Părintele Arsenie Boca: Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, calugări sau mireni

,,Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât ca tot trupul tău să fie aruncat  gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, tai-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât ca tot trupul tău să fie aruncat în gheenă’’ (Matei 5, 29-30). Iubite cititorule, ca să înţelegem mai lesne sensul cuvintelor Mântuitorului, trebuie să ştim că toţi creştinii dreptmăritori, adică ortodocşi, alcatuiesc Trupul tainic al Domnului Iisus, Sfânta Biserică. Aşa ne spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este’’ (Efeseni 5, 23). Precum într-un trup omenesc sunt mai multe mădulare, care împreună lucrează, aşa şi în Biserică sunt mai multe mădulare, mai mulţi credincioşi, fiecare cu slujirea sa.

Se poate întâmpla ca un mădular să sufere, şi atunci toate celelalte mădulare să fie în suferinţă, până la tămăduirea aceluia. Când însă un mădular, un ierarh sau un credincios boleşte de erezie, Biserica face ce este necesar pentru tămăduirea lui, adică îl îndeamnă să renunţe la erezie. După repetate încercări, dacă acel om nu renunţă la rătăcirea lui, Biserica are dreptul şi datoria de a-l îndepărta de sine, ca nu cumva să îmbolnăvească şi pe ceilalţi. Îndepărtarea se face prin anatemizare, iar dacă este cleric, şi prin caterisire. Anatema pusă asupra acelui eretic şi nepocăinţa lui îl vor duce pe acesta în iad. Bineînţeles că Biserica lasă uşile sale deschise, şi acel eretic se poate întoarce iarăşi, dar numai prin pocăinţă sinceră. Murind în păcatul ereziei, se exclude singur de la mântuire.

Acesta este un înţeles al cuvintelor Domnului Iisus prin care ne îndeamnă să îndepărtăm cele două mădulare, ochiul şi mâna, sau oricare alt mădular. În cursul istoriei sale, Sfânta Biserică a dat anatemei, şi continuă să dea, pe toţi ereticii. Aşa au căzut sub această grea osândă Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, Origen şi cei de un cuget cu ei, din toate timpurile şi din toate locurile. Înainte de hirotonire, cel ales a fi arhiereu (episcop) rosteşte anatema în această formă: ,,Dau anatema pe Arie şi pe cei împreună cu dânsul cugetători şi părtaşi ai relei şi nesănătoasei lui păreri. Pe Macedonie şi pe cei cu dânsul, care bine s-au numit pnevmatomahi. Asemenea pe Nestorie şi pe ceilalţi ereziarhi, şi pe cei de un cuget cu aceştia îi lepăd şi îi dau anatema, şi cu mare glas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!’’

Înfricoşător lucru! Anatemizezi pe toţi ereticii, apoi tu însuţi devii eretic şi cazi sub anatema pe care tu însuţi ai rostit-o în faţa lui Dumnezeu!

Puţini oameni înţeleg că prin întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi în erezie, părinţii şi credincioşii noştri doresc, din toată inima, însănătoşirea mădularelor bolnave ale Bisericii, adică a ierarhilor semnatari din Creta şi a celor care i-au urmat în rătăcire. Au trecut aproape şase ani de la sinodul tâlhăresc din Creta şi încă niciun ierarh din sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu s-a pocăit. Dimpotrivă. Unii dintre ierarhi, Pimen  de la Suceava şi Gurie al Devei şi Hunedoarei, cel ,,vaccinat’’, au trecut din viaţa aceasta pământească fără a arăta măcar un firav semn de pocăinţă. Ne întristăm foarte de această împietrire.

Cel mai mic între presbiteri, Ioviţa Vasile

7 gânduri despre „Părintele Arsenie Boca: Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, calugări sau mireni”

  1. Îndreptăţirea nu aduce odihnă
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    Cel care se îndreptăţeşte pe sine nu află odihnă, nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptăţeşte pe sine, sinea lui îl îndreptăţeşte? Sinea lui, conştiinţa lui nu-l îndreptăţesc şi nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat.
    Cum le-a rânduit Dumnezeu! A dat omului conştiinţa. Înfricoşător! Cineva poate reuşi ceea ce doreşte, fie în chip barbar, fie cu viclenie, fie cu linguşire, dar nu va afla odihnă. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine.

    Atunci când cineva primeşte nedreptatea este ca şi cum ar primi o avere duhovnicească şi se bucură. În timp ce atunci când se îndreptăţeşte pe sine este ca şi cum ar cheltui ceva din averea sa şi nu simte bucurie. Vreau să spun că nu are odihna duhovnicească pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi îndreptăţit pe sine. Cu cât mai mult atunci când nu are dreptate şi se îndreptăţeşte pe sine! Adună urgia lui Dumnezeu, pentru că atunci se face o răpire; risipeşte o avere care i se dă. Oare cel care risipeşte, află odihnă?

    Prin îndreptăţire omul orbeşte sufleteşte. Chiar de ar omorî şi un om, diavolul îi dă dreptate. „Cum de l-ai suferit atâta timp?”, îi spune. „Trebuia să-l omori mai devreme”. Şi se poate să vrea să mai ia şi plată de la Hristos pentru puţinii ani în care l-a suferit pe acela! Ai înţeles? Acolo ajunge.

    – Părinte, dacă cel ce se îndreptăţeşte pe sine se chinuieşte, de ce primeşte acest chin al conştiinţei?

    – Este obişnuinţa. Ca s-o tai trebuie voinţă. Şi trebuie să înveţe nu numai să nu se îndreptăţească, ci să se şi aranjeze în mod corect. Dacă nu se îndreptăţeşte, dar înlăuntrul lui crede că a fost nedreptăţit, atunci este mai rău. Pentru că, dacă se va îndreptăţi, celălalt îi va putea spune ceva şi astfel se va putea cunoaşte pe sine şi va putea ieşi din înşelare. Altfel, poate să nu vorbească, dar înlăuntrul său să spună: „Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru că am superioritate”, şi rămâne astfel în înşelare.

    Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

    Apreciază

  2. Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu
    Sfântul Cuvios Porfirie Kapsokalivitul

    Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.
    Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi…” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.
    Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie. Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul. Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti în libertatea fiilor lui Dumnezeu: …ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşita încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă.
    Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.

    fragment

    Ne vorbeşte Părintele Porfirie
    Editura Bunavestire Galaţi, 2003 Trad. de Ierom. Evloghie Munteanu

    Apreciază

  3. Doamne ajuta Parinte.
    Parinte, daca ar fi sa dati un sfat cel mai important pentru lupta cu patimile trupului, cu curvia mai exact, care ar fi acela? Cum sa scapam de imboldurile necurate ale trupului, ale mintii, ale gandului si sa nu mai cadem?
    Multumesc Parinte.

    Apreciază

    1. Doamne ajuta
      Singur nu veti putea face nimic. Il avem insa pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos care ne izbveste din toate. De aceea, cand se ivesc ispitele spuneti asa: ,,Doamne Iisuse, eu nu sunt nimic, nu pot face nimic. Ma incredintez Tie si voia Ta sa se faca”. Evitati imaginile indecente care ne invadeaza calculatorul in mod agresiv. Le-am avut si eu si Dumnezeu mi-a ajutat sa scap de ele. Controlati-va gandurile, nu lasati mintea sa alunece in voie spre cine stie ce ganduri necurate. Vine sezonul mai cald si partea muiereasca, unele din ele, isi vor expune goliciunile si formele cu nerusinare. Intoarceti capul in alta parte si ziceti Rugaciunea mintii.
      Eu, care cad de multe ori, nu va pot spune o modalitate de a nu mai cadea niciodata. Decat atata va spun, spun de fapt Sfintii Parinti: Ai cazut, ridica-te. De sapte ori pe zi, de o suta de ori pe zi, ca sa nu cazi in deznadejde.
      Parintii imbunatatiti ai Bisericii noastre se retrageau din lume, sa nu mai auda voce de femeie, sa nu mai vada femeie, nu din misogism, ci pentru a se pazi de marile ispite.
      Luptati, luptati, luptati, Hristos va va lumina si va veti mantui. Duhovnicul sa nu fie exclus din aceasta lupta. Sfanta Spovedanie, Sfanta Impartasanie. Mai multe nu pot sa va spun, pentru ca eu spun , dar nu fac.

      Apreciază

  4. „Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”

    In momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinței ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experiența propriei slăbiciuni și dezintegrări, ci și a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu.

    Nu-l mai vedem doar pe fiul risipitor parcurgând, încet și greu, lunga cale de întoarcere acasă, ci și pe tatăl care-l zărește de departe și aleargă în întâmpinarea lui. (cf. Luca 15, 20). Cum scrie Tito Colliander: „Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Este exact ceea ce trăim în Taina Spovedaniei. Ca și celelalte Taine, Spovedania este o împreună-lucrare divino-umană în care este o convergență și o „cooperare” (sinergie) între harul lui Dumnezeu și voința liberă. Amândouă sunt necesare, dar lucrarea lui Dumnezeu este mai importantă.

    Pocăința și Spovedania nu sunt, deci, pur și simplu ceva ce putem face singuri sau cu ajutorul preotului, ci o lucrare a lui Dumnezeu cu noi și în noi. Cum o spune Sfântul Ioan Gură de Aur (sec. IV): „Să fim iconomi ai leacului mântuitor al pocăinței; să primim de la Dumnezeu pocăința care ne vindecă. Căci nu noi oferim, ci El este Cel care ne dăruiește”. Este momentul să amintim că în limba greacă, cuvântul exomologesis înseamnă în același timp, mărturisirea păcatelor și mulțumirea adusă pentru darurile primite.

    Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 54-55

    Apreciază

  5. “Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni”
    Cuviosul Părinte Arsenie Boca

    […]
    Pe vremea acestui mare iconom al tainelor lui Dumnezeu, Pavel Apostolul, sufla urgie mare peste creştini. De aceea mulţi erau hotărâţi pentru înfrânarea desăvârşită în căsătorie, ca să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii, mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremile de post şi rugăciune. Post era – şi este – luni, miercuri şi vineri, iar rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie sâmbăta şi duminica. Slăbănogindu-se creştinii, cu trecerea vremii, Sfinţii Părinţi au adăugat pe rând cele patru posturi mari, care sunt post în toate privinţele. De atunci au băgat de seamă Părinţii că omul fără înfrânare decade, iar fară post nu se poate înfrâna şi, ca urmare, nu mai poate pricepe cele ale vieţii duhovniceşti.
    Ioil proorocul de mult cuvântase:
    „Gătiţi postiri sfinte…Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei!”
    Sf. Pavel, socotind însă şi nevoia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta:
    “Bine e pentru oricine să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie. Căci de acum vremea s-a scurtat. Aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi se trece”.
    În zilele urgiei de pe urmă, la acelaşi sfat se va ajunge. Până atunci, băgăm de seamă ca preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea şi rătăcirea roadelor ei, copiii.
    Aşa se întâmplă că: “lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil, oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta e un somn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie:
    “Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”.
    Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… Ceea ce se petrece în mic, într-un om, se petrece şi în mare, în omenirea întreagă. Ceea ce se petrece în microbiologic se petrece şi în macrobiologie, în societatea omenească; cu deosebirea că o mică strâmbare dintr-un ins, cu întinderea şi cu lungimea de vreme, poate da între oameni o rătăcire cum nu s-a mai pomenit. De la faptul neînsemnat că unuia, învestit cu putere, i s-a strâmbat mintea, e cu putinţă să se ajungă la izgonirea a milioane de oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu.
    Faptul că Iisus a venit la nuntă cu ucenicii Săi, dovedeşte că de la nuntă se începe prima minune dumnezeiască spre bine; de aci se ridică o stavilă împotriva pustiirii firii omeneşti. De aceea se ridică şi nunta din desfrânare la cinstea de taină, între cele şapte, tocmai pentru ca oamenii să se simtă şi să nu mai îngăduie într-însa şerpăria fărădelegilor.
    Drept aceea, zice Sfântul Maxim:
    “Nimenea păcătuind nu poate avea spre apărarea păcatului slăbiciunea trupului. Căci unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nemailăsându-ne nici o apărare pentru pornirea cu voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, fiind totdeauna după Har în cei ce cred în El, veştejeşte din trup legea păcatului”.
    În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ţi aprinzi paie în cap. De aceea azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viaţă mai curată, – căci de ea atârnă o credinţă mai luminată, şi deci mântuirea. Drept aceea iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii.
    Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia însă care să trăiască viaţa în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuţi, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinţa va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.
    Cunoştinţa mântuirii, de unde odată lumina ca soarele între noroade, azi abia se mai zăreşte ca o stea, căci gloatele şed în întunerec şi în umbra morţii.
    “Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni”.

    Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995

    Apreciază

  6. Trebuie să ne amintim că toţi avem un dar

    Trebuie să ne amintim că toţi avem un dar. Prima Fericire este a sărăciei, şi numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în împărăţia lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic şi că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac şi fără speranţă. Existăm pentru că existenţa noastră a fost voită şi pentru că am fost aduşi la existenţă. Nu am avut nici o contribuţie la asta, nu este vorba deci de un act al voinţei noastre libere. Noi nu ne deţinem viaţa în aşa fel încât i-ar fi cuiva cu neputinţă să o ia de la noi, şi tot ceea ce suntem şi avem este efemer în felul acesta. Avem un trup – care va muri. Avem o minte – dar este destul ca un vas de sânge să plesnească în creier ca cea mai prestigioasă minte să fie anulată dintr-o dată. Avem o inimă, sensibilă şi vie — şi totuşi acum am vrea să ne revărsăm toată compătimirea şi înţelegerea pentru cineva aflat în nevoie şi simţim că în piept avem o piatră.
    Aşa că, într-un fel, putem spune că nu avem nimic, pentru că nimic nu este în posesia noastră, iar noi suntem stăpâni doar peste acest nimic. Iar aceasta ne-ar putea conduce nu la sentimentul de apartenenţă la împărăţia lui Dumnezeu şi la a ne bucura de ea, ci la disperare – dacă nu ne amintim că, deşi nici unul din lucrurile acestea nu ne aparţine, în sensul că ne pot fi luate, totuşi noi suntem în posesia lor. Acesta este al doilea aspect al Fericirii. Suntem bogaţi, şi tot ce avem este un dar şi un semn al iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii oamenilor, este un dar nesfârşit al iubirii divine; şi atâta vreme cât nu avem nimic, iubirea divină este manifestată întreagă şi fără încetare. Dar orice am cuprinde în mâinile noastre pentru a poseda este desprins de domeniul iubirii. Negreşit, lucrul acela devine al nostru, dar iubirea este pierdută.
    Numai cei care dăruiesc totul devin conştienţi de adevărata, totala, finala, iremediabila sărăcie spirituală; aceştia sunt cei care au primit iubirea lui Dumnezeu arătată în toate darurile Lui. Unul din teologii noştri a zis: „Toată hrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dumnezeiască prefăcută în bucate”. Cred că acesta este un lucru adevărat, şi că în momentul în care încercam să fim bogaţi prin reţinerea grijulie a vreunui lucru în mâinile noastre, noi suntem pierzătorii, fiindcă atât timp cât nu strângem ceva în mâini, putem lua, lăsa, putem face orice dorim.

    Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: