Sfântul Paisie Aghioritul: Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu

– Părinte, ce este judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu?

– Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu este îndelunga răbdare, care are înlăuntrul ei şi smerenia, şi dragostea. Dumnezeu este foarte drept, dar şi mult milostiv, şi milostivirea Lui biruieşte dreptatea Sa. Îţi voi da un exemplu, ca să înţelegi. Dacă un oarecare om nu a avut niciodată ocazia să audă despre Dumnezeu, unul ca acesta nu se va judeca potrivit cu starea în care se află, ci potrivit cu starea în care s-ar fi aflat dacă L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu. Pentru că altfel Dumnezeu nu ar fi drept. Dreptatea dumnezeiască are propriile ei relaţii matematice. Unul şi cu unul uneori fac doi, iar alteori două milioane.

– Părinte, cum se aplică dreptatea dumnezeiască unuia care greşeşte?

– Dreptatea omenească spune: „Ai greşit? Trebuie să fii pedepsit!”. Însă dreptatea dumnezeiască spune: „Recunoşti greşeala ta şi te pocăieşti? Eşti iertat”. Vezi, chiar şi de legea omenească este judecat cu indulgenţă unul care face o crimă, atunci când se pocăieşte cu sinceritate şi merge singur şi mărturiseşte fapta, deşi nu există nicio bănuială asupra persoanei lui. Şi dacă de oameni este judecat cu indulgenţă, cu cât mai mult de Dumnezeul Cel drept-judecător şi mult-milostiv.

Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu ne urmăreşte cu atenţie şi cunoaşte inima fiecăruia. Nu ne va nedreptăţi. Fiindcă există dreptatea dumnezeiască şi răsplătirea dumnezeiască şi Dumnezeu ne iubeşte – ceea ce este mai important decât orice – tot binele ce l-ar face cineva nu se pierde. De aceea este pierdut şi cu desăvârşire lipsit de minte cel care cere să fie îndreptăţit de oameni.

Am observat că atunci când omul este nedreptăţit şi pune în lucrare dreptatea dumnezeiască, Dumnezeu îl îndreptăţeşte chiar şi în această viaţă. Îmi aduc aminte cum în armată, după război, a venit generalul să împartă decoraţii. Eu lipseam în ziua aceea. Când a strigat numele meu a ieşit unul ce era din Tesalia şi a luat acela decoraţia. Ceilalţi militari n-au spus nimic, pentru că atunci te băga la închisoare dacă spuneai minciuni. Când a plecat generalul, acela s-a ascuns, pentru că ceilalţi l-ar fi omorât în bătaie. După ce m-am întors, se temea şi de mine. M-a luat pe de-o parte, m-a luat pe de alta, apoi mi-a spus: „Să mă ierţi, am făcut asta şi asta”. „Bine ai făcut că ai luat-o, i-am spus. Ce aş fi făcut eu cu ea?”. O purta după aceea la defilări. După patruzeci de ani vine aici la mănăstire mareşalul Armatei Întâia din Tesalia şi-mi aduce o decoraţie a lui Alexandru cel Mare. Când am văzut-o, mi-a venit să râd. După patruzeci de ani! M-a impresionat următorul lucru: acel soldat era din Tesalia, din Tesalia a venit şi mareşalul. Vedeţi cum se întâmplă? Atunci când cerem să ni se facă dreptate, le pierdem în cele din urmă şi pe cele de aici, dar şi cele pe care ni le pregăteşte Hristos pentru cealaltă viaţă, dacă nedreptăţim pe alţii. Adică pentru lucruri de nimic le pierdem pe cele mai importante, pe cele veşnice. Cele de aici, fiind oricum fără valoare, ce vom face cu ele?

(Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi