Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici: Criza mondială – „Judecata lui Dumnezeu!”


„Criză” e un cuvânt grecesc, şi înseamnă „judecată”. În Sfânta Scriptură, acest cuvânt este întrebuinţat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la judecată (Psalmul l, 5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cânta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mântuitorul a zis că Tatăl, toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Şi Apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17).

Înlocuieşte cuvântul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu.

Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul „judecată” în loc de ,,criză’’ de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles, cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!”. Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!”. Când era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!”. Când era grindină, cutremure, omizi, şoareci, iarăşi şi totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!”. Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită, judecată”, ci „criză”. Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles, cum este „Judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul „criză”, cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.

Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani.

Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză” pe limba lor şi să strige cu suspinare şi pocăinţă: „Judecata lui Dumnezeu!”. Spune şi tu, cinstite părinte, „Judecata lui Dumnezeu” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi fie limpede.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi-scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 10-12)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

15 gânduri despre „Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici: Criza mondială – „Judecata lui Dumnezeu!””

  1. Lupta cea creştinească nu trebuie purtată cu predici şi certuri, ci cu adevărată şi tainică iubire
    Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul

    Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Ea se revarsă asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, prieteni şi duşmani. Îmi spunea:
    ‒ Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimaşă ‒, în timp ce iubirea pentru duşmani este curată.
    Alteori îmi zicea:
    ‒ Iubirea în Hristos trebuie să răzbată pretutindeni, chiar şi la hipioţii din Matala. Aş vrea mult să ajung acolo, nu ca să-i condamn sau să le ţin predici, ci să vieţuiesc fără de păcat împreună cu ei şi, astfel, să las să vorbească dragostea lui Hristos, care pe toate le schimbă. I-am văzut pe hipioţi şi mi-a fost milă de ei. Erau ca oile fără păstor.
    În legătură cu relaţiile sociale, Părintele mă sfătuia:
    ‒ Lupta cea creştinească nu trebuie purtată cu predici şi certuri, ci cu adevărată şi tainică iubire. Când le facem morală altora, ei vor riposta; când, însă, îi iubim, vor fi mişcaţi şi, astfel, îi vom câştiga. Când iubim, socotim că oferim altora, dar, în realitate, ne oferim nouă înşine. Iubirea cere jertfe. Să jertfim cu smerenie ceva al nostru – care, de fapt, aparţine tot lui Dumnezeu.

    Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 32

    Apreciază

  2. Trei ferestre
    Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

    Trei ferestre sunt deschise pe cer pentru omul duhovnicesc: prin cea dintâi priveşte raţiunea cu credinţa, prin a doua priveşte inima cu nădejdea, iar prin a treia priveşte sufletul cu dragostea. Cine priveşte cerul numai printr-o fereastră vede numai a treia parte a cerului. Cine priveşte cerul prin toate cele trei ferestre îl vede întreg.
    Sfânta Varvara a făcut trei ferestruici în fortăreaţa în care fusese închisă de tatăl ei păgân, vrând să arate credinţa sa în Sfânta Treime. Pentru a vedea dumnezeiasca Treime în unitate, este nevoie de a se înţelege pe sine însuşi, ca treime în unitate.
    Deoarece numai treimea poate vedea Treimea.

    Sfântul Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 200

    Apreciază

  3. Să avem nobleţe duhovnicească
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”.
    Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui cele viclene, adică gândurile rele, şi să nu începem a discuta cu el. Chiar şi toţi avocaţii de s-ar aduna, nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic.
    Ca să tăiem legăturile cu diavolul şi să evităm ispitele, ajută mult să tăiem discuţiile cu el. Ni se întâmplă ceva? Ne-au nedreptăţit? Ne-au ocărât? Să cercetăm dacă am greşit. Dacă n-am greşit, avem răsplată. Nu mai este nevoie de continuare. Cine continuă să discute cu aghiuţă, acesta îi brodează dantelă şi îl răscoleşte. Îl face să le cerceteze pe toate cu legislaţia diavolească şi astfel îl sălbăticeşte.
    Îmi aduc aminte că atunci când au plecat italienii, au lăsat în corturile lor grămezi de grenade, iar praful de puşcă era coline întregi. Oamenii au mers şi au luat corturile. Copiii se jucau cu grenadele şi câţi, săracii de ei, nu au murit! Să se joace cu grenadele! Aşa şi noi, să ne jucăm cu diavolul?

    Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 53-54

    Apreciază

  4. Aceşti cîini de pază ai imoralităţii
    Maria Diana Popescu 29 Iunie 2022

    Ani buni de mandat a dormit pe bancheta din spate a maşinii, pe ruta Bucureşti-Sibiu şi retur. De ceva vreme, umblă disperat pe calea aerului, dintr-o ţară-n altă ţară, invitat sau neinvitat. Se dă în stambă pentru imagine, sperînd ca va fi în cărţi la NATO sau trîntor în stupul UE. Ce face el prin Europa rechinilor? Ceea ce făcea Bush Jr. cînd privea prin binoclu cu capacele puse! Occidentul îşi cam bate joc de celebrul turist de la Cotroceni. Nici după atîţia ani nu şi-a depăşit rolul de slugă şi figurant european, mai nou, în piesa de teatru a lui Zelenski. Cum vede ziariştii se înghesuie la fotografiat, mai dă mîna cu cîte o nulitate, alteori stă pe margine, nebăgat în seamă, că „pi şentru” „e” unii mai ceva ca el. Presa occidentală îl ignoră voit, relatînd doar despre liderii SUA, UK, Franţei, Germaniei, Italiei, chiar dacă în poze apare şi acest înalt la stat şi mic la cap reprezentant al colonialiştilor. S-au prins ce hram poartă slugoiul şi îl tratează ca atare. Asta se întîmplă cînd în cel mai înalt fotoliu al statului a fost înşurubat, refractar legilor fizicii, un profesoraş de provincie, care a afirmat nonşalant că deţine şase case cumpărate din meditaţii, iar cei fără case au „ghinion”. Ca să-şi păstreze puterea, acest umblător lipsit de empatie faţă de popor, lipsit de diplomaţie şi cultură politică, obedient intereselor străine, a adus asupra României terorismul în politică, în sănătate şi războiul mai aproape, un război care nu e al nostru.

    Psihopaţii de la Putere se află sub aripa unor instituţii de forţă. Ei nu fac nimic de capul lor, pentru că aceşti specialişti responsabili cu vînzarea, ba chiar cu înstrăinarea pe gratis a bogăţiilor României, au ajuns acolo prin fraudă şi escrocherii. Aşa se explică de ce turistul de la Cotroceni poate avea partid propriu, guvern propriu, parlament, armată, poliţie şi securitate, proprii. Asemenea „averi” personale, care înseamnă confiscarea statului român în interes privat sau străin, frizează nebunia şi au costat şi costă foarte mult România şi pacea ei. Totul ţine de dibăcia imorală a instituţiilor de forţă! Dar ce mai este oare moral într-o dictatură politică? Să nu ne imaginăm că o vom duce mai bine, indiferent cine ar veni la putere. Să nu ne imaginăm că politicienii se vor civiliza brusc sau că îi va roade conştiinţa şi vor bandaja rănile poporului. Nu mai pot face acest lucru pentru că au vîndut România cu efective cu tot, contra unor comisioane inimaginabile.

    Poporul va fi la fel de asuprit, la fel de ineficiente eradicării sărăciei şi contrafăcute vor fi măsurile sociale, adoptate după cumetrisme europene. Taxe şi impozite mai mari şi mai multe, facturi astronomice la gaze şi energie, inflaţie crescută, salarii şi pensii în ghips. Bine spunea cineva că „România e cea mai bogată ţară din lume. De peste două mii de ani toţi fură din ea, dar tot mai e de furat!”, aşa că ciolanele de la Putere nu se vor termina vreodată. Poate atunci cînd corupţia şi hoţia politică îşi vor fi finalizat metamorfoza, îngrăşîndu-se de aşa manieră, încît vor plesni sub propria slănină. Ciolanele sînt hrana bio pentru hrăpăreţii Puterii, rosul lor are efecte benefice, hamsterii aceştia vor avea întotdeauna colţii bine ascuţiţi. Românii se vor obişnui cu aceşti cîini de pază ai imoralităţii, la fel şi cu lătrăturile false.

    „Elita” politică românească s-a vîndut barbarilor egoişti care guvernează lumea, împingînd România spre un viitor sumbru. Somnolent şi supus, poporul trece prin schimbări implacabile, butonate de mîna grea a „colonialismului” ostracizator sub toate formele şi manifestările. Locomotiva istoriei înaintează cu mare viteză spre dezastre fără precedent. Independenţa economică şi libertatea multor popoare, printre care şi România, au fost ferecate în lanţurile cumplitei robiei mondiale de către bastioanele noului imperialism, care tropăie tumultuos peste graniţele statelor lumii, fiind sursa unor înfiorătoare vărsări de sînge, a unor îngrozitoare suferinţe sociale, pandemii şi morţi pe bandă, avînd ca rezultat scopul dorit şi declarat – depopularea.

    Deşi pe arena mondială au apărut noi rechini, în ipostaza de concurenţi periculoşi, de o ferocitate nemaicunoscută pînă acum, „Centrul Mondial de Exploatare” cu sediul la Washington continuă să se cramponeze din răsputeri şi dă lovituri tot mai dure statelor lumii, întreţinînd războaie fizice şi economice acerbe, astfel ca dolarul multiplicat la rotativa DeepState să fie moneda de referinţă internaţională, iar S. U. A. să se autofinanţeze fără dobîndă. Prin muşcătura profiturilor militare, prin politica de expansiune şi de acaparare a importantelor surse de materii prime de pe glob, a pieţelor de desfacere, a sferelor de plasare a capitalului, visteria marii puteri se umflă, SUA devenind imperiul care-şi cere tot mai insistent partea la împărţirea apetisantelor rezerve naturale ale statelor.

    A rămas în cărţile de istorie timpul în care România era o ţară respectată în lume, suverană şi independentă, cînd nu se permitea ca soldaţii români să se implice în războaiele altor state, să moară în teatre de război străine, cum de altfel nu se permitea nici măcar urmă de soldat străin pe pământurile româneşti. Astăzi, străinii au în ţara noastră mult mai multe trupe, armament şi dotări militare decît are ţara. Răul făcut României are rădăcini profunde. Cauterizarea acestui rău pare imposibilă astăzi.

    Apreciază

  5. Dumnezeu știe ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea
    Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc

    Dacă ești într-o stare de recrudescență interioară, sigur slăbește credința. Să nu slăbească! Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație, o ridicare și o coborâre. Pentru că te mai părăsește harul, ca să nu te mândrești, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!”. Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea pe care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ți folosească mintea. Nu trebuie să vă speriați, el nu se astâmpără. Dumnezeu știe ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceți: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de trăire interioară și adevărată, nu rațională. Ar trebui să înțelegeți singuri lucrurile acestea!
    Iar în legătură cu oscilația asta, care și la sfinți se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune așa: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au vestit vouă învățătura lui Dumnezeu, la a căror sfârșit privind, să le urmați credința” (Evrei 13, 7). Adică la sfârșitul vieții ei s-au desăvârșit și au cuvântul puternic și întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viața, o ispită continuă.

    Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 201-202

    Apreciază

  6. Omul câştigă înţelepciune când stă puţin treaz şi are răbdare în vremea războiului
    Sfântul Isaac Sirul

    Prin priveghere ţi se deschid ochii, ca să vezi slava rânduielii şi puterea căii celei drepte.

    Dacă însă ţi s-ar întâmpla – dea Domnul să nu ţi se întâmple! – să-ţi vie gândul trândăviei, şi să-şi facă în tine cuib, prin ispitirea apărătorului tău, care de obicei îngăduie întru tine schimbări ca acestea, să te înfierbânţi sau să te răceşti, ori dintr-o pricină, ori din neputinţa trupului, ori că nu poţi răbda oboseala, când cânţi prea mulţi psalmi, şi când te rogi mereu, şi mereu îţi pleci genunchii, cum ţi-e obiceiul, te rog pe tine cu dragoste, dacă le lași pe toate acestea şi dacă nu le poţi face, chiar dacă te aşezi jos, să priveghezi, şi cu inima să te rogi, fără să dormi, şi cu orice meşteşug să faci cumva, să petreci noaptea şezând, şi cu gândul la cele bune.

    Dar inima ta să n-o împietreşti şi să n-o întuneci cu somnul. Și prin Har iarăşi vei primi căldura de mai-nainte, şi mintea ţi se va uşura, şi vei primi puterea pe care o aveai, te vei bucura şi vei sălta, mulţumind lui Dumnezeu. Pentru că răceala şi greutatea aceea i se dau omului ca să fie ispitit şi încercat. Și dacă omul s-ar sili cu fierbinţeală să se deştepte, şi cu puţină voinţă le-ar goni de la el, atunci s-ar apropia harul de el, ca mai înainte, şi putere nouă ar primi, care are tot binele şi tot sprijinul ascuns în ea. Şi se va minuna cu frică omul, aducându-şi aminte de ce povară a scăpat şi cât de uşor este acum, şi ce puternic, şi gândindu-se la uşurarea lui, cum s-a făcut ea deodată.

    Și de aici înainte se învaţă minte, şi când se simte iarăşi împovărat, cunoaşte povara lui din prima experienţă. Că dacă omul nu se nevoieşte de la început, el nu poate ajunge atât de iscusit. Vezi câtă înţelepciune câştigă omul, când stă puţin treaz şi are răbdare în vremea războiului? Numai să nu-i slăbească firea trupului, căci atunci nu e luptă, ci neputinţă a firii, şi nu-i vreun folos să lupţi cu firea. Însă pentru toate, câte-i aduc folos, bine este să se înfrângă omul pe sine.

    Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 144-145

    Apreciază

  7. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu
    Sfântul Antonie cel Mare

    1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.

    2. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept, precum fericit este săracul şi robul după soartă, dar împodobit cu învăţătură şi virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

    3. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată cu atât e mai fericit. Căci nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

    4. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.

    5. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea.

    (Extrase din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii I, Sfântul Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete)

    Apreciază

  8. Nimeni nu poate ajunge la pace și liniște sufletească decât prin lupta cu ispitele
    Sfântul Macarie de la Optina

    Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.

    Dorești liniștea gândului și a inimii și nu o poți găsi? Dar Însuși Domnul ne spune unde și cum trebuie să căutăm această pace, care este mereu o mare răsplată și un mare dar al Său pentru cei care-L urmează: Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).

    Dar nimeni nu poate ajunge la pace și liniște sufletească decât prin lupta cu ispitele și prin îndurarea cu răbdare a supărărilor. De altfel, Domnul a făcut același lucru înainte să moară pe cruce. A fost batjocorit, defăimat, umilit, chinuit. Cu multă grijă, El a construit pentru noi un model de viață. A creat o imagine a vieții Sale pe pământ pe care, prin luptă, trebuie să o urmăm cu toții.

    Citește cuvintele ascetice ale Avvei Isaac. De aici vei învăța cât de necesare sunt ispitele și că ele sunt îngăduite ca să ne întărim în războiul împotriva răului și să dobândim experiență duhovnicească. În fragmentele pe care ți le-am recomandat, Avva Isaac se ocupă mai ales de ispitele duhului, dar ceea ce spune el acolo poate fi de folos și pentru ispitele trupului.

    Așa cum războinicii câștigă medalii și distincții atunci când arată în mod repetat că sunt viteji și că au spirit de sacrificiu, la fel și noi, ca niște luptători duhovnicești, vom câștiga roadele strădaniilor noastre, după un război eroic, ce va dura mulți ani. Cea mai sălbatică luptă va fi cea împotriva mândriei, cu toate formele și manifestările ei – mânia, slava deșartă, răutatea, invidia… Atunci când le supunem pe acestea, câștigăm cea mai bună recompensă pe care am putea-o primi: pacea sufletului.

    Din Sfântul Macarie de la Optina, Povețe duhovnicești, Editura Egumenița, p.106-107

    Apreciază

  9. Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, purtătorul de biruință și apărătorul creștinătății
    Astfel, în decursul domniei sale, Ştefan cel Mare a purtat războaie cu duşmani veniţi din cele patru zări. Din răsărit a trebuit să stăvilească incursiunile hoardelor tătăreşti, la miazănoapte şi apus a trebuit să vegheze asupra ameninţării nestatornicilor poloni şi unguri, iar de la miazăzi sufla vântul aspru al celei mai teribile ameninţări a vremii: semiluna otomană.

    Scânteia declanşatoare a ofensivei musulmane în Moldova a constituit-o amestecul voievodului Ştefan în treburile Ţării Româneşti care, prevăzând că va avea de luptat în curând cu turcii – refuzase să plătească tribut Porţii – a căutat să pună un domn prieten, lucru pe care l-a şi reuşit în 1473, când îl înlătură pe Radu cel Frumos, vasal turcilor.

    Înfuriat de îndrăzneala domnitorului moldovean, Mahomed al II-lea, cuceritorul cetăţii milenare a Bizanţului, îl trimite în Moldova pe Soliman paşa cu o oaste de 120.000 de oameni. Spune legenda că

    „văzând Ştefan puzderia cea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la loc larg. Îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că-i va face chisăliţă pe duşmanii care voiau să-i închinăm ţara cu voie, ori fără voie”.

    Locul cel mai favorabil moldovenilor pentru confruntarea finală s-a dovedit a fi lângă Vaslui, lângă localitatea „Podu Înalt”.

    În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, Ştefan, cu cei 40.000 de oşteni ai săi, dădu atacul pe neaşteptate, configuraţia câmpului de luptă, ceaţa şi terenul mlăştinos nedând armatei otomane posibilitatea – superioare nu doar numeric, ci şi tehnic – să se desfăşoare. Şi spune acelaşi izvor că

    „aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea păgânului”.
    După cum spune tradiţia, în lupta cu polonii de la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, soarta armelor era de partea marelui voievod Ştefan. În acea zi de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii ce însoţeau oştirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ştefan Vodă i-a venit în ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i s-a arătat călare şi înarmat ca un viteaz, anunţând izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ştefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, de data aceasta prin Sfântul Mucenic Procopie. Drept mărturie stă inscripţia bisericii din Milişăuţi – Suceava: „În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan Voievod … a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr … şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan Voievod şi a biruit … De aceea, Ştefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie”. Totodată, cronicarul Grigore Ureche istoriseşte că, „în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului, călare şi înarmat ca un viteaz, fiind întrajutor lui Ştefan Vodă (…).”

    Sfinte Binecredincioase Voievoade Ştefan Cel Mare si Sfânt, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mântuirea neamului românesc şi izbăvirea României de trădatorii şi vânzătorii ei duşmani din’năuntru şi din afară!Amin!

    Apreciază

  10. Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul credinţei ortodoxe, viteaz conducător de oşti, bărbat de stat desăvârşit

    MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA

    În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.

    Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.
    [..]

    „Crucea lui Ștefan s-a numit Moldova”

    Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame.

    Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi credinţa. Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân.

    „Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului”

    În acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la duhovnicul său, Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere ţara de duşmani şi de robie.

    A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: aceasta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Şi-a asumat păcatele noastre, pentru ca noi să nu mai fim păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l umilească.

    „Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit”

    Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea ţării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Şi aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care, prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală, este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.

    Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit, cel care are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă şi cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi te doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.

    „Să ai iubire pentru poporul tău și să fii capabil de jertfă”

    Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ştefan cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm tuturor bărbaţilor de stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în Dumnezeu, adică credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de popor, există o instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele. Credinţa că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară şi cu un popor şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende şi de care trebuie să asculţi.

    Fără acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepţi chiar să ai o rană în trup sau în suflet şi s-o duci cu ea, de dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi pune încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să şi-l propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă, de iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom birui.

    „Binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare”

    Iubiţii mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ţinut-o aici la Putna, cu exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar cuvintele lui sunt şi cuvintele mele:

    „Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta plină de fapte bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii, leşii, turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinţei pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părţile Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvin în semn de respect pentru armele tale biruitoare.

    Caută din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă darul Tău cu îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulţămită lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit ogoarele, satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat mănăstirile, şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea lui Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.

    Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a încredinţat o misiune, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor noştri.

    Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin”.

    (Fragment din predica rostită de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania la Mănăstirea Putna, 19 septembrie 2004)

    Apreciază

  11. Rugăciune către Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni al vremurilor noastre

    O, Sfinte Ierarhe Ioane, părintele nostru, bunule păstor şi tainicule văzător al sufletelor omeneşti! Acum te rogi înaintea Prestolului dumnezeiesc, precum singur ai zis: „Deşi am murit, sunt viu”. Roagă-L pe Dumnezeu Cel Atotmilostiv să ne dăruiască iertare de păcate, ca să ne recăpătăm puterea duhovnicească, să scăpăm de amărăciunea acestei lumi şi să strigăm către Domnul, ca să ne dea smerenie şi inspiraţie duhovnicească, cuget dumnezeiesc şi duh evlavios în toate căile noastre.

    Tu, care ai fost ocrotitor milostiv al orfanilor şi îndrumător încercat pe pământ, fii acum călăuză şi pentru noi, ca un nou Moise, iar în discordiile bisericeşti povaţă atotcuprinzătoare a lui Hristos. Ascultă plângerea tinerilor descumpăniţi şi de îndrăcire cuprinşi; scutură lâncezeala plictiselii abătută asupra păstorilor, slăbiţi de atacurile lumii acesteia şi care zac ţintuiţi de duhul toropelii zadarnice. Cu lacrimi te rugăm pe tine, o, închinătorule înflăcărat, vino şi la noi, cei care în negura patimilor suntem afundaţi, aşteptând îndrumările tale părinteşti. Luminează-ne cu lumina neînserată în care te afli tu acum, rugându-te pentru fiii tăi, împrăştiaţi pe toată suprafaţa pământului, dar îndreptaţi cu iubirea lor plăpândă către lumină, acolo unde sălăşluieşte Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi Împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

    Știm prețul amânării pocăinței?
    SFÂNTUL IERARH IOAN MAXIMOVICI DE SHANGHAI ȘI SAN FRANCISCO

    „Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa.” (Fericitul Augustin)

    Pilda tâlharului înţelept să ne dea imboldul nu să amânăm pocăinţa, ci „să ne răstignim împreună cu Hristos” (Galateni 2, 20) şi „fierbinte să ne căim”, ca şi noi să simţim „milostivirea împreună-pătimirii” (rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog). Răstignindu-ne trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), să ne străduim spre o cât mai grabnică și deplină îndreptare lăuntrică, predându-ne în întregime voii lui Dumnezeu şi cerându-I lui Hristos milostivire şi har.

    (Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, București, 2001, p. 80)

    Apreciază

  12. Ieși în față sau rămâi în umbră?
    SFÂNTUL IERARH IOAN MAXIMOVICI DE SHANGHAI ȘI SAN FRANCISCO

    Odată, într-o casă unde fusese poftit, Hristos a văzut cum cei chemați alegeau locurile de frunte. Băgând de seamă acest detaliu de viață, Domnul, pentru Care nimic nu era de mică însemnătate în lumea morală, a rostit cuvinte care au rămas să răsune asupra lumii: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cum­va să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine, și venind cel care v-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: „Dă acestuia locul” – și atunci, cu rușine, te vei du­ce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așază-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: „Prietene, mută-te mai sus”. Atunci vei avea cinstea în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine, căci oricine se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat (Luca 14, 8-11).

    Manifestarea orgoliului omenesc se săvârșeș­te cel mai des tocmai în împrejurări de zi cu zi: în ospeție, în sufragerie, la masă. La fel ca în vremu­rile de demult, oaspetele contemporan vrea să șa­dă pe un loc mai de vază. Această năzuință se bu­cura de mare trecere la boierii Rusiei Moscovite, care (fără să vădească în această privință niciun pic de duh ortodox!) se străduiau să se așeze ca­re mai de care pe locurile de vază la masa țarului. Bineînțeles însă că, în afara meselor celor mai săraci oameni, în toate țările are loc, chiar dacă ne­băgată de seamă, o întrecere a orgoliilor.

    Modestia este o formă anevoie de împlinit a binelui. Omul ce se gândește cu încordare cum să nu rămână mai prejos de altul și cum să ajun­gă mai presus de altul nu e în stare de efort constructiv, și cu atât mai mult de cel suprem, du­hovnicesc. Lucrul acesta este poate valabil și în privința noastră, a păstorilor de suflete. Slava deșartă este semn nu numai al stagnării morale, ci și al celei mintale. (Sfântul Ioan Maximovici)

    (Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 120-121)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: