Apostatul Sofronie Drincec continuă să batjocorească Sfânta Credinţă Ortodoxa

De mai bine de doi ani de zile, în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei se află un personaj ciudat, pe care nici nu ştii cum să-l categoriseşti şi unde să-i găseşti locul cuvenit. Este vorba de Sofronie Drincec. Dumnealui a fost ,,hirotonit’’ episcop ortodox de confraţii lui întru erezie. Nu pot să mă pronunţ asupra canonicităţii şi validităţii ,,hirotoniei’’ sale, dar fiind sigur impus de cei din afara Bisericii se ridică mari semne de întrebare, deoarece Canonul 30 Apostolic prevede: ,,Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo Biserică, să se caterisească şi să se afurisească, de asemenea şi părtaşii (complicii) lui’’.

În 2009, Sofronie Drincec a oficiat un ritual de ,,sfinţire’’ a apei împreună cu greco-catolicul Virgil Bercea. Faptul a produs mare tulburare în Biserică, sinodul dezbătând această abatere canonică a domniei sale. A fost iertat, fără a se pocăi, şi şi-a continuat nestingherit activitatea de sfidare şi încălcare a Sfintelor Canoane.

În 2016, a participat la sinodul tâlhăresc din Creta, punându-şi frumuşel semnătura pe documentele eretice adoptate acolo.

În anul 2019, de Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, Sofronie Drincec a refuzat să-şi îndeplinească datoriile arhiereşti faţă de credincioşii ortodocşi, s-a deplasat într-o capişte greco-catolică şi a asistat la o ceremonie cu pretenţii de Sfântă Liturghie. La vremea cuvenită, greco-catolicii l-au pomenit între pseudo-arhiereii lor, ceea ce constituie momentul în care Drincec s-a lepădat de Sfânta Credinţă Ortodoxă şi a fost imediat asimilat ca ,,episcop’’ papistaş. Credincioşii ortodocşi au reacţionat prompt, cerând caterisirea lui Drincec şi îndepărtarea lui din scaunul episcopal al Oradiei. Zadarnic. Sinodul a rămas insensibil şi e menţinut în continuare pe statele de plată ale ortodocşilor. Pentru greco-catolici e convenabil să-şi aibă omul lor în fruntea unei eparhii ortodoxe.

Anul acesta, Sofronie Drincec a organizat, împreună cu celelalte căpetenii eretice şi schismatice din oraş, zisa ,,săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor’’. Numai că în această cacealma au fost aduşi şi evreii mesianici, care sunt orice, numai creştini nu. Reuniunea din locaşul lor a fost interzisă ,,creştinilor’’, adică goimilor, pe motiv că aceştia sunt necuraţi şi le-ar spurca sinagoga prin prezenţa lor. Li s-a permis să urmărească evenimentul on–line. Consternant.

 Ca o premieră, a fost invitată şi secta penticostală, pentru că distinşii participanţi la sinodul tâlhăresc cretan au ridicat toate grupările eretice la rang de ,,biserici’’. Nu înţeleg de ce n-au fost invitaţi şi martorii lui Iehova, cei care au o aversiune bolnăvicioasă faţă de Biserica lui Hristos.

Pas cu pas, aşa se conturează ,,religia’’ blestematului antihrist. ,,Până când vă voi răbda pe voi?’’ (Matei 17, 17).

Presbiter Ioviţa Vasile

Programul decadei de rugăciune:

– Miercuri, 19.01.2022 – Biserica Betania, str. Doina nr.19, ora 18.00

– Joi, 20.01.2022 – Biserica Penticostală Tabor, str. Meiului nr.4, ora 18.30

– Vineri, 21.01.2022 – Biserica Ortodoxă cu Lună, str. Traian Moşoiu nr.2, ora 17.00

– Sâmbătă, 22.01.2022 – Comunitatea Evreilor Mesianici – doar on-line

– Duminică, 23.01.2022 – Biserica Reformată Rogerius, str.Eroului Necunoscut nr.6, ora 18.00

– Luni, 24.01.2022 – Catedrala Greco-Catolică „Sfântul Nicolae”, strada Iuliu Maniu nr. 1, ora 18.00

(Preluare de pe Bihoreanul)

Publicitate

18 gânduri despre „Apostatul Sofronie Drincec continuă să batjocorească Sfânta Credinţă Ortodoxa”

  1. Adevărul despre genocidul planetar al „pandemiei”iese la lumină

    Scrisoare adresată Ministerului Sănătății din Israel – 10 ianuarie 2022

    „Ministry of Health, it’s time to admit failure”

    Până la urmă, adevărul iese întotdeauna la lumină. Și adevărul în privința Coronavirusului începe să se dezvăluie. Atunci când concepte distructive se prăbușesc unul după altul, nu mai rămâne decât să ne adresăm experților care au gestionat această pandemie: noi v-am zis! Cu doi ani întârziere, realizați în sfârșit că un virus respirator nu poate fi învins și că orice încercare de acest fel este destinată eșecului.

    Nu recunoașteți, pentru că nu ați recunoscut aproape nici o eroare în ultimii doi ani, însă, privind în urmă, este limpede că ați eșuat lamentabil în aproape toate măsurile voastre și până și presei i-a devenit greu să vă acopere rușinea. Ați refuzat să recunoașteți că infecția vine în valuri care dispar singure , în ciuda anilor de observații și a cunoștințelor științifice. Ați insistat să atribuiți fiecare declin al unui val exclusiv măsurilor voastre” și astfel, printr-o propagandă mincinoasă, ați învins flagelul. Și după aceea l-ați învins din nou. Și din nou, și din nou, și din nou.

    Ați refuzat să recunoașteți că testarea în masă este ineficientă, deși propriile voastre planuri de contingență afirmau asta.
    Ați refuzat să recunoașteți că trecerea prin boală oferă mult mai multă protecție decât vaccinul* , în ciuda cunoștințelor existențe și a observațiilor care arătau că persoanele vaccinate netrecute prin boală au un risc mult mai mare de a se infecta decât persoanele trecute prin boală.
    Ați refuzat, în ciuda a ceea ce arătau studiile științifice, să recunoașteți că persoanele vaccinate sunt contagioase. Pe această bază, ați încercat să ajungeți la imunitatea de grup prin vaccinare – ați eșuat și aici.
    Ați insistat să ignorați realitatea că boala este de zeci de ori mai periculoasă pentru grupurile de risc și pentru adulții vârstnici decât pentru tinerii care nu fac parte din grupurile de risc, în ciuda informațiilor care au venit din China încă din 2020.
    Ați refuzat să adoptați „Declarația de la Barrington”, semnată de peste 60.000 de oameni de știință și profesioniști medicali sau orice alte programe de bun simț.
    Ați ales să îi ridiculizați, să îi calomniați, să le deformați spusele și să îi discreditați. În locul programelor bune și al persoanelor bune, ați ales niște profesioniști cărora le lipsea pregătirea potrivită pentru gestionarea pandemiilor (medici generaliști pe post de consilieri șefi ai guvernului, veterinari, agenți de securitate, personal din presă etc.)
    Nu ați creat un sistem eficient pentru a semnala efectele secundare ale vaccinurilor, iar rapoartele despre efectele secundare au fost eliminate până și de pe pagina dvs. de Facebook.

    Medicii evită să lege efectele secundare de vaccin, de teamă că îi veți persecuta așa cum ați făcut-o cu unii dintre colegii voștri.
    Ați ignorat numeroase rapoarte care vorbeau despre schimbările în intensitatea și durata ciclurilor menstruale.
    Ați ascuns informații care ar fi permis o cercetare obiectivă și adecvată (de exemplu, ați șters datele pasagerilor de pe aeroportul Ben Gurion).
    În schimb, ați decis să publicați articole lipsite de obiectivitate împreună cu membri din conducerea Pfizer despre eficiența și siguranța vaccinurilor.
    Totuși, de la înălțimea orgoliului vostru, ați ignorat și faptul că până la sfârșit Adevărul va ieși la lumină. Și el a început să iasă. Adevărul este că ați adus încrederea publicului în voi la un nivel fără precedent de jos și că v-ați erodat statutul de autoritate.
    Adevărul este că ați risipit în van sute de miliarde de șekeli – pentru a publica acte de intimidare, pentru teste ineficiente, pentru lockdown-uri distrugătoare și pentru a tulbura rutina vieții în ultimii doi ani.

    Ați distrus educația copiilor noștri și viitorul lor. Ați făcut în așa fel încât copiii să se simtă vinovați, speriați, să fumeze, să bea, să devină dependenți de droguri și iritabili, după cum o atestă directorii de școli din toată țara.
    Ați distrus viețile, economia, drepturile omului, sănătatea mintală și fizică.
    I-ați calomniat pe colegii care au refuzat să vi se supună, i-ați asmuțit pe oameni unii împotriva altora, ați *dezbinat* societatea și ați polarizat discursul.
    I-ați etichetat, fără nici o bază științifică, pe oamenii care au optat să nu se vaccineze drept inamici publici și răspânditori de boală.
    Ați promovat într-un mod fără precedent, o politică draconică de discriminare, de negare a drepturilor și de selecție a oamenilor, inclusiv a copiilor, în funcție de opțiunile lor medicale. O selecție lipsită de orice fel de justificare epidemiologică.
    Când compari măsurile distructive pe care le-ați urmat cu politicile raționale din unele țări, poți să vezi cu claritate că distrugerile pe care le-ați provocat nu au făcut decât să adauge noi victime la persoanele deja vulnerabile la virus.
    Economia pe care ați ruinat-o, șomerii pe care i-ați provocat și copiii cărora le-ați distrus educația reprezintă un surplus de victime rezultate exclusiv în urma acțiunilor voastre.
    Nu exista nici o urgență medicală, însă voi ați întreținut o asemenea stare de doi ani încoace din lăcomie de putere, de bani și de control.
    Singura urgență este faptul că voi încă decideți măsurile și controlați bugete enorme pentru propagandă, și le manipulați în mod conștient, în loc să le direcționați pentru a întări sistemul de sănătate.
    Această „urgență” trebuie să înceteze!

    Sursa scrisoarea originală în limba ebraică – Israel’s Prof. Ehud Qimron – „Ministry of healts – It’s Time to Admit Failure – https://theparadise.ng/israels-prof-ehud-qimron-ministry-of-health-its-time-to-admit-failure/ – 12 ianuarie 2022

    Apreciază

  2. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam

    Atâta foc, atâta aur,
    Şi-atâtea lucruri sfinte
    Peste-ntunericul vieţii
    Ai revărsat, Părinte…

    „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.
    Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
    […]
    A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimenea nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
    Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimenea nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
    (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

    „Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
    Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
    Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
    Suntem români şi punctum.
    Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
    Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
    Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
    Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
    Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
    Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”

    (Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

    Apreciază

  3. Măi fraţilor, de ce oare nu iubim?
    Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc

    Măi, fraţilor, ne întrebăm de ce oare nu iubim. De ce? Stăm aşa întâmplător? Mergem în virtutea inerţiei? Adică a venit ziua de azi, vine şi ziua de mâine… Dar, auziţi: veţi fi obligaţi şi certaţi şi judecaţi – şi eu şi toţi -, dacă vorbim de rău în loc să binecuvântăm pe fraţii noştri. Iată, acesta este lucrul de mare importanţă: a nu vorbi de rău!

    Ştiţi că părintele acela din Pateric, care era considerat mai lenevos în mănăstire, îmbolnăvindu-se, a venit la el toată mănăstirea şi cu stareţul; şi el era vesel. Şi i-a spus stareţul: „Eşti vesel, frate, dar ai fost cam lenevuţ!” Şi el a răspuns:

    „Aşa este preacuvioase! Dar n-am vorbit de rău pe nimeni! N-am judecat! Şi dacă n-am vorbit de rău, Cel Care judecă ne-a spus: «Să nu judeci, să nu vorbeşti de rău pe nimeni, că nici Eu nu te judec pe tine!» Să nu mă judece nici pe mine Hristos, că nici eu n-am vorbit de rău pe nimeni!“

    Şi ştiţi ce-a zis stareţul? „Mai mult decât noi ai făcut!”

    Da! Pentru că este o mare luptă interioară. Deci, care este obiectivul? Să ne cucerim pe noi înşine! Este o luptă interioară foarte mare: să nu vorbeşti de rău şi să iubeşti! Da, este posibil!

    Fraţilor, când a zis Hristos o vorbă, totul este posibil! Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! Nu este un lucru imposibil. A zis Hristos, deci este posibil! Dar să încercaţi măcar! Sau numai se aude din literatură să iubeşti pe vrăjmaşi? Ia încercaţi! O să-mi spuneţi: „Nu se poate!” Dar eu vă răspund că se poate. Şi vă răspunde Hristos că se poate!

    Dar cum? Uite cum: încearcă să nu mai urăşti pe vrăjmaşi! N-ai să poţi la nivelul zilei, nici poate la nivelul întregii vieţi. Dar tu te lupţi, te lupţi, şi lupta asta este foarte hărăzită, foarte mult ajutată de harul lui Dumnezeu. Şi eventual, dacă vine moartea te găseşte că ai fost în luptă pentru aşa ceva. Pentru că tu, totuşi, realizezi un lucru: chiar dacă n-ajungi să-l iubeşti, n-ai să-l mai urăşti! Şi aşa eşti în afară de baltă, eşti pe scară; pe prima treapta, pe a doua, dar nu eşti în apă! Deci asta este lupta pe care trebuie să o dăm noi, călugării.

    Din: Ne vorbeşte Părintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997

    Apreciază

  4. Vrăjmaşii mântuirii sunt: lumea, trupul şi diavolul
    Cuviosul Părinte Arsenie Boca

    Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.
    Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Parcă auzim cuvintele bogatului: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pentru mulţi ani. Mănâncă, bea şi te veseleşte!”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! În noaptea aceasta voi lua sufletul tău” (Luca 12, 19).
    Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „primul pui al diavolului”. Arme asupra diavolului avem trei: numele Domnului, numele Maicii Domnului şi Sfânta Cruce.

    Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 21-22

    Apreciază

  5. „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă“
    Sfântul Cuvios Sofronie Saharov din Essex

    În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.

    Oamenii dobândesc înfierea prin Cel ce este Fiu după Dumnezeire, în Dumnezeirea cea fără de început. Cuviosul Ioan Scărarul zice că trei cuvinte au acelaşi înţeles: nepătimire, dragoste şi înfiere. Şi astfel, când vă împărtăşiţi de oameni care trăiesc în Dumnezeu, aceasta devine o putere atrăgătoare, încât şi noi însetăm după o asemenea stare. Dar calea spre ea este cu adevărat grea şi împleticită. Avem nevoie de ajutoare, de egumeni, de părinţi duhovniceşti, care să ne ajute să mergem.
    De ce dintr-o dată a zis Domnul, într-o anume clipă: „Da, tu eşti fiul Meu“? Cum poate trăi un astfel de monah pe Pământ?
    – Da, foarte simplu şi firesc! Iar când aceasta se săvârşeşte în adevăratul înţeles al cuvântului, atunci nu este nici teatru, nici ceva artificial, ci totul este simplu şi cu adevărat străin de păcat. Şi deci noi, mica frăţie, aici, putem şi trebuie să ne folosim de acest dar al lui Dumnezeu, astfel încât Domnul să ne primească drept fii ai Săi. Este deosebit de greu să vorbeşti despre subiectul acesta, pentru că în multe locuri îi citesc pe Sfinţii Părinţi fără înţelegere şi este oprit a gândi despre înfiere.
    Dar iată pildă vie a unei înfieri – Serafim din Sarov. La un nivel mai scăzut, şi într-un chip cu totul diferit (vorbesc de forme exterioare), aceeaşi s-a întâmplat şi cu Siluan, căruia dintru bun început i-a fost dat să-l vadă pe Domnul, dar nimeni nu putea să-l creadă, şi el a trăit ascunzându-o aproape o jumătate de veac.
    [..]
    În Mănăstirea Sf. Pantelimon era un monah bătrân, foarte mic de statură, care vreme de patruzeci de ani, şi dimineaţa şi seara, a lucrat la bucătărie cu bucuria că pregăteşte hrană pentru cei iubiţi de însuşi Dumnezeu. Vedeţi cum este cu putinţă să vă puneţi mintea într-o astfel de dispoziţie, încât cele mai obişnuite fapte să devină omului slujiri veşnice. Bunul nostru egumen încearcă să dea fiecăruia dintre voi ceea ce este mai potrivit, şi prin aceasta să uşureze viaţa noastră grea. Viaţa noastră aci este mai grea decât la Athos. Şi astfel, atunci când sunteţi zdrobiţi de multă scârbă, scârba nu este numai în voi înşivă: ea este urmarea harului lui Dumnezeu, ca împreună-pătimire cu oamenii întregii lumi. Şi dacă ne vom lupta cu adevărat pentru unirea pentru care însuşi Hristos S-a rugat Tatălui Său, ne vom afla împreună-lucrători cu însuşi Dumnezeu.

    Nu are importanţă ce treabă anume ţi s-a încredinţat: să faci mâncare la bucătărie, să cânţi cântări dumnezeieşti la strană sau, în sfârşit, înveşmântat cu harul preoţesc, să slujeşti Liturghia -Taina cea Dumnezeiască a Preschimbării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi. Şi deci, amintiţi-vă cum pe acel biet băiat Domnul l-a ridicat cu cuvintele: „Tu eşti fiul Meu“. Dacă vom păstra gândul cel drept, moştenit spre mântuirea noastră de la Părintele Siluan, atunci orişiunde am fi, orişiunde am merge, la orişice am lucra, vom intra totuşi în atmosfera „patimilor dumnezeieşti” ale lui Hristos. Dumnezeu este fără de patimă, dar în acelaşi timp dragostea Dumnezeiască în lumea aceasta este totdeauna pătimitoare.
    Şi când veţi fi în scârbe, dacă vine cineva la voi cu nevoile sale, daţi oricărui om tot ce aveţi mai bun în suflet, şi veţi afla odihnă şi sufletului vostru. Şi de astă dată iertaţi-mă şi mă binecuvântaţi, şi Domnul să vă păzească!”

    Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia – Reîntregirea

    Apreciază

  6. Oamenii caută pace, libertate…, dar nu ştiu ce este libertatea…
    Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

    Oamenii caută pace, libertate. Ei nu ştiu, săracii, ce este libertatea. Ei cred că libertatea materială este totul. Dar nu, toate acestea ale lor sunt robie! Ne înrobim neîncetat; dacă avem totul şi orice, această bogăţie ne înrobeşte, şi nu avem pace, linişte…Putem merge unde vrem, putem face ce vrem, dar, iarăşi, asta nu e libertate!

    Libertatea este acea slobozenie a Domnului, când omul se slobozeşte din tirania gândurilor, când nu-l mai tiranizează nici un cuget, când trăieşte în pace. El este atunci neîntrerupt în rugăciune, neîncetat ascultă pe Domnul, face toate după conştiinţă şi se nevoieşte. Fiecare lucru îl săvârşeşte din inimă.

    Întreaga noastră fiinţă trebuie să fie părtaşă şi în rugăciune, şi în muncă, şi în toate. Să nu fim războinici de partea nedreptăţii, să nu ne luptăm cu nimeni. Să nu ne războim în cuget. Să fim împăcaţi cu toţi, să nu primim vătămare în inimă. Lasă-le să treacă! Astăzi ne răneşte unul, mâine cine ştie cine altul. Mereu dăm atenţie acestor jigniri, dar trebuie să le biruim pe toate cu pace. Să nu le primim în inimă!

    Şi, dacă nu le primim în inimă, atunci vrăjmaşul vrea să ne rănească; dar, dacă îl ignorăm, se depărtează de la noi, nu ne mai tulbură pacea lăuntrică. Şi apoi oamenii văd: ne rănesc, ne jignesc, iar în cele din urmă dau din umeri; apoi se minunează: Cum ai dobândit, omule, pacea, de nu te afectează viaţa asta? Noi ne enervăm, te jignim, şi tu – nimic! Nu te simţi rănit. Cum reuşeşti asta? Cum poţi să fii aşa? Noi nu avem putere!”

    Din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 7514/2006

    Apreciază

  7. Nu lăsați lucrurile acestei lumi să vă risipească
    Sfântul Cuvios Sofronie Saharov din Essex

    Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.

    Să păzim această luare-aminte ce ne păstrează trupul într-o neîntreruptă încordare. Mulțumită acestei încordări, chiar și în somn, putem păstra în minte țelul vieții noastre. Rugăciunea poate pătrunde până în ceea ce psihologii numesc subconștient. Un adevărat nevoitor se ține neîntrerupt în frâu, până și în somn. Dacă se ivesc gânduri rele, el se ridică și se roagă. Astfel, puțin câte puțin, conștiința va lumina tot ceea ce facem în viața zilnică.

    Nu lăsați lucrurile acestei lumi să vă risipească. Concentrați-vă toată luarea-aminte, dați-vă toată silința unei vieți care să corespundă duhului poruncilor Evangheliei.

    Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 37

    Apreciază

  8. Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului!
    Sfântul Ioan de Kronstadt

    Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refe­reau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

    Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dim­potrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

    Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mă­runţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de ră­ceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

    Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproape­lui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să gă­seşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un sin­gur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

    Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4)”.

    Sfântul Ioan de Kronstadt – “Viaţa mea în Hristos”, Editura Sophia, 2005

    Apreciază

  9. Sufletul omului fără Dumnezeu se face iad
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    „Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul!” (Ioan 12, 35)

    Vai de cei care L-au văzut pe El față către față și nu L-au cunoscut pe El, nu L-au primit și au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Și noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veșnicie. Și astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 5)

    Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El Se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El Se află într-o școală, El este lumina acelei școli.

    Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii și muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se așază întunericul desăvârșit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu se face o haită de lupi înfometați și răpitori; școala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulțumirii și urii.

    Și gândiți-vă la spitalele și temnițele fără de Dumnezeu – ele se fac peșteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândește la zilele vieții lui, la zilele fără Hristos și zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului:

    „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

    Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana, București, 2006

    Apreciază

  10. FIERARULUI KOSTA, DESPRE ÎNŢELESUL CUVINTELOR LUI HRISTOS:
    „NU AM VENIT SĂ ADUC PACE, CI SABIE”
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    Oare un om atât de drept şi milostiv să nu ştie adâncul înţeles al acestor cuvinte? Eu cred că ştii, şi cauţi doar o întărire. Celor drepţi şi milostivi Dumnezeu însuşi le descoperă tainele prin Duhul Său. Dacă ai fi fost singurul fierar din Ierusalim atunci când evreii L-au răstignit pe Domnul, nu ar fi avut cine să facă piroanele. Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.

    Apostolul Pavel sfătuieşte: Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac. Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei.

    Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.

    Înţeleptul Pavel scrie: că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

    În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată şi mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.

    Aşadar, cuvintele despre aducerea săbiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred în El fără făţărnicie, însă nu a venit ca să facă pace între fiii luminii şi fiii întunericului.

    Sănătate ţie şi copiilor. Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră!

    * Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – scrisori misionare, de Sf. Episcop Nicolae Velimirovici. Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Pârinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului Bucureşti, 2002, la Editura Sofia

    Apreciază

  11. Mare este Numele Lui Iisus.
    Sfântul Sofronie Athonitul.

    Mare este Numele EU SUNT. Mare Numele Sfintei Treimi. Și grozav de mare, de asemenea, numele IISUS. Se pot spune multe despre acest Nume al Său. Este inepuizabil în conținutul său. Îi aparține Celui Căruia tot ce este își datorează existența. „Toate lucrurile au fost făcute de El; și fără el nu s-a făcut nimic din ceea ce a fost făcut. În el era viața; iar viața era lumina oamenilor”.
    El a fost „la început” – adică El este principiul întregului univers. În viața interioară a Treimii El este întors către Tatăl; în Actul de creaţie, Logosul s-a adresat făpturii făcute după chipul Său.
    Numele IISUS ca cunoaștere, ca „energie” a lui Dumnezeu în relație cu lumea și ca Nume propriu, este legat ontologic de El. Este o realitate spirituală. Sunetul său se poate îmbina cu realitatea, dar nu neapărat. Ca nume a fost dat multor oameni muritori, dar când ne rugăm, îl rostim cu un alt conținut, într-un alt „cadru” duhovicesc.
    Pentru noi este puntea dintre noi și El. Este canalul de-a lungul căruia curg către noi pârâurile puterii divine. Ca venind de la Sfântul Dumnezeu, este sfânt și ne sfințește prin invocarea Lui. Cu acest Nume și prin El rugăciunea capătă o anumită tangibilitate: ne unește cu Dumnezeu. În acest Nume, Dumnezeu este prezent ca un vas plin de mireasmă. Prin Numele Său, Cel Ceresc poate fi simțit imediat. Ca energie divină, Numele Său provine din Substanța Divinității și este însuși divină.

    Când ne rugăm, știind acest lucru, rugăciunea noastră devine în același timp un act înfricoșător și biruitor. În vremuri străvechi, porunca ne îndemna să nu luăm Numele lui Dumnezeu în deșert. Domnul a dat porunca și a poruncit să „cerem de la Tatăl în Numele Său”. Prin venirea lui Hristos, toate Numele divine ne-au fost dezvăluite în sensul lor mai profund și ar trebui să stăm cu frică și cutremur, așa cum se întâmplă cu mulți asceți printre care am ajuns să trăiesc, când ei pronunță Numele Sfânt al lui IISUS. Este îndrăzneț din partea mea să spun că și eu aș fi putut fi un martor viu că invocarea potrivită a acestui Nume umple toată ființa noastră cu prezența Dumnezeului Veșnic; ne duce mintea în alte sfere; ne înzestrează cu energia particulară a unei noi vieți. Lumina Divină, despre care nu este ușor de discutat, vine cu acest Nume.

    Știm că nu numai Numele IISUS, ci și toate celelalte Nume, ne sunt revelate de sus, sunt legate ontologic de El – Dumnezeu. Știm acest lucru prin experiența din Biserică. Toate slujbele sfinte din Biserica noastră se fac prin invocarea Numelor divine, în primul rând ale Sfintei Treimi: ale Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh.
    Toată închinarea noastră dumnezeească se bazează pe invocarea Numelor divine. Nu le atribuim puteri magice, ca fenomene sonore. Ele sunt pronunțate într-o adevărată mărturisire a credinței noastre și într-o stare de evlavie divină, contemplare și iubire – Îl ținem strâns legat pe Dumnezeu împreună cu Numele Sale. Multe generații de preoți au păstrat cunoașterea puterii Numelui lui Dumnezeu și au săvârșit sfintele slujbe cu un simț profund al prezenței Dumnezeului Viu. Lor le-a fost revelată sfințenia celebrării Sfintei Liturghii. Pentru ei nu exista nicio îndoială că Sângele și Trupul lui Hristos se aflau înaintea lor în toată realitatea lor. Peste pâine și vin a fost invocat Numele Celui Care, atunci când este pronunțat (cuvântul), cuvântul devine „faptă” în acel moment.
    „Și Dumnezeu a zis: Să fie lumină; și a fost lumină.”

    Neglijarea caracterului ontologic al Numelor dumnezeești, lipsa acestei experiențe în rugăciuni și oficierea sfintelor slujbe a pustiit viața multora. Pentru acești slujitori ,rugăciunea și slujbele religioase înseși își pierd realitatea veșnică. Liturghia devine nu un Act dumnezeesc, ci pur și simplu o pomenire psihologică sau mentală. Mulți ajung până acolo încât cred că rugăciunea este o pierdere inutilă de timp, mai ales în cazul în care rugăciunea lor pentru nevoile zilnice nu duce la împlinirea dorințelor lor. . . Dar unirea cu Dumnezeul ființei noastre nu este cea mai importantă minunel a existenței noastre?
    Este„Partea bună” pe care moartea nu ne-o va lua. Este învierea noastră în Dumnezeu asupra căreia se concentrează toată atenția noastră ca scop final al apariției noastre în lume.
    Dragostea pentru Hristos, umplând întregul om, ne schimbă radical viața. El – Dumnezeu-Omul – i-a unit pe cei doi în Sine, iar prin El avem deschidere către Tatăl.
    Cine ar putea dori ceva mai mult.?!.

    https://holytrinityfamily.blogspot.com/2022/01/great-is-name-jesus-saint-sophrony.html

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: