Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos (1929-1995): Ţineti minte ca Hristos este Unul și Singur, și nu va fi niciodata un alt hristos!

Despre sorocul vremurilor antihristice

În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin iubire, smerenie și bunătate. Bunătatea des­chide porțile Împărăției cerurilor, smerenia îl ur­că pe om în cer; cel cu inima plină de iubire va vedea pe Dumnezeu.

Despre venirea lui antihrist. Jumatate din iad e deja pe pământ, antihrist este la ușă și, dacă încă nu bate in ea, e gata-gata s-o dărâme. Voi veți fi martorii împărației lui. Vor fi prigoniri peste tot. Ca să vă mântuiți, grăbiți-vă de faceți pomană [milostenie – n.n.] și dăruiți iubire frățească.

Venirea lui antihrist s-a pregustat cumva, căci au fost deja două războaie, dar semne în cer încă nu s-au arătat și nu s-a ajuns încă la deplina lepă­dare de credință. În vremurile lui antihrist, cea mai puternică ispită va fi să se aștepte mântuirea de la cosmos, adusă de umanoizi, de extratereșri, care de fapt sunt demoni. Rar să priviți la cer, căci semnele pot fi înșelătoare, și atunci poți să te pierzi. În timpul lui antihrist, unii vor tâlcui Scripturile după capul lor, nenorociții! Apoi, ucenicii lui antihrist vor lua și ei parte la slujbe, vor face semnul crucii și vor propovădui Evanghelia. Adevărații creștini însă se vor cunoaște după faptele lor cele bune.

Ţineti minte ca Hristos este Unul și Singur, și nu va fi niciodata un alt hristos!

Satana a pus 666 de curse. Pecetea lui nu va fi nevăzută, ci se va vedea pe frunte și pe brațe. Dacă pecetea se va pune cu forța, în ochii lui Dumnezeu va fi ca necinstirea unei fecioare. Cea mai grea încercare a creștinilor va fi să vadă că părinții lor primesc să fie pecetluiți. Pecetea va fi fără efect dacă va fi pusă contra voinței omului. Dar închipuiți-vă cursa întinsă de Antihrist pentru o mamă rămasă singură cu cinci copii! Cum să-i hrănească altfel decât primind pecetea?

Pecetea va fi pusă pe degetul arătător, iar nu pe palmă, cu ajutorul unui calculator. Întâi, pece­tea va fi oferită voluntarilor. Dar, când antihrist va urca pe tron, toată lumea va fi silită să pri­mească pecetea. Neascultarea va fi înfățișată ca trădare Oamenii se vor ascunde în păduri. Vor trebui să se îngrijească și să umble în grupuri de zece sau cincisprezece oameni, căci demonii vor putea să-i prăbușească în prăpastii pe cei singu­ratici. Creştinii vor fi păziți de Sfântul Duh. Ori­ce s-ar intâmpla, să nu vă pierdeți niciodată nădejdea! Ajutati-vă unul pe altul. Dumnezeu vă va lumina și veți ști ce să faceți. Cel care va răbda până la sfârșit se va mântui (cf. Matei 24,13). Dacă [în vremea aceea de foamete] veți fura, ca să aveți ce mânca, călcați una dintre porunci­le lui Dumnezeu și urmați lui antihrist. Creștinii trebuie să-și pună toată nădejdea în Dumnezeu.

Adevăratul creștin nu va simți nici foame, nici sete. În vremea nenorocirii, creștinii nu vor pieri. Domnul va face minuni pentru ei. O frunză le va fi de ajuns pentru o lună. De vor face semnul crucii pe o bucată de pământ, aceasta se va preface in pâine. Să nu primiți pâine de la cel care a primit pe­cetea lui antihrist! Multe alimente au deja pe ele pecetea, dar nu este grav, numai să spuneți Tatăl nostru, să faceți semnul Crucii și să stropiți mân­carea cu agheasma.

Credința adevărată își află sălaș în inimă, nu în minte. Antihristul va fi dat pe față de creștinii care își au Credința în inimă, în vreme ce aceia care își au credința în cap îl vor urma. Să nu vă pierdeți niciodată nădejdea în Dumnezeu și veți fi feriți de foame, de sete și de nenorociri.

(Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, 2016)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Publicitate

5 gânduri despre „Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos (1929-1995): Ţineti minte ca Hristos este Unul și Singur, și nu va fi niciodata un alt hristos!”

  1. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există
    Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

    Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este Iubire fiindcă numele Tău este Treime în Unitate.
    Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o Treime şi, de aceea, Tu eşti Iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare.
    Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
    Când sunt unit cu Tine în Iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există.
    Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină.
    Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă.
    Fără cunoştinţă, dragostea nu este înţelepciune, ci prostie.
    Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.

    Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 71-72

    Apreciază

  2. Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit…
    Sfântul Cuvios Sofronie din Essex

    Dacă, așa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credinţa pe care o avem la o problemă de naţionalitate, de loc, de epocă…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Ființă mai presus de cosmos.

    Se spune adesea în Sfânta Scriptură că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele ei. Din moment ce limităm Persoana lui Hristos, din momentul ce Îl coborâm în planul naţionalităţilor, pierdem totul și cădem în infern. Atunci drumul este deschis urii între naţiuni, neînțelegeri între clasele sociale.
    Citiţi pe Sfântul Siluan. În lume, pentru el, fiecare își are rolul său: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanță. Între a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfântul Siluan. Pentru că acela care Îl iubeşte pe Hristos, care trăieşte și poartă în sine „simţămintele care erau în Iisus Hristos”, suferă și se roagă pentru lumea întreagă. Iată adevăratul creştinism.

    Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru oamenii, de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca și a mântui întreagă umanitate. Nu există cale de mijloc.

    A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a trăi pentru poruncile lui Hristos ne va conduce în Grădina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea întreagă.

    Iubeşte pe aproapele ca pe ține însuți. Mi-a fost dat să înțeleg această poruncă sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţa pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţîn. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.

    Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conştiinţei Lui, Care poartă în El întreaga lume, arborele în totalitatea sa fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conştiinţă, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înșine.

    Dacă Hristos ia chip în noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu și a întregii umanităţi, iar Eul nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, într-adevăr, chipul Absolutului. În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viața cosmică. Puţin câte puţin, în mod normal, începem să trăim starea noastră că o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viața într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.

    În Hristos, conştiinţa se eliberează, viața noastră devine nelimitată. În porunca iubeşte pe aproapele tău ca pe ține însuți, trebuie să înțelegem ca pe ține însuți în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.

    „Împărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg și pe însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”. Când vă rugaţi, rugați-vă pentru toţi și pentru fiecare în parte. Și adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluiește-mă și pe mine”. Astfel, în mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.

    Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumuseţea morală a lui Hristos ne aduce în acea stare în care suntem gata să suportăm toate încercările, cu condiţia să fim înălțați în Duhul Său. Nu avem altceva de ales.

    Hristos și-a dat viața divină celor creaţi după chipul Său, dar ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după două milenii de viață creştină, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de Hristos, de viața veşnică. Întunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existența noastră pământească. În aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc să-I urmeze, această porunca: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem să găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?

    Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morţii pe cruce. La fel și sfinţii. Câştigăm Raiul sau îl pierdem și ajungem în iad, în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci și vii.

    Să-L urmăm pe Hristos urcând pe Golgota. Această înălțare nu este alta decât lupta dusă de Hristos, în dragostea Lui pentru lumea întreagă. Când lupta se dă numai pe un singur plan, al lumii și al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează și îmbătrânesc foarte repede. În schimb, când suferinţele ne vin din lupta împotriva patimilor, în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

    Nimic nu este mai dureros în această lume, decât a te lupta să dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o luptă de dimensiuni cosmice.

    Cum să ne îndreptăm spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţă, de dureri. Dar să ne ducem crucea în tăcere.

    Acesta este paradoxul vieţii creşține: să alegem suferinţa lui Hristos pentru lume, încât să avem sentimentul că suntem mai apropiaţi de El și de viața veşnică.

    Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, fiecare zi din viața noastră devine o zi de suferinţă, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare această întrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, încât să suferim atâtea dureri?”. Nu reuşim să înțelegem că această suferinţă este calea mântuirii.

    Pentru om, viața pe pământ este o suferinţă continuă. De ce o suportăm? Pentru că Hristos S-a întrupat și a trăit cu noi. Și acum Îl cunoaştem Personal.

    Suntem creaţi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde.
    De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici și acum? Pentru că este vorba de viața divină și veşnică.
    Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră și această aspiraţie atât de înaltă, infinită?

    Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 19-23

    Apreciază

  3. Mai sunt puţin cu voi…
    Preotul Martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011

    Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ, prilejurile binecuvântate sunt cele mai rare şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi.

    O, dacă am şti dinainte aceste lucruri, pe care le ştim în urmă, cum am răscumpăra atunci cu grijă zilele fericite! Cum am folosi ocaziile binecuvântate şi cum am şti să preţuim pe oamenii buni cât mai sunt cu noi!

    Oricât de lungă i-ar fi viaţa pe pământ, omul bun rămâne tot puţin lângă noi. De omul bun şi cu voia bună nu te saturi niciodată! De Dumnezeu şi de bunătate este atâta nevoie printre oameni, că oricât ar prisosi, tot va fi mereu lipsă!
    Dar când ai de la Dumnezeu harul de a avea lângă tine un învăţător preţios, un binefăcător atât de rar, un părinte atât de scump, un prieten şi un soţ atât de dulce şi de neînlocuit, nu te despărţi nici o clipă de el, ţine-i minte orice cuvânt, urmează-i orice sfat, preţuieşte-i orice îndrumare, învaţă-i orice pildă! Că de nimic nu vei avea nevoie mâine ca de acestea, când el nu va mai fi cu tine şi când tu nu vei mai avea nici pe cine să mai întrebi, nici cui să-i mai spui ceea ce îi spuneai numai lui. Abia atunci vei vedea pe cine ai avut lângă tine!

    Dragă tinere şi tânără care mai aveţi încă un tată şi o mamă lângă voi, pe măsură ce trec zilele, aceste capete cărunte, aceste inimi care v-au iubit şi vă vor iubi până la moarte vor pleca de pe pământ. De aceea, cât mai sunt lângă voi, să-i preţuiţi şi să-i iubiţi cu toată puterea voastră, căci nici iubirea de soţ, nici cea de frate, nici cea de fiu nu va putea fi niciodată atât de frumoasă şi adevărată ca iubirea părintească! Soţ sau soţie poţi să ai pe oricine, fraţi poţi să ai mai mulţi, fii şi fiice poţi avea tot aşa, dar mamă adevărată nu mai poţi avea în vecii vecilor, decât numai una!
    Şi nici tată adevărat nu mai poţi avea un altul, decât unul.
    Dragă soţ şi soţie, aţi trăit atâţia ani împreună, Dumnezeu v-a unit şi v-a ajutat să treceţi prin atâtea încercări până astăzi; aţi crescut copii, aţi ridicat case, aţi suportat necazuri; anii vi se apropie acum de sfârşit şi numai Dumnezeu ştie cât veţi mai fi împreună! Atunci, de ce nu vă puteţi iubi mai mult, ierta mai mult, preţui mai mult?!

    Dragă suflete reîntors la Hristos, de atâtea ori te-a chemat pe tine Hristos şi atâţia ani a fost El mereu lângă tine! Anii au trecut, atâţia dintre cei care au auzit şi au ascultat cuvântul sfânt alături de tine s-au întors la Hristos sau la mormânt, dar tu încă stai între Hristos şi mormântul tău. La Hristos ai putea să vii, dar nu vrei. La mormânt n-ai vrea să mergi, dar nu vei putea să nu te duci. Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce vei face când se va duce de la tine? Nu-L lăsa să plece, vino!

    Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că nu ai plecat nici de lângă mine până nu m-am hotărât să Te primesc şi eu şi să Te cuprind în inima mea pe veci! Mă rog din tot sufletul pentru toţi acei de lângă mine, precum şi pentru cei de pe pământ care încă nu Te-au aflat pe Tine. Ajută-i, Te rog, ca să Te afle şi ei cât mai sunt pe pământ!”

    Extras din: Lacrimă şi har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011

    Apreciază

  4. Lunea Mare din Săptămâna Patimilor

    În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groa­pă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cum­părătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul vi­selor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.

    Vieţile lui Iosif şi Iisus se aseamănă. Şi Iisus a fost urât şi invidiat de iudeii cei de un neam cu El, a fost trădat pentru treizeci de arginţi de către însuşi ucenicul Lui şi a fost dus în temniţa mor­mântului. După trei zile a înviat şi împărăţeşte nu numai peste Egipt, ci peste lumea păcatului, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „Egiptul patimi­lor”. Hristos devine noul vistier peste hambarele de grâu prin jertfa lui pe Cruce.

    În aceeaşi zi săvârşim pomenirea acelui smochin uscat şi blestemat pe care Hristos l-a gă­sit neroditor în drumul Lui. Sfinţii Părinţi aseamănă asta cu sinagoga iudeilor, în care Hristos n-a găsit roade vrednice, decât doar umbra legii, care şi aceasta pălise. După Sfântul Isidor Pelusiotul, Hristos n-a blestemat vreun om, ci lemnul, pentru ca nerecunoscătorii oameni să afle că are şi această putere. Orice suflet neîmpodobit cu virtuţi şi pustiit de bunătăţile duhovniceşti va avea soarta lemnului neroditor care va fi aruncat în foc.
    Această pericopă, spre cucernicie, zdrobi­re a inimii şi pocăinţă a fost pusă într-un frumos tropar: „Văzând smochinul cel uscat care a fost blestemat pentru nerodnicia lui, să ne temem, fraţilor, roade vrednice de pocăinţă aducând Stăpânului…”.
    Preabunul Iosif ne călăuzeşte mi­nunat spre lepădarea de păcat.

    din: Monahul Moise Aghioritul, “Tăcerea cea bine grăitoare”, Editura Egumeniţa, 2016

    Apreciază

  5. „Învăţaţi-vă să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”
    Mitropolitul Antonie de Suroj

    În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.

    La sfârşit, bătrânica mă aştepta la ieşire: „Batiuşca ‒ îmi zice ‒, poate vă închipuiţi că v-am lăsat să treceţi pentru că vă respect personal? Dacă este aşa, vă înşelaţi. Eu încă nu vă cunosc şi, ca atare, nu am nici un temei pentru a vă respecta. V-am lăsat să treceţi pentru că purtaţi la gât crucea de preot. Iar dacă vă este greu să înţelegeţi, vă explic imediat.” Şi a început să-mi lămurească: „Vă amintiţi de intrarea Domnului în Ierusalim. Domnul Hristos venea călare pe măgăriţă, iar oamenii aşterneau înaintea Lui hainele lor şi ramuri de măslin. Ce credeţi, oare măgăriţa mergea ea şi se gândea: «Dar chiar că sunt cineva! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt atât de importantă, ca oamenii să-şi aştearnă hainele lor înaintea mea!…». Dar oamenii îşi aşterneau hainele nu pentru picioarele măgăriţei, ci în semn de cinstire faţă de Hristos. Aşa că învăţaţi-vă şi dumneavoastră să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”.

    Şi cred că fiecare dintre noi ar putea, cu un oarecare folos să cugete despre sine că este măgăriţa lui Hristos. Nouă ni s-a dat să purtăm sfinţenia, care însă atât de mult ne depăşeşte, ne copleşeşte, care este incomensurabil mai mare decât meschinăria a ceea ce ne închipuim noi despre sine, încât noi ar trebui să trăim cutremuraţi la gândul că, da, suntem vase de lut şi purtăm o sfinţenie care nu este încăpută nici de cer, nici de pământ: pe Dumnezeul cel Viu.

    Mitropolitul Antonie de Suroj, Adierea Duhului, Ed. Doxologia, 2015

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: