De vorbă cu Părintele Mărturisitor Claudiu Buză (III)

-Părinte Claudiu, am trecut prin doi ani de draconice îngrădiri. Mă refer la aşa numita plandemie, în fapt o mare escrocherie pusă la cale de aceste fiinţe jalnice care zic că sunt binefăcătorii omenirii. Cum i-aţi pregătit pe credincioşi pentru a nu cădea în această cursă?

Slavă lui Dumnezeu că am înțeles cu toții că este o plandemonie, nu o pandemie. De aceea, restricțiile nu au avut nicio constrângere în ceea ce ne privește și nimeni nu a dorit să participe la experimentul genetic mondial numit vaccipare! Nimeni nu a avut de suferit din această plandemie, decât poate la serviciu sau acasă, alături de casnicii lor. Nu-mi amintesc ca cineva să fi primit vreo amendă sau să-și piardă locul de muncă. 

Am căutat mereu să ne informăm corect din surse alternative, evitând sursele media globaliste vândute și,  mai ales, am căutat să ne punem nădejdea în Dumnezeu, cu duh smerit și dragoste pentru făptura lui Dumnezeu căzută pradă acestor criminali. 

-Cum au reacţionat credincioşii Sfinţiei Voastre la îndemnurile pe care le-aţi dat? Câţi dintre ei v-au ascultat? Câţi dintre ei au urmat îndemnurile sataniştilor şi au primit vaccinul fatidic? Cum aţi procedat atunci când bietul om s-a înţepat din neştiinţă? Aşteptăm aici un răspuns amplu.

Nu am cum să vă ofer un răspuns amplu fiindcă nu cunosc cazuri de vaccipați printre fiii mei duhovnicești. Nu a fost o ascultare necondiționată, ci o formă naturală și sinceră de raportare a lor la genocidul autorităților. Mereu ne-am sfătuit și am ales Adevărul. Am văzut plandemia ca efect al apostaziei, în urma trădării credinței. Virusul a fost un pretext al păpușarilor pentru a impune agenda Marii Resetări, iar Dumnezeu a îngăduit pentru puținătatea credinței. Întoarcerea la normalitate nu poate fi decât în Hristos, prin Biserică. La greci a fost mai rău cu restricțiile, fiindcă ei au girat, pe lângă erezia ecumenismului, atât schisma ucraineană, cât și parteneriale civile LGBT. 

-Socotiţi că odată declarată pandemia încheiată, sataniştii se vor opri, sau vor continua să-i injecteze pe bieţii oameni?

Agenda păpușarilor continuă! Părintele Elpidie vorbește de șapte vaccinuri ,,special specializate”, la capătul cărora va fi pecetluirea. În planul lor intră și reducerea populației, dar nu ăsta este scopul lor principal. Pe artizanii întunericului îi interesează consimțământul dat pentru vaccipare, pentru că diavolul vrea să ajungă la sufletul omului. Nu trebuie primit nimic din partea lor!

-Părinte, eu am un fişier în care ţin evidenţa unora din cei ,,vacccinaţi’’. Am cunoscuţi dragi care s-au vaccinat cu entuziasm, urmând propagandei antihristice. Chiar zilele trecute, unul din ei a fost pus în mormânt. Aţi avut aceste dezamăgiri, când credincioşii nu v-au ascultat?

Nu am avut astfel de situații. Doar a rudelor dintre credincioşi. Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor!

-Am avut credincioşi care au venit la mine şi s-au plâns de ,,binefacerile’’ zisului vaccin. Vă amintiţi că v-am cerut sfatul privind calea de urmat. Ce recomndaţi celor care cu ştiinţă sau cu ,,neştiinţă’’ s-au aliniat cerinţelor antihriştilor actuali din lume?

Binefacerile dozării stau în strânsă legătură cu o presupusă siguranță în toate aspectele vieții, mai puțin sănătatea. O spun cei mai mari specialiști în domeniu și realitatea evenimentelor din viața noastră. Statisticile arată că vacciparea produce o mulțime de efecte secundare și chiar moartea. Cei care au intrat în malaxorul păpușarilor și s-au dozat pot scăpa de efectul serului în două moduri: 

1. Prin pocăință, renunțare și participare la viața Bisericii, prin împărtășirea sinceră și curată cu Sfintele Taine;

2. Medical, prin refacere celulară,  folosind glutamina și oxigenarea sângelui.Socotesc că ne aflăm sub dictatura, sub tirania unor demenţi care vor să-i târască pe credincioşii noştri spre porţile iadului. Ce-i îndemnaţi pe credincioşii noştri în aceste momente de cumpănă?

E timpul să revenim la normalitatea vieții în Hristos, prin pocăință înțelegătoare și participarea la viață Bisericii, trăind întru Adevăr, fără compromisuri și minciuni vătămătoare. Nu trebuie să ne temem de cei care ucid trupurile, ci de cei care au puterea de a duce în iad suflet și trup! Curaj, Domnul este cu noi până la sfârșitul veacurilor!

-Părinte, primejdia este imensă, pentru că ne confruntăm cu oameni care se declară credincioşi, dar ignoră toate semnalele de alarmă pe care le arată Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu aceşti oameni?

-Să ne rugăm pentru ei cu durere și dragoste, și să ne curățim simțirile, ca și ei să fie ajutați. Spunea Sf Grigorie Teologul: ,,Curățește pe tine însuți, ca și ceilalți să poată fi curățiți”!

-Oamenii ne întreabă şi aşteaptă de la noi răspunsuri corecte. Ce să facă credincioşii de pe calendarul vechi, adică stiliştii? Ce să facă credincioşii noştri care slujesc după calendarul nou?

-Stiliștii să revină canonic în Biserică, să refacă ceea ce au pierdut, adică comuniunea cu Bisericile locale. Să nu uităm că Sfântul Ioan Maximovici (care slujea după calendarul vechi, n.n.) avea sub păstorire două parohii pe nou. Câtă vreme rămâne valabilă Pascalia pentru întreaga Ortodoxie, nu trebuie să ne îngrijorăm. Ar trebui să-i îngrijoreze pe stilişti faptul că Bisericile canonice de pe calendarul vechi sunt în comuniune cu Bisericile canonice de pe calendarul  nou, NU cu stiliştii!

Credincioșii care sunt pe calendarul nou să rămână în slujirea Bisericii canonice din care fac parte. În cazul nostru, aflați în BOR, să rămânem pe calendarul nou! Excepție face teritoriul canonic al Republicii Moldova, unde se slujește pe vechi, deși face parte din BOR! 

-Cum comentaţi faptul că aceia care au fost prezenţi în Creta, ar fi putut rezolva cu uşurinţă problemele Calendarului, dar nu s-a vrut, din motive lesne de înţeles?

Nu s-a dorit rezolvarea problemei calendarului pentru că și ei fac parte din structurile care lovesc în unitatea Bisericii. Ar fi putut, măcar pentru greșelile trecutului, să rezolve această problemă importantă! Însă, chiar dacă rezolvau problema calendarului, rămânea ecumenismul, pe care stiliştii l-au respins odată cu schimbarea calendarului. Probabil că sinodalii cretani au știut că le-ar fi sărit stiliştii în cap pentru condamnarea ecumenismului. 

-Părinte Claudiu, după nebunia pandemiei, avem parte  de acest război, nebunesc şi el, în care două Popoare Ortodoxe – rus şi ucrainean – sunt puse în situaţia de a se ucide reciproc. Vă rog să ne explicaţi această paradigmă (nu prea) greu de explicat.

Știm bine că sunt alții care au dorit acest război care, din nefericire, abia începe. Ar fi trebuit să căutăm neutralitatea, fără a ne pune mare nădejde nici în americani, nici în NATO, nici în ruși. Nu este războiul nostru, însă sunt convins că vom fi trași în acest conflict care se anunță a fi mondial. Marea resetare cuprinde în agendă și un războiul mondial distrugător. 

-Care va fi durata acestui război, ce urmăresc cei care l-au declanşat, cine sunt ei, ce trebuie să facem noi, nevrednicii ortodocşi, spre a trece cu bine prin aceste cumplite încercări?

Doar Dumnezeu cunoaște cât va dura acest război. Depinde foarte mult de noi, de ce muniție duhovnicească folosim pentru a contracara puterea răului. Dacă vom înțelege că pentru păcatele noastre suferim acest război și ne vom pocăi cu adevărat, trăind viața Bisericii, vom avea șanse de scăpare, indiferent de soluțiile autorităților. Este în primul rând un război duhovnicesc!

-Părinte, socotiţi că acest război, pornit de puterile întunericului, se încadrează în proorociile biblice şi cele ale Părinţilor Bisericii?

Da, cred că acest război are legătură cu profețiile cunoscute. Se împlinesc văzând cu ochii. Apostazia se lucrează și fiul fărădelegii caută să ajungă ca urâciune a pustiirii în locul cel sfânt (2 Tesaloniceni), iar pentru aceasta trebuie să se împlinească toate cele profețite.  

-A trecut Marea Sărbătoare a Învierii Domnului. Am văzut că pseudo-ierarhii români au avut aceleaşi platitudini în exprimare, nimic ziditor, nimic care să meragă la la inima credincioşilor. Aceleaşi şi aceleaşi adresări ecumeniste. Nimeni n-a cutezat să mişte în front şi să spună lucrurilor pe nume. Vă rugăm să adresaţi un cuvânt tuturor celor îngrădiţi de erezie, dar şi celorlalţi, care sunt ţinuţi în ignoranţă de nişte preoţi care nu vor să-şi pericliteze tihna personală şi a familiei, cerând episcopilor lor să revină la Dreapta Credinţă.

Doresc ca toți credincioșii BOR să cunoască Adevărul și să aleagă calea de mărturisire potrivită. E posibil să trăim ultimele clipe ale vieții noastre. Trebuie să avem frica cea bună. Mă întreb: oare nu ar trebui ca Hristos să fie totul pentru noi, iar noi să ne dăm toată viața Lui? Nu ar trebui să cunoaștem Adevărul și prin El să fim liberi, chiar dacă dușmanii lui Hristos ne robesc trupește și năimiții ne ascund Adevărul?

Să nu uităm că istoria se sfârșește cu biruința Mielului, care poate fi și a noastră dacă rămânem întru Adevăr!

-Vă mulţumim, Preacucernice Părinte Claudiu, pentru timpul pe care ni l-aţi acordat, mie şi dragilor noştri credincioşi, spre a ne împărtăşi aceste sfaturi, îndemnuri şi învăţături ziditoare de suflete. Hristos a înviat!

-Cu toată dragostea! Bucurie și binecuvântare!

Adevărat a înviat! 

De vorbă cu Părintele Mărturisitor Claudiu Buză (II)

– Părinte drag, în cei aproape şase ani de îngrădire de erezie, au existat presiuni asupra Sfinţiei Voastre pentru a renunţa la drumul canonic al îngrădirii, ori au fost promisiuni prin care să vă determine să vă întoarceţi la pomenirea episcopului eretic?

-Știm împreună ce încercări au fost în România, după Sinaxa de la Botoșani (mai exact de la momentul Oreocastro – Grecia), atunci când unii dintre nepomenitori au schimbat macazul mărturisirii, spunând că s-a terminat cu iconomia și va trebui aplicată acrivia, idee venită de la monahul Sava Lavriotul. Atunci a avut loc separarea apelor când am ales să rămânem alături de Părintele Theodoros Zisis, numit de Gheronda Gavriil vârful de lance al luptei împotriva panereziei ecumenismului, într-o atitudine echilibrată de mărturisire prin îngrădirea de erezie. Este interesant de amintit faptul că rezoluția noastră de la Botoșani, unde fratele Mihai Silviu Chirilă și-a adus o contribuție însemnată, a fost apreciată atât de Părintele Zisis, cât și de arhimandritul Maximos Karavas, cel care i-a fost duhovnic Sfântului Paisie Aghioritul. 

Diversiunea cu „erezia” ,,părtășiei la erezie”, promovată de unii nepomenitori, a făcut să cadă Schitul Rădeni și să se pornească o campanie de denigrare a căii echilibrate de mărturisire. Nu este exclus ca această diversiune să fie făcută cu complicitatea Patriarhiei pentru a arunca lupta de nepomenire în afara Bisericii! Atunci a fost cea mai cumplită furtună care a despărțit apele și a scos din mijlocul nostru pe potrivnicii Adevărului. 

Nu au fost presiuni pentru întoarcerea la pomenirea pseudo-păstorului, ci doar intimidări, diversiuni și urmăriri (filmări și fotografieri ale numerelor de mașină a celor veniți la slujbe). Sentimentul meu este că slujbașii Patriarhiei au căutat mai degrabă să ne arunce în schismă decât să rezolve problema prin retragerea semnăturilor de pe documentele eretice.

– Ce sentimente aţi trăit în aceşti aproape şase ani, văzând că ierarhia română nu dă semne, măcar vagi, de pocăinţă şi de întoarcere la Dreapta Credinţă? Socotiţi că îngrădirea noastră de erezie este zadarnică, de vreme ce nu găseşte ecou în rândul pseudo-ierarhilor români?

– În anii de îngrădire ne-am pus nădejdea doar în Dumnezeu, lăsându-ne purtați de voia Lui. Am gândit că dacă Hristos va voi să facă Sinod pentru a condamna erezia, îl va face. Dacă nu, pentru noi este important să nu ieșim din Biserică și să nu facem lucruri necuvenite, transformând nepomenirea într-un scop în sine. Ne-am ferit de acest lucru, considerând că îngrădirea de erezie prin nepomenire este un mijloc de luptă împotriva ereziei, alături de mărturisirea publică și atitudinea clară antiecumenistă. 

Lipsa de pocăință a pseudoierarhiei și refuzul sistematic de revenire la Ortodoxie, nu au făcut decât să ne confirme faptul că doar Hristos poate interveni pentru curățirea Bisericii de erezia ecumenismului și ieșirea din organizația eretică a CMB-ului. De aceea, socotesc că îngrădirea nu este zadarnică, chiar dacă nu se va face nimic pentru combaterea ecumenismului. Dimpotrivă, poate fi calea prin care rămânem în Ortodoxie, fără a face niciun compromis în materie de credință. Nu am o problemă să mă găsească ieșirea din această lume în starea de acum. Frică îmi este pentru păcatele mele și de înfricoșata Judecată. Părintele Dionisie Ignat de la Colciu a adormit nepomenitor, părinții de la Vatoped dând mărturie despre viața aleasă a celui care a fost îngrădit de erezie, prin nepomenire, sub trei patriarhi!

-Părinte Claudiu, ce se poate spune despre Sofronie al Oradiei care, acum câţiva ani, şi-a părăsit îndatoririle episcopale şi a participat la un ceremonial greco-catolic, cu pretenţii de Sfântă Liturghie, în care a fost pomenit în rândul pseudo-episcopilor papistaşi?

– Căderea pseudoepiscopului Sofronie s-a făcut cu mult înainte de acest moment. Mă gândesc, în primul rând, la slujba de sfințire a apei alături de greco-catolicul papistaș. Atunci Sinodul BOR l-a iertat cu condiția să fie ortodox și să nu mai facă circ ecumenist. Nu a fost pocăință, nici schimbare în bine. Dimpotrivă, după Creta a pus în aplicare hotărârea legată de căsătoriile mixte, prin anularea Canonului dogmatic 72, I-II Constantinopol, punând la dispoziția doritorilor dispense (pseudo)arhierești, fapt nemaiîntâlnit în Ortodoxie! Cred că-și merită pomenirea la greco-catolici! E însă acolo iubitul nostru părinte Cosmin Tripon care are să-i atenționeze pe credincioșii bihoreni de pericolul ecumenismului din Episcopia Oradiei. Ar trebui acolo toți preoții să-i întrerupă pomenirea ps Sofronie, măcar ca un ,,protest lecuitor”!

– După toate semnele, în 2025 se intenţioneză întrunirea unui pretins sinod care să hotărască unirea deplină a trădătorilor Ortodoxiei cu ereticii schismatici papistaşi (iertaţi pleonasmul!) . Dacă acest eveniment se va produce, cum vedeţi lupta Sfintei noastre Biserici pentru apărarea Dreptei Credinţe şi a mântuirii fiilor ei credincioşi?

– Într-adevăr sunt mari șanse să vedem în 2025 ceea ce stă ascuns de mult timp în documente eretice premergătoare deplinei uniri cu Roma. Declarațiile minciuno-patriarhului Bartolomeu susțin acest demers. De asemenea, lipsa de reacție a ortodocșilor în legătură cu faptele de erezie și de schismă a Fanariotului, va contribui la această posibilitate. Vedem că evenimentele care se derulează în vremea noastră împing administrația bisericească spre o luptă comună, pe toate planurile, umăr la umăr cu cezarul pătruns în chip diver-sionist în Biserică. S-a văzut această colaborare la Kolymbari când singura treime prezentă la Sinod a fost „masoneria, CIA-ul și Vaticanul!

– Vedem că, de pildă în Italia, papistaşii au oferit preoţilor şi credincioşilor ortodocşi locaşuri pentru a-şi amenaja biserici pentru slujire. Acum vine scadenţa: papistaşii cer preţul ,,generozităţii’’ lor, adică pretind preoţilor şi credincioşilor ortodocşi să se supună întru totul episcopilor papistaşi. Cum comentaţi această mârşăvie?

– Slujirea în capiștile franco-latinilor a fost și este o mare greșeală a românilor ortodocși. Trebuia să fie uniți și organizați pentru a găsi un loc potrivit de slujire, clădiri pe care să le închirieze sau să le cumpere pentru slujbele ortodoxe. Însă, pe linia ecumenismului, s-a dorit această anomalie, slăbind puterea de propovăduire a Ortodoxiei în afară țării. Creștinii ortodocși trebuia să fie misionari în diaspora, nu părtași ereziei papistașești. A fi ortodox înseamnă a duce Vestea cea Bună acolo unde te găsești. Este o mare binecuvântare a fi ortodox, dar și o mare responsabilitate!

– Părinte, văzând această împietrire a pseudo-ierarhilor români în erezie, cum vedeţi ieşirea din acest impas? Altfel spus: câtă vreme vom putea continua să stăm fără a avea, în teritoriul actual al României, episcopi ortodocşi?

Personal nu văd ieșire din acest impas, însă am bună nădejde că Hristos va găsi calea potrivită pentru rezolvarea acestei probleme. Sau putem lua în calcul și posibilitatea ca acestea să fie vremurile din urmă și Biserica să intre în catacombe, iar forma oficială a falsei biserici să rămână la vedere. Important este unde găsim Adevărul!  Este sugestiv în acest sens titlul blog-ului sfinției voastre…

Vom putea rezista câtă vreme ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Dacă Hristos va găsi de cuviință să avem episcopi ortodocşi până la sfârșitul veacurilor, va face cu putință acest lucru. Important este să nu-i căutăm în afara spațiului canonic, ci să fie în cadrul BOR. Să nu ne temem!

Nu au fost presiuni pentru întoarcerea la pomenirea pseudo-păstorului, ci doar intimidări, diversiuni și urmăriri (filmări și fotografieri ale numerelor de mașină a celor veniți la slujbe). Sentimentul meu este că slujbașii Patriarhiei au căutat mai degrabă să ne arunce în schismă decât să rezolve problema prin retragerea semnăturilor de pe documentele eretice.

– Ce sentimente aţi trăit în aceşti aproape şase ani, văzând că ierarhia română nu dă semne, măcar vagi, de pocăinţă şi de întoarcere la Dreapta Credinţă? Socotiţi că îngrădirea noastră de erezie este zadarnică, de vreme ce nu găseşte ecou în rândul pseudo-ierarhilor români?

– În anii de îngrădire ne-am pus nădejdea doar în Dumnezeu, lăsându-ne purtați de voia Lui. Am gândit că dacă Hristos va voi să facă Sinod pentru a condamna erezia, îl va face. Dacă nu, pentru noi este important să nu ieșim din Biserică și să nu facem lucruri necuvenite, transformând nepomenirea într-un scop în sine. Ne-am ferit de acest lucru, considerând că îngrădirea de erezie prin nepomenire este un mijloc de luptă împotriva ereziei, alături de mărturisirea publică și atitudinea clară antiecumenistă. 

Lipsa de pocăință a pseudoierarhiei și refuzul sistematic de revenire la Ortodoxie, nu au făcut decât să ne confirme faptul că doar Hristos poate interveni pentru curățirea Bisericii de erezia ecumenismului și ieșirea din organizația eretică a CMB-ului. De aceea, socotesc că îngrădirea nu este zadarnică, chiar dacă nu se va face nimic pentru combaterea ecumenismului. Dimpotrivă, poate fi calea prin care rămânem în Ortodoxie, fără a face niciun compromis în materie de credință. Nu am o problemă să mă găsească ieșirea din această lume în starea de acum. Frică îmi este pentru păcatele mele și de înfricoșata Judecată. Părintele Dionisie Ignat de la Colciu a adormit nepomenitor, părinții de la Vatoped dând mărturie despre viața aleasă a celui care a fost îngrădit de erezie, prin nepomenire, sub trei patriarhi!

– După toate semnele, în 2025 se intenţioneză întrunirea unui pretins sinod care să hotărască unirea deplină a trădătorilor Ortodoxiei cu ereticii schismatici papistaşi (iertaţi pleonasmul!) . Dacă acest eveniment se va produce, cum vedeţi lupta Sfintei noastre Biserici pentru apărarea Dreptei Credinţe şi a mântuirii fiilor ei credincioşi?

– Într-adevăr sunt mari șanse să vedem în 2025 ceea ce stă ascuns de mult timp în documente eretice premergătoare deplinei uniri cu Roma. Declarațiile minciuno-patriarhului Bartolomeu susțin acest demers. De asemenea, lipsa de reacție a ortodocșilor în legătură cu faptele de erezie și de schismă a Fanariotului, va contribui la această posibilitate. Vedem că evenimentele care se derulează în vremea noastră împing administrația bisericească spre o luptă comună, pe toate planurile, umăr la umăr cu cezarul pătruns în chip diver-sionist în Biserică. S-a văzut această colaborare la Kolymbari când singura treime prezentă la Sinod a fost „masoneria, CIA-ul și Vaticanul!

– Vedem că, de pildă în Italia, papistaşii au oferit preoţilor şi credincioşilor ortodocşi locaşuri pentru a-şi amenaja biserici pentru slujire. Acum vine scadenţa: papistaşii cer preţul ,,generozităţii’’ lor, adică pretind preoţilor şi credincioşilor ortodocşi să se supună întru totul episcopilor papistaşi. Cum comentaţi această mârşăvie?

– Slujirea în capiștile franco-latinilor a fost și este o mare greșeală a românilor ortodocși. Trebuia să fie uniți și organizați pentru a găsi un loc potrivit de slujire, clădiri pe care să le închirieze sau să le cumpere pentru slujbele ortodoxe. Însă, pe linia ecumenismului, s-a dorit această anomalie, slăbind puterea de propovăduire a Ortodoxiei în afară țării. Creștinii ortodocși trebuia să fie misionari în diaspora, nu părtași ereziei papistașești. A fi ortodox înseamnă a duce Vestea cea Bună acolo unde te găsești. Este o mare binecuvântare a fi ortodox, dar și o mare responsabilitate

Vom putea rezista câtă vreme ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Dacă Hristos va găsi de cuviință să avem episcopi ortodocşi până la sfârșitul veacurilor, va face cu putință acest lucru. Important este să nu-i căutăm în afara spațiului canonic, ci să fie în cadrul BOR. Să nu ne temem!

PRECIZARE

Cer iertare pentru anumite inadvertente si repetari. Calculatorul meu a luat-o razna – oare de ce? – si n-am reusit sa aduc textul in matca lui fireasca.

De vorbă cu Părintele Mărturisitor Claudiu Buză (I)

-Hristos a înviat. Sărut mâna, Prea Cucernice Părinte Claudiu. Blagosloviţi.

Adevărat a înviat! Sărut mâna vă spun și vă îmbrățișez cu toată dragostea! Domnul și Maica Domnului să ne binecuvânteze și să ne lumineze viața!

– A trecut o vreme destul de îndelungată de la împreună-slujirea noastră. A trecut şi mai mult timp de când am avut ocazia să stăm de vorbă. Timpul, prin scurtimea lui, şi vremurile, prin evenimentele nedorite care se petrec, ne sunt potrivnice. Vă rugăm să ne spuneţi despre începuturile Sfinţiei Voastre, ca slujitor al lui Hristos, întâi ca mirean, şi apoi ca preot la Sfântul Altar.

-Într-adevăr,  timpul îndelungat de când nu ne-am văzut și distanța spațiului care ne desparte, nu par a fi în favoarea noastră. Însă, există un „loc special” în Biserică care face ca timpul și spațiu să capete o altă dimensiune decât cea obișnuită, iar relaționarea să ne fie pusă în strânsă legătură cu iubitul nostru Iisus Hristos, Arhiereul care ,,Jertfește și Se Jertfește”. ,,Locul special” este Proscomidiarul. Aici totul capătă consistență și plinătate prin Harul dumnezeiesc, relațiile dintre noi, creștinii ortodocși, trecând dincolo de limitele văzute și gândite. Chiar și moartea nu face decât să schimbe locul din ,,grămăjoara” celor vii, în cea a adormiților, împreună, în strânsă legătură euharistică cu Mielul Hristos.

Însă, până a ajunge la bucuria cea după Dumnezeu și la ,,Ospățul credinței”, a trebuit să mănânc un munte de roșcove, în țara robiei, până la vârsta de 20 de ani, perioadă de tristă amintire, în care am stat departe de Dumnezeu și de Ortodoxie. Nu știam de Biserică, de Sfânta Scriptură, de Sfinții Părinți și nu aveam preocupări ,,religioase”. Eram prins într-un sincretism pseudoreligios de care ar fi fost invidioși și ecumeniștii vremurilor noastre: unitate în „vastă” diversitate! Pe Sfinții Părinți îi vedeam ca pe niște ,,filosofi bizantini”, iar pe Iisus Hristos ca pe un ,,Mare inițiat” religios. Biserica o vedeam ca pe o instituție capabilă să manipuleze pe cei slabi lipsiți de capacitatea de a primi ,,adevărul” celor inițiați în varii forme de credințe înșelătoare. Chiar am făcut cândva afirmația că ,,aș urma orice facultate, dar nu Teologia!”. Apoi, ,,gustând și văzând că bun este Domnul, după „convertirea” mea la ceea ce aveam deja (prin Botez), dar nu conștientizam, am afirmat cu tărie că ,,singura facultate pe care o pot urma, nu poate fi decât Teologia!” Și am urmat-o din dorința de a afla despre Dumnezeu, nu pentru a fi preot. În ultimul an m-am hotărât să fac misiune în Biserică prin vrednicia preoțească, nevrednic fiind de această chemare. Și iată-mă în această preafrumoasă lucrare de care mă bucur cu nesaț și care mă împlinește!

Am fost hirotonit în anul 2001, la puțin timp după ce am terminat Teologia, în Episcopia Sloboziei și Călărașilor, de către vrednicul de pomenire episcop Damaschin pe seama unei micuțe parohii din Barăgan. Aici m-am format ca preot timp de 5 ani, ajungând apoi în Urziceni, la o biserică afectată de trecerea timpului care a trebuit refăcută din temelie. Acum, slavă lui Dumnezeu, este cea mai frumoasă biserică din Municipiul Urziceni. 

Aici, în parohie, am cunoscut oameni minunați, alături de care am inițiat un program catehetic, în strânsă legătură cu programul liturgic în centrul căruia am așezat la loc de cinste împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, nu oricum, ci cu pregătire. Gândul meu era acesta: ,,nici Euharistie fără asceză, nici asceză fără Euharistie”. Pe de altă parte, programul catehetic ne-a ajutat să ne cunoaștem credința și, totodată, să fim atenți la provocările contemporane, îndeosebi problema ecumenismului. A fost o școală, timp de 10 ani, în care am învățat împreună: preot și credincioşi. Ne-a ajutat foarte mult la înțelegerea evenimentelor ulterioare care și-au avut obârșia la Kolymbari, în Creta 2016.

-Părinte, dorim să aflăm frământările lăuntrice prin care aţi trecut după pseudo-sinodul din Creta, din 2016, până când aţi decis să puneţi hotar între Sfinţia Voastră şi episcopul eretic Vincenţiu.

Părinte drag, frământările lăuntrice au început cu mult înainte de 2016. Văzând modul în care ecumenismul se manifestă în spațiul BOR a apărut o îngrijorare firească pe care am împărtășit-o fiilor duhovnicești în cadrul programului catehetic și în predici. Am fost atenți la evenimentele ecumeniste de la Patmos, unde actualul episcop Ieronim Crețu (preot pe atunci) a slujit și s-a împărtășit cu ereticii condamnați de Biserică, împărtășind ,,credincioșii” altor confesiuni, la ,,cazul Corneanu” care s-a împărtășit la greco-catolici sau la pseudoepiscopul Sofronie care a slujit „sfințirea apei” cu „episcop” greco-catolic, la săptămâna de rugăciune ecumenistă și multe altele pe care le-am văzut sau le-am știut pe atunci. 

Apoi, știam de pregătirea unui ,,Sfânt și Mare Sinod” care punea în pericol învățătura ortodoxă a Bisericii. Un duhovnic important mi-a spus, cu ocazia unui pelerinaj, cu un an înainte de Creta: ,,Atenție! Ochii pe Marele Sinod, căci acolo se va trăda Ortodoxia…!”

Am fost atent la tot ce se pune în legătură cu sinodul din Creta, încă înainte de a începe pe data de 16.06.2016! M-a marcat profund cuvântul Părintelui Theodoros Zisis care a făcut o misiune importantă de conștientizare a pericolului acestui minciunosinod! 

Apoi, inevitabilul s-a produs! Sinodul a avut loc și a tulburat toată lumea ortodoxă, mai puțin pe adepții ecumenismului care, credeți-mă, nu sunt puțini! Delegația BOR a semnat toate documentele acestui așa-zis sinod, deși au fost ierarhi ortodocși, din alte Biserici locale, care au refuzat semnarea mai ales a Documentului 6, cel care face referire la recunoașterea ereziilor drept biserici și dă putere legislativă Declarației de la Toronto. 

Nu voi dezvolta acest subiect pentru că s-a tot vorbit despre el. Voi aminti doar faptul că hotărârile eretice de la Creta au fost primite nu doar de Delegația Patriarhiei Române, ci ,,s-a luat act cu apreciere” de întregul sinod al BOR. Acesta a fost momentul în care am întrerupt canonic (cf. Canonului 15, I-II Constantinopol) pomenirea pseudoepiscopului Vincenţiu, conștiința mea nesuferind comuniunea cu liderul eparhiei ESC, care a legiferat ecumenismul în episcopie prin semnarea acestor documente.

Consecințele nu s-au lăsat așteptate. Ajuns la Episcopie m-am „autodenunțat” ca „nepomenitor”, înștiințându-l pe pseudoepiscopul Vincenţiu de îngrădirea făcută, așteptându-mă, bineînțeles, la o execuție publică prin intermediul Consistoriului bisericesc. ,,Oprit de la slujire”, am avut in Urziceni, poate, cele mai frumoase Sfinte Liturghii, alături de fii duhovnicești care au hotărât, la rândul lor, să se îngrădească de erezia ecumenismului. M-a ajutat foarte mult faptul că doamna preoteasă mi-a fost alături în decizia luată, deși a avut și dânsa de suferit prin faptul că i-a fost luată catedra de religie (prof. gradul I, titular) prin retragerea binecuvântării episcopului. 

-Părinte Claudiu, gândesc că aveţi un câmp misionar şi pastoral destul de larg, dat fiind numărul redus, deocamdată, al preoţilor îngrădiţi de erezie. Ştim că păstoriţi Biserica lui Hristos în două judeţe şi în Bucureşti. Cum reuşiţi să împliniţi setea de adevăr şi slujirea credincioşilor pe care îi aveţi sub epitrafir?

-Cu multă bucurie, cu și mai mare responsabilitate pastorală, mi-am reconfigurat abordarea preoțească odată cu îngrădirea de erezie, ferindu-mă de schismă, un mare pericol pentru cei nu se îngrădesc canonic de erezie,  potrivit Canonului15. Am rămas în BOR, fără a face structură paralelă sau altar străin de biserică. La început am slujit în casele credincioșilor pentru a păstra Sfânta Liturghie în viața noastră și a-L avea pe Hristos Euharistic. Nu am avut nicio clipă ideea că ar fi ceva greșit din punct de vedere canonic și patristic. Timpul și cercetarea Harului mi-au confirmat, în nevrednicia mea, că nu a fost ceva greșit în alegerea făcută. 

Acum, nevoia duhovnicească a mai multor credincioși îngrădiți de erezie, m-a determinat să lărgesc câmpul pastorației și să primim în mijlocul nostru credincioși din mai multe județe ale țării, chiar și din București, unde nu se găsesc preoți îngrădiți canonic de erezia ecumenismului. La început nu a fost ușor, fiindcă nu toți cei îngrădiți s-au regăsit în „oferta duhovnicească” propusă pentru binele obștesc. Mulți au ieșit dintre noi și au intrat într-un duh schismatic, socotind pe cei neîngrădiți de erezie ca fiind schismatici. Ne-am ferit să-i numim eretici pe cei neîngrădiți de erezie, pentru că nu asta spune Canonul 15! Am căutat în tot acest timp să avem o atitudine echilibrată și să facem tot ceea ce ne învață Biserica. Părintele profesor Theodoros Zisis ne-a învățat să aplicăm acrivia cea mai aspră cu noi înșine și iconomia cea mai mare cu aproapele nostru, fără a accepta niciun compromis în materie de credință. 

Pot spune că acum, după multe încercări și denigrări, suntem o familie întru dragostea lui Hristos și că învățăm să creștem în această iubire, prin acceptarea voii lui Dumnezeu în tot ceea ce ni se întâmplă. Am învățat împreună care este ,,reaua ascultare și sfânta neascultare”. Înțelegem cum putem să rămânem în BOR, prin îngrădirea de erezie, nu de Biserică, mărturisind spre slava lui Dumnezeu!

Cum poate papa Francisc să prostească 1,2 miliarde de oameni

Nu voi înţelege niciodată cum 1,2 miliarde de suflete papistaşe îl urmează neabătut pe dementul Francisc de la Vatican. Acesta l-a depăşit chiar şi pe diavolul cu ,,învăţăturile’’lui eretice. Vechii ereziarhi se făceau, de obicei, vinovaţi de o singură erezie. Francisc generează continuu erezii, le propovăduieşte cu seninătate sub ochii cardinalilor şi tuturor celor care văd în el ,,capul bisericii’’. Dacă mai apare câte o reacţie la nebuniile papei, aceasta e firavă, nesemnificativă, e repede înăbuşită şi uitată.

Nici pseudo-ierarhii ortodocşi nu sunt deranjaţi de monstruozităţile proferate ex cathedra de Francisc. Dimpotrivă, dumnealor se pregătesc să se unească cu papistaşii în 2025, fără să aibă vreo mustrare de conştiinţă. Din acel moment, se vor pune sub sceptrul papal şi vor căuta să atragă cât mai multe suflete din Biserica Ortodoxă. Am spus şi cu alte ocazii, Biserica lui Hristos nu se va uni cu papistaşii, căci asta ar însemna că ea va fi fost biruită de porţile iadului, contrazicând preasfintele cuvinte ale Mântuitorului Hristos. Se vor uni trădătorii, ereticii, apostaţii, perverşii, agenţii infiltraţi în Biserică, adică tot putregaiul care trebuie să cadă, după spusele Părintelui Arsenie Boca.

Redau mai jos ereziile şi rătăcirile izvodite de individul satanizat, care zice că stă pe scaunul Sfântului Apostol Petru. Poate se vor găsi măcar câteva suflete care să înţelegă primejdia imensă în care petrec papistaşii, fervenţi susţinători ai acestui Jorge Mario Bergoglio.

1.Iadul nu există! Mântuitorul Hristos ,,a minţit’’, Francisc cel nebun are dreptate. Doamne, iartă-ne! ,,Cu umilință, căutare interioara și meditare a rugăciunii, am câştigat o nouă înțelegere a anumitor dogme. Biserica nu mai crede în iad, unde oamenii suferă. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un judecător, ci un prieten și un iubitor al umanității. Dumnezeu nu caută să condamne, ci numai să îmbrățișeze’’.

2.Toate religiile sunt adevărate. Într-un discurs socant care rezoneaza in jurul lumii, Papa Francis a declarat: “Toate religiile sunt adevărate, pentru că ele sunt adevărate în inimile tuturor celor care cred în ele. Ce alt tip de adevăr este acolo? În trecut, biserica a fost dura cu ceea ce considera greșit din punct de vedere moral sau păcătos.

3.Homosexualii, partizanii uciderii prin avort şi comuniştii necredincioşi fac parte din ,,biserică’’. Astăzi, nu suntem judecători. Ca un tată iubitor, noi nu condamnăm copiii noștri. Biserica noastra este suficient de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru cei pro sau contra avortului! Pentru conservatori și liberali, comuniștii sunt bineveniti și chiar sunt uniti cu noi. Noi toti iubim si adoram acelasi Dumnezeu!

4.Adevărul lui Dumnezeu evoluează, e în continuă schimbare. Catolicismul este acum o “religie modernă și rezonabila”, care a suferit schimbări evolutive. Este timpul să renuntam la intoleranta. Trebuie să recunoaștem că adevărul religios evoluează și este in continua schimbare. Adevărul nu este absolut sau sculptat în piatră.

5.Ateii se vor mântui. ,,Chiar și ateii recunosc divinitatea. Cu acte de dragoste și caritate chiar si ateul il recunoaște pe Dumnezeu și isi salveaza sufletul, devenind un participant activ în răscumpărarea omenirii

6.Dumnezeu este schimbător. O declarație din discursul Papei a dus tradiționaliștii într-un acces de confuzie și isterie: “Dumnezeu se schimbă și evoluează ca si noi înșine; Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre. Când raspandim dragoste și bunătate în lume, atingem divinitatea noastra si o recunoastem.

7.Biblia este depăşită de vreme şi trebuie rescrisă. ,,Biblia este o carte sfanta foarte frumoasa, dar, ca toate lucrările mari antice, unele pasaje sunt invechite.Unii le arata ca intolerante si critice. Este timpul sa vedem aceste versete ca ulterioare interpolari, spre deosebire de mesajul de iubire și de adevăr care este expus diferit in Scriptură.

8.Hirotonirea femeilor, care pot deveni papese. ,,În conformitate cu noua noastra interpretare, vom începe să hirotonim femei Cardinali, episcopi și preoți. În viitor, sper că vom avea un papă de sex feminin. Ca niciunei femei sa nu i se inchida usile, ele sunt deschise pentru toti oamneni! ” Unii cardinali ai Bisericii catolice s-au aratat contrariati recentelor declaratii ale Papei.

9.Eşecul lui Dumnezeu. Ţinând o cruce în mână, Francisc a întrebat retoric: Ce este aceasta? Este eşecul lui Dumnezeu.

10.Vaccinul este un dar al lui Dumnezeu

11.Învierea Domnului nu e un fapt real, e o iluzie. Ne este greu să credem că Iisus a înviat cu adevărat, că a cucerit cu adevărat moartea. Este o iluzie? Un rod al imaginației noastre?”, a spus șeful lumii catolice, după cum scrie și cotidianul italian Libero, care subliniază: „Un mesaj tulburător: să punem la îndoială învierea lui Hristos în ziua de Paști.”

Cum a inviat Hristos?

Oare nu este îndeajuns a ști că Hristos a înviat? La ce bun să se chinuie cineva cu întrebarea: „Cum a înviat?”. Întrebarea voastră vine, însă, din dragoste și entuziasm, iar nu, nicidecum, din îndoială; ca atare, îmi este dragă și această întrebare a voastră, dragii mei.

Așa cum soarele răsare în Asia dintr-o dată, și ziua ia locul nopții. Așa cum apăsați întrerupătorul electric într-o cameră cufundată în întuneric, și dintr-o dată s-a făcut lumină, într-un chip asemănător a fost și Învierea Domnului din moarte la viață. Pe tăcute și într-o clipă. Sau tot mai întrebați plini de curiozitate: „Cum?”. Cred că așa cum la începutul facerii lumii s-a arătat lumina în întunericul de obște. Oamenii groși la minte gândesc: „Cum o fi fost fabrica aceea grozavă care a făcut lumină în lume? Și ce mașini or fi fost în fabrica aia? Și câte milioane de cai-putere și elefanți-putere au trebuit pentru a pune în mișcare mașinile acelea?”. Nicio fabrică, nicio mașină, niciun fel de puteri, nici milioane de ani; în general, nicio sforțare, ci numai un cuvânt puternic, și lumina s-a arătat și a umplut întreaga lume. Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină”; și a fost lumină. Nici nu a fost spus un cuvânt care să se audă, ci a fost doar gândit: fiindcă gândul lui Dumnezeu și cuvântul Lui sunt totuna. Și a gândit Dumnezeu: „Să fie lumină”; și a fost lumina.
Deci, pe tăcute și într-o clipă.

Așa a fost și învierea lui Hristos. Așa s-a arătat această nouă lumină, care a făcut să strălucească oamenilor cu judecată lumina duhovnicească. Așa cum acea lumină cosmică universală a descoperit tuturor ochilor lumea aceasta, fizică, și lumina învierii Domnului a descoperit oamenilor cu judecată lumea cealaltă, duhovnicească, sălașul duhurilor nemuritoare. Ca atare, această lumină nu este câtuși de puțin mai mică decât cea dintâi. Atât una, cât și cealaltă s-au arătat pe tăcute și într-o clipă, după atotputernica voie a Făcătorului, după atotînțeleptul Lui plan, după negrăita Lui milă și dragoste.

Ați auzit că oamenii dăruiți fac lucruri mari și geniale cu o ușurință și repeziciune minunată. Cu atât mai mult Dătătorul tuturor darurilor, Făcătorul tuturor geniilor! Oare nu ați citit cu ce ușurință și repeziciune a înviat Domnul pe fiica lui Iair și pe fiul văduvei din Nain? Și pe Lazăr în Betania? A zis un cuvânt – și s-a făcut! Fiindcă la Dumnezeu are putere tot ce spune, chiar și ce gândește. Așa S-a înviat Hristos și pe Sine. Ba încă mai ușor și mai repede. Și fără cuvinte.

Iar acum vă rog, dragi copii, de vreme ce știți că Domnul a înviat, îndeletniciți-vă mai mult cu întrebarea cum veți face și voi să meritați învierea. Ca El să vă învie și pe voi. Fiindcă El S-a înviat pe Sine pentru voi, ca să dea încredințare că și voi o să înviați prin El și să fiți asemenea Lui în slavă și frumusețe veșnică.
Închinați-vă, așadar, Domnului înviat, și cântați-I cântarea de dimineață: Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,/ Îngerii o laudă în ceruri, / Și pe noi pe pământ ne învrednicește / Cu inimă curată să Te slăvim!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, București, 2002, pp. 139-141)

Selecţie şi redactare: Dr. Gabriela Naghi

Parintele Mărturisitor Boris Răduleanu: „Veniți de luați lumină”

Trăim marea bucurie a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Lumina și mila lui Dumnezeu se revarsă asupra lumii. Întreaga natură ia parte la marea sărbătoare. Întunericul a fost risipit. Moartea a fost învinsă. Lumina a țâșnit din mormânt… „Veniți de luați lumină”.

Veniți ca să-L primiți pe Hristos, veniți să luați lumină din Lumina Lui, veniți ca să luați adevăr, înțelepciune, iubire din Adevărul, Înțelepciunea, Iubirea adusă de El în lume. Nu lumina lumânărilor este cea pe care o vestim noi. Nu la lumina lumânărilor se limitează lumina de Paști. Iisus Hristos este lumina lumii care a biruit întunericul. Ultimul dușman, moartea trupească și sufletească a fost învinsă. Adevărul a biruit minciuna și viclenia. Iubirea a topit răutatea, ura, răzbunarea. Acesta este marele eveniment al zilei de astăzi și credința vieții noastre. Noi, cei ce viețuim în întuneric am primit, prin Învierea Domnului „arvuna” Învierii noastre și a vieții veșnice.

Astăzi începem viață nouă în Hristos. Ne-am străduit de-a lungul Postului, ne-am luptat cu patimi, cu ispite, ne-am curățit sufletul în taina sfintei spovedanii și am primit Trupul și Sângele Domnului; ne-am coborât cu El în mormânt, pentru a cunoaște bucuria înnoirii noastre prin Învierea Lui. El este Începătorul Învierii noastre. El a eliberat sufletele noastre din locuința morților și a deschis raiul pentru toți. Sfântul Apostol Pavel spune: Dacă nu este credință în Înviere, atunci zadarnică este credința mea și viața mea, am putea adăuga, zadarnice sunt și cultura și tehnica și știința. Toate nu ar fi decât o alergare după vânt. Aceasta ar fi și viața noastră dacă am decapita credința în Înviere. Când voi pune mâinile pe piept, când mă voi desface în pământul din care am fost alcătuit, știu că sufletul merge mai departe și că va veni vremea – știută numai de Domnul – când El se va uni din nou cu trupul meu transfigurat. Noi nu mai murim ca niște osândiți pe vecie ci, în așteptarea Învierii de obște.

(Preotul Boris Răduleanu, Semnificația Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, București, 1996, pp. 232-233)

Selecţie şi editare: Dr. Gavriela Naghi

Sfântul Ioan Maximovici: Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Veniţi, oameni, să-I cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi! Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte. Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea. Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.


Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu, ci ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii. Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre Raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.


Asemenea lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.
Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni! Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască.

Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi! Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi.

Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.

Hristos a înviat!

(„Predici şi îndrumări duhovniceşti”, Sfântul Ioan Maximovici, 2001)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! În toate limbile pământului, slăvească-se Sfântă Învierea lui Hristos


Albaneză:   Khrishti unjal! Vertet unjal!
Aleutină:   Khristus anahgrecum! Alhecum anahgrecum!
Alutuq:   Khris-tusaq ung-uixtuq! Pijii-nuq ung-uixtuq!
Amharic:   Kristos tenestwal! Bergit tenestwal!
Arabă:   El Messieh kahm! Hakken kahm!
Armeană:   Kristos haryav ee merelotz! Orhnial eh harootyunuh kristosee!
Aromână:   Hristolu unghia! Daleehira unghia!
Bulgară:   Hristos voskrese! Vo istina voskrese!
Bielorusă:   Khrystos uvaskros! Sapraudy uvaskros!
Chineză:   Helisituosi fuhuole! Queshi fuhuole!
Cehă:   Kristus vstal a mrtvych! Opravdi vstoupil!
Daneză:   Kristus er opstanden! I sandhed Han er Opstanden!
Engleză:   Christ is Risen! Indeed He is risen!
Eritreană:   Christos tensiou! Bahake tensiou!
Esperanto:   Kristo levigis! Vere levigis!
Estoniană:   Kristus on oolestoosunt! Toayestee on oolestoosunt!
Etiopiană:   Christos t’ensah em’ muhtan! Exai’ ab-her eokala!
Finlandeză:   Kristus nousi kuolleista! Totisesti nousi!
Franceză:   Le Christ est ressuscite! En verite il est ressuscite!
Galică:   Kriost eirgim! Eirgim!
Georgiană:   Kriste ahzdkhah! Chezdmaridet!
Germană:   Christus ist erstanden! Er ist wahrhaftig erstanden!
Greacă:   Hristos anesti! Alithos anesti!
Hawaiiană:   Ua ala hou `o Kristo! Ua ala `I `o no `oia!
Ebraică:   Ha Masheeha houh kam! A ken kam! (or Be emet quam!)
Islandeză:   Kristur er upprisinn! Hann er vissulega upprisinn!
Indoneziană:   Kristus telah bangkit! Benar dia telah bangkit!
Italiană:   Cristo è risorto! Veramente è risorto!
Japoneză:   Harisutosu Fukkatsu! Jitsu ni Fukkatsu!
Javanesă:   Kristus sampun wungu! Saesto panjene ganipun sampun wungu!
Coreeană:   Kristo gesso! Buhar ha sho nay!
Latină:   Christus resurrexit! Vere resurrexit!
Letonă:   Kristus ir augsham sales! Teyasham ir augsham sales vinsch!
Lugandană:   Kristo ajukkide! Amajim ajukkide!
Malayalamă:   Christu uyirthezhunnettu! Theerchayayum uyirthezhunnettu!
Nigeriană:   Jesu Kristi ebiliwo! Ezia o’ biliwo!
Norvegiană:   Kristus er oppstanden! Han er sannelig oppstanden!
Poloneză:   Khristus zmartvikstau! Zaiste zmartvikstau!
Portugheză:   Cristo ressuscitou! Em verdade ressuscitou!
Română:   Hristos a inviat! Adevarat a înviat!
Rusă:   Khristos voskrese! Voistinu voskrese!
Sanscrită:   Kristo’pastitaha! Satvam upastitaha!
Sârbă:   Cristos vaskres! Vaistinu vaskres!
Slovacă:   Kristus vstal zmr’tvych! Skutoc ne vstal!
Spaniolă:   Cristo ha resucitado! En verdad ha resucitado!
Swahili:   Kristo amefufukka! Kweli amefufukka!
Suedeză:   Christus ar uppstanden! Han ar verkligen uppstanden!
Siriacă:   M’shee ho dkom! Ha koo qam!
Tlingit:   Xristos Kuxwoo-digoot! Xegaa-kux Kuxwoo-digoot!
Turcă:   Hristos diril-di! Hakikaten diril-di!
Ugandeză:   Kristo ajukkide! Kweli ajukkide!
Ucraniană:   Hristos voskres! Voistinu voskres!
Galeză:   Atgyfododd Crist! Atgyfododd yn wir!
Yupik:   Xris-tusaq Ung-uixtuq! Iluumun Ung-uixtuq!
Zulu:   Ukristu uvukile! Uvukile kuphela!”

Hristos a înviat! Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la Sărbătoarea Învierii Domnului

De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se a

propie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței; împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Inochentie al Odessei: Cuvânt in Sambata Mare

,,Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“.

Iata, fratilor, povata pe care ne-o da Sfanta Biserica pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieste sa ne zica: evenimentele pe care le amintim in aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc si nici mintea nu le poate cuprinde; sa parasim deci orice rastalmacire, sa indepartam de la noi toate gandurile pamantesti, sa lepadam toata grija cea lumeasca, sa stam cu frica si cu cutremur in cea mai adanca tacere; sa privim, sa fim cu luare-aminte si sa luam invatatura.

Supunandu-ne acestei povete a Sfintei Biserici, si noi, fratilor, n-am fi deschis gura noastra cea nevrednica daca n-am fi crezut aceasta de trebuinta si n-am fi avut de gand a va aduce si pe voi si pe noi insine mai aproape de aceasta dorita tacere sufleteasca si trupeasca, pe care ne-o cere Sfanta Biserica. O, cat de trebuincioasa este ea aici! O, cat de trebuincios lucru este ca noi, inconjurand mormantul Mantuitorului nostru, sa facem sa amuteasca in noi toate gandurile cele trupesti si sa ne ridicam cu mintea si cu inima mai presus de toate cele lumesti! Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge si se junghie, si noi sa fim privitorii reci ai acestei junghieri? Si injunghiindu-Se, El voieste sa se dea spre mancare credinciosilor; oare au loc aici strigatele trupului si ale sangelui?

Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastra? Ce minuni si cate taine nu sunt ascunse in aceste rani! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este adevarul absolut, pentru care pacatul e atat de nesuferit, incat el (adevarul) loveste pana si pe Unul-Nascut Fiul Sau, care a ridicat pe umerii Sai pacatele noastre! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este intelepciune neajunsa, ale carei cai sunt tot atat de departe de caile noastre pe cat de departe este cerul de pamant! Cine putea sa astepte mantuirea de la Cruce? Cine se putea gandi ca viata vesnica va fi inchisa in mormant? Cauta si vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desavarsita, care niciodata nu cade (I Corinteni 13, 8), care urmareste pe cei iubiti pana in adancurile iadului si se jertfeste pentru ei! Cauta in sfarsit si vezi cum toate atributele in Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decat aceeasi dreptate care miluieste, si dreptatea nu este decat aceeasi iubire care purifica si vindeca.

Acestea toate tu le poti vedea prin aceste rani privind in sus spre Dumnezeu. Priveste prin ele in jos, spre lume, si ti se vor descoperi tainele lumii si ale omului. Aici gasesti lamuriri pentru tot trecutul, caci din ce a fost facuta Crucea? Din lemnul cunostintei binelui si raului. Ce maini au facut-o? Acelea care au fost intinse spre fructul oprit. Aici vei gasi lamuriri pentru timpul de fata. Noi cu totii ne aflam sub Cruce, impovarati de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, strabatand calea suferintelor, sa intram prin ele in slava cea dintai. Aici gasim lamuriri pentru viitorul nostru. Mormantul lui Iisus este desert. De ce? Pentru ca toate mormintele vor fi candva desarte si parasite de mortii lor. Celui cuvios nu i s-a dat sa vada putreziciunea (Fapte 2, 3) pentru a fi noi incredintati ca toti cei asemenea Lui se vor imbraca candva in fericita nemurire. Nu degeaba in ceasul mortii Lui insusi pamantul s-a cutremurat. Insusi cerul s-a intunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii si mortii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotarat nu numai soarta oamenilor, ci si soarta a toata lumea. Acolo a fost rascumparata intreaga faptura spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu.

Iata cate taine se cuprind in mormantul lui Iisus pentru credinta si speranta noastra! Nu mai putine taine cuprinde acest mormant si pentru iubire. Vrei sa stii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele? Nu intreba de aceasta pe nimeni: priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit, si vei afla ce inseamna a iubi cu adevarat. Vrei sa cunosti pana unde trebuie sa-ti intinzi rabdarea, smerenia, supunerea, nerautatea sau blandetea ta? Nu te gandi mult la aceasta, priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit si vei vedea care sunt hotarele si masura acestor virtuti. Cauta indemnuri la pocainta si mijloace pentru a-ti incalzi inima cea racita de pacate. Imbratiseaza cu mintea ta corpul cel de viata datator si daca el nu va putea incalzi inima ta, atunci pentru ea nu mai ramane decat flacarile iadului.

Toate le gasim in mormantul Mantuitorului, toate le putem invata de la Crucea Lui. Nu ne ramane decat sa ne infatisam inaintea acestui mormant, sa facem sa amuteasca in noi toate cele pamantesti, sa indepartam de la noi desertaciunile si grijile, sa ne departam de lume si sa ramanem cu Iisus. Ah, sa ramanem cu El! Au nu putem ramane numai cu Dansul nici macar un ceas? Si la ce sa ramanem cu El? Pentru ca sa primim de la Dansul lasarea si iertarea pacatelor! Pentru ca sa auzim: ,,Astazi veti fi cu mine in rai”, in raiul indreptarii. Pentru ca apoi, cand va veni vremea, sa fim si in raiul vesnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce sederea noastra langa acest mormant si inchinarea la aceasta Cruce? Cand avem mintea imprastiata, usor se imprastie si impresiile cele bune, dobandite aici. Focul dragostei ceresti aprins de acest mormant, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigatul trupului si al sangelui nu va intarzia a inabusi glasul cel lin al constiintei redesteptate. Sfanta Biserica vede toate aceste primejdii si de aceea ne fereste de ele cu atata ingrijire.

Sa taca deci tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, ca imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor. Amin”.

(Inochentie al Odesei – Cuvantari la Sfantul si Marele Post)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Asemenea Domnului, să bem întregul pahar al suferinţei

„A murit pentru noi.
Hristos n-a murit pentru că Pilat n-a judecat cu dreptate sau pentru că Iuda L-a trădat sau pentru că a căzut în mâinile oamenilor răi. Nu a murit din aceste pricini. Hristos putea să nu vină din cer, şi nu I s-ar fi întâmplat acestea, sau, dacă a venit, ar fi putut cu o privire să-i piardă pe toţi. Iisus a murit pentru că trebuia să moară şi greşim când ne ocupăm de celelalte cauze şi nu luăm seama la aceasta. Cu siguranţă, Pilat are o răspundere pentru ceea ce a făcut, dar Hristos nu a murit pentru că acela sau alţii au fost răi, ci pentru că trebuia să moară.
Noi, oamenii, fără excepţie trebuie să murim. Deci, să nu avem păreri deşarte despre noi, să socotim că suntem ceva şi să ne străduim prin meşteşugiri şi înşelăciuni, să ţinem drept acest „cadavru”.

Da, omul este un „cadavru”, un nimic în urma păcatului şi trebuia să moară cineva. Hristos nu avea nevoie să moară pentru El însuşi, ci a murit pentru noi.
Dacă presupunem – să nu fie – că Domnul în ultimul moment S-ar fi pogorât de pe Cruce, aşa cum L-a provocat tâlharul care-L blestema: „Dacă eşti Tu Mesia, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi pe noi” (vezi Luca 23,39), Şi-ar fi pierdut puterea să-i mântuiască pe oameni. Cine dintre noi oamenii, care gândim corect, dacă ne-ar provoca cineva într-un asemenea mod şi ne-ar umili într-un asemenea hal, care dintre noi, în ceasul în care ar fi avut puterea să le răstoarne pe toate, n-ar fi avut înlăuntrul său pornirea să arate că nu are nevoie de Cruce şi n-ar fi coborât de pe Cruce şi nu s-ar fi eliberat de toţi? Iată, însă, că Domnul rămâne acolo şi le rabdă pe toate fără să fie mişcat de această provocare. Îmi vine să spun în acest moment următoarele: dacă presupunem că nu s-ar fi întâmplat cu Adam răul de la început şi că Adam ar fi fost un om integru, adică unul fără de păcat pentru că nu căzuse, dar fără sentimentul prezenţei harului Sfântului Duh înlăuntrul lui – adică aşa cum mai mult sau mai puţin suntem toţi – şi s-ar fi aflat într-o asemenea ispită, socotesc că n-ar fi biruit-o. Şi-ar fi arătat vitejia, puterea, n-ar fi ţinut cont de nimic, ar fi smuls cuiele, S-ar fi coborât de pe Cruce, şi ar fi scăpat. Hristos, însă, nu cade în această cursă, nu Se lasă ademenit şi nu este mişcat de asemenea provocări, ci face aşa cum i-a zis lui Petru în grădina Ghetsimani, după ce L-au prins: „Nu voi bea paharul pe care Mi L-a trimis Tatăl?“ (Ioan 18,11)

Domnul a venit să străbată toată calea, de la început până la sfârşit şi să ajungă pe Cruce, la moarte, să vină la mormântul pe care acum l-am pregătit. Şi aşa cum am spus şi în alte rânduri, la slujbă nu săvârşim reconstituirea evenimentului pe care-l prăznuim, ci-l retrăim pe acesta, anume că Domnul a murit pe Cruce, că a fost ţintuit pe ea, apoi înmormântat – până aici au văzut oamenii, dar după aceea n-au ştiut ce se va întâmpla – dar şi că a înviat.

Deci, a băut paharul amar până la ultima picătură şi aceasta trebuie s-o împlinească fiecare dintre cei care spun că au credinţă în Hristos, că sunt creştini, cei care doresc să devină creştini, care cunosc de ce s-au întâmplat toate acestea şi cred că s-au petrecut ca să se mântuiască lumea şi tot omul.

 Pământul este trecător, într-o zi toate acestea vor arde şi nu va mai fi nici cer (vezi II Petru 3,10-13), nici pământ, nici nimic altceva. Altundeva este locuinţa noastră netrecătoare, casa, patria noastră, viaţa cea veşnică. Aşadar, cel care crede astfel şi voieşte să fie al lui Hristos, să ajungă acolo la viaţa cea fără sfârşit, trebuie să bea paharul amar până la fund, până la ultima picătură, trebuie să meargă până la capăt.

Dacă-L aflăm pe Hristos, viaţa noastră devine o Evanghelie a fericirii

Oamenii se necăjesc pentru că socotesc că viaţa este grea – şi sunt mulţi cei care din această pricină se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Viaţa nu este grea. Precum Hristos a suferit toate câte a suferit – fără să fie scutiţi de vină cei care le-au dus la împlinire, considerându-se că într-un fel sau altul tot s-ar fi întâmplat – pentru că trebuia să facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească lucrurile pentru care venise în lume, tot astfel – orice-ar întâlni în lumea aceasta, orice i s-ar întâmpla, n-are importanţă, şi o spun cu toată puterea sufletului meu, nu sunt cuvinte goale sau poveşti – principalul scop este să se întâmple şi în sufletul nostru ceea ce voieşte Dumnezeu.

Pilat a contribuit ca Hristos să-şi atingă scopul, la fel şi Iuda, la fel şi ceilalţi care L-au scuipat, L-au bătut, L-au batjocorit, I-au ţintuit fără milă mâinile şi picioarele. Desigur, a existat durere, amărăciune, provocări, umilinţe, însă Domnul le-a lăsat în urmă pe toate acestea, pentru că trebuia să moară ca să piară păcatul. Să moară pentru întreaga lume, ca să moară păcatele tuturor oamenilor acolo pe Cruce, acolo înlăuntrul mormântului. Ceva asemănător se va întâmpla şi cu noi. Dacă Il găsim pe Hristos, dacă credem în El, dacă puţin câte puţin începem să înţelegem cum stau lucrurile, atunci oricum ar fi viaţa noastră, ea devine o Evanghelie a fericirii, căci în Hristos viaţa noastră nu este decât bună, iar fără Hristos este tiranie, este iad.

Fraţilor, vă rog, acum când prin slujba Sfântului Epitaf am făcut înmormântarea Domnului, să ne îngropăm şi noi împreună cu El. Ce frumos ar fi când am pleca acum la casele noastre, să nu mai fim cei de dinainte! De vreme ce ne-am înmormântat împreună cu Hristos, ar trebui ca toate acestea care înseamnă păcat înlăuntrul nostru, care nu sunt ale lui Dumnezeu, să le înmormântăm, să rămână în mormânt, şi, astfel, să ieşim împreună cu Hristos înviaţi, liberi şi izbăviţi”.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cuviosul Părinte Petroniu Tănase: Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Vineri

Sfinte, mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșătoare, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșător decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite fărădelegi.

Cina cea de Taină din foișor este totodată și Cina despărțirii: „De acum, să faceți acestea întru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decât oțet și fiere și cu gustul lor va muri și nu Se va mai odihni decât în sabatul cel mare al mormântului. După Cină, Mântuitorul va fi coborât cu Ucenicii pe drumul roman care se vede și astăzi, spre Siluan, și de aici pe Valea Chedronului au ajuns în Grădina Ghetsimani, unde adesea mergea să Se roage. În fața Sfântului Altar din Biserica Mare, care se află în Grădina Măslinilor, se întinde o lespede mare, colțuroasă, piatra pe care s-a rugat Domnul în această noapte, cu lacrimi și sudori de sânge, și pe care omenirea nu va înceta până la sfârșitul veacului s-o spele cu lacrimile căinței și ale recunoștinței. Iar afară, lângă Biserică, mai sunt încă opt măslini uriași, odrăsliți din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.

În primele veacuri, creștinii din Ierusalim se adunau la foișorul Cinei, de unde mergeau, pe rând, la toate locurile Sfintelor Patimi. În fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective și se retrăia înfricoșătoarea dramă. Poporul ascultând, plângea și se tânguia, iar în Vinerea Mare, când se citea Evanghelia de la Ghetsimani și Golgota, strigătele și suspinul lor erau așa de mari, că se auzeau până la zidurile orașului. Până astăzi, la Ierusalim se urmează această sfântă tradiție. Ceasurile de vineri dimineața se citesc în biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat și condamnat Domnul; dedesubt se află temnița celor osândiți și lespedea găurită, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care mulțimea de pelerini o spală cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulițele pe care a purtat Domnul Crucea osândei. A rămas ca mărturie, în piatra zidului, urma mâinii Domnului, cu care S-a sprijinit, căzând sub povara păcatelor noastre și pe care m-am învrednicit și eu, nemernicul, a o săruta. Slujba se încheie la Golgota, locul răstignirii.

La noi, slujba Sfintelor Patimi începe joi seara, cu slujba celor douăsprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor veacuri creștine. Evangheliile alese de la cei patru evangheliști se citesc încadrate de citiri și cântări, care sunt introduceri și comentarii la textele ce se citesc. În chip firesc ele stăruie îndelung asupra smereniei negrăite și pogorârii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, stat-a gol la judecată și a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit” (Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori…” (Antifon 15). „Fiecare mădular al sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi; Capul – spini, fața – scuipări, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea oțetului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele păgânești, spatele – biciuiri, și mâna – trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce și cuie, încheieturile și coasta – suliță” (la Laude). ,,De aceea „toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit; soarele s-a întunecat și temeliile pământului s-au cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ție” (Stihoavna).

Dar mai fără de măsură s-a sfărâmat inima Maicii Preacurate: „Văzând mielușeaua, Maria, pe Mielușelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună și cu alte femei, strigând așa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarăși altă nuntă în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le faci lor vin din apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, și nu mă trecea cu vederea tăcând!” (Icos). Și iarăși: „Văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul, se chinuia…” (Stihoavna).

Legiuitorii lui Israel și poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriți decât pietrele și „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare” (Antifon 6).

Însuși Domnul îi întreabă cu mâhnire și nedumerire: „Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit, pe cei morți i-am înviat! Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce Mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet; în loc să Mă iubiți, pe Cruce M-ați pironit!” (Antifon, 12). Și încheie: „Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat luiși puț sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și slobozit…” (Laude). De aceea, „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile și acelea Mă vor proslăvi” (Antifon 12).

Ascultând cele douăsprezece Evanghelii cu întristare și cutremurare, Biserica ne îndeamnă să urmăm tâlharului cel drept și să strigăm cu credință: „Pomenește-ne, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”. Și să aducem curate simțirile noastre înaintea lui Hristos, ca să nu ne sugrumăm cu grijile lumii, ca Iuda: să nu prăznuim Paștile noastre ca iudeii, ci curățindu-ne de toată întinăciunea și curat să ne rugăm Lui… Contemplând încă această negrăită smerenie a Mântuitorului, pe care El de bună voie a luat-o pentru noi, întristarea Bisericii nu este deznădăjduită, ci plină de nădejde și stăpână, copleșită de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

În Sfânta și Marea Vineri, dimineața, Liturghie nu se săvârșește, pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi (Matei 9, 15). Ceasurile Împărătești din nou ne pun înainte necuprinsa coborâre și smerenie a Domnului, spaima și cutremurul întregii făpturi. Crucea cea dătătoare de viață, credința tâlharului, din care se impun câteva învățături de mare însemnătate pentru mântuirea noastră.

Nefericitul ucenic și vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruțare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să înțeleagă nimic din toate minunile Domnului și din toată dumnezeiasca învățătură pe care o auzise de la Învățătorul, pe Care vânzându-L pe bani și-a agonisit spânzurare și moarte veșnică. „Din ce pricină, îl întreabă ea, te-ai făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărțit de ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară, nu ți-a spălat și ție picioarele la Cină?” O, cât de absurdă și de cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, și care face pe ucenic să se lepede de Învățătorul și să se lipească de diavolul, să cadă din lumină întru întunericul morții. Dimpotrivă, ridicarea tâlharului cel răstignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nădejde. La începutul săptămânii, când eram în așteptarea Mirelui, ne întristam și ne temeam să nu rămânem afară din cămară, neavând haina de nuntă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”. Acum, însă, Mirele a venit și cel dintâi care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul de încredere și smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună pătimea chinurile răstignirii, credința și smerenia care au îndreptat pe vameșul, acestea au deschis tâlharului Raiul!

Dar faptul se cuvine privit și mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul în Rai, prin smerenie și credință. Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Amin.

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Inochentie al Odesei: Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Joi

Se zice, fraţilor, că în mare parte omul e aşa cum e şi mâncarea pe care o mănâncă. Deci, cum trebuie să fim noi, cei ce mâncăm astăzi Tru­pul şi Sângele Domnului? Răspunsul la această întrebare este că noi trebuie cel puţin să fim ai Domnului; cel puţin nu trebuie să fim vrăjmaşi ai Domnului, care ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său. Nu trebuie să fim vrăjmaşi… Dar ce vor însem­na, fraţilor, păcatele noastre viitoare? Au pentru Domnul le vom face ? Sau poate va fi vreunul printre noi care nu va mai face păcate? Ah, iubiţii mei, slăbiciunea sufletului nostru este așa de mare, încât nu ştiu dacă Trupul şi Sângele Dom­nului îmi dau dreptul să vă îndemn la părăsirea desăvârşită a păcatului!

Dar în numele acestui Trup şi Sânge al Domnului nu pot să nu vă în­demn la luptă contra păcatului, la păzirea inimii voastre întru curăţie, la pocăinţă şi smerenie. Domnul, care întotdeauna ne dă toate, până şi Trupul şi Sângele Său, ne cere să facem şi noi ce­va, câtuşi de puţin. Începe deci, din recunoştinţă către El, măcar lupta contra unui singur păcat, care domneşte mai mult întru tine! Deprinde-te şi te sileşte să faci necontenit măcar o singură vir­tute; şi acest început nu va întârzia a-ţi aduce mari foloase. Un singur păcat căzut din sufletul tău va târî după el şi pe celelalte; o singură vir­tute intrată în sufletul tău va atrage după sine alte virtuţi.

Domnul, văzând silinţa ta, nu va întârzia a-ţi veni în ajutor cu darul Său şi, sub umbra binefăcătoare a acestui dar, chiar şi cea mai mică sămânţă a unui bun început poate să crească şi să se transforme într-un mare arbore de viaţă bună şi cuvioasă. Au nici această mică cerinţă a Domnului nu o vom împlini ? Au cuteza-vom a crede că e greu de făcut până şi o singură virtute ? Au îndrăzni-vom să arătăm că ne pare rău a ne despărţi chiar şi de un singur păcat ?
Dar aceasta ar însemna că numai în faţă binecuvântăm pe Domnul (Iov II,5), Binefăcătorul nostru; aceasta ar însemna a ne apropia la Sfânta Cină cu vădita sărutare a lui Iu­da. Însă creştinul adevărat niciodată nu va voi să facă aceasta, niciodată nu va putea să dea o astfel de sărutare veninoasă!

Să facem deci, fraţilor, măcar un lucru, cât de mic pentru Domnul, Cel ce ne dă toate, şi El, prin darul Său cel bogat, va face mare acest lucru mic si cu totul neînsemnat. Amin.

(Inochentie al Odesei, Cuvântări la Sfântul şi Marele Post, Editura Anastasia, pp. 234-235)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Precizare

ActiveNews titrează: După Poliție, și capul Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifanie le cere credincioșilor să stea acasă de Sfintele Paști în zonele cu lupte.

Menţionez că e vorba de capul răutăţilor, derbedeul Epifanie Dumenko, un mirean schismatic care se autointitulează ,,mitropolit’’ şi ,,cap al bisericii’’ şi uzurpă hoţeşte autoritatea Preafericitului Onufrie, Întâistătătorul Sfintei Biserici Ortodoxe a Ucrainei. Epifanie este unealta mârşavă a americanilor păgâni.

Ar fi interesant de ştiut dacă nu cumva recunoaşterea lui Epifanie este, de fapt, opera Patriarhiei Române.

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei: Cuvânt în Sfânta şi Marea Joi. Cina cea de Taină a lui Hristos

Cina cea de Taină a lui Hristos este atât de tainică, de adâncă şi nesfârşit de însemnată, încât inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această sfântă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rânduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvârşit pentru întâia dată această Taină, pentru întâia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi.

Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie, spălând picioarele pline de praf ale ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: „Cum aşa, Marele nostru Învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcăratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”.

Auzind vorbele acestea, Sfântul Petru s-a cutremurat. „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: „Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. Ioan. 13, 4-15).
Cât de uimitoare este această faptă a Domnului! Domnul a spălat picioarele robilor Săi! Se mai întâmplase oare aşa ceva pe lume? Dar Domnul se purta în toate privinţele aşa cum nimeni dintre oameni nu se mai purtase, Domnul vorbea despre toate aşa cum nimeni dintre oameni nu mai vorbise. Suntem datori să ascultăm fiecare cuvânt al Lui cu multă luare aminte şi mult cutremur şi să ne străduim a pătrunde în sfântul lor înţeles.

Ce înseamnă cuvintele pe care Domnul le-a spus Sfântului Apostol Petru: „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? De ce a rostit Domnul aceste spuse înfricoşătoare? Fiindcă Sfântul Petru se tulburase în chip atât de firesc şi nu putea nicidecum să-şi dea picioarele spre spălare Marelui său învăţător? De ce n-ar fi avut împărtăşire cu Hristos dacă I s-ar fi împotrivit până la capăt? Fiindcă n-a dat însemnătatea cuvenită acestei mari fapte a Domnului şi a cutezat să I se împotrivească fără să-L înţeleagă. Trebuie să avem evlavie adâncă faţă de Domnul Iisus Hristos şi să primim cu frică şi cutremur fiecare cuvânt al Lui, fără a îndrăzni vreodată să ne abatem de la voia Lui cea dumnezeiască.

El a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10). Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul Sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.

Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos: Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 14-15). Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Matei 20, 26).

Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte Apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.

Domnul a săvârşit şi un alt lucru, încă mai însemnat, la Cina cea de Taină din ziua a cărei pomenire o facem acum plecându-ne în rugăciune, în această zi, Domnul Iisus Hristos a întemeiat cea mai mare dintre Tainele creştineşti: Taina Împărtăşaniei. El a săvârşit un lucru neobişnuit de tainic şi de sfânt: a luat pâinea, a binecuvântat-o, şi-a înălţat privirile către cer, a lăudat pe Dumnezeu, a frânt pâinea şi a dat-o ucenicilor Săi spunând uluitoarele, cu totul neobişnuitele cuvinte pe care le auziţi la fiecare Sfântă Liturghie: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. După aceea, Domnul Iisus Hristos a binecuvântat potirul cu vin şi, dându-l ucenicilor, a grăit: „Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Matei 26, 28; Luca 22, 19). Noi facem asta spre pomenirea Lui în fiecare zi la Sfânta Liturghie prin Taina Euharistiei. Mai înainte, El spusese: „Eu sunt Pâinea vieţii… Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci – iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 48-51, 53-56).

Aceste cuvinte au fost atât de şocante când oamenii le-au auzit pentru prima dată încât mulţi, chiar dintre ucenicii Lui, L-au părăsit, neputând înţelege cum avea El să le dea de mâncat Trupul Său şi de băut Sângele Său, cum putea să îşi dea numele de „Pâinea Cerească”. Dar cei doisprezece apostoli, pe care Domnul Iisus Hristos i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să Mă părăsiţi?”, i-au răspuns prin gura Sfântului Apostol Petru: „Doamne, unde să mergem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (v. Ioan 6, 67-68).

Apostolii au primit, au făcut loc în inimile lor pentru cuvintele tainice ale Domnului, au crezut în faptul că Domnul Iisus Hristos este Pâinea vieţii, care s-a pogorât din cer – iar acum, la Cina cea de Taină, când El le-a dat Trupul şi Sângele Său sub chipul pâinii şi al vinului, şi-au amintit cu adâncă credinţă de ceea ce le spusese Hristos.

Şi noi, creştinii, suntem datori să primim în inimile noastre aceste mari şi sfinte cuvinte ale lui Hristos, suntem datori să ne amintim ce ne-a spus Hristos în minunatul Său cuvânt despre viţa de vie: „Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie, şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum, voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi lam spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţă nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţă şi se usucă – şi le adună, şi le aruncă în foc, şi ard ”(Ioan 15, 1-6).

Dacă noi suntem mlădiţe ale Viţei lui Hristos, înseamnă că ne hrănim cu seva acestei Viţe, aşa cum viţa de vie obişnuită se hrăneşte cu seva pe care o primeşte de la rădăcinile sale. Nu putem trăi fără această hrană tainică primită de la Viţa lui Hristos, ale cărei mlădiţe El ne-a învrednicit să fim.

Dar care este seva Viţei lui Hristos? Este Sângele Lui, este Trupul Lui, pe care El ne porunceşte să le bem şi să le mâncăm. Iar dacă nu ne vom hrăni cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele lui Hristos, atunci, aşa cum a zis Domnul, nu vom avea viaţă în noi şi El nu va petrece întru noi, şi noi întru El. Iată cât de însemnată este această Taină a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care Domnul însuşi a întemeiat-o acum la Cina cea de Taină, poruncindu-ne să o săvârşim spre pomenirea Lui. Suntem datori să credem din toată inima în faptul că, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos sub chipul pâinii şi al vinului, cu adevărat mâncăm Trupul lui Hristos şi bem Sângele Lui. Şi nimeni dintre noi să nu se îndoiască văzând că pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi că ele au gust de pâine şi de vin. Să nu se îndoiască nimeni de faptul că nu sunt pâine simplă şi vin simplu, ci adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos.

Dat fiind că noi avem dezgust fată de carnea crudă şi nu putem bea sânge, Domnul nu ne pune să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui sub chipul cărnii şi al sângelui. În Taina Euharistiei, Domnul săvârşeşte prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, şi trebuie să credeţi cu toţii în faptul că această prefacere are loc cu adevărat. Nimeni nu trebuie să creadă, asemenea protestanţilor, că Liturghia este doar o imagine a ceea ce a săvârşit Domnul nostru la Cina cea de Taină, faţă de care ar avea numai o asemănare formală.

Mulţi s-au îndoit de faptul că pâinea şi vinul se prefac cu adevărat în Trupul şi Sângele lui Hristos. De multe ori Domnul i-a învăţat minte în chip minunat. De pildă, a ajuns până la noi prin predanie următoarea întâmplare adevărată. O oarecare femeie din Roma cocea prescuri şi le aducea Sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei. Odată, când Sfântul Grigorie, urmând să o împărtăşească, spunea cu voce tare rugăciunea dinaintea împărtăşirii, ea a zâmbit. Papa a întrebat-o: „De ce zâmbeşti?” „Cum să nu zâmbesc”, a răspuns ea, „când am copt pâinea asta cu mâna mea, iar tu spui că este cu adevărat Trupul lui Hristos?” Sfântul Grigorie şi-a înălţat ochii către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu ca El să o încredinţeze pe femeie că se va împărtăşi cu adevăratul Lui Trup şi Sânge. Şi, cu rugăciunile lui, femeia a văzut în loc de pâine şi de vin Trup şi Sânge omenesc, şi s-a cutremurat de frică. Iar Sfântul Grigorie s-a rugat din nou, iar Trupul şi Sângele Domnului au căpătat din nou înfăţişare de pâine şi de vin.

Despre faptul că în Taina Euharistiei, care se săvârşeşte la Liturghie, se săvârşeşte cu adevărat neasemuita minune a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos a dat mărturie Domnul şi prin alt mijloc – fiindcă ştim şi din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej că, săvârşind el Liturghia şi chemând Duhul Sfânt, când a rostit cuvintele săvârşitoare ale acestei mari Taine: „Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”, unul dintre sfinţii lui ucenici l-a văzut pe Cuvios înconjurat cu totul de văpaie, după care acea văpaie, depărtându-se de la el, sa făcut ghem şi a intrat în potirul cu Sfintele Daruri.
Oare nu ne ajung dovezile acestea? Oare le vom socoti drept legendă? N-au decât să vorbească de legende necredincioşii – însă noi credem că lucrurile stau aşa cu adevărat; iar episcopii şi preoţii care săvârşesc cu mare evlavie Taina Euharistiei, simt limpede că se petrece o Taină foarte mare, simt cum Se pogoară Duhul Sfânt asupra pâinii şi a vinului. Deci, să întindem mâinile şi picioarele noastre murdare Atotmilostivului Domn Iisus Hristos şi să-L rugăm să spele murdăriile noastre. Şi după ce le va spăla prin Taina Pocăinţei, ne vom apropia de marea Taină a Împărtăşaniei cu frică şi cutremur, cu credinţă adâncă în faptul că sub chipul pâinii şi al vinului ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, că se împlinesc asupra noastră cuvintele lui Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el”. Amin.

*În Joia Mare, din Săptămâna Sfintelor Patimi, prăznuim spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos, Cina cea de Taină în cadrul căreia Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească din Grădina Ghetsimani şi începutul Patimilor prin vânzarea Domnului.
În cadrul Proscomidiei din Joia Mare, pe lângă Sfântul Agnet care se foloseşte la Sfânta Liturghie din ziua respectivă, se mai scoate încă un Agneţ, care se sfinţeşte împreună cu celălalt. Al doilea Agneţ va fi păstrat până în Marţea Luminată când este uscat şi sfărâmat dupa o rânduială specială. După ce a fost sfărâmat, este aşezat într-un chivot pe Sfânta Masă din Altar. Acest Agneţ este folosit de-a lungul întregului an pentru împărtăşirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserică din motive bine întemeiate.
Joia Patimilor este şi ziua in care are loc sfintirea Sfântului şi Marelui Mir.(n.m.)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Cuvios Părinte Serafim Rose: Fiecare dintre noi este un potențial Iuda -Cuvânt la Sfânta și Marea Miercuri, ziua în care a fost vândut Mântuitorul

În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu și voia Sa pentru viețile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomenește trădarea lui Hristos de către Iuda; și Părintele Serafim a ținut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măști a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în capitolul 26 de la Sfântul Evanghelist Matei, Părintele Serafim a început:

„În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie și L-a uns cu mir de mare preț; și este foarte mișcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în același timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă și ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ultimul fir de pai, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor și s-a gândit că era preț de sânge. Vedem judecata logică care se desfășoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: Am crezut că Omul acesta este cineva important. El risipește banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important … și tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Și cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol și determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit și nu și-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situație. Trebuie să ne uităm la inima noastră și să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de țăcănit și noi nu suntem – greșim. Ca și Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinși cu iubirea pentru curăție, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simț al frumosului: oricare dintre micile noastre greșeli de care ne ținem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinși, putem începe să ne justificăm această stare în mod logic – pe baza patimii noastre. Și de la acel proces logic de gândire Îl putem trăda pe Hristos, dacă nu ne păzim și începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potențial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi și în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo și să spunem Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!.”

(Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cuviosul Părinte Petroniu Tănase: Predică la Sfânta și Marea Miercuri

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: Ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.

Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora. Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor. Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.

Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43). Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică. Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Marcu. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor. „Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau: „Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința…“.

Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.

Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sfinții Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.

La sfârșitul Postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit. Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint. Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.

Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.

Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi: „Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru…“.

Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfantul Serafim de Sarov: Pilda celor zece fecioare. Cuvânt pentru ziua de Marţi din Săptămâna Sfintelor Patimi

În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așază ca model de pregătire a sufletelor noastre pentru venirea Mirelui de la miezul nopții pilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:

Unii afirmă că lipsa untdelemnului fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este una tocmai corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun că, de fapt, acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală, au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului.

Au săvârșit fapte bune și prin aceasta L-au ascultat pe Domnul, însă nu s-au îngrijit din timp să vadă dacă au primit harul Sfântului Duh. Iar untdelemnul pe care nu îl aveau fecioarele nebune tocmai aceasta reprezintă. Au fost socotite nebune pentru că au uitat de rodul virtuților atât de necesar, harul Sfântului Duh, fără de care și cu care nimeni nu a fost și nici nu va fi mântuit vreodată, întrucât prin Sfântul Duh fiecare suflet își are viața și este înălțat în curăție și fiecare suflet este aprins de către unimea Treimii prin Sfintele Taine. Sfântul Duh se mută în sufletele noastre, iar această ședere, coexistență a Sfintei Treimi întru noi, este dată prin dobândirea Sfântului Duh, care ne pregătește sufletul și trupul pentru existența lui Dumnezeu întru noi, potrivit învățăturilor Sale: Şi voi locui în mijlocul lor şi le voi fi Dumnezeu (Ieșire 29, 45).

Acesta este untdelemnul candelei fecioarelor înţelepte, care ardea luminos şi timp îndelungat, astfel încât să-L poată aştepta pe Mirele ce a venit la miezul nopţii şi să intre cu El în casa bucuriei. Însă fecioarele nebune, văzând că untdelemnul lor se termină, au mers la piață să mai cumpere, dar nu s-au întors la timp, căci ușile erau deja închise. Piața reprezintă viața noastră, ușa cămării de nuntă (ce s-a închis și nu le-a permis să ajungă la Mire) reprezintă moartea, fecioarele cele înțelepte și cele nebune sunt sufletele creștinilor, untdelemnul reprezintă Harul Sfântului Duh dobândit prin acestea și care preface lucrurile trecătoare în cele veșnice, transformă moartea în viața duhovnicească, întunericul în lumină, iar ieslea ființei noastre, în care patimile sunt legate precum animalele și vitele, în Templul lui Dumnezeu, Împărăția bucuriei fără de sfârșit a vieții întru Hristos.

Același lucru îl spune și Sfântul Macarie cel Mare. Sufletele ce caută sfințenia Sfântului Duh care este în afara naturii, se dedică în întregime Domnului. În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc. Dar celelalte suflete, care se mulțumesc doar cu ceea ce le oferă propria lor natură, se târăsc pe deasupra pământului cu gândurile lor. Nu doar că gândurile lor se ocupă doar cu cele lumești, dar și întreaga lor minte își are existența pe pământ. În conștiința proprie de sine li se pare că aparțin Mirelui, dar sunt înzestrate doar cu podoabele cărnii. Cu atât mai mult, nu s-au născut din Duh și nici nu au primit untdelemnul bucuriei.

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Lunea Mare din Săptămâna Patimilor

În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groa­pă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cum­părătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul vi­selor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.

Vieţile lui Iosif şi Iisus se aseamănă. Şi Iisus a fost urât şi invidiat de iudeii cei de un neam cu El, a fost trădat pentru treizeci de arginţi de către însuşi ucenicul Lui şi a fost dus în temniţa mor­mântului. După trei zile a înviat şi împărăţeşte nu numai peste Egipt, ci peste lumea păcatului, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „Egiptul patimi­lor”. Hristos devine noul vistier peste hambarele de grâu prin jertfa lui pe Cruce.

În aceeaşi zi săvârşim pomenirea acelui smochin uscat şi blestemat pe care Hristos l-a gă­sit neroditor în drumul Lui. Sfinţii Părinţi aseamănă asta cu sinagoga iudeilor, în care Hristos n-a găsit roade vrednice, decât doar umbra legii, care şi aceasta pălise. După Sfântul Isidor Pelusiotul, Hristos n-a blestemat vreun om, ci lemnul, pentru ca nerecunoscătorii oameni să afle că are şi această putere. Orice suflet neîmpodobit cu virtuţi şi pustiit de bunătăţile duhovniceşti va avea soarta lemnului neroditor care va fi aruncat în foc.
Această pericopă, spre cucernicie, zdrobi­re a inimii şi pocăinţă a fost pusă într-un frumos tropar: „Văzând smochinul cel uscat care a fost blestemat pentru nerodnicia lui, să ne temem, fraţilor, roade vrednice de pocăinţă aducând Stăpânului…”.
Preabunul Iosif ne călăuzeşte mi­nunat spre lepădarea de păcat.

(Monahul Moise Aghioritul, “Tăcerea cea bine grăitoare”, Editura Egumeniţa, 2016)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos (1929-1995): Ţineti minte ca Hristos este Unul și Singur, și nu va fi niciodata un alt hristos!

Despre sorocul vremurilor antihristice

În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin iubire, smerenie și bunătate. Bunătatea des­chide porțile Împărăției cerurilor, smerenia îl ur­că pe om în cer; cel cu inima plină de iubire va vedea pe Dumnezeu.

Despre venirea lui antihrist. Jumatate din iad e deja pe pământ, antihrist este la ușă și, dacă încă nu bate in ea, e gata-gata s-o dărâme. Voi veți fi martorii împărației lui. Vor fi prigoniri peste tot. Ca să vă mântuiți, grăbiți-vă de faceți pomană [milostenie – n.n.] și dăruiți iubire frățească.

Venirea lui antihrist s-a pregustat cumva, căci au fost deja două războaie, dar semne în cer încă nu s-au arătat și nu s-a ajuns încă la deplina lepă­dare de credință. În vremurile lui antihrist, cea mai puternică ispită va fi să se aștepte mântuirea de la cosmos, adusă de umanoizi, de extratereșri, care de fapt sunt demoni. Rar să priviți la cer, căci semnele pot fi înșelătoare, și atunci poți să te pierzi. În timpul lui antihrist, unii vor tâlcui Scripturile după capul lor, nenorociții! Apoi, ucenicii lui antihrist vor lua și ei parte la slujbe, vor face semnul crucii și vor propovădui Evanghelia. Adevărații creștini însă se vor cunoaște după faptele lor cele bune.

Ţineti minte ca Hristos este Unul și Singur, și nu va fi niciodata un alt hristos!

Satana a pus 666 de curse. Pecetea lui nu va fi nevăzută, ci se va vedea pe frunte și pe brațe. Dacă pecetea se va pune cu forța, în ochii lui Dumnezeu va fi ca necinstirea unei fecioare. Cea mai grea încercare a creștinilor va fi să vadă că părinții lor primesc să fie pecetluiți. Pecetea va fi fără efect dacă va fi pusă contra voinței omului. Dar închipuiți-vă cursa întinsă de Antihrist pentru o mamă rămasă singură cu cinci copii! Cum să-i hrănească altfel decât primind pecetea?

Pecetea va fi pusă pe degetul arătător, iar nu pe palmă, cu ajutorul unui calculator. Întâi, pece­tea va fi oferită voluntarilor. Dar, când antihrist va urca pe tron, toată lumea va fi silită să pri­mească pecetea. Neascultarea va fi înfățișată ca trădare Oamenii se vor ascunde în păduri. Vor trebui să se îngrijească și să umble în grupuri de zece sau cincisprezece oameni, căci demonii vor putea să-i prăbușească în prăpastii pe cei singu­ratici. Creştinii vor fi păziți de Sfântul Duh. Ori­ce s-ar intâmpla, să nu vă pierdeți niciodată nădejdea! Ajutati-vă unul pe altul. Dumnezeu vă va lumina și veți ști ce să faceți. Cel care va răbda până la sfârșit se va mântui (cf. Matei 24,13). Dacă [în vremea aceea de foamete] veți fura, ca să aveți ce mânca, călcați una dintre porunci­le lui Dumnezeu și urmați lui antihrist. Creștinii trebuie să-și pună toată nădejdea în Dumnezeu.

Adevăratul creștin nu va simți nici foame, nici sete. În vremea nenorocirii, creștinii nu vor pieri. Domnul va face minuni pentru ei. O frunză le va fi de ajuns pentru o lună. De vor face semnul crucii pe o bucată de pământ, aceasta se va preface in pâine. Să nu primiți pâine de la cel care a primit pe­cetea lui antihrist! Multe alimente au deja pe ele pecetea, dar nu este grav, numai să spuneți Tatăl nostru, să faceți semnul Crucii și să stropiți mân­carea cu agheasma.

Credința adevărată își află sălaș în inimă, nu în minte. Antihristul va fi dat pe față de creștinii care își au Credința în inimă, în vreme ce aceia care își au credința în cap îl vor urma. Să nu vă pierdeți niciodată nădejdea în Dumnezeu și veți fi feriți de foame, de sete și de nenorociri.

(Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, 2016)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Părintele Gavriil Dionisiatul: Când vom auzi că diavolul se va uni cu cetele îngereşti, atunci vom crede că cei de altă credinţă vor să se unească sincer cu noi

Cei care se ocupă cu lupta pentru unire, ori se amăgesc, ori sunt mânaţi de cine ştie ce pricini. Acest lucru este inacceptabil. Toate s-au petrecut o dată cu trecerea timpului şi în, problema unirii, cuvântul politic a avut întâietate faţă de cel reli­gios. Când vom auzi că diavolul se va uni cu cetele îngereşti, atunci vom crede că cei de altă credinţă vor să se unească sincer cu noi… Dacă-şi vor da seama de rătăcirea lor, sunt datori să se întoarcă de unde au plecat, fără nicio condiţie. Este amuzant să ceri să se facă sinoade pen­tru unire… Biserica Răsăriteană are deschise colimvitrele cu apă sfinţită. Cel ce vine spre ea de bunăvoie, nu va fi dat afară. Biserica Răsăriteană nu poate să schimbe nicio virgulă din ceea ce au instituit Sfinţii Părinţi.

Botezul latinilor este mincinos şi nu este pri­mit, fiindcă ei sunt eretici… Latinii sunt nebote­zaţi, fiindcă nu se săvârşesc cele trei afundări ce­lui botezat.

Luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri. Ce să discutăm cu papistaşii? Dacă este în re­gulă adăugirea lor la Simbolul Credinţei, pe care noi îl ţinem neschimbat cu harul lui Hristos, …sau nebunia lor despre infailibilitatea papei, care nici nu încape în mintea omului simplu? Monahii simpli aghioriţi cred că astfel de dialoguri sunt în­găduite la facultate, pentru discuţii istorice şi aca­demice. Credem nezdruncinat că discuţii despre Credinţa noastră sunt inacceptabile. Rămânem cre­dincioşi celor şapte Sinoade Ecumenice şi hotărâ­rilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi. Avem mărturisirea Ortodoxiei şi îi primim cu pri­etenie pe cei de altă credinţă care acceptă mărturi­sirea şi dogmele noastre. De asemenea ne rugăm „pentru unirea tuturor…”

Cei despărţiţi să rămână credincioşi celor spuse de cele şapte Sinoade Ecumenice, să îndepărteze inova­ţiile lor neîntemeiate şi atunci nu mai e nevoie de niciun dialog. Ne vom uni automat dogmatic şi li­turgic şi într-un glas şi într-o inimă vom slăvi nu­mele Preasfântului nostru Dumnezeu, aşa cum se cuvine să facă fraţii creştini. Nu suntem cuprinşi de ură faţă de alte religii, după cum vor să ne caracterizeze superficialii susţinători ai unirii. Ne luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri şi după duhovniceasca datorie aducem la cunoştinţă cele de mai sus pleromei ortodoxe numite cu numele lui Hristos, pentru a o păzi de cursele satanice ale uniaţiei”.

Niciodată biserica apuseană n-a vrut cu ade­vărat unire întru Hristos cu cea Răsăriteană, iar dacă s-a prefăcut că întinde o mână spre asta, a făcut-o doar din dorinţa de înrobire a Ortodoxiei. Dacă cineva spune că astăzi s-au schimbat lucrurile şi vremurile, vom răspunde că poate s-au schimbat, dar de-a lungul timpului această mentalitate a stăpânit la Roma, această lăcomie de a înghiţi. Timpul a arătat mulţimea atacurilor văzute şi nevăzute, din faţă şi din lături, pe care Apusul le-a dat asupra Bisericii şi a mult-pătimitorului nostru popor, şi toate relele care ne-au venit din Apus.

De curând s-a întâmplat în Răsărit stingerea celor şapte făclii creştine ale Apocalipsei de către necredincioşi, în aplauzele entuziaste ale lumii catolice. Tăcerea vinovată a Apusului „creştin”, în frunte cu tronul papal a fost grăitoare, atunci când a fost vandalizată marea cetate. Şaizeci de biserici au fost jefuite şi pustiite de vrăjmaşii creştinismului şi Apusul cel… prietenos n-a mişcat nici măcar un deget pentru a împiedica o astfel de fărădelege.

Ortodocşii răsăriteni să rămână statornici şi neclintiţi în cele învăţate şi predate de strămoşii lor şi să stea departe de discuţiile cu catolicii, căci ele sunt nefolositoare şi zadarnice, cum spune Apostolul. Cei ce se grăbesc spre unire aleargă în zadar. De vreme ce Biserica Apuseană pune condiţia, pentru a se uni cu cea Răsăriteană, ca aceasta din urmă să recunoască rangurile absurde şi antievanghelice ale papei şi acceptarea inovaţiilor papale, lucrările şi acţiunile pentru unirea Bisericilor vor rămâne simple dorinţe irealizabile.

(«Ελληνικός Βορράς», 6 februarie 1964)

(traducere din neogreacă de ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_8583.html )

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă