Binecuvântarea de a fi rob al lui Hristos

Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! (Psalmul 118, 94)

„Strigă cu buzele tale, strigă în inimă cu credinţă, cu toată fiinţa ta. Strigă ca un cerşetor înaintea porţilor împăratului: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Strigă ca un fiu către iubitorul său tată: „Deşi am rătăcit, sunt fiul tău. Sunt lucrul mâinilor Tale, deşi m-am făcut de nimic. Deşi acum sunt rătăcit, sunt o oaie din turma Ta. Sunt o stea pe cerul Tău, deşi m-am întunecat. Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”

Frate, ochii mei se umplu de lacrimi şi cu greu mai pot vorbi când mă gândesc la ce bucurie este, ce binecuvântare să fii rob al lui Hristos! Îl vei vedea după moarte, şi, într-o fericire şi o binecuvântare de negrăit, vei cădea la picioarele Lui şi vei striga: „Am fost al Tău, şi Tu m-ai mântuit. Slavă Ţie, Făcătorul meu de bine, în veci!” Frate, poate fi oare o fericire mai mare?!

Asupra ta au venit necazuri, că ai suferit jigniri şi că n-ai nici un sprijin din nici o parte. Nu te întrista. Luaţi seama să nu vă speriaţi (Matei 24, 6). Iar după cuvintele Apostolului: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi” (I Corinteni 10, 13).

Valurile lovesc stânca, vântul aduce val după val, dar piatra stă neclintită pentru că este piatră. Trebuie să suferi ispitele pentru a te face ostaş încercat al lui Hristos. Gândeşte-te la alaiul care îl înconjoară pe un împărat. Printre dregători avem căpetenii, magistraţi, sutaşi; toţi sunt ostaşii împăratului. Dar ce jalnic ar fi ca sutaşul, magistratul sau căpetenia care poartă acest titlu, veşmântul sau această armură de luptător să nu fi fost de fapt niciodată la război, să nu fi trecut prin nici o bătălie, să nu se fi ostenit într-un marş, să nu se fi expus nici la cele mai mici primejdii, să nu fi suferit niciodată de foame şi sete, să nu fi auzit nici măcar trâmbiţele ce vesteau bătălia. Dar aici nu este aşa. Fiecare în parte şi-a arătat curajul, a suferit răni, a trecut prin lupte şi s-a pregătit, dacă nevoia o cerea, să-şi pună viaţa pentru împărat. Arată-te a fi curajos şi vrednic de această chemare. Ucide patimile cu sabia duhovnicească, păzeşte-ţi inima cu armura dragostei pentru Hristos, păzeşte-ţi mintea cu coiful credinţei, iar cu pavăza temerii de Dumnezeu întoarce săgeţile ispitelor. Fie ca dragostea de Dumnezeu să te însoţească!”

(Cugetările unei inimi smerite – un document din secolul al XV-lea despre viața duhovnicească, Editura Egumenița, p. 26-27).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

3 gânduri despre „Binecuvântarea de a fi rob al lui Hristos”

  1. Voievodul sângelui
    Pr. Ioan Istrati

    Martiriul Brâncovenilor e deopotrivă fascinant și devastator. Îți stoarce lacrimi din piatra inimii, dar îți zidește idealul minții.

    Un voievod, un prinț, un ctitor de zeci de Biserici, un erudit, un ziditor de baroc românesc, o minte uriașă, un sfetnic de taină al marilor imperii din Apus, un campion al creștinătății tuturor românilor.

    Jonglează inteligent între colosul barbar militarizat și cancelariile apusene. Deschide țara Renașterii și barocului. Investește enorm în emancipare culturală. Adună ca o cloșcă oamenii de cultură, filologi, filosofi, istorici, teologi, tipografi din întreaga Europă.

    Prin asta stârnește mânia oligofreniei imperiale a morții. Sultanul simte că românii nu mai pot fi ținuți în lesa șalvarilor și a capichihailor neroade. Deja imperiul își trăia agonizant începutul sfârșitului. După Suleyman magnificul, de la eșecul din fața porților Vienei, sultanii au început să se retragă încet din Europa, mult prea evoluată cultural pentru a se mai închina iataganului.

    Românii fuseseră trecuți prin Marea Roșie a sângelui vărsat de Mircea, Vlad, Iancu, Ștefan și Mihai. Fuseseră cufundați în potirul isihast al sutelor de mănăstiri zidite de voievozi. Începeau să se deștepte (ca acum).
    Iar Constantin Vodă era trâmbița de dimineață.

    Omul care avea totul, într-o clipă nu mai are nimic. Dezbrăcat de slava voievodală, în cămeșă, îngenuncheat în fața sultanului, Vodă își vede copiii tăiați ca niște miei de Fiara drăcească. Universul lui se frânge.
    Într-o clipită, realizează prăpastia infinită a iubirii lui Dumnezeu care dăruiește prin moarte veșnicia. Devastat de cea mai cumplită durere a lumii, împărtășit cu Crucea lui Dumnezeu care și-a văzut o istorie fiii iubiți murind, Constantin Brâncoveanu îi îndeamnă la martiriu. Și din niște oameni zdrobiți și uciși pentru credința lor, Vodă îi naște din nou în veșnicie pe fiii lui, îi face Sfinți, umple Cerul de ei, sfâșie semiluna păgână și îi proorocește pieirea și moare îmbrățișat de Dumnezeu, intrând triumfal prin porțile de aur ale Liturghiei celei fără de moarte.

    Cum e să îți ții în brațe, ca pe niște mărgăritare ale Raiului, capetele copiilor tăi?

    De la totul la nimic. Și de la nimic, totul.

    Roagă-te Vodă scump și pentru copiii noștri care se pierd în păgânătatea cea nouă!

    https://marturieathonita.ro/voievodul-sangelui/

    Apreciat de 1 persoană

  2. Iată ce face neascultarea
    Sfântul Efrem Kantunakiotul

    La Schitul Sfintei Ana din Sfântul Munte Athos trăia un stareț cu ucenicul său, care adeseori făcea neascultări.

    Odată, în ajunul unei sărbători a Maicii Domnului, ucenicul îi spune starețului său:

    – Gheronda, mă duc să pescuiesc ceva, pentru că mâine este praznicul Maicii Domnului. Ce vom mânca?

    – Fiule, i-a spus Starețul, vecinii noștri sunt toți pescari și nu au prins nimic, deși s-au chinuit multe ceasuri. Dacă ar fi vrut Maica Domnului să mâncăm pește, ar fi prins și ne-ar fi adus și nouă. Să nu mergi la pescuit!– Nu, Gheronda, insistă ucenicul, eu mă duc să pescuiesc.

    – Să nu te duci!, îi spuse iarăși Starețul.

    – Ba nu, ci mă voi duce, a spus ucenicul și a plecat.

    Atunci Starețul cugetând că ucenicul său se află în neascultare și ca nu cumva să pățească ceva, să alunece în mare sau să-l afle vreo altă ispită mare, a întrat în chilia sa și a început să se roage cu șiragul de metanii pentru ucenicul său.

    Ucenicul ajungând la mare, a aruncat undița și a simțit că ceva s-a prins în cârlig. A început să tragă cu putere, iar după puțin iese din apă un arap negru, cu ochi sălbateci, gata să se năpustească asupra lui. Însă o putere nevăzută îl ținea. Ucenicul, înspăimântat peste măsură, a luat-o la fugă, iar diavolul alerga în urma lui. Și au alergat așa, până la Schit, la chilia sa. Ajungând la chilie diavolul i-a spus:

    – Bre călugăre, nu am putut să-ți fac nimic, căci din clipa în care ai plecat la mare Starețul tău face rugăciune pentru tine. Altfel te-aș fi înecat în mare. Auzi! În mare te-aș fi înecat…

    Iată ce face neascultarea!

    https://marturieathonita.ro/iata-ce-face-neascultarea/

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: