De multe ori simțim că nu reușim în nimic. Că iarăși alunecăm în aceleași patimi, în aceleași greșeli, în cele care ne fac să ne simțim neputincioși, vinovați și neîndreptați. Și totuși am făcut o făgăduință lui Dumnezeu și nouă înșine. Am exclamat hotărâți: Nu voi mai face asta niciodată! Am îngenuncheat rugându-ne pentru acest lucru, cu inima plină de durere şi nădejde că nu se va mai repeta. Şi totuşi, a venit iarăşi, şi iarăşi am întâlnit patima, neputinţa, greşeala, eşecul. E atunci când simţim că nu s-a schimbat nimic, că toate sunt la fel ca înainte, că o luăm de la început.
Însă nu este aşa. Pe nedrept ne lovim pe noi înşine, chiar mai dur şi mai violent decât toţi călăii şi torţionarii. Ştii ceva? Tocmai privirea ta e cea mai dură. Când ești pe drum, în mişcare, nu înseamnă că ai şi ajuns la destinaţie. Poate cazi sau te loveşti, te înnămoleşti, te pierzi, dar nu încetezi să rămâi pe cale. Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? „Lucrul înfricoşător nu este să cazi, ci să rămâi căzut.”
De cât egoism e nevoie, încât să dorim să ajungem imediat la destinaţie, de e posibil chiar înainte de a porni? Să nu privim la ceea ce suntem, ci la ceea ce ar trebui să fim? Acesta este un legământ de moarte. Este un eşec sigur, care mai devreme sau mai târziu ne va conduce la o disperare catastrofală.
Când eşti legat cu sfori, iar acestea sunt patimile, nu este cu putinţă să te dezlegi imediat. Însă de fiecare dată când te vei lupta şi te vei strădui, chiar dacă nu te vei elibera, vei face totuşi puţin mai suportabilă strânsoarea. Vei lărgi puţin sforile, te vei simţi puţin mai confortabil. Îţi vei fi câştigat puţin din libertate. Noi nu vedem însă asta, n-o simţim. Noi vedem că suntem la fel, chiar mai rău. De ce?
Păi tocmai pentru că nu am învăţat să preţuim lecţiile simple, paşii cei mici, ritmul armonios. Vrem lucruri strălucite, minunate, înalte, măreţe. Vrem să nu ne doară, să nu lăcrimăm, să se facă totul uşor şi repede. Din păcate, în aroganţa reuşitelor noastre nu înţelegem că de multe ori o cădere ne foloseşte mult mai mult decât o mare „virtute”.
(Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți, Editura Sophia, 2018)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
ORTODOXIAÎNCATACOMBE 
Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi
Martirul Domnului Hristos-IOAN IANOLIDE
Toţi membri societăţii sunt datori să slujească lui Dumnezeu. Sfinţii, eroii, conducătorii de oameni, creatorii de frumos, gânditorii şi oamenii de ştiinţă, educatorii şi iconomii, toţi, pe tărâmul lor, prin mijloacele lor de lucru, fără a face neapărat teologie, au datoria să-şi dedice munca lui Dumnezeu, Cel ce i-a dăruit cu talantul pe care-l au, ca să-l întoarcă înapoi înmulţit.
Deşi nu li se cere un militantism creştin, ei sunt angajaţi prin însăşi condiţia umană în a sluji fie lui Dumnezeu, fie satanei, fără echivoc, fără posibilitate de neutralitate.
Un poet nu trebuie să scrie psalmi şi rugăciuni pentru a fi creştin, ci creştinismul lui să respire din frumuseţea şi adevărul exprimate în versuri. Un om de ştiinţă, fie că lucrează cu materia moartă, cu matematica, geometria, astronomia, fie că studiază viaţa şi omul, poate sfinţi ştiinţa prin rugăciunea sa, prin gândirea sa, prin conştiinţa sa, prin finalitatea pe care o dă lucrării sale. În faţa atomului dezagregat savantul vede că materia nu are existenţă în sine, şi atunci intră în planul religios, crede şi îşi dezleagă problemele sale de conştiinţă.
Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de politic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.
Clericii înşişi sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. Ei au obligaţia şi datoria să se pronunţe salutar în toate problemele omeneşti. Ei formează puterea spirituală, nu în sensul că se ocupă numai de suflet, ci pentru că mijloacele lor de acţiune sunt cuvântul şi slujirea sfântă. Ei trebuie să mărturisească Adevărul şi Dreptatea lui Dumnezeu cu toate riscurile, să slujească poporul şi să se jertfească pentru binele lui.
Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orienteze şi apoi să structureze în bine lumea.
Oamenii politici, educatorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea – şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale.
Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină.
Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 476-477
ApreciazăApreciază
Nimic din cele ce se întâmplă în viaţă să nu te tulbure!
Sfântul Ioan Gură de Aur
Nu-ţi pierde, dar, Olimpiado, nădejdea! Numai un singur lucru este înfricoşător, Olimpiado, numai de o singură tulburare trebuie să ne temem: de păcat! Şi n-am să încetez să-ţi spun mereu acest cuvânt. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de duşmănie, de ură, de viclenie, de calomnie, de ocară, de grăire de rău, de confiscare de averi, de surghiun, de ascuţisul săbiei, de un ocean de rele, de războiul întregii lumi!
Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice şi pieritoare; se petrec într-un trup muritor şi nu vatămă deloc sufletul care priveghează. De aceea şi fericitul Pavel, vrând să arate că sunt o nimica şi cele bune şi cele rele din viaţa aceasta, a arătat totul printr-un cuvânt, spunând: „Cele ce se văd sunt trecătoare”.
Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu? Aşa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Iar un alt profet a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie de pildă, sau numai de petreceri sau numai de putere, sau numai de onoruri, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: „Toată slava omului ca floarea ierbii”
Spui că viaţa plină de necazuri şi nenorociri e cumplită şi împovărătoare? Dar iat-o asemuită şi pe aceasta cu o altă imagine! Aşa că, dispreţuieşte şi viaţa plină de necazuri şi nenorociri! Profetul a asemuit ocările, insultele, hulele şi batjocurile ce ni le aduc duşmanii, ca şi uneltirile lor, cu o haină învechită şi cu lâna mâncată de molii:
„De mustrarea oamenilor nu vă temeţi şi de hula lor nu vă lăsaţi biruiţi, căci ca o haină se vor învechi şi ca lâna mâncată de molii”.
Deci, nimic din cele ce se întâmplă în viaţă să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc – şi roagă necontenit pe Iisus, Căruia-i slujeşti, să facă un semn numai; şi toate se vor limpezi într-o clipită. Iar dacă L-ai rugat şi nu ţi s-a împlinit ruga, află că aşa a rânduit Dumnezeu; nu pune capăt de la început relelor – voi repeta cuvântul spus mai înainte – ci când răul a crescut, când s-a mărit, când duşmanilor noştri nu le-a mai rămas aproape rău de săvârşit, atunci dintr-o dată Dumnezeu preface totul în linişte şi dă dezlegări neaşteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate să dea nu numai atâtea bunătăţi câte aşteptăm şi nădăjduim, ci chiar cu mult mai multe şi nesfârşit de mari. De aceea şi Pavel spunea: „Iar Celui ce poate să le facă pe toate mai cu prisos decât cele pe care le cerem sau le gândim”
(…) Ai văzut măiestria lui Dumnezeu? Ai văzut înţelepciunea Lui? Ai văzut minunea Lui? Ai văzut iubirea Lui de oameni şi purtarea Lui de grijă? Nu te tulbura, dar, nu te nelinişti, ci continuă să mulţumeşti mereu lui Dumnezeu pentru toate, să-L slăveşti, să-L rogi, să-I ceri.De se năpustesc asupra-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese întru întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei se sunt plini de mii şi mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morti, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite. Dacă aduce la existenţă pe cele ce nu sunt, dacă dăruieşte fiinţa celor ce nicicând n-au fiinţa, apoi cu mult mai mult va îndrepta pe cele ce sunt şi-au fost.
Vrei să spui că sunt mulţi cei ce pier, că mulţi sunt cei ce se poticnesc? Adeseori s-au întâmplat multe ca acestea, dar mai pe urmă toate au primit cuvenita îndreptare, afară de unii care au rămas nevindecaţi şi după schimbarea lucrurilor. Pentru ce te tulburi şi te nelinişteşti, că unul este scos afară, iar altul primit? Hristos a fost răstignit, Varava tâlharul a fost eliberat, iar poporul stricat striga că trebuie să fie mântuit mai degrabă ucigaşul decât Mântuitorul şi Binefăcătorul. Pe câţi crezi că nu i-a dus la o cădere asta atunci? Pe câţi nu i-a pierdut?
(…) Aşa s-a urzit Biserica: prin încercări şi vremi de nelinişte; cei care se poticniseră mai înainte s-au îndreptat mai târziu; cei care s-au rătăcit s-au întors pe drumul cel bun, iar cele ce fuseseră dărâmate s-au zidit mai măreţ. De aceea când Pavel a cerut lui Dumnezeu să predice cuvântul în tihnă, Atotînţeleptul şi Atotpriceputul Dumnezeu nu i-a făcut pe placul ucenicului, cu toate desele lui rugăciuni, nu a îngăduit, ci a zis: „Destul îţi este harul Meu; căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”.
fragmente
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori către diaconiţa Olimpiada
din “Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”
ApreciazăApreciază
Duhul trândăviei este cauza tuturor păcatelor
Cuviosul Părinte Petroniu Tănase
Duhul trândăviei nu este simpla trândăvie trupească. Omul de la început a fost rânduit să lucreze; munca îi este o necesitate firească, pentru agonisirea celor necesare existenței: hrană, locuinţă, îmbrăcăminte. Sfântul Efrem se gândeşte la o trândăvie mult mai vătămătoare, aceea a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu. „Dumnezeu este ascuns în Porunci”, zic Părinţii (Sfântul Marcu Ascetul) şi se descoperă pe măsura împlinirii lor. Împlinirea poruncilor deci este condiţia creşterii omului celui nou, a dobândirii asemănării sale cu Dumnezeu.
Tot omul este chemat să fie sfânt, să fie Dumnezeu prin har şi dacă nu toţi ajung aici, este datorită lenevirii, trândăviei, care este direct potrivnică creşterii omului duhovnicesc, refuzul propriei sale dezvoltări, închircirea în nedesăvârşire.
Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 68
ApreciazăApreciază