Să fim oameni!

În cultura populară românească, sensul cuvântului OM este profund legat de valorile creștine. Astfel, expresia ,,a fi om” înseamnă să deținem acel tezaur de înțelepciune și de virtuți care să facă din noi modele pentru generațiile următoare.

M-am tot întrebat cum se traduc în fapte drepturile omului despre care se tot vorbește în presă în ultima vreme. Care drepturi ale omului se inventează în ultimele decenii?  Știu că Dumnezeu a lăsat omului și porunci și drepturi. Cel mai mare drept lăsat de Dumnezeu este dreptul de a ne mântui. Nicio lege făcută de oameni nu-i poate oferi un drept mai mare omului decât acela de a se afla în Rai, alături de Hristos, de Maica Domnului, de Îngeri și de Sfinții Săi în veșnica fericire pe care o poate experimenta încă din această viață.

Am aflat că, în numele respectării drepturilor omului, un magazin IKEA a arborat steagul LGBT! Despre ce fel de om este vorba? Apoi, ne-a întrebat cineva dacă suntem de acord  să fie deturnat sensul biblic al curcubeului? Curcubeul reprezintă legătura lui Dumnezeu cu omul, promisiune care i-a fost făcută omului după potopul biblic. Ce legătură cu Dumnezeu are steagul LGBT? De ce LGBT ofensează simbolurile religioase ale creștinilor? Ce-i propune omului mișcarea LGBT?  Ce sens capătă expresia ,,drepturile omului”? Nu trebuie mare filozofie pentru a observa că mișcarea LGBT îi oferă omului dreptul de a ajunge în IAD! Nu este nimic metaforic aici, deoarece avem spre mărturie cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

,,Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,
Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. (…)
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.
Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa.
Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.6, vs. 9-15)

Acestea sunt vremuri de cernere îngăduite de Dumnezeu și profețite. Timpul este scurt, așa că fiecare trebuie să aleagă urgent dacă preferă drepturile lăsate de Dumnezeu sau tânjește după drepturile omului scornite de slujitorii necuratului. Să ne ajute Dumnezeu să fim oameni adevărați, nu unelte sau jucării ale necuratului!

Lucreția P.

7 gânduri despre „Să fim oameni!”

  1. Comunicat al Sinodului Bisericii Sârbe cu privire la restaurarea comuniunii cu Biserica Ortodoxă din Macedonia de Nord

    După mai multe etape de discuții, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a anunțat restaurarea comuniunii euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedoniei de Nord după 55 de ani.

    Sinodul Bisericii Sârbe a transmis că se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale pentru a stabili statutul final și denumirea Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord.

    Comunicat de presă al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe (16 mai 2022)

    Primind actul Sfântului Sinod Arhieresc al „Bisericii Ortodoxe a Macedoniei – Arhiepiscopia Ohridei” prin care acceptă statutul recunoscut canonic, care i-a fost acordat în 1959 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, și își exprimă nădejdea că Biserica Ortodoxă Sârbă va analiza și rezolva cu iubire frățească problema legată de statutul ei canonic final, care ar trebui să primească consimțământul și acceptarea acestui statut de către toate Bisericile Ortodoxe Locale, Sfântul Sinod a hotărât:

    cu recunoștință adusă Domnului și cu bucurie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe salută decizia (Bisericii Ortodoxe a Macedoniei) de acceptare a statutului canonic acordat încă din anul 1959, care prevede cea mai largă autonomie posibilă, adică independența internă deplină;
    întrucât prin aceasta se anulează motivele întreruperii comuniunii liturgice și canonice, cauzate de proclamarea unilaterală a autocefaliei în 1967, se reia comuniunea deplină – liturgică și canonică;
    prin stabilirea comuniunii pe temeiuri canonice și în condițiile acceptate de rânduiala canonică pe întreg teritoriul Bisericii Ortodoxe Sârbe, dialogul privind situația viitoare și eventualul statut final al eparhiilor din Macedonia de Nord nu este numai posibil, ci este necesar, legitim și realist;
    în dialogul asupra viitorului și eventualului statut canonic final, Biserica Ortodoxă Sârbă se va conduce exclusiv după principiile și normele ecleziologice, canonice și pastoral-bisericești, nu după principii definite ca „realpolitik”, „geopolitică”, „politici bisericești” și alte metode similare sau inițiative unilaterale, fără a fi supusă influențelor sau presiunilor din partea cuiva;
    în sfârșit, Sfântul Sinod nu intenționează să condiționeze noua Biserică soră de clauze restrictive cu privire la sfera jurisdicției sale în propria țară și în diaspora, cu recomandarea de a rezolva problema denumirii sale oficiale în dialog fratern direct cu Bisericile grecești și celelalte Biserici Ortodoxe Locale.

    Traducere din limba sârbă de Pr. Pavel Goreanu
    https://marturieathonita.ro/comunicat-al-sinodului-bisericii-sarbe-cu-privire-la-restaurarea-comuniunii-cu-biserica-ortodoxa-din-macedonia-de-nord/

    Apreciază

  2. Harismele Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

    Am auzit că Starețul Porfirie (Malakasa), în marea lui smerenie, spusese și următoarele despre Starețul Paisie: „Harul pe care îl are Părintele Paisie are o valoare mai mare, pentru că l-a dobândit prin nevoințele lui, în timp ce mie mi l-a dăruit Dumnezeu de mic, pentru a-i ajuta pe oameni. Astfel de sfinți(ca Părintele Paisie) trimite Dumnezeu pe pământ o dată la patru sute de ani”.

    Starețul s-a nevoit și a petrecut cei mai mulți ani ai vieții sale în Sfântul Munte. Harismele cu care îl împodobise Însuși Dumnezeu erau multe. Avea harisma vindecării (i-a vindecat pe mulți de diferite boli: cancer, paralizie din naștere etc.), avea harisma de a scoate diavoli (scotea diavoli din mulți, încă de când trăia), avea harisma înainte-vederii (multora le-a spus lucruri care li se vor întâmpla în viitor, dar a profețit și evoluții viitoare în istoria patriei noastre), avea harisma străvederii (cunoștea inima fiecărui om mult mai adânc și mult mai curat decât cunoștea omul despre sine însuși, de aceea sfătuia corect și cu acrivie și fiecare asculta cuvântul pe care trebuia să-l asculte), avea harisma deosebirii duhurilor (cunoștea cu acrivie dacă o întâmplare duhovnicească era de la Dumnezeu sau de la cel viclean, care căuta să înșele și să îndemne la rău), avea discernământ (cunoștea în fiecare situație care era voia lui Dumnezeu și dacă trebuia s-o arate sau nu). Cunoștea care era soluția cea mai bună și mai corectă în fiecare situație, chiar și pentru subiecte duhovnicești. De exemplu, odată un profesor universitar, doctor, stătea nehotărât în fața a două tipuri de aparatură, neștiind pe care să o aleagă pentru spital. Nu se putea hotărî. Atunci a mers la Stareț și l-a întrebat. Starețul i-a răspuns: „Să iei acest tip, deoarece are acest fel de funcționare, pe care îl poți folosi în cutare situație și lucrează în acest mod; acesta poate fi folosit așa și așa”. Adică, deși nu terminase școala primară, i-a vorbit ca un specialist în materie. Ce este aceasta, dacă nu luminare dumnezeiască? Avea harisma teologiei. Datorită numeroaselor experiențe duhovnicești pe care le-a avut, cu sfinți, cu îngeri, cu Maica Domnului, dar și cu vederi ale Luminii necreate, și nu o dată, ci de multe ori, devenise într-adevăr teolog și cunoștea în profunzime tainele lui Dumnezeu. Odată un profesor al Facultății de Teologie povestea multora cu uimire următoarea întâmplare: Ani de zile fiind la Universitate am adunat zece teme teologice care îmi erau neclare și nu puteam să le găsesc soluțiile lor, oricât aș fi încercat. Am adunat, deci, toate acestea care erau grele și de nesoluționat și am mers să-l întreb pe Părintele Paisie. În jumătate de ceas mi-a soluționat toate subiectele.

    Nu vom găsi un sfârșit dacă vom încerca să enumerăm harismele și puterile Starețului. Dar să nu credeți că aceasta este o exagerare. Nu, ci este realitatea. Dumnezeu este Cel care l-a împodobit și l-a cinstit pe Stareț cu atâtea harisme. Iar darurile lui Dumnezeu pot fi precum Însuși Dumnezeu, nesfârșite și nemărginite.

    Dar dintre toate harismele Starețului, cea care mi-a făcut cea mai mare impresie a fost dragostea lui. O dragoste fără margini, fără șovăire și cu o desăvârșită jertfire de sine. O dragoste arzătoare, dulce, atotputernică, dumnezeiască. O dragoste care izvora din lăuntrul său, fără deosebiri, care îmbrățișa cu aceeași căldură pe cei buni și pe cei răi, pe prietenii și pe vrăjmașii săi, pe cei cunoscuți lui și pe străini, pe cei vrednici și pe cei nevrednici, pe ortodocși și pe cei de altă credință, pe oameni, animale și plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omenească. Numai Sfântul Duh poate naște o astfel de dragoste în inima omenească. Dragostea omenească este atât de mică și plină de interes, atât de trecătoare și nestatornică, atât de egoistă și de asupritoare, și se schimbă atât de ușor în antipatie și ură, încât este o rușine și o nedreptate să o comparăm cu dragostea Starețului.

    Aceste harisme și această dragoste a Starețului erau cele care îi adunau pe oameni lângă el. Sute de oameni îl cercetau zilnic la chilia lui, creându-se astfel un nesfârșit „du-te-vino”. Starețul aduna durerea, neliniștea și problemele lumii și dădea înapoi soluții, bucurie și pace. Când trebuia și unde anume era nevoie, – aceasta o știa numai el și Dumnezeu, – intervenea în chip minunat, cu stăpânire dumnezeiască, și dezlega cele de nedezlegat.

    Nenumărați sunt cei care au redat în scris experiențele lor minunate pe care le-au trăit lângă Părintele Paisie, iar unii chiar departe de el. Despre acestea s-au scris cărți nenumărate. Însă cei care nu au vorbit și întâmplările pe care Starețul cu multă măiestrie le ascundea, sunt cu mult mai multe.
    Părintele Paisie a fost un dar al lui Dumnezeu pentru oamenii de astăzi.

    Faima sa a trecut dincolo de hotarele Greciei. Veneau să-l vadă și să-i ceară sfatul oameni din Australia, din America, din Canada, din Germania, din Rusia, România, Franța, Africa și de pretutindeni. Faima sa se răspândise în toată lumea. Și toate acestea fără radio, fără televizor, fără ziar sau alte mijloace de informare în masă, care să spună ceva despre el câtă vreme a trăit. Căci prin acestea se scot în evidență și se măresc numai cele urâte ale oamenilor Bisericii; cele bune, cele minunate, cele sfinte, dacă nu le pot defăima, le ignoră și le condamnă în temnița tăcerii. Așa cum oamenii au mijloacele lor, tot astfel și Dumnezeu are pe ale Sale. Toată această faimă a lui s-a transmis din gură în gură, de către oameni care au rămas uimiți de binefacerile și minunile lui. Pe Starețul Paisie l-a descoperit Însuși Dumnezeu.

    Atunci când ieșea din Sfântul Munte pentru a vedea pe femeile și pe bolnavii neputincioși care nu puteau veni în Sfântul Munte, mii de oameni treceau să ia binecuvântarea lui. Mașinile parcate pe marginile drumului depășeau distanța de un kilometru. La Sfânta Mănăstire de maici a Sfântului Ioan Teologul, de la Suroti – Tesalonic, mașinile veneau și plecau continuu. Mii de oameni primeau binefacerile lui.

    Cu miile erau și scrisorile pe care i le trimiteau. „Problemele psihologice, cancerul, familia despărțită, cel puțin una din aceste trei era cuprinsă în scrisori. Acestea îi chinuiesc astăzi pe oameni, acestea mi le scriu”. Durerea curgea la Stareț fie personal, fie prin scrisori. Iar acesta o ridica cu jertfire de sine și cu bunăvoință. Durerea altuia o făcea a sa, fiindcă îl iubea pe celălalt. Nu voia și nu putea rămâne indiferent, atunci când ceilalți sufereau. Dacă se putea, ridica toată greutatea crucii pe umerii săi, pentru a-l ușura pe aproapele.

    Extras din Părintele Paisie mi-a spus…– Atanasie Rakovalis, Editura Evanghelismos.

    Apreciază

  3. „N-ai fost învățat că în vremurile grele fiecare creștin este responsabil pentru creștinătate în ansamblul ei?”
    Sfantul Ierarh Ioan Maximovici

    Este inacceptabilă și se respinge orice împărțire în canoane principale și canoane secundare. Ori le primim pe toate, ori nu. Distincția este de la cel viclean. Trebuie să le păzim pe toate cu severitate, altfel nu suntem ortodocși. Sfintele canoane sunt insuflate de Dumnezeu și nimeni nu le poate schimba.
    (Nicolae, patriarhul Alexandriei, „Presa ortodoxă”, 15-9-1972)

    Nu există nici un canοn sfânt, nici o prevedere canonică, istoria îndelungată a Βisericii nu are nici un astfel de exemplu în care aceasta să fi recunoscut tainele săvârșite de cei de altă credință.
    (Arhimandrit Ieronim Kotonis, „Problemele iconomiei bisericești”, p.200)

    Cei care au modificat învățătura cea adevărată ”nu au în ei Legea lui Dumnezeu, nu au credința Tatălui și Fiului, nu au viața și mântuirea.
    (Sfântul Ciprian)

    Orice se împotrivește adevărului, chiar dacă este o tradiție sau de un vechi obicei, este erezie.
    Orice învățătură care este contrară adevărului predat de Biserică, de Apostoli, de Hristos și de Dumnezeu, trebuie considerată greșită.
    (Tertulian)

    Credem în tot ce a fost predanisit de la Apostoli, căci Apostolilor , la rândul lor, le-a fost predanisit de Hristos, iar lui Hristos i-a fost predanisit de Tatăl.
    Ortodoxia este acea Biserică unică, care ca un paznic credincios al credinței evanghelice ”n-a schimbat nimic din ceea ce o constituie, nici n-a scos, nici n-a adăugat.
    Iisus Hristos, Evanghelia, Sinoadele și Sfinții Părinți sunt călăuzitori nerătăciți și unici ai Adevărului și învățăturii Bisericii, nu inovatorii, fie ei și papi, fie patriarhi sau arhiepiscopi.
    Vai celor care profanează Sfânta Credință cu erezii sau celor care încuviințează ereziile.
    (Sfântul Efrem Sirul)

    „Să ne păzim din toate puterile pentru a nu primi împărtășirea ereticilor și nici s-o dăm acestora, ca să nu devenim părtași ai ereziilor și ai osândirii”
    (Sfântul Ioan Danaschin, PG 94, 1149…)

    „…dacă-i îngăduiți pe latini, Hristos nu vă va fi de folos.”
    (Sfântul Iov Mărtuirisitorul)

    „Rămâneți statornici și neclintiți”
    „După cum nu este cu putință să zidim o casă fără temelii sau să cultivăm o plantă care nu are rădăcini în pământ, așa și fără mărturisirea de credință nici un folos nu vom avea. „Cel care nu mărturisește adevărul credinței lui Hristos, departe de Dumnezeu este și Hristos se va lepăda de el”… „De aceea, fraților, rămâneți în credință, fiți viteji, rămâneți statornici și neclintiți în cuvânt și în faptă”.
    (Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Lucrări teologice”, Tesalonic, 1981, p.112)

    N-ai fost învățat că în vremurile grele fiecare creștin este responsabil pentru creștinătate în ansamblul ei? Că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este responsabil pentru întreaga Biserică? Și că astăzi Biserica are vrășmași și este prigonită dinafară, dar și dinăuntru?
    (Răspunsul dat de Sfântul Ioan Maximovici, †1966, unui fiu duhovnicesc, despre un articol pe care l-a scris)

    Apreciază

  4. În vremea încercărilor şi a necazurilor, trebuie să repetăm, adesea, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”
    În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.

    Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.

    Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.

    Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, pag. 52

    Apreciază

  5. Când aveţi o suferinţă, o boală, îngenunchiaţi şi rugaţi-vă, cerând să se facă voia lui Dumnezeu
    Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona

    Nimic nu este întâmplător pe pământ, nimic nu se face fără pronia lui Dumnezeu! Noi ne împotrivim proniei divine şi cârtim, aşa cum face un copil când mama, sau tatăl, îi taie voia. Şi, el reacţionează din egoism şi din încăpăţânarea care se vădesc din cererea lui. Poate să şi plece de-acasă şi să-i ocărască pe părinţii lui, pentru că nu i-au făcut voia.
    Când aveţi o suferinţă, o ispită, o strâmtorare sufletească, trupească, economică, fie că este boală, fie că este ispită, sau orice alt rău, îngenunchiaţi şi rugaţi-vă, cerând să se facă voia lui Dumnezeu şi nu voia voastră. Şi Dumnezeu, Care îngăduie ispita, oferă în acelaşi timp omului şi mijlocul prin care poate s-o depăşească.

    Durerea îşi exercită lucrarea ei şi asupra sfinţilor, ca să înmulţească slava lor în Ceruri, datorită răbdării pe care ei o arată! Dar de multe ori, sfinţii suferă şi ca să fie pildă altor oameni, aşa cum s-a întâmplat cu mult-încercatul Iov, cu Sfânta Singlitichia, şi cu atâţia alţi sfinţi.

    Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pag. 10

    Apreciază

  6. Trecând pragul bisericii, trebuie să știm că trecem de pe pământ la cer

    Unii credincioși gândesc, de ce să mai mergem la biserică, putem să ne rugăm și acasă. Însă rugăciunea bisericească nici nu poate fi comparată cu rugăciunea de acasă. În biserici vei spune din suflet doar o dată: ”Doamne, miluiește”, iar acasă, în schimbul acesteia, trebuie să citești întreaga Psaltire. În biserică vei face doar o metanie – acasă trebuie să faci o mie. Dacă vei sta cu trezvie la Sfânta Liturghie, aceasta va înlocui șase mii de rugăciuni ale lui Iisus, astfel spun Sfinții Părinți de la Optina. Trebuie să mergem la biserică în fiecare sâmbătă seara, duminica și în fiecare sărbătoare. Nefericit este omul care a absentat măcar o dată de la o slujbă de duminică, căci ea nu se va întoarce niciodată. Pravila Apostolilor spune: Cine a absentat de la trei Liturghii consecutiv, fătă o cauză bine întemeiată, acela se înstrăinează în mod invizibil de Duhul Sfânt, adică se află deja în afara gardului bisericii și nimerește sub influența duhurilor rele și vrăjitorilor.
    Biserica este un colț de cer pe pământ. Trecând pragul bisericii, trebuie să știm că trecem de pe pământ la cer.

    Din învățăturile Sfinților Părinți, Povățuirile și îndrumările Schiegumenului Sava

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: