Ahiereul lui Hristos, Mitropolitul Antonie de Suroj: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!”

Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid Împărăţia Cerească. Trebuie adăugat la acestea ceva, care se găseşte în chiar inima pocăinţei, şi anume, să ne întoarcem către Dumnezeu cu nădejde şi cu încredere deplină că El are destulă iubire încât să ne dăruiască iertarea şi destulă putere pentru a ne schimba.

Pocăinţa este acea cotitură a vieţii, acea schimbare a gândurilor, preschimbare a inimii, care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu, plini de nădejde fremătândă şi de bucurie, având convingerea că nu merităm milostivirea lui Dumnezeu dar că Domnul a venit pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui, că a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viaţa noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăţia inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinaţiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerinţele adresate lui Dumnezeu în rugăciune, într-un asemenea caz pocăinţa noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare.

Pocăinţa trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susţinut şi viguros de a duce o viaţă dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu însuşi nu ne va izbăvi, căci, după cum ne spune Hristos, nu cei ce zic „Doamne, Doamne” vor intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 7, 21), ci cei care aduc rod. Aceste roade noi le cunoaştem; ele sunt pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, blândeţea (Gal. 5, 22-23). Acestea ar putea face încă de pe acum din pământul nostru un paradis dacă, asemenea pomilor roditori, am putea, ajunşi la o deplină maturitate, să le rodim. Aşa că pocăinţa se pune în lucrare atunci când dintr-odată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiinţa ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, aceasta voieşti?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert; iar tu, în semn de recunoştinţă pentru o asemenea iubire şi pentru că, răspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ţi viaţa…”

Ce s-ar mai putea spune? Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică. Noi Ii spunem Domnului: „O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: „dar nu pe aceasta, Doamne!” sau „nu pe cealaltă…” „Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta! Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum…” De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe Îngerul Său, pe vreun Sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul Îngerului, în locul unui Sfânt, în loc de a Se înfăţişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seamă pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune pe jar, şi ne-ar adresa această întrebare vitală: „Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?” atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: „Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă…”

Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu. Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, Editura Doxologia)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

7 gânduri despre „Ahiereul lui Hristos, Mitropolitul Antonie de Suroj: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!””

  1. Cuviosul Părinte Emilianos Simonopetritul: Fiecare om acționează potrivit cu ce este el

    Pentru unii ceea ce spune mai jos Părintele Emilianos Simonopetritul poate să pară nebunie, după spusele Sf. Apostol Pavel la I Corinteni 1, 18: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”

    Cuvântul crucii este asimilat aici cu iubirea hristică pe care Dumnezeu ne-a predat-o pentru vrajmașii noștri astfel încât prin El să dobândim mântuirea noastră și a fratelui. Să vedem deci cum răspunde părintele la întrebarea:
    E corect să-mi facă orice vrea?
    Una dintre marile și, am putea spune, unicele binefaceri ale chinoviei (sau a viețuirii într-o familie mai mare) este că trăiesc împreună mulți oameni, astfel încât fiecare, având un caracter diferit, poate să devină o stâncă în viața ta. Unul cu ocara, altul cu disprețul, al treilea cu observațiile, al patrulea cu refuzul, toți nu fac nimic altceva decât să te pregătească, să te desăvârșească, să-ți deschidă gura inimii ca să poți să te umpli de Sfântul Duh.
    Dacă nu există astfel de oameni, atunci nu poate fi vorba să faci ceva în chinovie (în viața ta duhovnicească).
    De aceea, Părinții – un motiv este și acesta – voiau ca, înainte de a merge cineva la pustie, să treacă prin chinovie și să facă ascultare și supunere.
    Dacă omul nu a învățat să se bucure când i se împotrivește, când îl ceartă, când îl ocărește altul, de îndată ce va ajunge la liniște, va deveni bucuria dracilor. Dacă nu poate să suporte obștea, îl va suporta pe cel viclean care poate să-l înșele?
    Dar, poate va spune cineva, dacă fratele meu nu are dreptate? E corect să-mi facă orice vrea?
    Desigur, este corect și normal, pentru că omul acționează potrivit cu caracterul lui. După cum lampa luminează, după cum solul susține, după cum pereții ocrotesc de soare și de vânt, tot așa fiecare om acționează potrivit cu ce este el.
    Cel nervos se va enerva, cel blând se va purta cu tine cu blândețe, cel bine-crescut îți va vorbi frumos, în timp ce bădarnul e normal să-ți vorbească urât.
    După cum la cel bine-crescut nu poți găsi bădărănie, tot așa nici de la bădăran nu poți aștepta politețe. Fiecare își exprimă prin purtarea sa prisosul inimii lui (Mt.12, 34). Nu poate da altceva, nu se poate să-ți dea ceea ce vrei tu.
    Dacă unul știe să vorbească numai cu furie înseamnă că așa-i universul lui sufletesc.
    Când eu vreau să te porți corect e ca și cum aș spune luminii: „Oprește vântul!” sau mesei: „Vorbește!
    Omul se exprimă la fel ca tatăl său, ca mama sa, potrivit cu moștenirea lui, cu viața pe care a trăit-o până acum. Toate acestea cad pe mine.
    Ceea ce pot eu să fac este să-l accept pe fiecare așa cum este, mai ales când mi se împotrivește, pentru că asta poate să mă facă sfânt.

    Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, Editura Sf. Nectarie, 2010

    Apreciază

  2. Dumnezeul meu, te rog iarta-mă şi mă ajută
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?
    Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute.
    Când cerem ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşar­tă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie. Dum­nezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumneze­iesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot ÎI împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât tre­buie.
    E cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce pleacă predispoziţia spre mândrie şi omul îşi dobân­deşte sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoință.
    De aceea, ca să ne aju­tăm pe noi înşine trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”.
    Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoa­rece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.
    Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

    Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească, Editura Publistar, 2000, pp. 288-289

    Apreciază

  3. Rugăciunea este o virtute în parte, în timp ce iubirea cuprinde înlăuntrul ei toate virtuţile
    Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul

    Când avem înaintea noastră două rele, şi oricum trebuie să alegem una, s-o alegem pe cea mai uşoară. De pildă: în timp ce ne rugăm, ne vin vizitatori. Ce vom face? Vom opri rugăciunea, sau îi vom întrista pe fraţi, lăsându-i să aştepte? În situaţia aceasta, o vom prefera pe prima, pentru că iubirea este mai înaltă decât rugăciunea. Rugăciunea este o virtute în parte, în timp ce iubirea cuprinde înlăuntrul ei toate virtuţile.
    Un alt exemplu: când eram tânăr, m-am aşezat la o masă. M-au atacat atunci două feluri de gânduri: al îmbuibării (să mănânc mult şi să mă desfăt) şi al slavei deşarte (să par înaintea celorlalţi nevoitor şi postitor). Am preferat să fiu biruit de slava deşartă, şi aceasta pentru că, tânăr cum eram, m-am înfricoşat de urmările îmbuibării (adică de curvie).
    Cei care au mirosul bun îl sesizează imediat pe cel pe care îl ascunde mireasma. La fel şi un suflet curat simte celălalt suflet.

    Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 135

    Apreciază

  4. Cum este cineva în inima sa, aşa îl are Dumnezeu şi aşa Se poartă cu el
    Sfântul Teofan Zăvorâtul

    În viaţa lui Eftimie cel Mare se povesteşte că era în ţara lui un bătrân îmbunătăţit, cinstit de toată lumea şi de ale cărui sfaturi şi poveţe mulţi se folosiseră. Toţi îl considerau sfânt şi om al lui Dumnezeu. Dar când ajunse pe patul morţii, veni la el alt stareţ şi văzu cum dracii îi înconjuraseră triumfători patul, aşteptând să-şi dea sufletul… Vedeţi, ce credea lumea şi cum era de fapt!

    Se mai povestea că în pustia Egiptului era un ava care, atunci când cineva îi trimitea un cadou, vedea imediat cu duhul ce avea pe suflet trimiţătorul şi le spunea mereu ucenicilor: „Aici sunt sânge sau lacrimi, aceasta miroase a iubire de arginţi, astalaltă, a necurăţenie trupească sau a mândrie şi slava deşarta”.

    Au mai existat şi multe alte cazuri care să arate că toată puterea stă în starea inimii şi că aşa cum este omul cu inima, aşa îl văd Dumnezeu, îngerii şi toţi sfinţii. Dar sunt de ajuns aceste exemple, ca să vă convingeţi singuri că aşa este.
    Să trecem acum la noi înşine!
    Dacă i s-ar deschide cuiva ochii minţii şi s-ar uita cu atenţie la noi, cei adunaţi astăzi aici, ce ar descoperi?
    Dă-ne, Doamne, să fim cu toţii, după puterile noastre, fără cusur şi în faţa Ta, aşa cum ne cinstim unii pe alţii şi cum vrem să fim respectaţi în relaţiile noastre cu lumea. Dar, fraţilor, ce rost au aici vorbele de linguşire?
    Nu vă amăgiţi cu încrederea în voi înşivă, intraţi mai bine înlăuntrul vostru şi cercetaţi-vă gândurile şi aspiraţiile cele mai fine ale inimii — fiecare, în inima sa — şi după aceasta judecaţi-vă şi stabiliţi, fără nici o părtinire, cine sunteţi, ştiind că în acest fel, iar nu altminteri, sunteţi descoperiţi în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi duhovniceşti.
    Apoi, pe cele rele îndreptaţi-le, iar pe cele bune înmulţiţi-le.

    Unul dintre Sfinţii Părinţi închipuia inima omului ca pe un vas plin de şerpi şi de fel de fel de târâtoare care, de fiecare dată când pune omul ceva la cale, ies afară din el şi, dacă lucrul este rău, se hrănesc cu el, iar de este bun, încearcă să-l pângărească cu veninul lor. Dacă omul este atent la el însuşi, atunci, neîngăduindu-şi fapte rele şi nedând, astfel, hrană şerpilor, îi slăbeşte şi, zădărnicindu-le încercările de a-i pângari faptele bune, îi loveşte în cap. Continuând neobosit aceasta trudă, în acelaşi fel şi în acelaşi duh, în sfârşit omoară şerpii şi le aruncă leşurile afară.

    Şerpii sunt patimile şi înclinările rele. Moartea lor este curăţarea inimii de patimi. Haideţi să râvnim la aceasta!
    Să încetăm să mai facem păcate, iar faptele bune să le facem astfel, încât să nu se amestece în ele nici un fel de simţăminte şi atitudini păgubitoare. Iar de se va strecura totuşi ceva, să ne curăţăm prin pocăinţă.
    Procedând aşa, ne vom arăta curaţi nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui Dumnezeu, Atotvăzătorul…
    Dă-ne, Doamne, aşa! Amin.
    20 noiembrie 1869

    Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, Bucureşti, 2011

    Apreciază

  5. Mare nenorocire este părerea de sine ! Mare nenorocire este lepădarea de smerenie !
    Sfântul Ignatie Briancianinov

    Mare nenorocire este acea întocmire și stare sufletească în care aflându-se monahul, fără a fi chemat sau întrebat, mânat de conştiinţa „valorii sale”, începe să învețe, să acuze, să mustre pe aproapele ! Fiind întrebat, refuză să dai sfat și să-ți spui părerea, ca unul care nu ştii nimic, sau la mare nevoie, vorbeşte cu cea mai mare chibzuinţă și modestie, ca să nu te răneşti pe tine cu slava deşartă și cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvânt greu și nesocotit. Atunci când, pentru osteneala ta în via poruncilor, Dumnezeu te va învrednici să simţi în suflet râvna Dumnezeiască, atunci vei vedea limpede că râvna aceasta te va îndemna la tăcere și smerenie înaintea aproapelui, la iubire față de el, la miluirea lui și la compătimirea pentru el, precum a spus Sfântul Isaac Sirul (Cuvântul 38). Râvna Dumnezeiască este foc, dar care nu aprinde sângele ! Ea stinge în acesta aprinderea, aducandu-l într-o stare de tihnă (Filocalia rom. voi.VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Râvna cugetării trupeşti este întotdeauna împreunată cu aprinderea sângelui, cu năvălirea a numeroase patimi și închipuiri.
    Urmările râvnei oarbe și neştiutoare, dacă aproapele i se împotrivește, sunt de obicei, mânia asupra lui, ranchiuna, spiritul de răzbunare în felurite chipuri, iar dacă acesta se supune – mulţumirea de sine plină de slavă deşartă, ațâțarea și înmulțirea cugetării trufaşe și a părerii de sine.

    Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre Înșelare” Editura: Schitul românesc Lacu Sf Munte Athos 1999, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: