcat, ne-am înveşmânta ca într-o porfiră cu Sângele cel roşu şi curăţitor de păcate al Mântuitorului!

    Cu cazne fiind urgisit, ruşinat şi schingiuit, merge Iisus purtând Crucea. Aceasta este greutatea păcatelor noastre; şi cât este ea de apăsătoare, să o pricepem dintru aceea ca, purtând-o Dumnezeul nostru, din pricina greutăţii mai mult decât o dată a căzut pe cale. Se suie la Golgota şi, ostenit fiind, Cel Care atât de mult a suferit pe cale, ajungând la fruntariul pătimirii, este întins pe patul dureros al Crucii, spre a Se odihni. Deschide mâinile Sale pentru a ne primi în bratele Sale. Inclină capul, arătând prin acest semn că pe toţi ne cheamă către El.
    Strigă cu glas mare, pentru a-L auzi toţi că este însetat de mântuirea tuturor; si, ca un Păstor bun, sufletul Său şi-l pune pentru oi. Se înalţă în văzduh pentru ca să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Grabnic se întunecă ziua, poate pentru ca să dea somn dulce Făcătorului a toate, Celui ostenit; sau, poate, voind Domnul ca pământul cel uscat să-l ude cu sângele Său, a făcut ca soarele să-şi tragă înapoi razele, pentru ca să nu usuce sângele acela cu ale sale calde raze.
    S-a cutremurat pământul pentru preamarea facere de bine; şi, dintru a sa bucurie s-au deschis mormintele şi vii i-au scos afară pe cei morţi dintru el. Pietrele s-au despicat, pentru ca inimile iudeilor erau atat de înăsprite, după cum sunt şi ale noastre astăzi, încât de o ucidere aşa de sângeroasă şi de o moarte mult-dureroasă a Făcătorului şi a Plăsmuitorului nostru nu s-au întristat, n-au suspinat, n-au plâns, n-au suferit; spre tulburarea şi ruşinarea noastră se desfac şi se despică pietrele, pentru a ne adeveri că firea necuvântătoare este mai simţitoare şi mai miloasă decât inimile noastre.

    (…) Iată, dar, este deschisă acum milostivirea îndurării dumnezeieşti pentru cei răniţi; cu toţii, dar, să alergăm cât mai cu grăbire! De am avea piept de aramă şi inimă de diamant, arama – în topirea dragostei dumnezeieşti, unde este un altfel de foc – se topeşte, iar diamantul cu Sângele cel viu al Mielului se desface. Iarăşi, de suntem răniţi de moarte sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt! Şi chiar vii de suntem, să murim la Tronul vieţii, la Crucea cea purtătoare de viaţă. Să alergăm cu toţii şi, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri şi lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului celui Răstignit. Să ne aruncăm în braţele Crucii, pentru ca lumea să se răstigneasca întru noi şi noi lumii. Să ne afundăm întru acea ‘Mare Roşie’, pentru a fi număraţi cu aceia “care şi-au înălbit hainele lor în sângele Mielului“ (Apocalipsa 7, 14).
    Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în ţarina cea arată – comoara, în pământul cel binecuvântat – sămânţa cea aleasă, în izvorul vieţii – apa cea plină de har, în ocări – cinstirile, în pălmuiri – biruinţele, în învinuiri – iertarea, în trestie – sceptrul, în urâciune – frumuseţea, în nenorociri – fericirea, în împrejurări grele – norocirea, în prigoane – pe Dumnezeu, în moarte – viaţa. Amin”.

    “Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica Biruinţă a lacrimilor“

    Apreciază

  2. Să fie gândul nostru acolo unde este Hristos
    Sfântul Sofronie Saharov

    Pentru a avea mintea şi inima în pace înaintea judecăţii lui Dumnezeu trebuie să nu facem nimic care ar putea stingheri pe altul. Trebuie să ne câştigăm viaţa singuri, prin munca noastră.
    Trebuie cu orice preţ să facem ca grijile vieţii de zi cu zi să nu ne împiedice a petrece în duh cu Hristos, Care este de-a dreapta Tatălui şi împreună cu Duhul Sfânt.

    Părinţii Bisericii folosesc uneori această metaforă: dacă suntem într-un loc împreună cu un împărat, prezenţa lui înrâureşte tot ce facem. De ce nu ar fi la fel şi cu vecinicul nostru Împărat?
    Deoarece El este de faţă, să facem toate sub privirea Lui. Întotdeauna.

    În fiecare zi, în fiecare noapte să avem în minte că Dumnezeu ne priveşte, că ne aude rugăciunile, că vede adâncurile duhului nostru. Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă că Îl vedem pe Dumnezeu precum este, ci doar creează o atmosferă ce ne îngăduie să ne vedem neajunsurile, risipirea minţii, greşalele în legăturile noastre cu ceilalţi de-a lungul zilei.

    Vieţuind împreună cu alţii, suntem supuşi unor limitări, reguli exterioare, restricţii etc. Însă duhul ce purcede de la Dumnezeu trece dincolo de toate aceste forme.

    Să fie gândul nostru acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El şi nu va rămâne mult loc patimilor. Ne vom obişnui să trăim în acest fel şi, printr-o astfel de vieţuire paşnică, vom reclădi întreaga noastră fiinţă.

    “Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014

    Apreciază

  3. Cele 5 răni ale lui Iisus
    Sfantul Nicolae Velimirovici

    Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor.

    Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături…..
    Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta.
    Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă.
    Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

    Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

    Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase.
    Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase.
    Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.[..]

    Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

    Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul.
    Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi.
    Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

    În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus.
    Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

    din Sfântul Nicolae Velimirovici-Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

    Apreciază

  4. Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?

    Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc.
    Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. Îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.

    A doua: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă.
    Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

    A treia: „Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul Sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar Apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

    A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput.
    Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

    A cincea: „Mie sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit.
    Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste?
    Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele înmuiat în oţet.
    O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet.
    De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă.

    A şasea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale.
    Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

    A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”.
    Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama.
    Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!

    Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici-Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

    Apreciază

  5. Sfântul Luca al Crimeei:
    CUVINTE IN VINEREA MARE

    Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…

    Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

    Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

    Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă. În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.

    Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

    Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

    Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea:

    “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

    Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primit-o pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19, 26-27).

    Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.

    Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longhin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

    O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

    O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

    Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu.
    Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

    Sfântul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

    Apreciază

  6. Răstignitorii de azi La Sfânta Înviere
    SFÂNTUL IOAN IACOB HOZEVITUL

    Cu trei zile înainte
    Jidovii Te-au răstignit,
    Azi Te răstignesc creştinii
    Cei cu duhul ipocrit!
    Mulţi din ei – cu defăimare –
    Trupul Tău acum luând
    Te închid pe la Pretoriu,
    Ca ostaşii oarecând!
    Cu hlamidă Te îmbracă
    Prin făţărnicia lor,
    Şi se-nchină de paradă
    La vederea tuturor.
    Cărturarii Te condamnă
    Cu viclenii farisei,
    După legea comunistă
    Şi a celorlaţi atei!
    Cu ştiinţa lor deşartă
    Altă Cruce Ți-au gătit,
    Răstignindu-Te prin hule
    Cei cu duhul răzvrătit.
    În mormântul necredinţei
    Numele-Ți pecetluiesc
    Şi pe moda cea vicleană
    Custodie o numesc!
    Iar când raza Învierii
    Văd că nu s-a tăinuit,
    Fac atunci s-ajungă clerul
    Ca păstorul cel năimit.

    Aici clericii năimiţi sunt cei înşelaţi
    cu înnoirile care sunt în slujba
    masoneriei şi a comunismului.

    Apreciază

  7. Ca şi Domnul, să bem paharul până la fund
    de Arhim. Simeon Kraiopoulos

    (Fragmente din predica ţinută în biserica Sfânta Treime din Panorama, la sfârşitul slujbei scoaterii Sfântului Epitaf)

    A murit pentru noi

    Hristos n-a murit pentru că Pilat n-a judecat cu dreptate sau pentru că Iuda L-a trădat sau pentru că a căzut în mâinile oamenilor răi. Nu a murit din aceste pricini. Hristos putea să nu vină din cer, şi nu I s-ar fi întâmplat acestea, sau, dacă a venit, ar fi putut cu o privire să-i piardă pe toţi. Iisus a murit pentru că trebuia să moară şi greşim când ne ocupăm de celelalte cauze şi nu luăm seama la aceasta. Cu siguranţă, Pilat are o răspundere pentru ceea ce a făcut, dar Hristos nu a murit pentru că acela sau alţii au fost răi, ci pentru că trebuia să moară.

    Noi, oamenii, fără excepţie trebuie să murim. Deci, să nu avem păreri deşarte despre noi, să socotim că suntem ceva şi să ne străduim prin meşteşugiri şi înşelăciuni, să ţinem drept acest „cadavru”. Da, omul este un „cadavru”, un nimic în urma păcatului şi trebuia să moară cineva. Hristos nu avea nevoie să moară pentru El însuşi, ci a murit pentru noi.

    Dacă presupunem – să nu fie – că Domnul în ultimul moment S-ar fi pogorât de pe cruce, aşa cum L-a provocat tâlharul care-L blestema: „Dacă eşti Tu Mesia, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi pe noi” (vezi Luca 23,39), Şi-ar fi pierdut puterea să-i mântuiască pe oameni.

    Cine dintre noi oamenii, care gândim corect, dacă ne-ar provoca cineva într-un asemenea mod şi ne-ar umili într-un asemenea hal, care dintre noi, în ceasul în care ar fi avut puterea să le răstoarne pe toate, n-ar fi avut înlăuntrul său pornirea să arate că nu are nevoie de cruce şi n-ar fi coborât de pe cruce şi nu s-ar fi eliberat de toţi? Iată, însă, că Domnul rămâne acolo şi le rabdă pe toate fără să fie mişcat de această provocare. Îmi vine să spun în acest moment următoarele: dacă presupunem că nu s-ar fi întâmplat cu Adam răul de la început şi că Adam ar fi fost un om integru [1], adică unul fără de păcat pentru că nu căzuse, dar fără sentimentul prezenţei harului Sfântului Duh înlăuntrul lui – adică aşa cum mai mult sau mai puţin suntem toţi [2] – şi s-ar fi aflat într-o asemenea ispită, socotesc că n-ar fi biruit-o. Şi-ar fi arătat vitejia, puterea, n-ar fi ţinut cont de nimic, ar fi smuls cuiele, S-ar fi coborât de pe cruce, şi ar fi scăpat. Hristos, însă, nu cade în această cursă, nu Se lasă ademenit şi nu este mişcat de asemenea provocări, ci face aşa cum i-a zis lui Petru în grădina Ghetsimani, după ce L-au prins:

    „Nu voi bea paharul pe care Mi L-a trimis Tatăl?“ (Ioan, 18,11)

    Domnul a venit să străbată toată calea, de la început până la sfârşit şi să ajungă pe cruce, la moarte, să vină la mormântul pe care acum l-am pregătit. Şi aşa cum am spus şi în alte rânduri, la slujbă nu săvârşim reconstituirea evenimentului pe care-l prăznuim, ci-l retrăim pe acesta, anume că Domnul a murit pe cruce, că a fost ţintuit pe ea, apoi înmormântat – până aici au văzut oamenii, dar după aceea n-au ştiut ce se va întâmpla – dar şi că a înviat. Deci, a băut paharul amar până la ultima picătură şi aceasta trebuie s-o împlinească fiecare dintre cei care spun că au credinţă în Hristos, că sunt creştini, cei care doresc să devină creştini, care cunosc de ce s-au întâmplat toatea acestea şi cred că s-au petrecut ca să se mântuiască lumea şi tot omul. Pământul este trecător, într-o zi toate acestea vor arde şi nu va mai fi nici cer (vezi II Petru 3,10-13), nici pământ, nici nimic altceva. Altundeva este locuinţa noastră netrecătoare, casa, patria noastră, viaţa cea veşnică. Aşadar, cel care crede astfel şi voieşte să fie al lui Hristos, să ajungă acolo la viaţa cea fără sfârşit, trebuie să bea paharul amar până la fund, până la ultima picătură, trebuie să meargă până la capăt.

    Dacă-L aflăm pe Hristos, viaţa noastră devine o Evanghelie a fericirii
    Oamenii se necăjesc pentru că socotesc că viaţa este grea – şi sunt mulţi cei care din această pricină se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Viaţa nu este grea. Precum Hristos a suferit toate câte a suferit – fără să fie scutiţi de vină cei care le-au dus la împlinire, considerându-se că într-un fel sau altul tot s-ar fi întâmplat – pentru că trebuia să facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească lucrurile pentru care venise în lume, tot astfel – orice-ar întâlni în lumea aceasta, orice i s-ar întâmpla, n-are importanţă, şi o spun cu toată puterea sufletului meu, nu sunt cuvinte goale sau poveşti – principalul scop este să se întâmple şi în sufletul nostru ceea ce voieşte Dumnezeu.

    Pilat a contribuit ca Hristos să-şi atingă scopul, la fel şi Iuda, la fel şi ceilalţi care L-au scuipat, L-au bătut, L-au batjocorit, I-au ţintuit fără milă mâinile şi picioarele. Desigur, a existat durere, amărăciune, provocări, umilinţe, însă Domnul le-a lăsat în urmă pe toate acestea, pentru că trebuia să moară ca să piară păcatul. Să moară pentru întreaga lume, ca să moară păcatele tuturor oamenilor acolo pe cruce, acolo înlăuntrul mormântului. Ceva asemănător se va întâmpla şi cu noi. Dacă Il găsim pe Hristos, dacă credem în El, dacă puţin câte puţin începem să înţelegem cum stau lucrurile, atunci oricum ar fi viaţa noastră, ea devine o Evanghelie a fericirii, căci în Hristos viaţa noastră nu este decât bună, iar fără Hristos este tiranie, este iad.

    Fraţilor, vă rog, acum când prin slujba Sfântului Epitaf am făcut înmormântarea Domnului, să ne îngropăm şi noi împreună cu El. Ce frumos ar fi când am pleca acum la casele noastre, să nu mai fim cei de dinainte! De vreme ce ne-am înmormântat împreună cu Hristos, ar trebui ca toate acestea care înseamnă păcat înlăuntrul nostru, care nu sunt ale lui Dumnezeu, să le înmormântăm, să rămână în mormânt, şi, astfel, să ieşim împreună cu Hristos înviaţi, liberi şi izbăviţi”.

    Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007

    Apreciază

  8. Predica pentru Sfânta şi Marea Sâmbătă
    SFÂNTUL INOCHENTIE AL ODESSEI

    “Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică si cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gandească, căci Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor“.

    “Iată, fraţilor, povaţa pe care ne-o dă Sfanta Biserică pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieşte să ne zică: evenimentele pe care le amintim în aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc şi nici mintea nu le poate cuprinde; să părasim deci orice răstălmăcire, să îndepartam de la noi toate gândurile pământeşti, să lepădăm toata grija cea lumească, să stăm cu frică şi cu cutremur în cea mai adâncă tăcere; să privim, să fim cu luare-aminte şi să luăm învăţătură.

    Supunându-ne acestei poveţe a Sfintei Biserici, şi noi, fraţilor, n-am fi deschis gura noastră cea nevrednică dacă n-am fi crezut aceasta de trebuinţă şi n-am fi avut de gând a vă aduce şi pe voi si pe noi înşine mai aproape de această dorită tăcere sufletească şi trupească, pe care ne-o cere Sfânta Biserică. O, cât de trebuincioasă este ea aici! O, cât de trebuincios lucru este ca noi, înconjurând mormântul Mântuitorului nostru, să facem să amuţească în noi toate gândurile cele trupeşti şi să ne ridicăm cu mintea şi cu inima mai presus de toate cele lumeşti! Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor merge şi se junghie, şi noi să fim privitorii reci ai acestei junghieri? Și înjunghiindu-Se, El voieşte să se dea spre mâncare credincioşilor; oare au loc aici strigătele trupului şi ale sângelui?

    Să piară deci din mintea noastră toate cele pământeşti şi să rămână singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastră? Ce minuni şi câte taine nu sunt ascunse în aceste răni!
    Caută şi vei vedea că Dumnezeu este adevărul absolut, pentru care păcatul e atât de nesuferit, încât el (adevărul) loveşte până şi pe Unul-Născut Fiul Său, care a ridicat pe umerii Săi păcatele noastre! Caută şi vei vedea că Dumnezeu este înţelepciune neajunsă, ale cărei căi sunt tot atât de departe de căile noastre pe cât de departe este cerul de pământ! Cine putea să aştepte mântuirea de la cruce? Cine se putea gândi că viaţa veşnică va fi închisă în mormânt? Caută şi vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desăvârşită, care niciodată nu cade (I Cor. 13, 8), care urmăreşte pe cei iubiţi până în adâncurile iadului şi se jertfeşte pentru ei! Caută în sfârşit şi vezi cum toate atributele în Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decât aceeaşi dreptate care miluieşte, şi dreptatea nu este decât aceeaşi iubire care purifică şi vindecă.

    Acestea toate tu le poţi vedea prin aceste răni privind în sus spre Dumnezeu. Priveşte prin ele în jos, spre lume, şi ţi se vor descoperi tainele lumii şi ale omului. Aici găseşti lămuriri pentru tot trecutul, căci din ce a fost făcută Crucea? Din lemnul cunoştinţei binelui şi răului. Ce mâini au făcut-o? Acelea care au fost întinse spre fructul oprit.

    Aici vei găsi lămuriri pentru timpul de faţă. Noi cu toţii ne aflăm sub cruce, împovăraţi de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, străbătând calea suferinţelor, să intrăm prin ele în slava cea dintâi. Aici găsim lămuriri pentru viitorul nostru. Mormântul lui Iisus este deşert. De ce? Pentru că toate mormintele vor fi cândva deşarte şi părăsite de morţii lor. Celui cuvios nu i s-a dat să vadă putreziciunea (Fapt. 2, 3) pentru a fi noi încredinţaţi că toţi cei asemenea Lui se vor îmbrăca cândva în fericita nemurire.
    Nu degeaba în ceasul morţii Lui însuşi pământul s-a cutremurat. Însuşi cerul s-a întunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii şi morţii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotărât nu numai soarta oamenilor, ci şi soarta a toată lumea. Acolo a fost răscumpărată întreaga făptură spre slava libertăţii fiilor lui Dumnezeu.

    Iată câte taine se cuprind în Mormântul lui Iisus pentru credinţa şi speranţa noastră! Nu mai puţine taine cuprinde acest mormânt şi pentru iubire. Vrei sa ştii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele? Nu întreba de aceasta pe nimeni: priveşte la Domnul, Cel ce s-a răstignit, şi vei afla ce înseamnă a iubi cu adevărat. Vrei să cunoşti până unde trebuie să-ţi întinzi răbdarea, smerenia, supunerea, nerăutatea sau blândeţea ta? Nu te gândi mult la aceasta, priveşte la Domnul, Cel ce s-a răstignit şi vei vedea care sunt hotarele şi măsura acestor virtuţi.
    Caută îndemnuri la pocăinţă şi mijloace pentru a-ţi încălzi inima cea răcita de păcate. Îmbrătişează cu mintea ta Corpul Cel de Viaţă Dătător şi dacă El nu va putea încălzi inima ta, atunci pentru ea nu mai rămâne decât flăcările iadului.

    Toate le găsim în Mormântul Mântuitorului, toate le putem învăţa de la Crucea Lui. Nu ne rămâne decât să ne înfăţişăm înaintea acestui mormânt, să făcem sa amuţească în noi toate cele pământeşti, sa îndepărtam de la noi deşertăciunile şi grijile, să ne depărtam de lume şi să rămânem cu Iisus. Ah, să rămânem cu El!

    Au nu putem rămâne numai cu Dânsul nici măcar un ceas? Și la ce să rămânem cu El? Pentru ca să primim de la Dânsul lăsarea şi iertarea păcatelor! Pentru ca să auzim: “Astăzi veţi fi cu mine în rai”, în raiul îndreptării. Pentru ca apoi, când va veni vremea, să fim şi în raiul veşnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce şederea noastră lângă acest Mormânt şi închinarea la această Cruce?

    Când avem mintea împraştiată, uşor se împrăştie şi impresiile cele bune, dobândite aici. Focul dragostei cereşti aprins de acest Mormânt, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigătul trupului şi al sângelui nu va întârzia a înăbuşi glasul cel lin al conştiinţei redeşteptate.
    Sfânta Biserica vede toate aceste primejdii şi de aceea ne fereşte de ele cu atâta îngrijire.

    Să tacă deci tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor merge să se junghie şi sa se dea spre mâncare credincioşilor. Amin”.

    Inochentie al Odessei – Cuvântări la Sfântul şi Marele Post

    Apreciază

  9. “Când te copleşeşte ceva, nu te întrista, ci totdeauna stai cu duhul la Mormântul Mântuitorului, ca şi mine: eu, şi în închisoare, şi în deportare, am stat totdeauna cu duhul la Mormântul Domnului!”.
    Sfântul Kuksa de la Odessa

    Din Ierusalim, în (…) Sâmbăta Mare
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile Împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti.
    Oştirile Împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii Împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.

    Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.

    Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

    „Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.
    „S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.

    „Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu Învierea Domnului?”.

    Astăzi am mers de câteva ori în Biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această Biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e Înviere? Oare n-a fost şi Crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

    O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice!
    Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele.
    Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

    Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s