De veţi merge la Părintele Arsenie Boca, să nu vă smintiţi

În urmă cu 6-7 ani, eram la Mănăstirea Prislop. După ce ne-am închinat în biserică, am trecut pe la mormântul Părintelui, şi apoi am vizitat peştera Sfântului Ioan. Având timp suficient, ne-am adunat un grup şi am hotărât să ieşim din incinta Mănăstirii, undeva spre pădure, pentru a citi un Acatist. Am făcut-o cu toată discreţia, nevrând să atragem atenţia sau să tulburăm pe cineva. Când să ieşim pe poarta improvizată, am auzit vocea răstită a unei ,,maici’’: ,,Întoarceţi-vă înapoi, n-aveţi voie să ieşiţi pe-acolo!’’ Descumpăniţi în primul moment, ne-am conformat, fără comentarii.

Zilele trecute am avut privilegiul să ajung iarăşi la Prislop. Mulţime mare de credincioşi, fiecare cu necazurile şi durerile sale. În faţa bisericii am fost oprit de o doamnă şi probabil două fiice ale dânsei. Voiau să se spovedească, dar n-au găsit niciun preot în mănăstire. Le-am explicat că şi eu sunt pelerin şi nu le pot spovedi, neavând veşminte şi Molitfelnic. Imediat s-a apropiat de mine o doamnă în lacrimi, explicându-mi că fiul ei e greu lovit de diabet, încât şi-a pierdut vederea. I-am scris numele fiului pe o hârtie, promiţând că mă voi ruga pentru el la Sfânta Liturghie, ceea ce am şi făcut, a doua zi. După câteva momente, aceasta doamnă a revenit, voind să-mi dea o sumă de bani. Am refuzat cu delicateţe şi am asigurat-o de sprijinul meu părintesc şi frăţesc.

Am ajuns la mormântul Părintelui Arsenie. O individă ce părea călugăriţă, autoritară şi plină de importanţă, ne prelua şi ne dicta unde să călcăm şi pe unde să mergem. Am stat preţ de cinci secunde cu fruntea lipită de crucea de la căpătâiul Părintelui, apoi m-am retras, nevrând să-i fac pe cei ce veneau din urmă să aştepte prea mult. Relaţia mea cu Părintele e mai veche, dar despre asta nu vreau să vorbesc acum.

Fiind singurul preot în preajmă, o doamnă din Zalău s-a apropiat de mine şi, în cuvinte puţine, mi-a încredinţat durerea ei. Am ascultat-o şi la urmă am vrut să scriu numele celor din familie. Abia am găsit un pix, dar când să scriu ,,cuvioasa’’de care-am pomenit m-a apostrofat cu asprime: ,,Nu aveţi voie să luaţi pomelnice!’’ Zadarnic am încercat să-i explic că oamenii vin acolo cu necazuri şi ar trebui ca stareţa mănăstirii să la pună la dispoziţie măcar trei-patru preoţi care să-i asculte. ,,Dacă mai luaţi pomelnice, dau telefon la episcopie’’. Ca să nu prelungesc momentele acelea stânjenitoare, m-am retras. Şi spun, luându-L pe Dumnezeu ca Martor, că n-am luat niciun bănuţ de la nimeni, aşa încât nu cred că am diminuat cu ceva veniturile substanţiale ale mănăstirii. Sfântul Anatolie de Optina: Așa cum au prezis Sfinții Părinți, pe tronurile ierarhice și în mănăstiri nu vor exista oameni cu trăire, care să fie pricepuți în viața duhovnicească.

M-am întrebat apoi, ce caută anumite persoane în acel aşezământ mănăstiresc. Am ajuns la concluzia că menirea lor e de a capta râurile de bani pe care îi lasă credincioşii cu multă dărnicie, şi bineînţeles, de a produce sminteală. Cât mai multă. Fără reţinere, fără ruşine. Tentaculele blestematului ecumenism au ajuns şi aici. Zadarnic te-ai adresa episcopului locului sau stareţei care ocârmuieşte obştea. Rezultatul ar fi nul. Nu-i interesează decât banul, cât mai mulţi bani. Viaţa duhovnicească e o realitate vagă, de domeniul trecutului.

Dacă veţi merge la mormântul Părintelui şi veţi trece prin situaţii asemănătoare, nu vă tulburaţi, nu vă întristaţi. Luaţi ce este bun, fiţi mulţumiţi că v-aţi întâlnit cu slujitorul lui Hristos, care ne aşteaptă pe toţi să ne asculte durerile.

Presbiter Ioviţa Vasile

12 gânduri despre „De veţi merge la Părintele Arsenie Boca, să nu vă smintiţi”

  1. Doamne ajuta,
    Va urmaresc cu drag la articolele pe care le scrieti,de aceea va multumesc.
    Ce doresc sa va transmit este faptul ca in ziua de azi tehnologia ofera multe avantaje.
    Spre exemplu,referitor la articolul dumneavoastra,Parintele sau cine doreste pot
    face poze la pomelnice si apoi sa se roage pentru cei care sunt scrisi,sau sa le
    scrie numele undeva.Solutii exista tot timpul indiferent de vremuri si de oameni.
    Deznadajdea nu este de la Dumnezeu.
    Bucurie in Hristos

    Apreciază

    1. Doamne ajuta
      Multumesc pentru sugestie si oferta. Intotdeauna blogul meu la sectiunea ,,comentarii” a fost deschis pentru cei care aveau nevoie de rugaciune si intotdeauna am refuzat sa mi se trimita bani. De asemenea si e-mailul meu este disponibil pentru acelasi scop. Sanatate si mantuire.

      Apreciază

  2. Să fie blagoslovit cuvântul Sfinţiei Voastre!Amin
    Impresionantă constatare şi în acelasi timp o vedere dezolantă a goliciunii sufleteşti a celor îmbrăcaţi în sutană, smintiţi de aburul otrăvit al ecumenismului satanicesc. Unde au dispărut monahii, străjerii Ortodoxiei?

    Apreciază

  3. Ultimele clipe de viață ale Fericitului Mucenic Constantin Oprișan-Icoana biruinței asupra iadului comunist
    (16 martie 1921-26 iulie 1958)

    „Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el”.

    Lucrarea harului nu întârzie să umbrească sufletul părintelui Calciu, care în adâncurile lui se simte inundat de bucurii negrăite, ceruite de lumină: „Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simțeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învățat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăție. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi și dragostea sa. Vă puteți imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară, dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”[1]. Desprins de timp și adâncit în tihna rugăciunii, pentru Oprișan, fiecare clipă petrecută în Casimcă devine treaptă către cer, așa cum „fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent, uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos”.[2]
    Oprișan devine astfel reazemul duhovnicesc al fraților de suferință din Casimcă, neputincioși în a se resemna cu plecarea lui de pe tărâmul urgisit al vremelniciei: „Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viața. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucățele de pâine sub prag, în umezeală și până dimineața mucegaiul creștea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon și i-l țineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Și sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viața cu câteva luni. Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agățat toți. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept și înălțat spre cer. Și sunt convins că prezența lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi”[2]. Din tăria aceleiași convingeri, Părintele Calciu nu va pregeta să-și taie venele în încercarea de a decanta sângele de limfa care mai putea prelungi cu câteva clipe firul vieții lui Oprișan.
    Înainte de a muri, a spus: «Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriți în această celulă»”[2]. Filosoful-poet și mucenic care plănuia să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri din care s-au păstrat doar 200 de strofe, grație memoriei prodigioase a părintelui Calciu, avea să lase în urmă lumea prăbușită, ca după un cataclism a celor „trei oameni rămași într-un pustiu al disperării”.(Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Marcel Petrișor și Iosif V. Iosif.)
    Scos la lumină din cascadele de întuneric ale Jilavei în spetezele de raze ale soarelui văratic, trupul despuiat și străveziu al lui Costache purtând pe piept o floare albastră, este îmbrăcat în veșmântul luminos de mire, iar sufletul e împodobit cu odăjdiile de har ale muceniciei: „Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”… (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

    [1]Extras din The Orthodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997.
    [2]Pr. Gheorghe Calciu în Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, 2002, p. 11.

    Extrase preluate din cartea Sfinții închisorilor, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

    Apreciază

  4. Cartea noologică
    Constantin Oprişan

    Din tine iau păcatul, iar restul îl distrug;
    Tu ești legat de mine prin partea ta divină
    Și ochii se dilată! Să mă întorc, să fug,
    Dar țeapăn stă piciorul și spiritul leșină.

    O, sfântă libertate! Și carnea îngrozită,
    Cu mâinile pe spadă se prinde, încleștată.
    Nici ochiul nu mai plânge, nici pieptul nu palpită,
    Când buze, în neștire, șoptesc cuvântul: Tată!

    Și s-a făcut lumină, iar biblicul inel
    Se pierde-n fum și Duhul se-ntoarce-ncet în grai.
    Descătușat, piciorul pășește către El:
    „O, Doamne! Ești aicea? În ce-ntuneric stai!

    Știam că vii și, iată, te-am așteptat aci.
    Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng,
    Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi,
    Și vor să plângă, Doamne, dar nu mai știu să plâng”.

    „Privește!”. Și pe față, văd urma loviturii
    Pe care eu am dat-o cinstitului sutaș.
    O, Doamne, laolaltă cu curvele și furii,
    Mă faci în bezna asta, cunoașterii părtaș.

    Și cad, plângându-mi vina, pe brațele luminii…
    „Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit”.
    Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii
    Și plouă harul păcii pe sufletul smerit.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Aici in problema manastirii Prislop sunt de inteles multe aspecte.De fapt si inainte de Creta ,la sf moaste prin tara sau la Prislop se intamplau aceleasi lucruri si nu trebuie sa se sminteasca nimeni.Ca sa le intelegem si punctul manastirilor de vedere:1.cei care au locuri de pelerinaj in custodie sunt nevoiti de situatie sa organizeze locul de inchinare cu cea mai mare strictete posibila din motive bine intemeiate si stiute de ei.2.Regulile sunt stricte pt a se ajunge in situatia ca toti inchinatorii sa fie multumiti si sa nu se faca vreo sminteala ori sa apara busculade sau situatii neprevazute.3.Ar trebui sau ar fi onest ca manastirile respective sau administratorii locului de pelerinaj sa afiseze undeva la vedere o mica schema de marcare a locurilor pe unde se trece la dus si la intors pt evitarea busculadei,sa afiseze regulamentul lor strict pt ca oamenii sa nu plece ofensati de acolo,cum e cazul din articol,pt ca aceasta nu denota nimic altceva decat o slaba organizare din cauza careia se produc atatea sminteli si intelegeri truncheate si din partea unora si din partea celorlalti si nu a iesit nimic decat o varza ciufulita.4.La toate sf moaste si locurile de pelerinaj ,inainte se randuia cate un ieromonah sau doi care sa fie cu rabdare de fier,sa ofere asistenta religioasa pe loc oricui ,sa primeasca pomelnicele(avand datoria sacra ca el sa citeasca individual si nu in public pe loc toate pomelnicele iar sumele de la pomelnice sa beneficieze doar manastirea si atat).Ca urmare,maica in sine nu cred sa fi gresit cu ceva.Comportamentul ei,insa,arata slaba organizare din partea manastirii.Acolo unde organizarea merge ceas,toata lumea e multumita.Cat priveste situatia stricta a pomelnicelor ,respectiv a preotilor care vin cu obstile de pelerini,e de inteles sa fie reguli deosebit de stricte pt ca nici lui Dumnezeu nu-i place vacarmul:e normal ca acolo unde este asistenta religioasa din partea manastirii ,preotii sa aiba interdictii totale.Unde nu e asistenta din partea manastirii ,e vina slabei organizari de acolo.

    Apreciază

    1. 1. Regula de aur: cand o femeie ti se adreseaza plangand, ca preot nu o poti refuza si o ajuti cum poti, fara pretentii materiale, oriunde te-ai gasi. Nu m-am dus la Prislop sa fac bani, primind pomelnice.
      2. Mirenii cu care am fost s-au smintit binisor.
      3. Nu mai ziceti ca nu sunt bine organizati. Cand e vorba de bani, actioneaza profesionist. V-ati fi mirat cu cata indemanare ridica o maica garamada de bani ce s-a adunat la radacina unui copac.

      Apreciază

    2. De acord ca omul trebuie sa se bucure de un preot care sa l asculte si pe el,ca altcineva cine sa l asculte.Acum privit si din unghiul manastirii ,cu iertare ,pe unele locuri au dreptate.Unde sa gasiti parinte,om sa vorbeasca frumos cu pelerinii?E floare rara.Numai sfintii au cate o vorba buna pt orice ostenit si impovarat.

      Apreciază

  6. „Sileşte-te, fiul meu, pentru sufletul tău! Sileşte-te să-i odihneşti pe fraţii tăi şi Dumnezeu te va odihni pe tine si îţi va da Harul Său!

    Fă răbdare! Fă ascultare! Fă-te gunoiul tuturor şi te va lumina Domnul!

    Cel care are mai multă smerenie, acela este mai mare. Dumnezeu dă Har celui care are frica Lui şi se supune tuturor ca un copil mic şi caută neîncetat voia cea sfântă a Domnului. Niciodată nu caută să se facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu şi a celorlalţi. Întotdeauna spune: „Cum vreţi, cum ştiţi mai bine”. Nu-şi spune părerea sa, fiindcă se socoteşte mai mic decât toţi. Atunci când i se spune să facă ceva, el este întotdeauna binevoitor şi spune: „Să fie binecuvântat!”.

    Aşadar, fiul meu, acestea să le faci şi tu, iar demonii vor fugi departe şi nu se vor mai apropia. Mult se tem atunci când văd smerenie, ascultare şi dragoste către toţi.”

    „Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic! Nu vă bănuiţi unul pe altul şi astfel să creaţi stări rele înlăuntrul vostru, care vă vatămă sufleteşte. Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu! Vai de acela de la care vine sminteala!

    Nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă, ci mai degrabă aruncaţi asupra voastră greutatea oricărei situaţii şi veţi cunoaşte mult folos înlăuntrul sufletului vostru. Iar dacă vă veţi îndreptăţi faptele voastre şi veţi osândi pe fratele vostru, mâhnirea şi întristarea nu vă vor lipsi niciodată, ca răsplată a călcării de poruncă.

    Monahul fără prihănirea de sine nu valorează nici măcar un bănuţ; şi prin urmare nici pricopseală nu va avea vreodată.

    Ceea ce vă spune stareţul să consideraţi că este voia lui Dumnezeu şi că Domnul vorbeşte prin gura sa. Şi atunci când veţi crede că este aşa, vă rămâne numai să faceţi răbdare, aşa cum vrea Hristos.”

    Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015

    Apreciază

  7. „Rămâneţi întru dragostea cea întreolaltă, iar aceasta va fi dovadă neclintită că şi pe Dumnezeu Îl iubiţi. Nu vă amărâţi unii pe alţii, căci aceasta este o purtare cu totul nepotrivită pentru cei care, miluiţi fiind de Dumnezeu, au părăsit lumea şi au îmbrăcat haina pocăinţei. Nu întristaţi Duhul Sfânt cu gânduri necuvioase, cu gânduri de invidie şi răceală sufletească. Da, fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii, potrivit poruncii dumnezeieşti. Fugiţi ca de foc de răceala dintre voi, ca să păstraţi căldura Duhului Sfânt! Îngrijiţi-vă de dragostea cea după Dumnezeu, cea dătătoare de viaţă, ca să străluciţi icoana sufletului vostru şi să se bucure îngerii care vă stau in preajmă.

    „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.

    „Cel care rabdă în tăcere cuvintele fratelui şi ia aminte să nu se sălăşluiască în sufletul său ura, osândirea sau ţinerea de minte a răului, este fericit. Se asemănă lui Hristos, Care atunci când scotea demoni din oameni, evreii Îl judecau, zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” şi „Demon ai. Cine poate să Te asculte?”.

    Vezi, fiul meu, că şi lui Hristos Ii spuneau astfel? Pentru aceasta nu te mâhni. Dacă vei face răbdare, dacă te vei smeri şi vei zice: „Cu adevărat demoni mulţi am – căci fiecare patimă are şi demonul ei – şi sunt aşa cum spune fratele meu, ba încă şi mai rău” şi te vei strădui să-l iubeşti, să te supui lui, atunci va veni ziua când te vei slobozi de patimi şi va împărăţi Hristos în inima ta şi-ţi va da negrăita pace a lui Dumnezeu.”

    „Aşa cum Dumnezeu este îndurat si iartă pe toţi, tot astfel şi noi suntem datori să ne asemănăm Stăpânului şi să iertăm din inimă pe cei care ne greşesc. Căci aşa cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.

    Să răbdăm pe cei care ne întristează, căci şi Hristos a răbdat din dragoste pentru noi nenumărate ocări de la cei păcătoşi.”
    „Să-l suporţi pe fratele tău cu toate ale lui. Să te caracterizeze respectul faţă de ceilalţi. Pentru Numele lui Dumnezeu, să nu ocărăşti, să nu osândeşti, căci acestea nu sunt fapte de monah, ci de mirean care se află departe de Dumnezeu.
    Tu eşti afierosit lui Dumnezeu si trebuie să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Aceasta să te povăţuiască în purtarea ta faţă de ceilalţi.

    Când ocărăşti şi mai faci şi alte rele, să ştii că faci voia diavolului şi Dumnezeu Se amărăşte foarte mult. Îngerii care te văd, întristaţi vor spune: „Dar ce are acesta de se luptă? Nu se gândeşte la porunca lui Dumnezeu, la dragoste?” In timp ce atunci când te văd jertfindu-te pentru dragostea lui Hristos, se bucură şi slăvesc pe Dumnezeu, Care dă Harul Său omului şi biruieşte pe diavol.”

    Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015

    Apreciază

  8. Să ne temem, fiilor, de răceala şi de vrăjmăşia cea dintre fraţi şi de gândurile aduse de ea, care puţin câte puţin conduc sufletul la ura demonică. Căci, făcând astfel, ne supunem vrăjmaşului nostru, diavolul, ca unui domn şi ne adunăm nenumărate rele în sărmanul nostru suflet. Dragostea este temelia. Este temelia şi acoperământul acelui suflet care o are. Iar un astfel suflet are sălăşluit în el pe Dumnezeul dragostei şi se desfatează în fiecare clipă în chip luminat.

    Pentru alcătuirea şi păstrarea vieţii de obşte este de neapărată trebuinţă dragostea reciprocă, căci dragostea va fi veriga de aur care îi va uni pe toţi fraţii într-un trup unitar, care se va împotrivi smintelilor pe care pururea le pricinuieşte stăpânul vrăjmăşiei şi al urii, diavolul. Dragostea va fi acea putere nebiruită ce va ţine mădularele adunate într-un trup, care are cap pe întâistătător. Şi această putere va birui, de fiecare dată când va fi nevoie, pe cealaltă putere, a răului, cea desăvârşit potrivnică, care se va sili să smulgă mădularele din acea unitate.

    În cazul unei dragoste căldicele, puterea potrivnică a diavolului, potrivit cu variaţia pe care o va suferi căldura dragostei, va avea şi trofeele pe măsură. Dar care sunt trofeele puterii potrivnice? Smintelile în sânul obştii, grăirile-împotrivă, neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, mândria, lăudăroşeniile, invidia, ura şi în sfârşit părăsirea chinoviei.
    Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015

    Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire. Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu Îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el.
    Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan:

    „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”,

    „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.

    Fiul meu, să nu primeşti deloc gândurile de ură împotriva fratelui, ci alungă-le îndată şi rosteşte Rugăciunea lui Iisus sau spune satanei:

    „Cu cât tu, diavole, îmi vei aduce gânduri de ură împotriva fratelui, cu atât eu îi voi iubi pe fraţii mei, fiindcă am poruncă de la Hristos al meu. Şi nu numai că îi voi iubi, ci mă voi şi jertfi pentru ei, aşa cum şi Hristos S-a jertfit pentru mine, ticălosul”.

    Şi îndată să îmbrăţişezi lucrurile pentru care îţi aduce ură şi să spui: „Ia vezi, diavole pizmătăreţ, cât de mult îi iubesc! Voi muri pentru ei”. Făcând astfel, şi Dumnezeu văzând buna ta intenţie şi felul în care înfrunţi ispita, pentru a-l birui pe diavol, îndată va veni în ajutorul tău şi te va izbăvi.

    Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s