Părintele Gheorghe Calciu: Toate guvernele şi legislaţiile sunt demonice

Multă lume îmi spune : « Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineaţa nu mai am timp să mă rog ». Şi mă gândesc : rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Treime şi Tatăl nostru durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 şi o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic ! Zece minute nu-i dai lui Dumnezeu…?!
Toată viaţa ta stă în mâinile diavolului, căci toate guvernele şi toate legislaţiile sunt demonice. N-au nimic de-a face cu Dumnezeu. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să dea gândul cel bun conducătorilor ţării, să-i facă credincioşi. Demonismul acesta se resimte la nivel social. La patron – dacă patronul este un speculant – la întreprindere, oriunde lucrezi, lucrezi pentru diavol, adică pentru bunul tău trai.

Lucrezi să-ţi câştigi viaţa ta de la o lume demonizată, stăpânită de demoni. Ei bine, rugăciunea ta de dimineaţă este momentul tău de despărţire de tot demonismul lumii. Îi ceri lui Dumnezeu să te apere în ziua aceea de ispite, de mânie, de accidente, pentru că astăzi eşti şi mâine poţi fi mort. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas. De aceea, rugăciunea noastră trebuie să fie continuă ; dimineaţa mulţumim lui Dumnezeu pentru că patul acesta n-a fost mormânt pentru păcatele noastre, iar seara, la fel, mulţumim lui Dumnezeu pentru încă o zi care a trecut.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu 2009)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

3 gânduri despre „Părintele Gheorghe Calciu: Toate guvernele şi legislaţiile sunt demonice”

  1. Psalmii ‒ cuvintele care pun ordine și armonie în sufletul omului

    Sfântul Atanasie cel Mare

    Nu trebuie să omitem explicarea motivului pentru care cuvintele Psalmilor nu ar trebui să fie rostite pur și simplu, ci redate cu melodie și cântec. Deoarece există printre noi unii oameni simpli care, cu toate că socotesc cuvintele ca inspirate, încă cred că motivul pentru care sunt cântate este acela de a fi mai plăcute auzului! Aceasta nu este nicidecum așa; Sfânta Scriptură nu a fost concepută spre a gâdila simțul estetic, ci mai curând Psalmii sunt cântați pentru folosul sufletului. Aceasta se face mai ales din două motive.

    În primul rând, este potrivit ca scrierile sacre să aducă laudă lui Dumnezeu atât în poezie, cât și în proză, deoarece forma mai liberă și mai puțin restricționată a versului, în care sunt exprimați Psalmii, împreună cu Cântările și Odele, se asigură că prin ele oamenii să-și arate dragoste față de Dumnezeu cu toată tăria și puterea pe care o au.

    Și cel de-al doilea motiv constă în efectele unificatoare pe care cântarea Psalmilor le are asupra celui ce îi cântă. Pentru a cânta Psalmii se cere o asemenea concentrare a întregii ființe umane, încât, realizând aceasta, obișnuita lipsă a armoniei trupului și confuzia trupească ce rezultă din ea sunt depășite, așa cum notele mai multor flaute sunt aduse la un efect singular prin armonie. Și astfel omul nu va mai cugeta asupra binelui și nu va mai face răul, așa cum a făcut Pilat, care deși a spus „nu găsesc nici o vină asupra Lui” (Ioan 18,38), totuși i-a lăsat pe evrei să facă așa cum au vrut. Nici nu-și va dori răul, chiar dacă va fi incapabil să-l atingă, așa cum au făcut bătrânii, în păcatul lor împotriva Suzanei, sau pentru aceasta, așa cum fiecare om se abține de la un păcat, dar totuși își dorește unul la fel de rău. Și este firesc ca melodia să exprime armonia noastră spirituală lăuntrică, așa cum cuvintele exprimă gândurile, încât Dumnezeu a rânduit ca Psalmii să fie cântați și recitați în cântări.

    Mai mult decât atât, pentru a face acest lucru frumos în dorința și bucuria inimii, după cum este scris: „Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi (Iacob 5, 13). Și dacă există în cuvinte ceva aspru, asimetric sau dur, tonul le va netezi, precum în sufletele noastre, tristețea este risipită atunci când cântăm: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu” (Psalmul 42, 6-7).

    Atunci, cei care nu citesc Scripturile astfel, mai precis cei care nu cântă Psalmii divini în mod înțelept, ci pur și simplu își găsesc plăcerea în ei, mai mult ca sigur că sunt de condamnat, deoarece lauda adusă Domnului din gura păcătosului nu este primită (Eclesiast 15, 9). Iar cei care cântă în maniera indicată, încât melodia și cuvintele izvorăsc natural din ritmul sufletului și din armonia ei cu Duhul Sfânt, aceștia cântă cu gura și cu înțelegerea și sunt de un mare folos nu doar pentru ei, cât și pentru cei care îi ascultă.

    Așa a fost și cu binecuvântatul David atunci când îi cânta lui Saul: el Îi mulțumea lui Dumnezeu și, în același timp, alunga nebunia și mânia lui Saul și îi aducea înapoi pacea sufletului său abătut. În aceeași manieră, preoții, prin cântările lor, contribuie la liniștirea sufletească a oamenilor și îi ajută în unirea cu cei care conduc corurile cerești……

    Așadar, fiul meu, oricine citește această carte a Psalmilor să ia lucrurile într-o manieră firească așa cum Dumnezeu le-a inspirat. Și fiecare să culeagă din ea, precum culeg fructele dintr-o grădină, acele lucruri de care are fiecare nevoie. Deoarece cred că în cuvintele din această carte se cuprinde toată viața unui om, cu toate stările și gândurile, și că nimic altceva nu poate fi găsit în om. Indiferent de ceea ce cauți, fie că este pocăință și mărturisire, sau ajutor în vreme de necaz și ispită sau sub persecuție, fie că ai fost izbăvit de anumite intrigi și capcane sau dimpotrivă, ești trist dintr-un motiv oarecare, fie că asistând la un progres personal în timp ce vrăjmașul tău este abătut, vrei să-L lauzi, să Îi aduci mulțumire și să-L binecuvântezi pe Dumnezeu, Psalmii divini îți arată cum să faci oricare dintre acestea și în fiecare caz cuvintele pe care le vrei sunt scrise pentru tine și poți să le pronunți ca și cum ar fi ale tale.

    Există, însă, un aspect ce necesită avertizare. Nimeni nu trebuie să permită să fie convins, indiferent de argumente, să împodobească Psalmii cu lucruri străine, să le modifice ordinea sau să schimbe cuvintele. Ei trebuie cântați și recitați în deplină simplitate, așa cum sunt scriși, încât oamenii pioși care ni i-au lăsat, recunoscându-și propriile cuvinte, să se poată ruga cu noi și, chiar mai mult decât atât, Duhul Sfânt, Care a vorbit prin gura sfinților, recunoscând în același mod cuvintele cu care i-a inspirat, să se alăture de asemenea rugăciunii noastre. Pentru că viețile sfinților sunt mai frumoase decât oricare altele, iar cuvintele lor sunt mai bune decât ar putea fi ale noastre vreodată și mult mai folositoare, doar dacă acestea sunt rostite de o inimă dreaptă. Deoarece cu aceste cuvinte ei înșiși au ajuns plăcuți în fața lui Dumnezeu și prin rostirea lor, așa cum spune Apostolul, ei au cucerit regate, au scris dreptatea, au lucrat neprihăniți, au obținut promisiuni, au acoperit gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, din oameni cu slăbiciuni au devenit puternici, s-au transformat în apărători neînfricați, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă, femeile și-au primit morții lor înviați (Evrei 11, 36).

    (Scrisoarea Sfântului Atanasie cel Mare către Marcellinus ‒ Despre interpretarea Psalmilor)

    Apreciază

  2. Cîntare de Laudă lui Hristos Înţelepciunea lui Dumnezeu

    Prin Atanasie s-a arătat Înţelepciunea Şi Adevărul lui Dumnezeu i-a luminat pe oameni.

    Ei au văzut că Adevărul este dulce, nicicum amar. Căci pentru oricine Îl bea pînă la sfîrşit El este dulce, Şi oricui suferă pentru El pînă la sfîrşit, El îi este drag.

    Hristos Mîntuitorul, Înţelepciunea lui Dumnezeu, este măsura veşniciei acelora care păşesc prin lume fără nici o nădejde în ea, care păşesc prin lume ca printr-un cimitir, care văd în om slăbiciunea robiei, care văd în continentele pămîntului arii de cernere a sufletelor, iar în oceanele lui doar nişte lacuri vremelnice.

    Măsura lui Hristos să o iubim, Credinţa noastră, căci prin Ea Hristos niciodată nu ne va părăsi. Orice altă măsură va pieri, căci cu nici o alta nu putem cunoaşte Alfa şi Omega Care este Hristos, ci toate măsurile omeneşti înşelătoare sînt ca cele ce se văd în lumina lunii cînd ea lunecă pe ape.

    Dar măsura lui Hristos străbate oceanele pînă în străfunduri. Căci dintre toate tainele, cea mai mare e El.
    De la Sfînta Sa Naştere, şi pînă la a Lui Răstignire, El este măsura întregii zidiri. Prin El Sfinţii Lui au îndurat fără să murmure chinuri măsurate de lume cu măsuri diavoleşti, ei le-au îndurat pe acestea fără să murmure, căci prin El, schingiuirile nu-i puteau durea.

    Cugetare:

    La întrebarea: „De ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume chip de om luînd, iar nu vreun alt fel de înfăţişare?”, Sfîntul Atanasie a răspuns într-un fel dumnezeiesc: „Dar cum altfel să fi venit în lume Fiul lui Dumnezeu? Ca soarele ori ca luna, ori ca stelele sau focul, sau suflarea vîntului? Nu, El a venit ca om, pentru că nu a dorit uluirea noastră ci vindecarea şi povăţuirea celor ce se chinuiesc. Nu a venit în chipurile stihiilor, pentru că aceasta ar fi însemnat teatru. Căci a trebuit ca Vindecătorul şi Învăţătorul nu doar să vină, ci şi să slujească omenirea suferindă şi să Se arate cu un chip pe care să îl poată înţelege şi urma omenirea. Nimic din zidire nu I-a greşit cu nimic Ziditorului, decît numai omul: nici soarele, nici luna, nici stelele, nici stihiile. Nici unele dintre acestea nu şi-a călcat menirea sa, ci doar omul. Dimpotrivă, ele singure au rămas credincioase Ziditorului lor, Împăratului, Cuvîntului Care le-a adus în fiinţă. Pe cînd omul s-a rupt de Cauza lui bună şi s-a alipit de minciună, punînd înşelăciunea în locul adevărului, iar închinarea cuvenită Făcătorului a dat-o pietrelor şi sieşi. De ce se miră atunci unii că Dumnezeu a venit în lume chip de om luînd pentru ca să mîntuiască omenirea?“ Cu adevărat, aşa putem să-i întrebăm şi pe necredincioşii zilelor noastre: cum altfel aţi fi dorit să vie Dumnezeu în lume, dacă nu în chip de om?”.

    Proloagele de la Ohrida ale Sfântul Nicolae Velimirovici:
    Pomenirea Sfîntului Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei

    Apreciază

  3. MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:
    ATANASIE CEL MARE
    (LUPTE ŞI PERIPEŢII PENTRU ACRIVIA ORTODOXIEI)
    Să-i împletim laude? Suntem prea mici. Acela este gigant şi înălţimea lui naşte teamă. Cine citeşte viaţa lui se simte ameţit în faţa fizionomiei sale. Cu toate acestea vom gânguri puţine cuvinte în cinstea sa.

    ***

    Sfântul Atanasie s-a numit mare, deoarece în epoca sa s-a luptat singur pentru a păstra credinţa ortodoxă. Ortodoxia era în pericol atunci. Se ivise o erezie, erezia lui Arie, care spunea despre Hristos că „a fost un timp când nu era”; cu alte cuvinte exista o perioadă de timp când n-ar fi existat. Aceasta era o idee blasfemiatoare la adresa dumnezeirii Logosului şi a veşniciei lui Dumnezeu-Cuvântul. Aceasta, adică faptul că „a fost un timp când nu ar fi fost (nu ar fi existat)”, putem să o spunem despre toţi şi despre toate, dar nu despre Hristos. Pentru că nu a existat niciodată vreo perioadă de timp în care n-a existat Hristos. Este fără început, veşnic, supra-veşnic. Împotriva lui Arie s-a nevoit Marele Atanasie şi cu argumente din Scriptură l-a ruşinat. Pentru că Scriptura o ştia pe dinafară. Astăzi, noi creştinii, cu foarte mici excepţii, nu citim Scriptura, ca Marele Atanasie. Aşadar, a biruit prin credinţa sa, dar şi prin profunda cunoaştere a interpretării Sfintei Scripturi.

    S-a luptat împotriva arienilor. Dar s-a luptat şi împotriva altei tabere. Care tabără? Din pricina lui Arie Biserica s-a divizat. Dumnezeu să păzească Biserica de diviziune, de schismă. Poporul din Alexandria s-a despărţit deodată în trei tabere. Una erau ortodocşii cu Marele Atanasie. Alta, cu împăraţi şi regi, erau arienii; aceştia provocaseră diviziunea. Şi o altă tabără erau semiarienii. Ce spuneau aceştia? Aceştia erau „moderaţi”. Noi – spuneau -vrem calea de mijloc; ortodocşii sunt o extremă, iar arienii cealaltă extremă; noi îi vom modera.

    – Să cedezi şi tu, îi spuneau lui Atanasie, să cedeze şi ei. Să cedezi şi să accepţi în Crez să se adauge o literă, doar o mică literă. Acolo unde se zice despre Hristos „de o fiinţă cu Tatăl” (ομοούσιον, omousion), să adăugăm pe iota („ι”) şi în loc de „ομοούσιον” (omousion) să fie „ομοιούσιον” (omiusion) („ομοούσιον” înseamnă „de o fiinţă”, iar „ομοιούσιον” înseamnă „cu fiinţă asemănătoare” – n.tr.).

    – Nu, a zis Marele Atanasie. Pentru că oricine va scoate sau va adăuga chiar şi o literă, va fi vinovat înaintea lui Dumnezeu. „Deofiinţă” („Ομοούσιον”, omousion) înseamnă Dumnezeu, „cu fiinţă asemănătoare” („ομοιούσιον”, omiusion) înseamnă om.

    Nu a cedat Marele Atanasie. De aceea au şi luptat împotriva lui cu atâta turbare. Şi cu ce nu l-au acuzat?! Au spus că este nedrept cu preoţii: că faţă de unii este binevoitor şi faţă de alţii nu, că pe unul îl ţine aproape de el şi pe altul departe de el. Că este nedrept, că este aspru, că îi bate pe preoţi. Că bea. Că a omorât un preot. Că a furat bani de aici şi de dincolo. Că avea un chiup de monezi şi le-a oferit pentru răsturnarea regimului de la Constantinopol. Că a împiedicat corăbiile să plece din portul Alexandriei ca să ducă grâu în Constantinopol. Şi că… şi că… şi că….o istorie întreagă.

    A fost judecat şi răsjudecat. A fost găsit nevinovat însă de Sinod. […]

    Îl înconjurau în mitropolia lui cete toată noaptea. Dar el – netulburat, paşnic. Dimineaţa, când pleca în exil, cerul era acoperit de nori. Fiii săi duhovniceşti plângeau. Atunci, privind la nori, le spune:

    – Vedeţi norii? Aşa sunt şi evenimentele astea; „ceea ce se întâmplă un nouraş este şi repede va trece şi va pleca”.

    De cinci ori a fost surghiunit. A trăit în peşteri, în văgăuni şi în morminte (se ascundea într-un mormânt). Şi a rămas singur. Singur a ridicat pe umerii săi Ortodoxia. Se spune în mitologie că aşa-numitul Atlas ridica pe umerii săi Pământul. Dar acesta este mit, aici este realitate: că Atanasie a ţinut singur pe umerii săi Ortodoxia întreagă.

    ***
    Acum noi ce avem de învăţat din acestea? Să devenim Mari Atanasie nu putem. Noi toţi nu facem nici cât unghia mică a Marelui Atanasie. Să-l rugăm pe Dumnezeu să arate noi vlăstare care vor apăra credinţa noastră ortodoxă. Şi dacă nu putem să devenim Mari Atanasie, să devenim mici Atanasie. Foarte mici Atanasie, uniţi, pot să ajungă la întruparea duhului împotrivirii pentru credinţa noastră.

    Astăzi trăiesc nepoţii lui Arie. Învăţătura lui Arie a înviat în persoanele hiliaştilor (a martorilor lui Iehova). Hiliaştii nu zic nimic altceva decât cele pe care le spunea Arie.

    Ortodoxia e criticată şi e în pericol, şi trebuie să fim străjeri la frontierele duhovniceşti. Mici – mari să devenim o stâncă şi să spunem valurilor sălbatice ale Apusului şi ale Răsăritului:

    Halt! (cuvânt din germană care înseamnă: stop, opreşte)! Suntem creştini greci, nu veţi trece. Masoni, atei, hiliaşti (iehovişti), catolici, protestanţi, nu veţi trece. Nu. Vom rămâne aici cu toţii un suflet – un popor. Şi nădăjduiesc ca Dumnezeu, Care l-a ajutat pe Marele Atanasie, ne va ajuta şi pe noi să rămânem până la sfârşit credincioşi Domnului nostru Iisus Hristos; pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

    + Episcopul Augustin
    (Omilie a Episcopului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, care a avut loc
    în Sfânta Biserică a Sfintei Treimi Ptolemaida, 30.12.1973)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: