Cuviosul Părinte Justin Pârvu: Anii bătrâneții care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor

-Toleranța a avut-o românul dintotdeauna sau e recent dobândită?

-Măi, nici vorbă, nu era românul nostru aşa. Păi Ştefan cel Mare a avut luptători din aceștia? Toleranța a pătruns prin secolul 18 când a început omul să se degradeze moral, prin influența masonilor care au pus ochii pe frumusețea aceasta a țării noastre şi care au făcut orice au putut să ne dezmoştenească de bogăția Ortodoxiei. Bunătatea țăranului a dat greş aici, pentru că nu şi-au dat seama ce înseamnă să vină un străin în țara ta. Iar tinerii care au încercat să orienteze poporul în perioada asta, să îl pună pe un drum bun, au fost denigrați, ucişi de marea familie masonică carolingiană (Carol al II-lea). Atât răsăritenii cât şi occidentalii au fost nişte persecutori puternici ai ideii româneşti, ai neamului nostru.

-Cu cardul de sănătate cum e bine să procedăm, că se trezeşte omul cu el la poştă şi trebuie să semneze pentru el?

-Nu îl primim deloc. Nu semnați pentru el, ci îl trimiteți prin poştă de unde a venit. Trebuie să fie un act de mărturisire al nostru şi este şi pentru ei o ocazie să vadă că poporul se opune în masă.

-Dar de ce credeți, părinte, că persecuția asta electronică este mai antihristică decât celelalte persecuții păgâne, în care te obligau să te închini şi la idoli?

-Pentru că şi viclenia vrăjmaşului e mai mare conform cu vremurile în care trăim. El are mii de ani de experiență şi e normal să îşi desăvârşească metodele de ispitire a lumii. Toate fenomenele care se aplică în istoria omenirii sunt în raport cu gradul de civilizație al omului. Observați acum la ce nivel de cunoaştere a ajuns ştiința, după cum s-a dezvoltat tehnica. Cu cât e mai performantă tehnica oamenilor, cu atât şi persecuția este mai ascuțită şi mai subtilă. Şi pe oamenii aştia îi vad ca pe nişte slugi ale satanei şi eu aşa şi cred „cei care folosesc tehnica asta în rău, în defavoarea omului, sunt nişte înaintemergători ai lui antihrist.

-Considerați că pecetluirea este aproape?

-Pecetluirea nu este chiar aproape, dar nici prea departe. Oamenii trăiesc acum într-un confort şi ateism, încât beau, mănâncă şi nu îi mai interesează de îi judecă Dumnezeu sau nu. Ei fac glume şi se amuză „ei, astea sunt poveşti popeşti. Dar nu este aşa. Tot ce s-a scris în Scriptură trebuie să se împlinească negreşit şi sunt evidente toate aceste fenomene premergătoare. Lumea a ajuns la culmea desfrâului şi imoralității, încât homosexualii şi criminalii au ajuns modelele societății. Eu văd că şi mentalitatea copilului este foarte mult schimbată, pentru că mamele îşi lasă copiii să petreacă foarte mult timp la calculator şi la televizor, care îi transformă pe bieții copii în nişte monştri.

-Părinte, dar celor care vor fi pecetluiți forțat li se socoteşte lepădare?

-Foarte puțini vor scăpa nepecetluiți, dar dacă vom fi pecetluiți cu forța nu noi vom răspunde, ci ei. Important e să nu cedezi şi să ştii să mori martir. Asta este important.

-Şi cum înveți să mori martir?

-Nu te supui la niciun soi de încercare. Dar aici are un rol şi partea spirituală. Cu cât eşti mai pregătit duhovniceşte, şi rațiunea îți va fi mai puțin atinsă sau degradată, şi vei avea şi puterea de mărturisire. Toată viața creştinului trebuie să fie o pregătire pentru a şti să moară martir. Dacă vă uitați la copii veți vedea întipărit pe chipul lor instinctul de a fi asemenea lui Dumnezeu. Întrebam aici un copil mic: ce vrei să te faci tu când vei fi mare? Şi el îmi răspunde: Sfânt vreau să mă fac!

-Părinte, sunt unele persoane care se îndoiesc de această realitate a cipului, şi consideră că dacă cipul ar fi cu adevărat o problemă aşa gravă de mântuire.

 -Eu consider că acesta însuşi e un semn că sfârşitul este aproape, prin faptul că nu mai avem proroci şi apărători sfinți ai adevărului ortodox. Este o lipsă de povățuitori, predicatori care să spună poporului de la amvon ce are de făcut. Nu, acum preotul trebuie să predice după cum îi dictează partidul, nu după cum îi spune Duhul. Mai are el habar de Duhul? Păi cum să mai lucreze aşa Dumnezeu, prin astfel de capi stricați? Ei dansează şi cu musulmanii şi cu ereticii şi vrem ca Dumnezeu să grăiască prin ei. Dar bietul om cade pradă tuturor minciunilor.

-Cum vedeți această măsură a Uniunii Europene, şi implicit a Guvernului, prin care ni se scot din farmacii plantele şi medicamentele naturiste, pe motiv ca au efecte adverse?

-Este o măsură de distrugere a omului cum mai spuneam. Iar românul nostru nu deschide gura, acceptă încă şi ca pe ceva bun, aşa în inconştiența şi prostia lui. El mănâncă tot ce i se oferă pe piață. Dacă ar pune otravă la pliculețe şi pe aceea ar manca-o. Îmi amintesc când au venit ruşii cu porumbul ăsta furajer, aparent mai frumos şi cu nişte grăunțe mai mari. Şi țăranul nostru a aruncat porumbul moldovenesc, care era dulce şi mult mai sănătos. Şi a venit porumbul acesta furajer rusesc şi a înlocuit tot porumbul nostru, fără să grăiască unul ceva. Ţăranul nostru se uita şi se minuna: A, păi uite, măi, ăsta e porumb adevărat!

-În cele din urmă vă urăm şi noi Mulți ani sănătoşi şi de acum înainte, odată cu împlinirea vârstei de 92 de ani şi dacă ne puteți spune cum simțiți acest an al sfinției voastre față de ceilalți?

-Ei, maică, anii grei pentru mine au trecut. Anii bătrâneții care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor. Dacă tu nu te gândeşti doar pentru tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile şi greutățile aproapelui. Aşa că eu chiar dacă sunt la 92 de ani, trăiesc totodată vârsta celui de lângă mine, fie că sunt 25 de ani, fie că sunt 45 de ani. Şi anii pentru mine nu mai sunt ani „Noi dirijăm timpul în raport cu nevoința noastră față de Dumnezeu. Sfârşitul lumii este sfârşitul nostru, pentru că păcatele noastre cheamă mai degrabă mânia lui Dumnezeu. Şi cu cât te nevoieşti mai mult pentru celălalt, cu atât eşti mai tânăr.

(Interviu realizat de monahia Fotini – 17 februarie 2011, aparut in revista ATITUDINI, Nr. 15, fragmente)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Publicitate

5 gânduri despre „Cuviosul Părinte Justin Pârvu: Anii bătrâneții care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor”

  1. Dumnezeu este Iubire, dar iubire cu măsură, cu hotar

    Tot ce facem să facem cu rugăciune și blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul.
    Astăzi s-au înmulțit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere și îndrăzneală.
    Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continuu ne pândește ca să ne clatine poziția.
    Nimeni nu vrea să știe că cel mai mare lucru este să te cunoști cu adevărat pe sine, cine ești cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute.
    Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greșelile altuia, ci să ne vedem pe noi și să ne smerim și să ne considerăm mai răi ca toți.
    Fără dragoste nicio nevoință nu are valoare. Dragoste, pace și acoperământul ascultării.
    Dumnezeu este Iubire, dar iubire cu măsură, cu hotar. Hotărârile Sfintelor Sinoade spuneau: „Părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă” și erau convinși că hotărârile lor erau de la Dumnezeu. Și nu s-a făcut nici unul din cele șapte mari Soboare Ecumenice fără mari minuni. Și noi acum lepădăm hotărârile Sfintelor Soboare în numele dragostei.

    Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009

    Apreciază

  2. „Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă Harul le descoperă sensul suferinţei.”
    Sfântul Cuvios Iustin Popovici

    Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. I Cor. 3, 9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care este Harul.
    Pentru creştini, nici un gând, nici un sentiment, nici o acţiune nu poate răsări în chip evanghelic fără ajutorul Harului divin. Omul, în ceea ce-l priveşte, vine cu dorinţa, dar Dumnezeu dăruieşte harul, şi doar din această lucrare reciprocă sau sinergie, se naşte personalitatea creştină. Pe fiecare treaptă a scării desăvârşirii, Harul este esenţial creştinului. Omul nu-şi poate impropria nici măcar o singură virtute evanghelică fără ajutorul şi suportul Harului lui Dumnezeu.
    Totul în creştinism se realizează prin Har şi voie liberă fiindcă totul este lucrarea comună a lui Dumnezeu şi a omului.

    Sfântul Isaac pune accentul mai ales pe această lucrare comună a voii omului şi a Harului lui Dumnezeu în întreaga viaţă a creştinului. Harul deschide ochii omului spre a discerne binele de rău. El întăreşte simţirea lui Dumnezeu înlăuntrul său, îi deschide viitorul şi-l umple de lumină mistică. Cu cât mai mult Har îi dăruieşte Dumnezeu credinciosului, cu atât mai mult îi descoperă prăpăstiile răului din lume şi din om. În acelaşi timp, El îngăduie ispite din ce în ce mai mari asupra lui, ca el să poată gusta forţa Harului dăruită de Dumnezeu şi să înveţe că doar cu ajutorul Harului el poate birui ispite şi mai grele şi mai ruşinoase. Fiindcă de îndată ce Harul observă că sufletul omului devine mulţumit de sine, mărindu-se în propriii săi ochi, acesta îl părăseşte şi îngăduie ispitelor să-l chinuie până când acesta devine conştient de boala sa şi îşi caută smerit ajutor la Dumnezeu.

    Prin împreună-lucrarea Harului lui Dumnezeu şi a propriei sale voinţe, omul creşte în credinţă la o statură desăvârşită. Aceasta se întâmplă în trepte, fiindcă Harul intră în suflet „încetul cu încetul” (puţin câte puţin), fiind dăruit în primul rând celor smeriţi. Cu cât este mai mare smerenia, cu atât mai mare este Harul, iar înţelepciunea este cuprinsă înlăuntrul Harului. „Cei smeriţi sunt dăruiţi cu înţelepciune prin Har” . Înţelepciunea plină de Har descoperă treptat tainele celui smerit, una după alta, culminând cu taina suferinţei.
    Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă Harul le descoperă sensul suferinţei. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înţelegerea sa în ceea ce priveşte sensul şi scopul suferinţei şi al ispitei. Dacă acesta alungă Harul de la el prin trândăvie şi dragoste faţă de păcat, omul alungă de la sine singurele mijloace pe care le are de a afla sensul şi justificarea suferinţelor şi ispitelor sale.

    Cuviosul Iustin de la Celie, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi 20

    Apreciază

  3. Sf.Cuvios Părinte Iustin Pârvu: Trăim o totală depersonalizare a ființei umane!

    Dacă nu avem rădăcinile bine înfipte pe altarul credinţei, cu siguranţă putem rătăci drumul, dar puterea rugăciunii şi speranţa în mângâierea Duhului Sfânt, toate acestea ne fac să desluşim aşa cum se cuvine lumina Sfintei Treimi. Vremurile pe care le trăim sunt foarte tulburi, cum bine ziceaţi, dar avem datoria de a arăta tuturor calea spre mântuire, chiar dacă aceasta nu este la îndemâna oricui. Eu am tot spus că trăim într-un veac al minciunii şi-al înşelării, iar timpul a confirmat că nimic nu mai este autentic. Trăim o totală depersonalizare a fiinţei umane. Aici la noi, vin oameni de pretutindeni şi pot să spun că sunt foarte diferiţi unii de alţii. Şi cu ispitele astea care ne bântuie, mă mir de multe ori cum de mai au putere bieţii oameni. Dar ei cred şi credinţa îi mângâie şi îi apără. Oricum, departe de orice discernământ, să ştiţi că dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, suntem pierduţi şi nu ne aflăm pe o axă bună. Mulţi mă întreabă dacă nu obosesc? Nu, nu obosesc, pentru că îmi este tare dragă această permanentă şi dulce aşteptare pe tărâmul duhovniciei. E-adevărat că nu toţi vor să urce treptele mântuirii, mulţi dintre cei pe care îi vedeţi, vin doar pentru o binecuvântare, dar numai Dumnezeu ştie ce suişuri şi coborâşuri are calea spre iertare şi mântuire a fiecăruia.
    Cum putem ajunge la desăvârşita vindecare a sufletului, având în vedere că traiectul spiritual al menirii trece inevitabil pe un tărâm comun, la capătul căruia se nevoiesc deopotrivă şi clericii, dar şi mirenii?
    Trebuie să fim la orice vreme pregătiţi pentru ziua în care vom da socoteală în faţa Mântuitorului pentru toate nelegiuirile noastre. Dar pentru asta trebuie să căutăm şi să găsim cât mai degrabă urcuşul. Aşa cum învăţătoarea îi ia pe cei micuţi de mânuţă şi îi învaţă alfabetul, la fel şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi coboare harul peste toţi cei care au rătăcit calea. De-acum, credincioşii vin cu miile pe la mănăstiri, pe la biserici, unii vor să se lase de băut, alţii de fumat, alţii de fel şi fel de patimi, dar vedeţi dumneavoastră, dacă preotul nu le iese în întâmpinare să îi înveţe cum să se apropie de biserică, înainte de a face primul pas, aceştia vor rătăci calea din nou. Ei săracii ne caută, dar noooi… nimica! Aţi văzut astăzi la Vecernie, eram doi preoţi şi puhoi de credincioşi. Apăi…ei mai rămân şi peste noapte şi a doua zi, dacă e nevoie, de râvnă nu ducem lipsă…şi nu pleacă până ce nu primesc doctoria duhovnicescă pentru care au bătut atâta drum. Urcuşul însă este greu, iar sănătatea fie ea sufletească, fie trupească, o găseşti doar în potirul preotului. Dar pentru asta e nevoie chemare, de râvnă duhovnicească, de dragoste. Altfel rămânem fie în rătăcire, fie în amorţire, fie în moarte ori pieire. Bieţii oameni trăiesc un creştinism mai căldicel şi-atunci acestea toate rămân oleacă mai departe. Asta e…
    fragment
    Interviu Lumea Credinţei

    Apreciază

  4. Dragostea de sine
    Sfântul Grigorie Palama

    Această patimă se dezvoltă în om înaintea patimii iubirii trupeşti, când omul este încă destul de tânăr.

    Există două feluri de dragoste de sine. Una este slava deşartă, care se leagă de înfrumuseţarea trupului şi dorinţa de a avea haine scumpe, iar cealaltă îi afectează pe cei cunoscuţi pentru virtuţile lor şi ea este însoţită de ipocrizie şi de îngâmfare.

    Această patimă se poate vindeca prin dragostea pentru slava cerească, prin sentimentul propriei nevrednicii şi prin îndelunga răbdare a dispreţului celorlalţi, punând slava lui Dumnezeu mai presus de propria slăvire.

    Dacă există cumva vreo virtute, aceea trebuie atribuită lui Dumnezeu, iar atenţia trebuie îndreptată către El. Un mare ajutor în vindecarea acestei patimi îl are “retragerea din lume şi trăirea unei vieţi de rugăciune“, închiderea în propria chilie. Ca atare, se poate evita îngâmfarea când vezi dezgustul pe care-l aduce cu sine această patimă.

    O altă patimă legată de iubirea de sine este dorinţa de a câştiga stima celorlalţi. Această patimă “este cea mai subtilă dintre toate“. Şi întrucât e cea mai subtilă, trebuie cu orice preţ să te fereşti de ea evitând să o accepţi, respingând orice gând care ar putea aduce cu sine acceptarea ei, înarmându-te împotriva ei. Dorinţa de a câştiga stima celorlalţi este o patimă dezastruoasă. Ea îl conduce pe om mai departe la lipsa de credinţă.

    A te bucura de laude din partea oamenilor provoacă invidie, care reprezintă o crimă potenţială: “cauza celei dintâi ucideri şi apoi uciderea lui Dumnezeu“. În cele din urmă, patima iubirii de sine îl duce pe om la mari falsităţi.

    Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, “Sfântul Grigorie Palama Aghioritul”, Editura Bunavestire, Bacău, 2000

    Apreciază

  5. Învață-te să ierți tuturor neajunsurile și greșelile lor
    Sfinţitul Mucenic Mitropolit Serafim Ciceagov (+1937, – 28 noiembrie/11 decembrie împușcat de NKVD)

    Noi toți suntem oameni și nu se poate ca marea vieții să nu scoată la suprafață lucrurile rele și ca mizeria să nu dea pe afară și astfel să se curețe adâncurile unei stihii întregi.

    Tu însă să fii numai cu Hristos, unicul Adevăr și unica Iubire, căci cu El totul este minunat, totul pe înțeles, totul aste curat și liniștitor.

    Depărtează-te cu mintea, inima și cu gândurile de răul ce domnește asupra celor lipsiți de har și îngrijește-te numai de una – cum să păstrezi în tine prin credință Harul dumnezeiesc, prin care se sălășluiește în noi Hristos și pacea Sa.
    A nu observa că există acest rău nu este cu putință; dar este posibil să nu îngădui ca el să te abată de la adevărul lui Dumnezeu.

    Da, el există și este îngrozitor prin manifestările sale și cât de nefericiți sunt aceia care i se supun! Noi nu renunțăm să învățăm adevărul și să-i ascultăm pe oamenii înțelepți doar pentru că există printre noi nebuni aflați în libertate și la spital. Aceste lucruri nu îndepărtează pe cineva de la viață; prin urmare, din calea adevărului și binelui nu trebuie să ne abată faptul că puterea răului își arată forța sa pământească.
    Dumnezeu nu se lasă batjocorit, iar omul ce va semăna, aceea va și secera.

    Învață-te rugăciunea lăuntrică, pentru ca ea să nu fie observată din aspectul tău exterior și să nu tulbure pe nimeni.
    Cu cât suntem ocupați mai mult cu această rugăciune, cu atât mai plină de bucurie și de sens este viața noastră, iar timpul trece mai repede, pe neobservate. Pentru aceasta, în mod deosebit, este de folos rugăciunea lui Iisus, ca și rugăciunea făcută cu propriile noastre cuvinte, ca „ajută-mă, Doamne” sau „apără-mă și întărește-mă” și altele.
    Cel ce se roagă lăuntric privește la tot ceea ce este exterior cu indiferență și fără interes, fiindcă rugăciunea aceasta îl desparte pe om de pământ și îl apropie de cerul nevăzut.

    Învață-te să ierți tuturor neajunsurile și greșelile lor, luând în vedere faptul că ei sunt supuși puterii celei rele și neîndoielnic unei stări anormale a duhului. Să-ți spui ție însuți astfel: „Ajută-i lui, Doamne, fiindcă el este bolnav duhovnicește!”. O astfel de recunoaștere te va împiedica să judeci, fiindcă să judece poate numai acela care este desăvârșit și nu se poate înșela, toate le știe și în principal știe probabil că omul acționează nu după împrejurările ce se stabilesc în jurul lui, ci după voia și patima sa”.

    Sfântul Ierarh Mucenic Serafim Ciceagov – Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească din cartea Arhimandritul Damaschin Orlovski, „Rusia pătimitoare – martiri ai secolului XX”, editurile Egumenița și Cartea Ortodoxă, 2005, p. 123-125

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: