Aşa este definit de cărţile noastre bisericeşti. Socotesc că pentru a ne uşura înţelegerea este bine să revenim şi să definim Dogma. Aşadar: Dogma este un adevăr de Credinţă care întruneşte cinci caracteristici;
1.Este descoperit de Dumnezeu
2.Este formulat de Biserică
3.Este necesar pentru mântuire
4.Este propovăduit credincioşilor
5.Este pururea neschimbat
Insist asupra caracterului neschimbabil, necesar înţelegerii noastre. Odată formulată o Sfântă Dogmă, aşa rămâne pentru veşnicie, indiferent de evoluţia ulterioară a limbilor în care ea este exprimată. Într-o lume nestatornică, în continuă schimbare, dogmele sunt ca nişte stânci nemişcate care străjuiesc drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Străbătând acest drum, nu putem rătăci, fiind călăuziţi de adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu. Luăm ca exemplu Dogma Întrupării Mântuitorului, care are această formulare: ,,Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om’’.
Conchidem că tot ceea ce e cuprins în Simbolul Credinţei este Dogmă. Crezul nostru exprimă următoarele unicităţi: a lui Dumnezeu, cred într-Unul Dumnezeu; unicitatea Fiului lui Dumnezeu – şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut; unicitatea Bisericii lui Hristos – Într-una… Biserică – şi unicitatea Sfântului Botez – mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Toate aceste adevăruri le-a sintetizat Sfântul Apostol Pavel: Este Un Domn, o Credinţă şi un Botez (Efeseni 4, 5).
Înţelegem acum păcatul îngrozitor al celor adunaţi în Creta, în sinodul tâlhăresc din 2016! Au cutezat să schimbe ceea ce e în veci neschimbător, dogma unicităţii Sfintei Biserici Ortodoxe. Pentru ei, aceasta nu mai este unică, de vreme ce au recunoscut adunările eretice şi schismatice ca fiind biserici. În optica lor strâmbă, toată ecleziologia (învăţătura despre Biserică) a fost răsturnată. Zadarnic rostesc Simbolul Credinţei, spunând că Biserica e Una dacă, în fapt, admit şi propovăduiesc existenţa mai multor biserici, sub acoperămâtul sloganului ,,nimic nu s-a schimbat în materie de Credinţă’’. Au cutezat să schimbe o Sfântă Dogmă, alunecând, pare-se ireversibil, în erezie.
Când cineva vă va cere socoteală sau lămuriri privind motivele îngrădirii de erezie şi de ierarhii eretici, spuneţi-le concis acestea:
1.Au schimbat Dogma unicităţii Bisericii noastre
2.Au încălcat toate Sfintele Canoane care le-au stat în cale
3.Au introdus oficial în Biserica noastră pan-erezia ecumenistă, colecţia tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii, asemuită unui cancer care trebuie urgent eliminat.
4.Pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-au trădat şi nu mai slujesc Lui.
5.Pregătesc unirea cu ereticii şi schismaticii, cu scopul vădit de a întemeia noua ,,religie”, al cărei dumnezeu va fi blestematul antihristos.
Presbiter Ioviţa Vasile
ORTODOXIAÎNCATACOMBE 
În dragoste există respect şi respectul se află în dragoste…
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor! Odată a mers mai multe ceasuri pe jos şi s-a dus într-un sat îndepărtat, ca să ia de ginere pentru fiica ei un fiu de vlah. Şi fiindcă acela se împotrivea, l-a răpit, l-a pus în spate şi l-a adus în satul ei. Desigur, acestea sunt excepţii. Astăzi însă, dacă ai mobiliza femei şi ai face cu ele o companie, atunci când ar vedea cercetaşi venind înspre ele, ar lua-o la fugă toate, crezând că este duşmanul.
Scriptura spune că bărbatul este capul femeii. Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu l-a plăsmuit mai întâi pe Adam, iar el a spus despre femeia sa: Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea. Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respectul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl şi respect. Şi cel pe care îl respect, îl şi iubesc. Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru.
Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neînțelegând ceea ce spune Evanghelia.
Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: „Trebuie să te temi de mine”. Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt şi unele femei care spun: „De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Mai există egalitate?”. Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? Începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Frica de Dumnezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teamă. Ea este ceva sfânt.
Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii. Fireşte că sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie.
Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de soţi. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică şi înaltă până colo sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruţă. Odată un lucrător, înalt şi acela, a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea l-a înhaţat şi l-a aruncat cât acolo, ca pe un băţ de chibrit! Dar să fi văzut ce ascultare făcea de bărbatul ei, cum îl respecta! În felul acesta se ţine familia, altfel nu se poate.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV. Viața de familie, Editura Evanghelismos, 2003, p. 41-43
ApreciazăApreciază
Nu te uita înapoi, ci tinde spre cele viitoare
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul
Îmi scrii îndoindu-te de faptul că păcatul tău ar fi fost iertat. Iată ce spun Părinții despre aceasta.
Orice greșeală va săvârși omul, dacă se va pocăi, păcatul i se va ierta, dar imaginea păcatului îi va rămâne până la cea din urmă suflare. Când îl va lua somnul sau când nu va mai purta de grijă, vrăjmașul îi va aduce imaginea în trezvie sau în timpul somnului, pentru a-i întina gândul, pentru a-l face vinovat de păcatele cele vechi sau fie și numai pentru a-i împrăștia mintea. Nu-l vezi pe proorocul David, când îl mustra Natan pentru Batșeba? Strigă: „Am păcătuit înaintea Domnului!” și proorocul Natan spune: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta”. A fost iertat, deci, de îndată. Cu toate acestea, toată viața lui a fost chinuit de acest păcat. Întâi a murit copilul pe care l-a născut Batșeba. Apoi a păcătuit fiul său față de fiica lui Tamar. După aceea l-a alungat fiul său Abesalom… Și toate acestea i s-au întâmplat după ce a fost iertat de păcat. Deși păcatul se iartă, rămâne canonul pe măsura fărădelegii.
Nu vezi pe Sfânta Teodora din Alexandria, care a trăit ca monah? A păcătuit, a plecat din lume, s-a căit și s-a sfințit. Și totuși, adulterul nu a fost uitat. Atunci când s-au adus defăimări la adresa ei și a fost alungată, a crescut un copil străin, numai ea singură știind că este vorba de o defăimare. Dar și Sfântul Efrem! Nu a fost băgat în închisoare pentru că a furat un vițel, deși era sfânt când a fost închis? „Da – i-a spus Domnul – , acum nu ai furat, dar când erai copil nu l-ai legat și a fost prins de o fiară sălbatică.
Prin urmare, deși omul este iertat pentru păcatul său, rămâne imaginea păcatului și lucrarea lui. Deoarece tu te-ai lenevit în ultimul timp, a îngăduit Dumnezeu să se întoarcă ispita, pentru a te trezi. Așa că scoală-te și strigă: „Fiul lui David, vreau să văd”, și Se va arăta Iisus, Dătătorul de lumină, trimițându-ți lumina pocăinței și a cunoștinței dumnezeiești.
Fiul meu, nu mă întristez pentru cele trecute, ci mă bucur pentru cele viitoare. Cel mai mic se binecuvântează de către cel mai mare, iar păcatul mic sau mare se șterge prin pocăința cea adevărată. Deci nu te uita înapoi, ci tinde spre cele viitoare.
Mă bucur foarte mult, fiul meu, că ceri mereu să înveți. Aceasta este mărturie bună. Când cineva caută să învețe ceva trebuie să și înfăptuiască din ceea ce învață. Nu se poate altfel. Dar chiar dacă nu reușește să înfăptuiască nimic, știe măcar că sunt alții care lucrează. Rușinat de aceasta, se va smeri și va cere de la Dumnezeu să trimită peste el mila Sa cea bogată și să-l întărească. În felul acesta va ajunge și el în rândul celor ce reușesc să lucreze virtutea.
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, p. 110
ApreciazăApreciază
Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască?
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul
„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»
În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.
De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.
Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.
Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.
Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109.
ApreciazăApreciază
Pe noi trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele
Ca să ne încredințăm de câtă vrednicie are osteneala și truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu șiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respirația mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori și mi-am continuat strădania. După puțin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simțeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu.”
Rugăciunea nu este propria noastră reușită, ci o căutare și o găsire. Căutarea aduce găsirea. În timp ce încerca să găsească rugăciunea, ea a izbucnit, așa cum țâșnește apa într-o fântână arteziană, când îi deschizi robinetul.
„Atunci m-am umplut de bucurie multă, pentru că am văzut că sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace și de veselie.”
Dacă mai înainte se ostenea și trudea, acum zice: „Sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace și de veselie.” Bucuria, pacea și veselia au aproape același înțeles, dar omul încearcă să-și traducă trăirea folosind multe cuvinte, dar fără să reușească.
„Pe când alteori nu puteam să stau nemișcat pe scaun nici măcar un sfert de oră, acum am văzut că au trecut două ore întregi și nu m-am clintit de la locul meu.”
Așa se întâmplă când harul iese dinlăuntrul nostru. Pe noi însă trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele. Fratele nu va primi răsplată pentru că dinlăuntrul său au izvorât apele harului, ci pentru osteneala lui. Cu cât mai mult ne ostenim, cu atât mai mult vom fi răsplătiți, chiar dacă fratele acesta sau altul au fost răsplătiți mai repede decât mine. Nu are importanță când vom primi harul, ci care va fi rezultatul, premiul final, pe care ni-l va da Dumnezeu.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie, Editura Egumenița, 2015
ApreciazăApreciază
Să ne smerim singuri, ca să nu ne smerească Dumnezeu
Sfântul Nicodim Aghioritul
Acesta-i fundamentul tuturor virtuţilor, Dumnezeu ne-a făcut din nimic şi acum, fiindcă suntem ceea ce suntem prin Dânsul, voieşte a întemeia toată fiinţa noastră duhovnicească pe această cunoştinţă că de la noi înşine nu suntem nimic. Cu cât ne vom adânci mai mult în această observare, cu atât vom vedea mai clar neajunsurile şi ticăloşiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca să se ridice duhovniceasca noastră zidire.
Nu gândi, o, fiule, că vei putea să adânceşti vreodată toată cunoaşterea aceasta.
E cu neputinţă. (…)
De voieşti a lăuda pe Dumnezeu, smerește-te și doreşte a fi prigonit de alţii. Smereşte-te cu toţi şi sub toţi, dacă voieşti a slăvi pe Dumnezeu.
Dacă vrei a-L afla, nu te înălţa, că El fuge. Smereşte-te şi smereşte-te cât poţi, iar El va veni să te afle şi să te îmbrăţişeze. Cu cât te vei smeri în ochii Lui şi vei voi a fi socotit netrebnic de alţii şi a se întoarce toţi de la tine ca de la un lucru urât, cu atât te va primi şi se va uni strâns cu tine şi mai cu iubire.
Frate, pentru marele dar ce ţi-l dă Dumnezeu, Cel atât vătămat de păcatele tale, ca să te unească cu Sine, fă şi tu aceasta ‒ a te socoti mai nevrednic şi mai rău decât toţi. Deseori mulţumeşte-I şi socoate-te îndatorat celor ce-ţi dau prilej a te smeri. Adică celor ce te-au defăimat ori te defaimă totdeauna. Chiar dacă suferi în silă defăimările, sileşte-te, cât poţi, a nu arăta nici un semn de nemulţumire.
Şi dacă, cu toate aceste nevoinţe adevărate, viclenia diavolului şi închinarea noastră cea rea se îndârjesc la noi, încât mereu ne supără gândurile mândriei şi ne rănesc inima, chiar atunci este vreme potrivită cu atât mai mult a ne smeri şi a ne defăima, a ne urî (păcatele), cu cât vedem din acea cercare că într-adevăr luptăm cu toate puterile noastre să ne izbăvim de el.
Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindcă suferim de supărările mândriei care-şi au rădăcina şi originea în blestemata şi deșarta părere de noi înşine.
Astfel vom scoate din otrava amară, miere; din răni, sănătate şi din mândrie, smerenie.
Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 121-1
ApreciazăApreciază
Cat adevar!IMAGINILE GRAIESC TOTUL.CE AU PUTUT SA SPUNA CHINEZII!!! DIN CHINA DEPARTATA!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Elpidoforos Lambriniadis de peste ocean, un vasnic militant pro avort
Sursa Ortopraxia
ApreciazăApreciază