Sfântul Nicoale Velimirovici: Sataniştii scriu legile lor, nu cele ale lui Dumnezeu

Pace, pace, pace! strigă conducătorii, iar popoarele lor pier în războaie, căci vorbesc despre pace fără Dumnezeu. Pâine, pâine, pâine! strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara lui Dumnezeu. Legi, legi, legi! strigă doctorii în drept şi-n dreptate ai Europei, iar popoarele lor strâng fărădelegi cât dealurile, până la nori, în fiecare zi şi în fiecare ceas, căci scriu legile lor şi nu ale lui Dumnezeu.

Vai de cei ce fac legi nedrepte şi de cei ce scriu hotărâri silnice (Isaia 10,1) Aşa a grăit Dumnezeu prin Isaía Proorocul. Iar prin Proorocul Ieremía a grăit: Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi avem Legea Domnului?’’ Că iată, pana mincinoasă a prefăcut-o în minciună (Ieremia 8, 8).

Pentru vechiul Israíl şi pentru noua Europă s’au zis aceste cuvinte, căci au trădat numele de popor ales şi nu au fost lumină popoarelor, ci întuneric. Noua Europă a spart atât tablele legii date de Moisì, cât şi cele ale lui Hristos, a încălcat legea morală a lui Dumnezeu, a scornit mincinoasele „legi naturale” şi le-a pus ca un jug greu pe grumazul oamenilor. A proclamat ceea ce este existent ca fiind inexistent, iar ce este inexistent ca existent. Pe singura lege existentă, cea numită de Dumnezeu lege, legea morală, a lepădat-o ca pe-o nelegiuire, sau ca pe-o haină ponosită, iar pe cele ce nu sânt ale lui Dumnezeu, rânduiala vremelnică a lucrurilor şi-a întâmplărilor naturale, a numit-o singura şi inevitabila lege – ca şi cum Dumnezeu ar fi putut da lege firii neînţelegătoare, iar nu omului înţelegător! Dar şarpele cel vechi, care a minţit şi pe Eva, i-a înduplecat prin veşnicul Iuda, pe cărturarii Europei să scrie minciună cu condeiul lor mincinos!

Au scris minciuna sub formă de poezie, pentru a preface nevinovăţia în vinovăţie, curăţia în necurăţie, şi să facă din tineretul botezat al Europei un neam câinesc, lacom şi curvar. Au scris minciuna sub formă de romane şi nuvele, pentru a orbi ochii europenilor ca să nu mai vadă Cerul şi Duhurile cereşti şi, astfel, să îndulcească noroiul, pământul şi tot ce e în stăpânirea morţii, a mormântului şi-a viermilor. Au scris minciuna ca istorie, o istorie în care au pus mai presus de Dumnezeu puterile oarbe ale naturii, simple unelte în mâinile lui Dumnezeu, şi cu ajutorul lor au explicat soarta neamurilor, a triburilor omeneşti şi a întregii omeniri – cu ajutorul uneltelor lui Dumnezeu, nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi, prin minciună, au slăvit un popor şi l-au ponegrit pe altul, după plata primită, întărâtând o generaţie împotriva alteia, învrăjbind un popor împotriva altuia şi pe copii împotriva părinţilor.

Au scris minciuna sub formă de filosofie, când un îngâmfat s’a apucat, în pofida puterilor sale mărginite, să încerce să explice cum a fost făcută lumea, cum stă lumea între hotarele sale şi ce este omul, care este calea lui şi unde-i este sfârşitul – toate acestea i-au ieşit din degete, minţind fără încetare şi flecărind fără să pună pază gurii sale. Ca şi când Dumnezeu nu ar fi vorbit niciodată înainte de ei! Ca şi cum Ziditorul nu ar fi zis şi n’ar fi arătat oamenilor toate acestea prin aleşii ce i-au slujit, Drepţi şi Prooroci, iar în cele din urmă prin Fiul Său cel Unul-Născut!

În cele din urmă, au scris minciună despre aşa-zisele „legi naturale” şi împotriva legilor nescrise ale lui Dumnezeu. Au scris minciună, necunoaştere şi nedreptate. Şi nimeni dintre oameni nu i-a judecat, căci neamurile Europene au slăbit de mult, şi nu mai ştiu să se împotrivească cruzilor şi îngâmfaţilor lor stăpâni. Iar după ce aceşti stăpâni îngâmfaţi şi cruzi, întunecaţi ca noaptea şi ca mormântul, nesătui de bani şi de slavă deşartă, au aruncat pe foc legea morală a lui Dumnezeu, au dat o nouă lege morală, adică:

Că omul e liber să creadă sau să nu creadă într’un singur Dumnezeu sau în sute de dumnezei. Că fiecare e liber să se închine idolilor de argint, de aur, de lemn şi de hârtie. Că cel ce batjocoreşte numele Domnului nu va fi judecat, dar cel ce batjocoreşte un paznic de stradă va fi judecat. Că fiii trebuie să lepede credinţa părinţilor ca pe-o înşelare, nu trebuie să îi asculte şi să-i cinstească, ci să se despartă cât mai grabnic de ei. Că Duminica nu este nicidecum o sărbătoare, ci o zi ca oricare alta, şi că în acea zi omul trebuie să-şi odihnească şi să-şi hrănească trupul său mai bine ca în celelalte zile. Că e îngăduit a ucide pe oricine stă împotriva intereselor tale personale, profesionale sau naţionale. Că curvia şi preacurvia sânt totuna cu căsătoria. Că hoţia e un lucru relativ, care depinde de context. Că jurământul strâmb este necesar pentru binele indivizilor şi al societăţii.

Iată, fraţilor, pentru ce a trebuit să vină marele război mondial. Ziditorul cel batjocorit a cutremurat pământul cu un război ca să scuture noroiul de pe sufletele europenilor. Vor simţi ei oare durerea acestui cutremur, vor înţelege oare pentru ce au fost loviţi cu războiul care tocmai s’a încheiat? Îşi vor veni oare în fire, vor lepăda oare prosteştile şi nedreptele lor legi şi se vor întoarce la veşnica lege morală a lui Dumnezeu? Îi vor mai lăsa oare pe mincinoşii lor cărturari să scrie mai departe minciuni cu condeiul lor mincinos, ca să întunece lumina lui Dumnezeu în sufletele oamenilor lui Dumnezeu?

Vor face oare acestea, sau nu? De aceasta depinde fericirea sau nefericirea, izbăvirea sau nimicirea Europei viitoare. Până acum, numai la poporul Sârb se văd semnele pocăinţei şi ale venirii în fire. Însă acestea trebuie să ajungă la apogeu, ca Dumnezeu să Se milostivească spre noi şi să ne ierte păcatele. Amin”.

(Sfântul Nicoale Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2007)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

8 gânduri despre „Sfântul Nicoale Velimirovici: Sataniştii scriu legile lor, nu cele ale lui Dumnezeu”

  1. Să alergăm la Izvorul Păcii
    Cuviosul Părinte Petroniu Tănase din Athos

    Ura, neînțelegerile, tulburarea care izgonesc Pacea sunt rodul păcatului, lucrul Satanei; și lumea, în loc să combată cauzele care nimicesc pacea, se afundă și mai adânc în păcat și în stricăciune.

    Biserica se roagă necontenit pentru Pace, ceea ce însemnează că pacea o face altcineva de la care o cere; de aceea și zice: „Pentru pacea de Sus”, arătând că izvorul păcii nu-i pe pământ, ci în Cer, la Dumnezeu. Și lumea, în loc să alerge la Izvorul păcii, se leapădă de Dumnezeu, nesocotește rânduielile lui Dumnezeu și cultivă ateismul și ura dintre oameni. Cu lucrurile satanei vrea să dobândească Pacea, care este lucrul lui Dumnezeu!

    Să fim consecvenți! Dacă vrem cu adevărat Pace pe pământ, atunci să o căutăm acolo unde este, să alergăm la Izvorul Păcii. Să ajungi la liniște cu ajutorul tulburării; ci luptă împotriva relelor care strică pacea.

    Duhul lui Dumnezeu se află și astăzi în lume, pentru că este pretutindenea și toate le plinește, dar nu rodește Pacea din pricina sterpiciunii omenești. Să ne recunoaștem smeriți greșelile și înstrăinarea de Dumnezeu, pentru că toate relele care bântuie lumea de astăzi, zicea pe dreptate un mare apostol al păcii (Solzenitsin) de aici vin, că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu.

    Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 151-152

    Apreciază

  2. Despre siguranţa dreptului că nu va muri
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    „Nu voi muri, ci voi fi viu, şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 117: 17).

    Cine este cel care poate spune cu adevărat „Nu voi muri”? Doar acela care lipit este strâns cu inima lui de Domnul Vieţii. Cine poate chiar adăuga, cu credinţă neclintită: „ci voi fi viu”? Doar cel care pururea vede înaintea ochilor lui pe Domnul Vieţii.

    Enoh şi cu Ilie nu au murit, ci au fost ridicaţi vii la viaţa veşnică. Domnul i-a luat pre ei întru sfântă milostivirea Lui şi ca dovezi vii înaintea ochilor omenirii de existenţa nemuririi. lisus Hristos Domnul a murit şi a înviat potrivit puterii Lui şi ca dovadă înaintea ochilor omenirii a învierii din morţi. Sfinţii Apostoli şi nenumărate mii de sfinţi au fost ucişi, dar mulţi dintre ei se arată vii şi luminoşi din cealaltă lume, din dragoste faţă de oameni şi ca să dea mărturie înaintea omenirii că viaţa veşnică există.

    Astfel, cei care au fost înălţaţi cu trupul la cer, ca şi cei ale căror trupuri au adormit, trăiesc cu toţii împreună cu Domnul lisus Hristos Cel înviat întru a Lui Nemuritoare Împărăţie.

    „Nu voi muri, ci voi fi viu”, strigă Prorocul David cu o siguranţă de nezdruncinat, deşi el a trăit şi a murit pe pământ cu multe sute de ani mai înainte de moartea şi Învierea Domnului şi mai înainte cu mult ca Evanghelia Învierii celei de obşte a drepţilor să se fi vestit pe pământ.

    Cu încă şi mai mare siguranţă fiecare creştin trebuie să poată să spună: „Nu voi muri, ci voi fi viu”, pentru că Domnul Cel înviat este acum temelia credinţei noastre şi ochii noştri au văzut, urechile noastre au auzit mult mai mult decât ochii şi urechile Regelui Proroc David.

    Întru fum s-a prefăcut puterea diavolului de la Crucea cea Biruitoare a lui Hristos; iar după a Lui Slăvită Înviere, moartea s-a făcut ca o perdea de ceaţă prin care sufletul păşeşete spre tărâmul însorit al nemuririi.
    Fraţilor, fericiţi aceia care se învrednicesc să nu moară, ci să fie vii, şi să povestească tuturor lucrurile Domnului!

    O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase Cela Ce eşti Stăpânul Vieţii, înviază-ne şi ne mântuieşte pe noi!
    Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci. Amin!

    Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.

    Apreciază

  3. Să nu pricinuim noi sminteli
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptăţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi în cealaltă dărâmăm.

    Odată au venit la Colibă câţiva tineri modernişti şi am discutat cu ei. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.

    Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă.

    Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem numai atunci când noi suntem atenţi şi problemele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. „Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv. De ceva s-a smintit”. De aceea stau şi mă gândesc ca să aflu de ce s-a smintit, pentru ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăjitor, iar pentru mine aceasta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Însă şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.

    Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: „Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i aceasta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie să n-o mai fac eu.

    – Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oarecare sminteală, unii spun: „Lasă-l pe acesta, este lipsit de judecată!”.

    – Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte – şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca uneori să călcăm puţin frâna, alteori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.

    Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.

    Apreciază

  4. Necazuri şi nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea
    Sfântul Cuvios Părinte Efrem Filotheitul din Arizona

    Iubitul meu frate în Hristos, harul Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, să te păzească de tot ce poate întina sufletul tău. Amin.

    „Necazuri şi nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea”[1].

    Necazurile vin unul după altul, de aceea avem nevoie de răbdare. Cugetând la Legea dumnezeiască, primim luminare și suntem învăţaţi cum să le răbdăm și astfel aflăm de ce vin și pentru care scop.

    Ele vin ca să ne înveţe să purtăm durerea, să devenim luptători încercaţi, următori ai Celui Care S‑a răstignit pentru noi, fraţi ai tuturor Sfinţilor care au pășit pe calea spinoasă a Crucii. Mucenicii prin mucenicie, Cuvioșii prin asceză, creștinii prin păzirea sfintelor porunci și răbdarea diferitelor ispite pe care le nasc lumea, diavolul și trupul.

    Nimeni nu s‑a mântuit petrecând în odihnă și fără ispite. Prin urmare, și noi atunci când răbdăm ispitele trebuie să ne bucurăm, pentru că astfel au umblat toţi cei care s‑au mântuit. Și de vreme ce și noi vrem să ne mântuim, altă cale nu există, fără numai cea a necazurilor.

    Necazurile vin cu scopul de a ne aduce mai aproape de Dumnezeu, fiindcă ele întristează, strâmtorează inima, o înmoaie și o smeresc. Iar atunci când inima se va smeri, Dumnezeu va căuta spre ea căci: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[2] și: „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și blând și care tremură la cuvintele Mele?”[3].

    Necazurile îl slobozesc pe omul care le rabdă cu bucurie și întru cunoștinţă de păcatele sale și de canonul pentru ele, devenind astfel un om duhovnicesc, milostiv, smerit, blând.

    Cel care nu are adevărata cunoaștere a rostului ispitelor se tulbură și se întristează, în vreme ce ar trebui să se bucure pentru că pășește pe calea Sfintei Golgote și a Sfinţilor.

    Harul lui Dumnezeu, cel care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plinește, să ne ajute pe toţi să răbdăm toate, ca să ne învrednicim de Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

    [1] Psalmi 118, 143.

    [2] Psalmi 50, 18.

    [3] Isaia 66, 2.

    Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.

    Apreciază

  5. Când se roagă omul bine?
    SF.CUVIOS PĂRINTE EFREM FILOTHEITUL

    Ce minunată este rugăciunea! Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu.

    Rugăciunea este „catapulta” împotriva demonilor, împotriva patimilor, împotriva păcatului şi, în general, împotriva a tot ceea ce se opune căii mântuirii. Dacă numeşti rugăciunea liman, nu greşeşti, pentru că la liman corabia care a fost zguduită de furtună îşi găseşte liniştea, salvarea, siguranţa ei. Dacă numeşti rugăciunea: hârleţ, secure, busolă, dacă o numeşti lumină, şi îi dai o mie şi una de denumiri, nu vei greşi!

    De aceea, rugăciunea trebuie să schimbe inima trupească, pătimaşă şi egoistă, ca s-o facă nepătimaşă, lipsită de pofte. Când centrul va fi curăţit, toată periferia şi ţărmul vor deveni curate. Rugăciunea va alunga deznădejdea, disperarea, nepăsarea, trândăveala, pentru că va crea o nouă dorinţă, un nou impuls spre lupte noi.

    (Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp

    Apreciază

  6. Postul nu e dietă de detoxifiere, ci lucrare a inimii
    SF. CUVIOS PĂRINTE EFREM FILOTHEITUL

    Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.

    Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simţuri. Simţurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte şi în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai pustiei câte n-ar avea să ne spună despre postirea simţurilor! Toată învăţătura se învârte în principal în jurul curăţirii minţii de închipuirile şi gândurile păcătoase, şi ale inimii de simţurile întinate. De asemenea, ne învaţă că trebuie să pedepsim orice răutate din faşă, încât să ne păstrăm sufletul curat.

    Să ne luptăm cu postirea trupului după putere, iar cu postirea simţurilor, a minţii şi a inimii să-l lovim cu toate puterile pe vrăjmaşul sufletului nostru.
    Păzeşte-ţi, fiul meu, simţurile şi ochii tăi! Ochii sunt tentaculele caracatiţei, care prind tot ceea ce mişcă în faţă. Ei prind cu uşurinţă vânatul păcatului. Prin ochi au căzut „turnurile” duhovniceşti şi au pierit.
    David, neluând aminte la ochi, a făcut ucidere şi desfrânare, cu toate că era un mare profet al lui Dumnezeu, dăruit cu har şi văzător cu duhul.

    (Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 110-111)

    Apreciază

  7. În orice luptă există nădejde de biruinţă

    Trebuie să ştii că dacă nu vei lucra faptele bune nu-i vei arăta dragoste lui Dumnezeu.

    Dacă-L iubeşti pe Hristos Dumnezeu, rabdă precum a răbdat El şi îm­plineşte tot ceea ce-I este bineplăcut. El plinea cu fapta toate câte propo­văduia cu cuvântul; de aceea şi dragostea ta să fie neapărat lucrătoare: să faci binele, să rabzi, să nu te tulburi de nimic, ci să-I mulţumeşti Lui pentru toate. S-o faci nu numai cu cuvântul, ci îndeosebi cu faptele, cu inima şi cu mintea. Să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toate puterile inimii şi minţii.

    Priveşte, preaiubitule: acest veac deseori nu este odihnă, ci luptă, târguială, trădare, şcoală, navigaţie; de aceea trebuie să te nevoieşti, să nu te întris­tezi, să nu pierzi timpul, ci să deprinzi prin stăruinţă faptele Domnului.

    Să ştii că în orice luptă există nădejde de biruinţă. Întăreşte-te, luptă-te, biruieşte, căci adeseori puterile potrivnice te năpăstuiesc, urlând ca nişte lei şi căutând pe cine să înghită. Priveghează şi astfel nu vei fi învins.

    Fii cu purtare de grijă: cununile veşnice se vând în această viaţă. Dobândeşte-le şi nu-ţi cheltui în zadar vremea fără să cumperi nimic. Străduieşte-te să nu risipeşti harul lui Dumnezeu, căci altfel vei fi lipsit de răspla­tă şi chiar de aici, de pe pământ, vei fi osândit şi vei pieri.

    Dacă gândurile tale vor începe să-ţi şoptească la ureche, precum şarpe­le Evei, vorbele mincinoase ale mândriei, ale osândirii aproapelui sau ale îngâmfării, să-l suspectezi pe amăgitorul de suflete. La început te ispiteşte cu lauda cum că toţi fac răul, în timp ce tu pe toate le faci bine. Ai grijă pe cât se poate să nu cazi în acestea. Sârguieşte-te să nu dai voie gândurilor de osândire a aproapelui să se apropie de mintea ta.

    Fereşte-te să te lauzi de unul singur, spunându-ţi în minte: ah, cât bine am făcut: n-am stat de vorbă cu cei care grăiesc în deşert, sau n-am făcut aceas­ta şi nici aceea, am împlinit întotdeauna poruncile lui Hristos. Păzeşte-te să nu intre în inima şi mintea ta gândurile îndreptăţirii şi laudei de sine; căci în aceste cugete se ascunde un rău pierzător de suflet, un rău care pătrunde pe nesimţite în minte şi în inimă ca prin nişte găuri mici şi neînsemnate.

    Pentru a te păzi de ură şi de osândirea aproapelui, de îngâmfare, de la­udă şi de cele asemenea acestora, pentru a te împotrivi cu tărie intrării lor în inimă, să te faci din toată inima ca un călător, ca un prost şi neînţelept, ca unul care nu e bun de nimic. Dobândeşte acest fel de cugetare ca să te poţi îndepărta de vorbele lumii şi de discuţii deşarte. Păzeşte-te de râs, de osândire, de hulă şi de discuţiile pierzătoare de suflet, de lauda mult vătă­mătoare şi de îngâmfare.

    Din învăţăturile duhovniceşti ale Stareţului Nazarie despre faptele bune.

    Apreciază

  8. Iertați din toată inima voastră, cu tot sufletul vostru
    Sfântul Cuvios Părintele Efrem Filotheitul din Arizona

    „Evanghelia poate fi pusă în lucrare de fiecare om. Și cel care o păzește în esența ei, poate deveni un om ales. Nu putem să spunem că Dumnezeu dă unora putere, iar altora nu. Evanghelia strălucește, precum soarele strălucește pentru toți. Însă potrivit cu sănătatea ochilor noștri, vedem soarele. Ai ochi sănătoși? Vezi soarele în toată strălucirea lui. Nu ai? Ești nevoit să porți ochelari.

    Și dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu. Să iertăm și să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri. În fiecare zi și fiecare noapte să vă rugați pentru cei care v-au făcut rău. Și dacă vă rugați, atunci vasul vostru nu va fi găurit. Dacă vasul este găurit și turnăm pe deasupra, iar pe dedesubt se scurge, niciodată nu se va umple. Adică dacă pe deasupra te rogi, iar înlăuntrul tău ai ură și vrăjmășie și nu ierți, rugăciunea ta este găurită.
    Dacă vrei ca rugăciunea ta să prindă, să te rogi mai întâi pentru vrăjmașii tăi și atunci rugăciunea ta va ajunge la Dumnezeu, cererea ta va fi împlinită și păcatele tale vor fi iertate.”

    „De aceea, fiilor, când ne judecă, când ne clevetesc, când ne ispitesc, când ne smeresc, când ne nedreptățesc, trebuie și noi să iertăm. Cu ce inimă, cu ce putere, cu ce dispoziție vom dărui iertarea noastră, nu însutit, ci înmiit vor fi bunătățile ce le vom primi ca răsplată de la Dumnezeu. Iată calea! Iată, cum putem să mântuim! Iată, poarta prin care vom intra în Împărăția Cerurilor!

    La sfârșit vreau să vă dau cele mai bune binecuvântări ce izvorăsc din inima mea cea smerită și vă doresc, eu neînsemnatul și întinatul, sporire duhovnicească. Dacă v-am smintit cu ceva, să mă iertați, căci sunt om și ca și om fac greșeli. Mă rog cu smerenie ca aceste cuvinte puține, ce le-am spus aici, din cuvintele Evangheliei, această sămânță dumnezeiască care este semănată în inimioarele voastre, să nu cadă pe piatră, nici în pământ sterp, nici pe drum, unde nu se prinde nimic, ci în pământ bun și să dea rod însutit, în vecii vecilor. Amin”

    Fragmente din cartea Arta mântuirii, Starețul Efrem Editura Evanghelismos.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: