Sfântul Inochentie al Odesei: Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Joi

Se zice, fraţilor, că în mare parte omul e aşa cum e şi mâncarea pe care o mănâncă. Deci, cum trebuie să fim noi, cei ce mâncăm astăzi Tru­pul şi Sângele Domnului? Răspunsul la această întrebare este că noi trebuie cel puţin să fim ai Domnului; cel puţin nu trebuie să fim vrăjmaşi ai Domnului, care ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său. Nu trebuie să fim vrăjmaşi… Dar ce vor însem­na, fraţilor, păcatele noastre viitoare? Au pentru Domnul le vom face ? Sau poate va fi vreunul printre noi care nu va mai face păcate? Ah, iubiţii mei, slăbiciunea sufletului nostru este așa de mare, încât nu ştiu dacă Trupul şi Sângele Dom­nului îmi dau dreptul să vă îndemn la părăsirea desăvârşită a păcatului!

Dar în numele acestui Trup şi Sânge al Domnului nu pot să nu vă în­demn la luptă contra păcatului, la păzirea inimii voastre întru curăţie, la pocăinţă şi smerenie. Domnul, care întotdeauna ne dă toate, până şi Trupul şi Sângele Său, ne cere să facem şi noi ce­va, câtuşi de puţin. Începe deci, din recunoştinţă către El, măcar lupta contra unui singur păcat, care domneşte mai mult întru tine! Deprinde-te şi te sileşte să faci necontenit măcar o singură vir­tute; şi acest început nu va întârzia a-ţi aduce mari foloase. Un singur păcat căzut din sufletul tău va târî după el şi pe celelalte; o singură vir­tute intrată în sufletul tău va atrage după sine alte virtuţi.

Domnul, văzând silinţa ta, nu va întârzia a-ţi veni în ajutor cu darul Său şi, sub umbra binefăcătoare a acestui dar, chiar şi cea mai mică sămânţă a unui bun început poate să crească şi să se transforme într-un mare arbore de viaţă bună şi cuvioasă. Au nici această mică cerinţă a Domnului nu o vom împlini ? Au cuteza-vom a crede că e greu de făcut până şi o singură virtute ? Au îndrăzni-vom să arătăm că ne pare rău a ne despărţi chiar şi de un singur păcat ?
Dar aceasta ar însemna că numai în faţă binecuvântăm pe Domnul (Iov II,5), Binefăcătorul nostru; aceasta ar însemna a ne apropia la Sfânta Cină cu vădita sărutare a lui Iu­da. Însă creştinul adevărat niciodată nu va voi să facă aceasta, niciodată nu va putea să dea o astfel de sărutare veninoasă!

Să facem deci, fraţilor, măcar un lucru, cât de mic pentru Domnul, Cel ce ne dă toate, şi El, prin darul Său cel bogat, va face mare acest lucru mic si cu totul neînsemnat. Amin.

(Inochentie al Odesei, Cuvântări la Sfântul şi Marele Post, Editura Anastasia, pp. 234-235)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Precizare

ActiveNews titrează: După Poliție, și capul Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifanie le cere credincioșilor să stea acasă de Sfintele Paști în zonele cu lupte.

Menţionez că e vorba de capul răutăţilor, derbedeul Epifanie Dumenko, un mirean schismatic care se autointitulează ,,mitropolit’’ şi ,,cap al bisericii’’ şi uzurpă hoţeşte autoritatea Preafericitului Onufrie, Întâistătătorul Sfintei Biserici Ortodoxe a Ucrainei. Epifanie este unealta mârşavă a americanilor păgâni.

Ar fi interesant de ştiut dacă nu cumva recunoaşterea lui Epifanie este, de fapt, opera Patriarhiei Române.

8 gânduri despre „Sfântul Inochentie al Odesei: Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Joi”

  1. Nimeni nu se poate ascunde de la fața lui Dumnezeu

    Dacă fugi de Dumnezeu, El nu va alerga după tine, dar te va aștepta. Pe orice drum vei apuca, Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Însă dacă nu-L vei recunoaște în timpul întâlnirii, călătoria ta se va însoți de nepăsare, ca o plimbare prin cimitir. La orice ușă vei bate, Dumnezeu îți va deschide. Dacă nu-ți deschide Dumnezeu, nici o ușă nu ți se va deschide. Primirea Dumnezeului Celui viu are ca cea dintâi și cea mai de seamă urmare biruința vieții asupra morții. Neprimirea lui Dumnezeu are ca cea dintâi și cea mai groaznică urmare biruința morții asupra vieții. În primul caz se poate spune că toată această strălucire a vieții prin întunericul morții se va încheia într-un foc măreț al vieții, în care moartea va arde. În al doilea caz se poate spune că toate aceste silnicii ale morții asupra scânteilor slabe ale vieții se vor sfârși cu întunericul și cu tăcerea de neclintit în care se va odihni moartea în veșnicie.
    Dacă-L ștergi pe Dumnezeu din cosmos, ai șters deosebirea dintre viață și moarte și ai predat morții spre nimicirea cea de istov a tot și a toate, de la un țărm al timpului și spațiului la un altul.
    În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poți ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aștepta. Și nu te va aștepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile și la toate colțurile lumii.
    Mai ușor vei trece pe lângă Lună decât pe lângă Dumnezeu.
    Cu adevărat, mai ușor vei fugi de văzduh decât de Dumnezeu.
    Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău

    Apreciază

  2. Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea
    Fericitul Mucenic Părintele Gheorghe Calciu

    Bucuraţi-vă mai mult unul de altul, grăbiţi-vă, rugându-l pe Dumnezeu să vă binecuvinteze cu naştere de prunci, daţi vieţii ce este al ei, şi lui Dumnezeu ce este al Lui.

    Încercaţi să fiţi fericiţi împreună, căci viaţa este un strigoi, ceea ce este real ţine numai de Dumnezeu şi de prezenţa Lui în lume. Anii trec repede veţi îmbătrâni curând, dar măcar sufleteşte încercaţi să fiţi tineri.

    Vă spun un cuvânt de folos care vi se potrivește: viaţa în comun (în mănăstire sau în familie) este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat. Auziţi: să te faci iertat! Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. Şi nu printr-o frază stearpă şi erodată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului şi printr-o umilinţă nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai facut să te rănească, printr-un joc perfid al inteligenţei tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevărată.

    Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Editura Christiana, Bucureşti, 2007 – fragment

    Apreciază

  3. Tu eşti începutul şi rădăcina care-şi poartă roadele grijii celei bune în urmaşi

    Astfel de lucruri să spunem şi noi copiilor noştri, şi cât trăim, şi când ne apropiem de moarte şi să-i convingem că teama de Dumnezeu este cea mai mare bogăţie şi o moştenire care nu se pierde. Nu bani să le lăsăm, căci banii se pierd, ci respectul faţă de Dumnezeu şi evlavia care rămân şi nu se cheltuiesc.

    Dacă nu există respect pentru Dumnezeu, banii care există, oricum se duc în tot felul de încercări şi necazuri şi în cea mai mare ruşine, dar dacă există respect şi frică de Dumnezeu, atunci chiar banii care nu există apar şi sporesc.

    Dacă-ţi creşti copilul cum se cuvine şi el, la rândul lui, îşi va creşte bine copilul şi aşa mai departe, până la sfârşit, ca un lanţ care nu se rupe niciodată, un lanţ al celui mai bun mod de viaţă. Tu eşti începutul şi rădăcina care-şi poartă roadele grijii celei bune în urmaşi.

    Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, Editura Agapis, București, 2007

    Apreciază

  4. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult
    Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex
    Noi, mai înainte de toate și mai mult decât orice, Îl iubim pe Hristos. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult orice încălcare a armoniei.

    Chiar dată fiind o îndelungată experiență și cunoaștere a mecanismului unor astfel de încercări, noi descoperim în noi înșine, nu fără frică, posibilitatea unei noi căderi.
    De aici rugăciunea cu plânset din adânc către Dumnezeu: „Vindecă-mă până la sfârșit!”. Și El vindecă. Iar inima cu bucurie mulțumește lui Dumnezeu: iubirea, care până atunci părea desăvârșită, s-a înălțat acum calitativ.

    Arhimandritul Sofronie, ”Despre rugăciune”, Editura Publistar, București, 2002

    Apreciază

  5. Cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    – Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?

    – In problema aceasta pot exista două cazuri. în­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt – să încerc s-o fac şi eu” – şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

    Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

    – Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.

    – Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! (…)”.

    Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

    Apreciază

  6. Prima chemare e glasul constiintei.A doua chemare e predica Bisericii.A treia chemare sunt necazurile vietii,accidentele,plecarea celor dragi din jur.A patra chemare e cu tunul si cu arma nucleara si e ultima.Acum ne aflam la poarta celei de a patra chemari.

    Apreciază

  7. Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Vineri
    Cuviosul Părinte Petroniu Tănase

    Sfinte, mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite fărădelegi.

    Cina cea de Taină din foișor este totodată și Cina despărțirii: „De acum, să faceți acestea întru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decât oțet și fiere și cu gustul lor va muri și nu Se va mai odihni decât în sabatul cel mare al mormântului.

    După Cină, Mântuitorul va fi coborât cu ucenicii pe drumul roman care se vede și astăzi, spre Siluan, și de aici pe Valea Chedronului au ajuns în Grădina Ghetsimani, unde adesea mergea să Se roage.

    În fața Sfântului Altar din Biserica Mare, care se află în Grădina Măslinilor, se întinde o lespede mare, colțuroasă, piatra pe care s-a rugat Domnul în această noapte, cu lacrimi și sudori de sânge, și pe care omenirea nu va înceta până la sfârșitul veacului s-o spele cu lacrimile căinței și ale recunoștinței. Iar afară, lângă Biserică, mai sunt încă opt măslini uriași, odrăsliți din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.

    În primele veacuri, creștinii din Ierusalim se adunau la foișorul Cinei, de unde mergeau, pe rând, la toate locurile Sfin-telor Patimi. În fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective și se retrăia înfricoșătoarea dramă. Poporul ascultând, plângea și se tânguia, iar în Vinerea Mare, când se citea Evanghelia de la Ghetsimani și Golgota, strigătele și suspinul lor erau așa de mari, că se auzeau până la zidurile orașului.

    Până astăzi, la Ierusalim se urmează această sfântă tradiție. Ceasurile de vineri dimineața se citesc în biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat și condamnat Domnul; dedesubt se află temnița celor osândiți și lespedea găurită, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care mulțimea de pelerini o spală cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulițele pe care a purtat Domnul Crucea osândei. A rămas ca mărturie, în piatra zidului, urma mâinii Domnului, cu care S-a sprijinit, căzând sub povara păcatelor noastre și pe care m-am învrednicit și eu, nemernicul, a o săruta. Slujba se încheie la Golgota, locul răstignirii.

    La noi, slujba Sfintelor Patimi începe joi seara, cu slujba celor douăsprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor veacuri creștine. Evangheliile alese de la cei patru evangheliști se citesc încadrate de citiri și cântări, care sunt introduceri și comentarii la textele ce se citesc.

    În chip firesc ele stăruie îndelung asupra smereniei negrăite și pogorârii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, stat-a gol la judecată și a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit” (Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori…” (Antifon 15). „Fiecare mădular al sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi; Capul – spini, fața – scuipări, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea oțetului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele păgânești, spatele – biciuiri, și mâna – trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce și cuie, încheieturile și coasta – suliță” (la Laude).

    De aceea „toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit; soarele s-a întunecat și temeliile pământului s-au cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ție” (Stihoavna).

    Dar mai fără de măsură s-a sfărâmat inima Maicii Preacurate: „Văzând mielușeaua, Maria, pe Mielușelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună și cu alte femei, strigând așa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarăși altă nuntă în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le faci lor vin din apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, și nu mă trecea cu vederea tăcând!” (Icos).

    Și iarăși: „Văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul, se chinuia…” (Stihoavna).

    Legiuitorii lui Israel și poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriți decât pietrele și „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare” (Antifon 6).

    Însuși Domnul îi întreabă cu mâhnire și nedumerire: „Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit, pe cei morți i-am înviat! Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce Mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet; în loc să Mă iubiți, pe Cruce M-ați pironit!” (Antifon, 12). Și încheie: „Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat luiși puț sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și slobozit…” (Laude).

    De aceea, „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile și acelea Mă vor proslăvi” (Antifon 12).

    Ascultând cele douăsprezece Evanghelii cu întristare și cutremurare, Biserica ne îndeamnă să urmăm tâlharului cel drept și să strigăm cu credință: „Pomenește-ne, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”. Și să aducem curate simțirile noastre înaintea lui Hristos, ca să nu ne sugrumăm cu grijile lumii, ca Iuda: să nu prăznuim Paștile noastre ca iudeii, ci curățindu-ne de toată întinăciunea și curat să ne rugăm Lui…

    Contemplând încă această negrăită smerenie a Mântuitorului, pe care El de bună voie a luat-o pentru noi, întristarea Bisericii nu este deznădăjduită, ci plină de nădejde și stăpână, copleșită de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

    În Sfânta și Marea Vineri, dimineața, Liturghie nu se săvârșește, pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).

    Ceasurile Împărătești din nou ne pun înainte necuprinsa coborâre și smerenie a Domnului, spaima și cutremurul întregii făpturi. Crucea cea dătătoare de viață, credința tâlharului, din care se impun câteva învățături de mare însemnătate pentru mântuirea noastră.

    Nefericitul ucenic și vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruțare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să înțeleagă nimic din toate minunile Domnului și din toată dumnezeiasca învățătură pe care o auzise de la Învățătorul, pe Care vânzându-L pe bani și-a agonisit spânzurare și moarte veșnică.

    „Din ce pricină, îl întreabă ea, te-ai făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărțit de ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară, nu ți-a spălat și ție picioarele la Cină?” O, cât de absurdă și de cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, și care face pe ucenic să se lepede de Învățătorul și să se lipească de diavolul, să cadă din lumină întru întunericul morții.

    Dimpotrivă, ridicarea tâlharului cel răstignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nădejde. La începutul săptămânii, când eram în așteptarea Mirelui, ne întristam și ne temeam să nu rămânem afară din cămară, neavând haina de nuntă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”. Acum, însă, Mirele a venit și cel dintâi care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul de încredere și smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună pătimea chinurile răstignirii, credința și smerenia care au îndreptat pe vameșul, acestea au deschis tâlharului Raiul!

    Dar faptul se cuvine privit și mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul în Rai, prin smerenie și credință.

    Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

    Apreciază

  8. „Închinămu‑ne Patimilor Tale, Hristoase”
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    – Gheronda, cum să dobândesc evlavie la Patimile lui Hristos?

    – Mai întâi să te gândești la Jertfa lui Hristos și la propria ta nerecunoștinţă și păcătoșenie. Te va ajuta puţin și un text patristic corespunzător. Dar ceea ce te va ajuta cel mai mult este însăși Patima, Jertfa Domnului. Hristos nu a învăţat numai niște lucruri, ci S-a jertfit pentru neamul omenesc, a fost chinuit, răstignit și a suferit atât de mult.

    – Moartea pe cruce, a fost o moarte de necinste, Gheronda?

    – Da, a fost cea mai de necinste. Este înfricoșător! Toţi proorocii să proorocească despre Hristos, dar în cele din urmă evreii să-L bată, să-L scuipe, să-L batjocorească, să-L răstignească. Toate acestea îl cutremură pe om, dacă cugetă la ele. Chiar și în cel mai indiferent om, dacă are puţină intenţie bună și cugetă la ele, pune în mișcare interesul pentru cele duhovnicești.

    – Gheronda, în Joia Mare, seara, după slujba Sfintelor Patimi, nu rămân în biserică.

    – Păcat! Și eu care credeam că ai puţină evlavie. Bine, dar nu rămâneţi în biserică în noaptea Joii celei Mari? Îl lăsaţi singur pe Cel Răstignit și mergeţi la chiliile voastre?

    – Cele mai multe surori rămân în biserică, însă eu, mă gândesc că, fiind mai vorbăreaţă, nu-mi voi putea aduna mintea, așa că prefer să priveghez în chilie.

    – Dacă este așa, atunci e bine. Să ai în chilie o icoană cu Răstignirea și să spui: „Slavă, Doamne, Sfintei Răstignirii Tale” și „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ne închinăm Patimilor Fiului tău”. Odată cu aceasta să faci și cât de multe metanii poţi. Această zi trebuie trăită cum se cuvine. Eu încui ușa pentru a putea trăi această zi.

    – Gheronda, anul acesta, în Vinerea Mare nu am mâncat nimic, iar seara, la slujba Prohodului, nu am putut sta în picioare. Dacă aș fi avut evlavia necesară faţă de Patimile Domnului, nu aș fi ajuns în această stare.

    – A fost bună și această nevoinţă. Cum să mănânce cineva în această zi? Dacă cineva nu poate suporta, să ia puţin posmag. Mai demult, în mănăstiri, numai dacă era vreunul bolnav sau bătrân și neputincios lua seara un ceai cu puţin posmag. Unii beau oţet în această zi, pentru că evreii, acolo, sus pe Cruce i-au dat lui Hristos să bea oţet și fiere[1]. Când am mers la Mănăstirea Filotheu, în prima săptămână a Postului Mare nu am mâncat nimic. Iar în Vinerea Mare, fiindcă auzisem că unii aveau obiceiul să bea oţet, am băut și eu. A fost însă foarte tare și am leșinat.

    – Gheronda, de ce în Săptămâna Mare pot să postesc trei zile, în timp ce în restul anului îmi vine greu să mă înfrânez?

    – În Săptămâna Mare este întristarea pentru Patima lui Hristos. Să presupunem că ţi-a murit o persoană apropiată. Îţi mai stă mintea la mâncare? Atunci nu numai că nu-ţi mai pasă de mâncare, dar nici măcar apă nu-ţi mai vine să bei.

    – Gheronda, anul acesta am cântat Prohodul cu stihurile Psalmului 118[2].

    – Am auzit. Dar vreau să-mi spuneţi adevărul: când cântaţi, aveaţi mintea voastră la Hristos, la cuvintele Prohodului? Vă întreb pentru că și sora care rostea stihul Psalmului, și surorile care cântau, erau fascinate. Dar din ce cauză erau așa fascinate? Pentru că aţi spus ceva nou? Dar acesta este un lucru cu totul lumesc. Aţi înţeles? Prohodul înseamnă cântec de jale, tânguire. Hai să zici că la alte slujbe se poate să-ţi mai fugă mintea, însă aici L-au chinuit pe Hristos, L-au bătut, L-au scuipat, L-au răstignit, iar acum se săvârșește înmormântarea. Dacă nici în această zi un suflet nu înţelege ceea ce cântă, atunci ce să mai spun?

    – Gheronda, în Sfântul Munte, în Vinerea Mare bat clopotele de jale?

    – Bat clopotele atunci când se iese cu Epitaful.

    – Dar nu bat toată ziua?

    – Știu eu dacă bat? Eu caut să-mi bată inima.

    – Gheronda, unii copii m-au întrebat de ce vopsim ouă roșii.

    – Pe copii să nu-i lăsaţi să se limiteze la astfel de lucruri, pentru că în felul acesta interesul lor se va îndrepta mereu spre așa ceva și nu va merge la probleme mai profunde. Spuneţi-le numai că oul roșu, așa cum este el rotund, simbolizează pământul care a fost botezat cu Sângele lui Hristos și astfel toată lumea a fost slobozită de păcat.

    – Gheronda, mă impresionează profund curajul Mironosiţelor.

    – Mironosiţele aveau mare încredere în Hristos, aveau o stare duhovnicească înaltă și de aceea nu s-au temut de nimic. Dacă nu ar fi avut o stare duhovnicească bună, ar fi făcut ceea ce au făcut? Din dragoste pentru Hristos au pornit dis-de-dimineaţă, când era interzis mersul prin cetate, cu aromate în mâini, spre Preasfântul Mormânt al Domnului. De aceea s-au și învrednicit să audă de la Înger vestea cea plină de bucurie a Învierii.

    – Gheronda, cum vom putea trăi bucuria Învierii?

    – Să cultivăm întristarea cea dătătoare de bucurie, ca să vină adevărata bucurie. Dacă vom trăi cu evlavie și cu umilinţă Săptămâna Mare, vom trăi și Sfânta Înviere cu veselie duhovnicească și cu desfătare dumnezeiască.

    – Gheronda, este firesc să nu simt multă bucurie în noaptea Învierii?

    – Da, este firesc, pentru că în toată Săptămâna Mare și mai ales în Vinerea Mare, care este chiar ziua dinaintea Învierii, am trăit evenimentele dătătoare de întristare ale Patimilor. Deoarece simţământul întristării este mai profund decât simţământul bucuriei, nu putem ca într-o singură zi să depășim această stare sufletească. Nu pentru că sufletul nu se bucură de Înviere, dar nu se bucură atât de mult, pe cât o cere această sfântă și luminată zi. Dar încet-încet, în decursul Săptămânii Luminate, care este ca o zi de Paști, durerea din Săptămâna Mare se îndepărtează, iar sufletul se umple de bucuria Învierii. Începând cu a doua zi de Paști, ne dăm seama de Înviere.

    – Gheronda, de ce la unele mănăstiri se fac procesiuni a doua sau a treia zi de Paști?

    – Pentru a răspândi bucuria Învierii.

    – Bat și clopotele?

    – În Săptămâna Luminată bat toate laolaltă: clopote, toace de lemn, toace de fier și inimile bat cu putere trăind „Ziua Învierii”[3].

    Doresc ca pururea să vă bucuraţi
    cu duhovnicească bucurie,
    cu neîncetată veselie pascală
    și cu dulce răscolire lăuntrică.

    [1] Matei 27,43; Ioan 19, 28-29.

    [2] Potrivit rânduielii vechi bisericești Prohodul se cântă împreună cu „Fericiţi cei fără prihană”, adică înainte de fiecare tropar al Prohodului se cântă un stih din Psalmul 118.

    [3] Irmosul și Catavasia Cântării I a Canonului Învierii și Slava de la Laudele Paștelui.

    Extras din Despre rugăciune– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2013.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: