MultPătimitorul Parinte Gheorghe Calciu:  Când mergeai într-o adunare ecumenistă, nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos

,,A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă” – Preotul Sfintei Tinereţi*

– Încotro mergem?

– De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii icoanelor?”…

Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine – poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara noastră şi în lume.

Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh fariseic care-şi schimbă înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate “bisericile”, un fel de sincretism religios, dar dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.

Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor, desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale, politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taizé… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi se legănau în ritmul unor melodii… Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare absolută. Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip absolut. (…) Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.

– Părinte, pot convieţui în pace şi armonie un creştin, un musulman şi un evreu? Care ar fi secretul?

– Respectul reciproc e singura manifestare de bună armonie. în nici un caz rugăciunea împreună sau slujirea împreună. Acestea sunt lucruri care depăşesc acordul dintre religii diferite.

– Se închină toţi oamenii la acelaşi Dumnezeu?

– Nu totdeauna… Noi ştim un singur Dumnezeu care ni se revelează nouă şi numai Lui ne închinăm. Celelalte sunt forme deformate sau greşite.

– Care credeţi că sunt ispitele cele mai mari cu care se confruntă un ortodox astăzi?

– Ecumenismul.

– …Următoarea întrebare era dacă sunteţi de acord cu existenţa dialogului ecumenic, însă…

– Nu. Absolut de loc. Pentru că ecumenismul este o formă mai subtilă a masoneriei. Masoneria încearcă să distrugă Credinţa Ortodoxă, credinţa creştină în general. Ecumenismul încearcă să subjuge prin câteva idei care par foarte generoase: de ce să ne certăm între noi, hai să trăim ca fraţii, să ne iubim unii pe alţii, putem trăi împreună, putem să ne rugăm împreună… ceea ce nu e permis în cazul Ortodoxiei. Toate Sinoadele ecumenice interzic această co-rugăciune cu toţi care sunt aparte de Ortodoxie. Dacă nu respectăm aceste canoane, sub imperiul ecumenismului, al presiunilor şi promisiunilor din Occident, care toate sunt deşarte, înseamnă că noi încălcăm toate Canoanele Bisericii cu adevărat ecumenice.

– În condiţiile actuale în care este mediatizată aşa de mult masoneria, vă rog să punctaţi câteva elemente puternice a ceea ce înseamnă aceasta ca acţiune anti-hristică!

– Masoneria e o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. Fiecare Lojă Masonică se ocupă de unitarism, de o ordine, dar dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare. Aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu tot cel ce vorbeşte prompt în numele lui Dumnezeu, Îl şi are în inimă, iar ei cel mai puţin. Pericolul cel mai mare e această globalizare şi ungerea unor persoane care au dreptul să conducă omenirea. Cine i-a uns? Ei sunt unşii Satanei şi nu fiii lui Dumnezeu. Dar noi, aşa mici şi fără puterea de a învăţa, să ne păstrăm Credinţa şi să nu uităm că reprezentăm o linie de adevărată Credinţă mântuitoare şi pe cât ne e cu putinţă, să ne împlinim datoriile faţă de Neam şi de Biserică.

Am să vă spun o întâmplare chiar cu mine. Când eram arestat, a fost un congres ecumenist în România. Şi la congresul acesta, care a durat vreo săptămână, cu plimbări prin diverse locuri, cu cheltuieli enorme, a fost un banchet final la Patriarhie. Ştiu aceasta chiar de la protestanţii din Elveţia, pentru că în momentul acela Lukas era preşedintele Consiliului Ecumenic. Şi elveţienii, care îl cunoşteau pe Lukas, i-au cerut: „Domnule Lukas, când te duci acolo în România şi ajungi la Patriarh [Iustin Moisescu, n.n.], întreabă-l ce este cu părintele Calciu, ce s-a întâmplat cu el? E vinovat, nu e vinovat? Că la noi, în Elveţia, nimeni nu este închis pentru credinţa lui sau pentru propovăduirea lui. De ce e în închisoare? A făcut crime, a omorât pe cineva, a dat foc clădirilor?”… Lukas, când s-a făcut banchetul, s-a gândit să-l întrebe pe Patriarh. Dar n-a avut curajul să-l întrebe de la început, pentru că… era mâncare bună care trebuia mâncată, era vin bun care trebuia băut. Abia la desert s-a gândit să întrebe pe patriarhul Iustin ce se întâmplă cu părintele Calciu.

Probabil Securitatea era de gardă şi atunci reprezentantul Departamentului Cultelor a intrat în vorbă şi a spus: „Vă explic eu, pentru că nu-l puteţi băga pe Prea Fericitul în aşa ceva. Vă explic eu… Părintele Calciu este un neofascist, i-a învăţat pe elevii lui doctrine neofasciste, i-a îndemnat la rebeliune, pentru că în Biserica noastră, ştiţi, este o ordine şi o ascultare. Părintele Calciu a rupt toate aceste îndatoriri ortodoxe, a fost împotriva ierarhiei, a vorbit împotriva Bisericii, a răspândit învăţături neonaziste!”. Cei care aţi citit cuvintele mele, ştiţi cât de neonaziste au fost… Dar asta i-a plăcut foarte mult lui Lukas, care n-a mai întrebat nimic. Şi s-a întors în ţară şi a spus celor din Elveţia: „Părintele Calciu este într-adevăr un răzvrătit. El a stricat relaţia dintre guvern şi Biserică, sau a vrut s-o strice, nu a ascultat de episcopii săi, de legile ţării, a călcat totul în picioare, aşa că dacă stă la închisoare, stă pe drept!”.

Mai târziu, după eliberare, am ajuns în Elveţia. Şi am vorbit acolo, la Zurich, iar între întrebările ce s-au primit era un bilet în care se spunea: „Noi, când a fost Lukas în România, i-am spus să întrebe pe ierarhi de dumneavoastră şi iată care a fost răspunsul lui…”. Le-am răspuns: „Domnilor, eu nu am ştiut de lucrul acesta, dar dacă dumneavoastră vreţi să citiţi cărţile mele, veţi vedea că nu este adevărat. N-am făcut nici un fel de propagandă nazistă pentru că nu mă interesa, n-am făcut nici un fel de răscoală împotriva ierarhiei, pentru că nu acesta era scopul meu. Am cerut ca Biserica să fie respectată, am cerut ca Biserica să nu mai fie subordonată puterii laice, am cerut ca Biserica să aibă dreptul la cuvânt!”. Şi s-a sculat în picioare un cetăţean şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt în legătură cu domnul Lukas. Vreţi să vă întâlniţi public cu el, ca să discutaţi problema aceasta?” Şi am răspuns că sigur că da, chiar mi-ar face o mare bucurie să mă întâlnesc cu el. Şi Lukas nu a venit! A refuzat să vină, pentru că ştia că este vinovat. Ziceau că a fost anunţat prea târziu, că ei au fixat întâlnirea fără să-l consulte pe Lukas… Realitatea era că el ştia foarte bine ce făcuse şi că era un eretic. Nu-l interesa nimic, nu-l interesa nici măcar Hristos! Când mergeai într-o adunare de asta ecumenistă nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos. Nu aveai voie să aduci ştirea, de pildă, că există creştini persecutaţi, în special ortodocşi. Dacă cineva a luptat pentru mine, acestea au fost nişte organizaţii catolice sau protestante care nu erau ecumeniste! De aceea tot ce spun aceşti oameni este o minciună. Ei sunt fiii diavolului şi de la început au fost mincinoşi şi ucigaşi şi fac faptele tatălui lor. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă. Ei erau în petreceri şi plimbări. Vreau să spun că ereticii înşişi, când îi iei direct, cu fapte concrete, se ruşinează sau se sperie. La noi, dacă te atingi de un eretic sau de un corupt, e prăpăd! Toată lumea sare să-l apere”.


(Fragmente din Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”, Editura Bonifaciu, 2009)

*Referire la Imnul Sfântă Tinereţe Legionară (Versuri -Sfântul Inchisorilor comuniste-RADU GYR)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Un gând despre „MultPătimitorul Parinte Gheorghe Calciu:  Când mergeai într-o adunare ecumenistă, nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos”

  1. Vămuirea sufletelor (IΙI)

    Învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți despre vămuirea sufletelor

    Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos

    Aceste puncte de vedere le întâlnim în multe texte ale Părinților. Isihie Sinaitul se roagă ca, atunci când va veni stăpânitorul întunericului, „să găsească fărădelegile noastre puține și neînsemnate”[1]. Apoi arată că, atunci când sufletul Îl are cu sine pe Hristos, „El va face izbăvirea lui degrabă”[2].

    De asemenea, Cuviosul Theognost spune că dreptul se suie la Cer cu pace „spre Îngerul luminos și vesel care vine din înălțime” și cu ajutorul lui străbate neîmpiedicat văzduhul, fără să fie câtuși de puțin vătămat „de duhurile răutății”[3].

    Sfinții Părinți învață toate acestea nu din închipuirea lor, ci din experiențe revelatoare. Uneori le-au fost descoperite de alți oameni sfinți, iar alteori ei înșiși, luminați de Dumnezeu, au avut astfel de experiențe înfricoșătoare.

    Sfântul Antonie cel Mare a ajuns odată în punctul de a vedea personal astfel de lucruri înfricoșătoare. Odată, aflându-se în chilie, a fost răpit în extaz și s-a văzut pe sine cum iese din trup și se înalță în văzduh, însoțit probabil de Îngeri. Dar niște îngeri înfricoșători i-au împiedicat să mai urce la Cer și cereau explicații pentru niște fapte. Atunci cei care îl însoțeau pe Sfântul Antonie s-au luptat cu acei înfricoșători demoni, spunându-le că devreme ce toate pe care le-a săvârșit de la nașterea sa i le-a iertat Dumnezeu, să-l acuze numai pentru cele pe care le-a săvârșit din clipa în care a fost tuns monah. „Atunci clevetitorii neaflând nimic, liberă și neîmpiedicată li s-a făcut calea”[4].

    Într-o înfricoșătoare istorisire a Sfântului Antonie se spun următoarele: În timpul unei nopți un glas l-a deșteptat pe Sfântul Antonie și i-a poruncit să iasă din chilie și să privească. Atunci a văzut pe un oarecare „înalt, scârbos și înfricoșător”, care era diavolul, stând în picioare, cu mâinile întinse, și pe unii împiedicându-i să se suie la Cer, iar pentru alții, care treceau de mâinile lui și se suiau la Cer, scrâșnind din dinți. Și s-a descoperit Sfântului că acea înfricoșătoare vedenie „este suirea la Cer a sufletelor”.

    Sfântul Ioan Scărarul descrie o înfricoșătoare vedenie, pe care a văzut-o pustnicul Ștefan care se nevoia în Sinai, lângă peștera Proorocului Ilie. În ajunul morții sale, în timp ce-și avea ochii deschiși, a fost răpit în extaz și privea în jurul patului său, când la dreapta, când la stânga. Cei care erau de față îl auzeau răspunzând ca și cum unii îl interogau. Uneori spunea: „Da, așa e, este adevărat, dar am postit pentru aceasta atâția ani”. Alteori zicea: „Nu, mințiți. Aceasta n-am făcut-o”. Apoi iarăși: „Da, asta este adevărat, dar am plâns, am slujit”. Și iarăși: „Cu dreptate mă învinuiți”. Dar la unele zicea și așa: „Da, e adevărat, pentru acestea n-am ce să spun; dar la Dumnezeu este și milă”. Și Sfântul Ioan adaugă că „era ο priveliște înfricoșătoare, înspăimântătoare și ο tragere la socoteală nevăzută și neîndurată. Și ceea ce era și mai înfricoșător, era că-l osândeau și pentru cele ce n-a făcut”[5].

    Din toate cele pe care le-am menționat se vede că în toată tradiția Bisericii se vorbește despre existența vămilor, care sunt demonii, duhurile din văzduh, care nu numai în toată viața îl războiesc pe om din ură și răutate, dar mai ales înainte și după ieșirea sufletului din trup.

    În tradiția Bisericii se vede limpede că demonii nu au stăpânire asupra oamenilor lui Dumnezeu, pentru că toți cei care sunt îmbrăcați în Dumnezeu nu trec prin această mucenicie. Dacă în Hristos stăpânitorul lumii nu a avut nici o stăpânire, aceasta se petrece și cu acei oameni care sunt uniți cu El. De aceea și Părinții recomandă că trebuie să trăim creștinește, în pocăință, spovedanie și lucrare duhovnicească, să trăim în Biserică și să adormim în Biserică în Credința Ortodoxă, cu rugăciunile Părinților noștri, astfel încât stăpânitorul întunericului și duhurile răutății să nu aibă stăpânire asupra noastră.

    Este fapt dovedit că în vremea ieșirii sufletului din trup se duce o mare luptă, mai ales cu oamenii care au o curățire incompletă. Înfricoșător este faptul că în vremea noastră mulți oameni mor fără să conștientizeze cutremurătorul ceas al morții. Adică, bolile epocii noastre și puternicul tratament medicamentos modifică alcătuirea psihosomatică a omului și-i creează dificultăți în trecerea cu corespunzătoare luare-aminte, frică de Dumnezeu și rugăciune a acestor ceasuri critice. Desigur, medicamentele ne ajută să nu suferim din cauza bolilor, însă ele ne schimbă întreaga alcătuire psihosomatică și nu ne îngăduie să conștientizăm aceste evenimente și să cerem milă de la Dumnezeu.

    Ceasurile acestea sunt foarte critice. De aceea, toți cei care au frică de Dumnezeu și cunosc despre acele momentele critice, se roagă să conștientizeze evenimentele acelui ceas. Și într-adevăr, omul are ocazia să se pocăiască de toate pe care le-a făcut, să ceară mila lui Dumnezeu. Trezvia în acel înfricoșător ceas este cea mai importantă lucrare. De aceea și Biserica se roagă la Dumnezeu să ne păzească de moartea cea năprasnică.

    [1] Isihie Sinaitul, Către Teodul, Suta II, cap.59, Filocalia rom. IV, Sibiu 1948, p. 82.

    [2] Ibidem, cap. 57, p. 78.

    [3] Theognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, cap. 61, Filocalia rom. IV, Sibiu 1948, p. 270.

    [4] Everghetinos.

    [5] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VII, cap. 50, Filocalia rom. IX, București 1980, p. 179.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: