Suntem toți vinovați?

Am transformat în întrebare o afirmație mereu vehiculată, fără noimă, în spațiul public. Neexplicată, afirmația riscă să ne transforme pe toți, de-a valma, în personaje egale cu marii raufăcătorii și criminali ai lumii.

Să ne înțelegem: ca individ ce fac parte din Poporul Ortodox Român al lui Dumnezeu, port povara multor păcate grele, și sunt dintre cei care am atras mânia și pedeapsa lui Dumnezeu asupra românilor. Mă îngrijesc cum pot de aceste păcate, mărturisindu-le la Sfânta Spovedaie sau cerând iertare aproapelui căruia i-am greșit.

Sunt însă lucruri pentru care n-am nicio vină. Nu mă simt vinovat pentru faptul că această țară a stat, de-a lungul istoriei, în calea relelor, cum spune cronicarul. Nu e vinovat nici Dumnezeu pentru faptul că ne-a așezat aici. Vinovați sunt pagânii și barbarii care au râvnit întotdeauna la cele ce aveam noi, românii. Vinovați sunt turcii care vreme de multe secole au venit peste noi și ne-au pricinuit atâtea suferințe. Vinovați sunt și rușii, nu Poporul Dreptcredincios Rus, ci criminalii care i-au condus și i-au împins împotriva noastră. Vinovați au fost și sunt ungurii, cei veniți din adâncurile Asiei, care s-au uitat cu ură și ochi hulpavi la Poporul nostru. Îi vedem cât sunt de mârșavi acum, când profită de situația grea în care ne aflăm și se manifestă deschis ca stăpâni ai acestor ținuturi. Vinovați sunt nemții pentru tot răul făcut românilor. În momentul de fața au bolovanul lor nesimțitor, instalat la cârma României, în trecut l-au avut pe Adolf Hitler, marele criminal al istoriei.

Să nu-i uităm pe jidani. Ne-au ocupat posturile cheie ale țării, din care, cu ură, nefericesc Poporul acesta pentru vina de a fi iubitor de Hristos, Cel pe care ei Îl urăsc de moarte. Putem alcătui o foarte lungă listă de ovrei care au bajocorit Neamul Românesc și i-au ucis pe cei mai buni ai săi. Cu ce suntem noi vinovați că jidanii ne-au adus comunismul satanic și l-au așternut peste România ca o pâclă grea, puturoasă și sângeroasă? Suntem noi vinovați că marele criminal evreu Nicolschi a patronat uciderea a sute de mii de români? N-a fost atins nici măcar cu o floare, a murit de bătrânețe, în 1992, având o pensie consistentă, pentru meritele sale de criminal. Ca să contrabalanseze toate fărădelegile și crimele împotriva românilor, propaganda jidanilor a inventat holocaustul și pogromurile, ca să ne arate cât rău au făcut românii îngerașilor inocenți, numiți evrei, care în decursul istoriei au făptuit numai binele popoarelor care i-au primit pe pamânturile lor.

Vreau să fac o mărturisire. În 1975 eram la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș. În acel an, se sărbătorea împlinirea a 50 de ani de la ridicarea BOR la rang, de Patriarhie. (Știți povestea cu adoptarea calendarului gregorian de către Miron Cristea și acolițtii săi. A fost răsplătit cu titlul de patriarh, pentru supunerea arătată masonilor). Festivitățile s-au desfășurat la Curtea de Argeș. Au fost prezenți reprezentanți din aproape toate Bisericile Ortodoxe. Țineți minte, eram în plină eră comunistă. Cine credeți că era mai marele departamentului cultelor, care tăia și spânzura în acea vreme în Biserica noastră? Era românul ortodox, get-beget, Iulian Sorin. Am și acum dovada, o fotografie de grup de la acele festivități. După 1989, cel pe care-l crdeam a fi românul Iulian Sorin a ajuns în structurile jidanilor, ca secretar al comunității evreiești din România. Înțelegeți despre ce vorbim?

Să terminăm și cu sloganul acela imbecil, după care toate virtuțile lumii sunt concentrate în celelalte popoare, în vreme ce Poporul Român deține, în exclusivitate, tot ce e rău pe această planetă. Mulțumesc Bunului Dumnezeu că nu m-am născut neamț, turc, țigan, ungur, rus, american, englez, francez…

Despre vinovății. Avem fiecare povara păcatelor noastre de care trebuie să ne îngrijim. Să nu luăm asupra noastră ticoloșiile unora ca Hitler, Iohannis, Nicolschi, Arafat, Orban, Gheorghiță, Rafila, Tătaru etc., spunând ,,toți suntem vinovați. Riscăm să-i transformăm pe criminali în ființe inocente, iar noi să devenim criminali abominabili. N-ar fi drept.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici: Să nu fii mincinos nici faţă de tine, nici faţă de alţii

Când mărturiseşti mincinos despre tine, tu însuţi ştii că minţi. Când mărturiseşti mincinos despre de alţii, celălalt ştie că tu minţi în legătură cu el. Când te preamăreşti şi te lauzi în faţa oamenilor, oamenii nu ştiu, dar tu ştii că dai mărturie mincinoasă despre tine. Dar dacă repeţi de mai multe ori această mărturie mincinoasă, oamenii se vor lămuri, cu timpul, că minţi. Iar dacă repeţi neîncetat o minciună în legătură cu tine, toţi oamenii vor şti că minţi, şi atunci doar tu vei mai crede în minciunile tale, care vor deveni adevăr pentru tine. Şi te vei obişnui cu minciuna aşa cum se obişnuieşte orbul cu întunericul. Iar când mărturiseşti mincinos despre un alt om, acela ştie că tu minţi. Ai un martor împotriva ta. Şi tu ştii că minţi în legătură cu el, aşa că tu eşti al doilea martor împotriva ta. Iar Dumnezeu este al treilea martor. Aşa că atunci când vei spune o minciună în legătură cu aproapele tău, să ştii că ai trei martori împotriva ta: pe Dumnezeu, pe aproapele tău şi pe tine. Şi să mai ştii că unul din aceşti trei martori te va vădi în faţa întregii lumi. […]

O, Doamne, Dumnezeule cel Drept, cât de nefericiţi sânt oamenii care nu respectă această sfântă poruncă a Ta şi care nu-şi înfrânează inima si limba de porniri nelegiuite! Ajută-mi mie, păcătosul, o, Doamne, ca niciodată să nu păcătuiesc în legătură cu adevărul. Luminează-mă pe mine cu adevărul Tău, Iisuse Fiule al lui Dumnezeu, şi arde orice minciună din inima mea aşa cum ţăranul arde cuibul de omizi din livada sa. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuiri, Editura Predania)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Parintele Serafim Rose: Despre zilele finalului istoriei

Pe măsura ce se apropie sfîrșitul lumii, este adevarat ca va veni o vreme de mari suferinte, aşa cum nu a mai văzut omenirea (Matei, 24, 21): va fi foamete, boli, cutremure, razboaie si zvonuri de razboaie, prigoane, proroci mincinosi si hristosi mincinoşi, iar dragostea multora (inclusiv creștini) se va răci. Dar, în acelasi timp, Evanghelia se va propovadui tuturor popoarelor, iar cei care vor rabda pîna la sfîrsit se vor mântuiti cu ajutorul lui Hristos.

Raul din lume si credinţele mincinoase vor culmina cu domnia antihristului, un stăpânitor care aparent va aduce pacea în locul dezordinii mondiale, care aparent va fi Hristos, venit din nou pe pamînt, si care va domni din templul reconstruit la Ierusalim. Astfel ca acest semn al templului este unul foarte mare/de proportii. Când vedem ca templul este pe cale de a fi construit, atunci vom sti ca timpul este aproape, fiindca acesta este hotarât a fi chiar unul dintre semnele sfârsitului.

Avem motive serioase sa ne îndoim ca evenimentele viitoare vor fi atît de simple, si fiindca în chiar tara unde a început domnia ateismului are loc acum o desteptare religioasa care este în sine o restrîngere a ariei de dominatie a ateismului, dar si fiindca antihristul, potrivit prorociilor ortodoxe, nu va fi doar un tiran ateu precum Stalin, ci o figura religioasa care va convinge oamenii sa-l accepte, mai degrabă decît să-i silească.

Un alt semn este faptul că atunci când va veni, antihrist trebuie sa fie si conducatorul lumii, iar acest lucru s-a facut posibil numai în vremurile noastre, adica ca un om sa poata conduce întreaga lume. Toate imperiile de pâna acum au putut domni doar asupra unei parti din lume, iar înaintea dezvoltarii mijloacelor de comunicare moderne, era cu neputinta ca un singur om sa domneasca peste o lume întreaga.
Se pregătesște terenul pentru un lucru foarte important ce trebuie să se producă inainte de sfarsitul lumii, iar acesta este guvernul mondial unic si unificat, din care crestinismul a fost cumva dat afara. Mai mult decât atât, odata cu dezvoltarea comunicatiilor, cu bombele atomice si cu armamentul sofisticat, posibilitatea unei catastrofe mondiale devine de acum tot mai probabila/mai mare ca niciodata. Este evident ca urmatorul razboi va fi cel mai distrugator din istoria omenirii, si probabil ca va pricinui, în primele lui zile, mai multe stricaciuni decât au fost în toate razboaiele din istorie.

 Pe lânga bomble atomice mai sunt diferitele arme bacteriologice utilizate în rapândirea epidemiilor printre oameni, gaze otravitoare si alte tipuri de inventii fantastice ce pot fi folosite într-un razboi total. De asemenea, faptul ca toti locuitorii lumii se afla într-o legatura mai strânsa ca niciodata, înseamna ca în momentul în care într-o tara va veni o catastrofa de proportii – o strâmtorare sau ceva de acest gen – atunci tot restul lumii va fi afectat. Am vazut ceva asemanator în anii 1930, când a avut loc Marea Cadere Economica [Great Depression] din America ale carei urmari s-au resimtit si în Europa. Este evident ca în viitor se va întâmpla ceva mult mai rau. Daca o tara va suferi de foame sau daca în Canada, Australia, America sau Rusia se pierde o recolta – cele patru tari care asigura hrana multor populatii – imaginati-va prin ce suferinta va trece o lume întreaga.

V-ati intrebat oare vreodata cum ati supravietui daca ati fi aruncati in inchisoare sau intr-un lagar de concentrare, si mai ales daca ati fi izolati in carcere de pedeapsa? Cum ati supravietui? Ati innebuni in scurt timp, daca nu ati avea cu ce sa va ocupati mintea. Ce oare ati putea avea in minte? Daca sunteti plini de impresii lumesti si nu aveti nimic duhovnicesc in minte; daca traiti de pe o zi pe alta, fara a va gandi cu seriozitate la Crestinism si la Biserica, fara a constientiza ce este Ortodoxia, si daca ati ajunge intr-o situatie de izolare intr-o celula, unde nu este nimic de facut, nu ai unde sa te duci, nu sunt filme de vazut, ci trebuie sa stai izolat – este putin probabil ca ati supravietui. Intr-o asemenea situatie de criza, cand ni se iau toate cartile si lucrurile exterioare de care ne sprijinim, nu mai depindem de nimic altceva decat de ceea ce am adunat inlauntrul nostru.

Trebuie sa Îl ai pe Hristos in sufletul tau. Daca El este acolo, atunci noi, crestinii ortodocsi, avem un intreg program pe care putem sa-l folosim in refugiu.

Felix

Rugăciune, rugăciune, rugăciune!

,,Rugăciune, rugăciune, rugăciune!” Acestea sunt îndemnurile Părintelui Simeon de la Mănăstirea Sihăstria. Părintele ne spune să mutăm accentul de pe cele materiale pe cele duhovnicești, să iertăm, să fim smeriți, să avem o inimă curată, o viață plăcută lui Dumnezeu și o rugăciune curățată de grijile lumești; să facem rugăciuni pentru dobândirea mântuirii, nu pentru obținerea celor materiale.

În această etapă în care bogaților lumii li se pare că sunt săraci și aleargă disperați să obțină tot mai mult, chiar călcând peste cadavre, părintele ne spune să nu ne lăsăm orbiți de duhul lumii, ci să arătăm că suntem creștini căutând smerenia, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și adevăratele Sale comori.

Nimic politizat și totuși valabil pentru toate sferele vieții sociale! Unii au pus ochii pe bogățiile țării noastre și își ignoră complet mântuirea. Ei vor doar să aibă! Aici și acum! Nu-și pun întrebarea în legătură cu ce va fi după ce vor muri. Alții ne ademenesc tineretul cu sărbători necreștine și cu păcate de moarte care îi pot duce încet și sigur în ghearele necuratului. Cum îl apărăm? Îl înarmăm cu postul și rugăciunea și îl învățăm să opună rezistență pe plan spiritual. Însuși Mântuitorul ne spune:

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. (Matei, 6, 31-34)

Rugăciunea ne ajută să observăm la timp influențele necurate și să ne ferim mintea de ele. Așa cum ne învață Mântuitorul, trebuie să căutăm ,,pâinea noastră cea spre fiinţă” ( Matei, 6, 11) adică Sfânta Împărtășanie, nu ,,pâinea noastră cea de toate zilele”, adică hrana materială.

 Un alt aspect accentuat de Părintele Simeon este cel legat de iertarea celor care ne greșesc, care este în strânsă legătură cu dorința noastră de a ne fi iertate păcatele. Mântuitorul ne spune: ,,Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” (Matei, 6, 14-15)

Accentuarea nevoii de rugăciune dovedește îngrijorarea față de soarta acestui neam. Un leac duhovnicesc pentru a lupta cu noi înșine în situații disperate este, printre altele, și Pravila de rugăciune a Sfântului Lavrentie de Cernigov. Această pravilă a fost recomandată unui om care urma să fie condamnat la moarte după un timp. Sfântul Lavrentie, cu darul înainte-vederii, i-a dat această pravilă și i-a spus: ,,În primejdii să nu te temi, de te vor aresta, să nu te înfricoșezi, iar de te vor speria și te vor amenința, să fii curajos!” E o pravilă liniștitoare, bună pentru aceste vremuri în care putem cădea din cauza fricii, care este de la cel viclean:

În numele…
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale Tuturor Sfinților, miluiește-ne pe noi! Amin.
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc…
Preasfântă Treime…
Tatăl nostru…
Doamne, miluiește! (de 12 ori)
Slavă Tatălui…

Veniți să ne închinăm….

După Rugăciunile începătoare, se spun  de 24 de ori: Psalmul 90, Rugăciunea Sfintei Cruci și ,,Apărătoare, Doamnă…”
(Se pot scoate la imprimantă)

Psalmul 90
1. Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.
2. Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.
3. Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător.
4. Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui.
5. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,
6. De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază.
7. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.
8. Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.
9. Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.
10. Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău.
11. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.
12. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.
13. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.
14. „Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu.
15. Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi.
16. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea”.

Rugăciunea Sfintei Cruci
Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară, cum piere fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară diavolii de la fața celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și se însemnează cu semnul Crucii și zic cu veselie:

Bucură-te, Preacinstită și de viață purtătoare Cruce a Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, și S-a pogorât la iad și a călcat puterea diavolului și te-a dăruit nouă pe tine, Cinstită Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmașul.

Îngrădește-mă, acoperă-mă și mă păzește, Doamne, cu puterea Cinstitei și de viață purtătoarei Tale Cruci, depărtând de la mine tot răul!

În mâinile Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Îți încredințez sufletul meu, păzește-mă, binecuvântează-mă, miluiește-mă după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale și viață veșnică îmi dăruiește. Amin

Apărătoare Doamnă…
„Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi, robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”

La sfârșitul pravilei, se spune:

Cuvine-se…
Slavă…
Doamne, miluiește…de trei ori
Otpustul…

Cuvioasa Pelaghia de la Reazani  ne îndemna să luptăm împotriva fricii rugându-ne Sfinților Șapte Tineri din Efes. Alți cuvioși pun accent pe Rugăciunea lui Iisus. Unii recomandă Cele Șapte Laude și Psaltirea lui David. Alții ne îndeamnă să facem rugăciuni către Maica Domnului: acatiste, paraclise, Psaltirea Maicii Domnului sau pur și simplu rugăciunea inimii: ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!” Important este să stabilim o relație sinceră cu Dumnezeu.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale Tuturor Sfinților, iartă-ne și ne miluiește pe noi! Amin.

Prof. Lucreția P.

Dacă Dumnezeu îngăduie să pățim ceva, înseamnă că, într-o anumită măsură, avem nevoie să se întâmple acel lucru

Dacă Dumnezeu îngăduie să pățim ceva, înseamnă că, într-o anumită măsură, avem nevoie să se întâmple acel lucru

Adeseori felul în care reacționezi atunci când treci printr-o supărare, printr-o durere, printr-o rănire, seamănă cu următorul lucru: e ca și când ei ți‑au dat un cuțit, iar tu începi să-l răsucești în propria rană. Se întâmplă ca celălalt să te lovească. Scoate cuțitul din rană și vezi cum se va vindeca rana. Nu! Tu nu scoți cuțitul! Îl ții acolo, și dacă vrea cineva să-l scoată, tu nu-l lași; și ca și cum n-ar fi de ajuns aceasta, îl răsucești și mai tare în rană.

Să nu vi se pară ciudat. Ce crezi că faci atunci când, să zicem, cineva îți spune un cuvânt greu, care te rănește? Te gândești continuu la cuvântul acela, nu-ți iese din minte, și nu vrei să-l pierzi! Și, ca și cum n-ar fi suficient, te mânii pe acela care ți-a spus cuvântul, te înrăiești, îl urăști și vrei să te răzbuni pe el! Toate acestea în fapt asta înseamnă: răsucești în rană cuțitul care te-a rănit, în timp ce, dacă l-ai fi scos numaidecât și l-ai fi aruncat cât colo, mult mai puțină pagubă ți‑ar fi provocat. Răsucești cuțitul și nu vrei cu niciun chip să-l scoți. Cine este de vină în această situație? Bine, celălalt te-a lovit; asta este treaba lui, asta face el. Dar, dacă acela este vinovat o dată, pentru că ți-a dat cuțitul, tu care ții cuțitul în rană și nu-l scoți, ba îl și răsucești mai rău, ești vinovat de o sută de ori, de o mie de ori mai mult.

Sigur că răul pornește de la faptul că celălalt a pus început. Dar dacă analizăm și privim lucrurile mai bine, vom vedea că, în cele din urmă, noi suntem aceia care am pus începutul. Pentru că, oricum ar sta lucrurile, omul nu este întru totul nevinovat. Dumnezeu îl iubește pe om, îl protejează, îl acoperă; nu-l lasă la cheremul nimănui. Dacă, în cele din urmă, Dumnezeu îngăduie să pățim ceva, înseamnă că, într-o anumită măsură, avem nevoie să ni se întâmple acel lucru.

Orice întâmplare, deci, s-o luăm așa: „Doamne, să mi se întâmple una ca asta, se pare că era nevoie; ceva nu mergea bine cu mine. Prin urmare, cauza cea mai adâncă sunt eu însumi. Iartă-l pe cel care mi-a făcut acest lucru!”. Și apoi să întâmpinăm corect o astfel de situație și să nu mai învârtim cuțitul în propria rană.

(Sursa: Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Stresul – cum se vindecă și cum se naște, Editura Bizantină, 2015)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Cuvios Părintele Iustin Pârvu: Mergem în străinătate ca să vedem toată mizeria păgânilor sau a luteranilor sau a protestanților din Occident?

Țineți la neamul acesta, țineți la țara aceasta, țineți cu tot dinadinsul! Nu vă împrăștiați, nu plecați, cum spune Părintele Arsenie: ,,Nu vă depărtați de țara aceasta că este sfântă și mântuitoare!”. Nu este un loc mai sfânt decât pământul țării noastre cu atâția mucenici și trăitori de viață creștină! Într-adevăr, întoarcem spatele la aceste valori ortodoxe, dar e mare pierdere! Un creștin care pleacă, un tânăr care se duce de aici, pleacă cu o istorie, pleacă cu o credință, cu o tradiție, cu o limbă și cu tot ce are mai valoros.

De aceea, deprindeți-vă și rămâneți aici! Măi, tații noștri nu s-au dus nici în Italia, nici în Franța! Aici au dus ei tot greul. Frații noștri au stat aici și au mugurit pe pământurile acestea. Dar acum nu ne mai place. Vedeți Bărăganul e plin de bălării, în toate părțile. Atâta vreme cât există pământul acesta nelucrat, înseamnă că ne e greu. Dar în străinătate ne ducem, pardon de expresie, să vedem toată mizeria păgânilor sau a luteranilor, a protestanților din Occident și venim de acolo și ne facem casă și gospodărie după argăția aceasta nedemnă, fără prestigiu pentru creștinul ortodox.

Rămâneți aici, pentru că valoarea noastră, aceasta este: suferința și greul, povara. Acestea ne-au dus pe noi în istorie. Nu am lepădat Crucea. Crucea care ni se dă, trebuie să o ducem mai departe fără a căuta ușurința ei. Dumnezeu să vă binecuvinteze!

(Extras din Revista Atitudini Nr. 76)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Canonul 3 al Sfântului Atanasie cel Mare

Sfântul Atanasie a trăit între ani 295 – 373. A fost perioada în care Biserica lui Hristos a fost greu lovită de erezia arianistă. A participat la Sinodul I Ecumenic din 325, ca diacon, având un rol determinant în combaterea ereziei și apărarea Dreptei Credințe. A ajuns episcop de Alexandriei. A elaborat trei Sfinte Canoane intrate în colecția Bisericii noastre. Canonul 3 reglementează situații existente la acea vreme, dar care are aplicabilitate în toate timpurile în care Biserica se confruntă cu primejdia ereziilor, inclusive în zilele noastre.

1.Cei care au fost târâți cu forța în erezie, dar nu s-au stricat în credința cea rea, pocăindu-se, să li se dea iertare și să aibă și loc în cler. Adică, acești clerici puteau să-și continue slujirea pentru ca în cugetul lor au rămas ortodocși și nu au apărat în niciun fel nelegiuirea (erezia ariană).

2.Cei care au căzut și au apărat nelegiuirea (erezia), pocăindu-se, să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler. Aceștia erau trecuți în rândul mirenilor și-n această stare puteau să se străduiască pentru mântuirea lor. Nu aveau dreptul să săvârșească nicio lucrare ce ține de treptele bisericești specifice diaconilor, preoților sau episcopilor. Această cădere și decădere era și este ireversibilă și prevederile Canonului trebuie aplicate cu acrivie și în vremea noastră.

3.Cei care nu s-au convertit la nelegiuire (erezie), dar ca să nu se pună oarecare nelegiuit să strice Bisericile, au preferat să accepte calea violenței și să poarte greutatea, decât să piardă popoarele. Aici este reglementată iconomia bisericească. Dacă acei clerici cu cuget neclintit ortodox, s-ar fi manifestat deschis împotriva ereticilor, erau înlăturați urgent din mijlocul Turmei lor binecredincioase, s-ar fi adus în locul lor minciuno-păstori eretici, care ar fi propovăduit credincioșilor rătăcirea pierzătoare a lui Arie. Canonul are actualitate și aplicabilitate extraordinare. Sunt duhovnici cu cuget ortodox nealterat, statornic. Au sub povățuirea lor suflete pe care le păstoresc de zeci de ani. Oprind pomenirea ierarhului eretic, ar fi înlăturați. Locul lor ar fi luat de ecumeniști care sunt păstori mincinoși. Toată obștea ar fi lipsită de un păstor ortodox și poate unele suflete s-ar pierde. Ca să se evite această stare nedorită, duhovnicul pomenește ierarhul public la Sfintele Slujbe, evitând să ia la Proscomidie părticică pentru el, și implicit să-l pomenească. Dumnezeu vede și știe cugetul acelui ieromonah și înțelege, mai mult decât noi, silnicia care i se face. De aceea, îmi place să spun că văd în fiecare slujitor bisericesc un potențial nepomenitor.

Unde se încadrează ecumeniștii români din vremea noastră. Evident, în categoria a doua, ca unii care apără și propovăduiesc ecumenismul. Ei știu că dacă ar avea loc un sinod ortodox ar fi înlăturați din cler și-atunci adio palate episcopale, trepăduși lingușitori, mașini scumpe, agape (chefuri) îmbelșugate, bani cu nemiluita, măriri deșarte. Își iau ,,cele bune în viața aceasta, convinși fiind că dincolo nu mai există nimic.

Presbiter Iovița Vasile

Sfânta Împărtăşanie este ca o alifie care tămăduieşte

Doreşti, Creştine, să ţi se ierte şi cele mai mici greşale, pe care ca un om le-ai greşit fie cu urechile, fie cu ochii? Apropie-te de Sfintele Taine cu frică şi cu inimă înfrântă şi ţi se vor lăsa, şi se vor ierta. Aceasta o adevereşte şi Sfântul Anastasie al Antiohiei: „De se va întâmpla să greşim, oarecare greşale mici şi de iertat, ca nişte oameni ce suntem, fie cu limba, sau cu urechile, sau cu ochii sau ne înşelăm şi cădem în mândrie, sau în întristare sau în mânie, sau în altceva asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne spovedim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta împărtăşanie ne curăţă de aceste păcate pe care le-am făcut.

Aceasta o mărturisesc şi mulţi alţi sfinţi. Sfântul Clement spune: „Împărtăşindu-ne cu cinstitul Trup şi cu cinstitul Sânge a lui Hristos, să mulţumim Celui ce ne-a învrednicit să ne împărtăşim cu Sfintele Sale Taine şi să-L rugăm să ne fie nu spre judecată, ci spre mântuire şi spre iertarea păcatelor”.
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Și ne învredniceşte, Doamne, a ne împărtăşi fără de osândă, cu preacuratele acestea şi de viaţă făcătoare Taine, spre iertarea păcatelor” (în rugăciunea dela Sf. Liturghie).
Dumnezeescul Hrisostom: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului şi spre iertarea păcatelor”.

Și deşi spovedania şi facerea canonului pot ierta păcatele, totuşi este necesară Sfânta Împărtăşanie pentru iertarea păcatelor. Deoarece aşa cum la o rană infectată se scot mai întâi viermii, apoi se taie părţile cele putrede şi se pune alifie pentru tămăduire, căci dacă o lasă revine din nou la starea dintâi; tot aşa este şi cu păcatul: spovedania scoate viermii, împlinirea canonului taie cele putrede, apoi Sfânta Împărtăşanie este ca o alifie, care tămăduieşte (Matei 12,45). Pentru că dacă nu va lua Sfânta împărtăşanie, bietul păcătos vine iarăşi la starea dintâi şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia, mai rele ca cele dintâi.

Auzi, creştinul meu, câte daruri primeşti de la Sfânta împărtăşanie? Că şi păcatele tale cele neînsemnate, şi cele cunoscute ţi se iartă şi rănile ţi se vindecă şi te faci cu totul sănătos? Ce altceva este mai fericit decât să te pregăteşti ca să te împărtăşeşti totdeauna şi cu ajutorul şi cu pregătirea pentru dumnezeiască Împărtăşanie să te afli totdeauna slobod de păcate? Să fii curat, tu pământean pe pământ, aşa cum sunt curaţi şi îngerii în ceruri? Ce altă fericire poate fi mai mare decât aceasta?

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul, Deasa Împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Editura Orthodoxos Kypseli (Stupul Ortodox), Thesalonik)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Întâlnirea anuală din 25 octombrie 2022 a reprezentanților religiilor din întreaga lume – o repetiție care pregătește calea lui antihrist

Organizată de organizația papală „Sant’Egidio” , a avut ca participanți din partea ortodocsilor: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Mitropolitul Emanuel, Mitropolitul Italiei Policarp, Patriarhul Alexandriei, Mitropolitul Serafim Kykkotis…Iată spurcăciunea ecumenistă pentru o pseudo-pace globală care, desigur, nu va mai veni niciodată. La urma urmei, scopul acestor reprezentatii teatrale pe care le fac este de a obișnui oamenii să caute o altă „pace” și de a deschide calea către antihrist, care în numele „păcii” va inaugura pan-religia urâciunii pustirii!

Sfantul Ierah Nifon al Constanției Ciprului din sec. IV ne arata in previziunea sa: «Clericii din vremurile de pe urma vor deveni instrumente ale antihristului.
Ei vor propovădui ascultarea oarbă (fără discernământ) având ca pretext virtutea „păcii” spre folosul mântuirii. O ascultare satanică, va fi impusă credincioșilor naive, în dispreț față de învățătura Sfinților Părinti, cu multa indiferență față de Adevăr si având o evlavie prefăcută»

Asadar, sub pretextul „pacii” se vor formata oamenii pentru a-i face mai „pașnici” – adică sclavi subjugați și castrați! Da, asta ne va oferi „pacea” lui antihrist! Această „pace” ne este acum livrată soft de către înainte-mergatorii lui antihrist! Spre această „pace” suntem conduși de înaintașii lui antihrist, care s-au lepădat de cuvintele lui Hristos: „Pacea Mea sa fie asupra voastră, pacea Mea să fie peste voi; nu după cum vă da lumea, ci precum va dau Eu…”

Felix

Mitropolitul Luca de Zaporizhia și Melitopol: Păstorii falși conduc turma în iad, semănând discordie și dezbinare

Mitropolitul Luca de Zaporizhia și Melitopol a explicat pe canalul său Telegram cum să deosebești un păstor adevărat de un păstor fals, chiar dacă în exterior nu există nicio diferență.

„De la îngerul lui Dumnezeu vine lumina caldă a păcii și liniștii, de la îngerul lui satan – lumină rece și frică. Falșii apostoli își conduc turma în iad, își leagă mintea de lume, seamănă discordie și dezbinare. Slujitorii lui Hristos conduc turma lor către Dumnezeu, învăţându-i dragostea şi pocăinţa. Noi ar trebui să-i judecăm nu după cuvintele lor, pentru că amândoi spun lucruri aparent corecte, ci după roadele pe care aceste cuvinte le aduc în inimile ascultătorilor”, a spus Episcopul.

De asemenea, Inaltul Ierarh i-a îndemnat pe credincioși să-și dezvolte un gust duhovnicesc subtil, care, potrivit acestuia, se dezvoltă în același mod ca și gustul pentru muzică, pictură și poezie.

„Un om care simte frumusețea muzicii clasice nu va asculta cântece de prost-gust. Cel care înțelege frumusețea silabelor nu va cânta cântece vulgare. Același lucru este valabil și în viața duhovnicească – cel care a simțit duhul Sfinților Părinți (nu numai ceea ce este scris în cărțile lor, dar și ceea ce este printre rânduri), nu se vor îndrăgosti niciodată de cuvintele falșilor profeți sau păstori, oricât de frumoase și convingătoare ar părea acestea. Sunt acei „ale căror simțuri au fost obișnuite prin pricepere să discearnă binele. și răul” (Evrei 5:14)”

Vladica a adăugat că astăzi, diavolul vrea „să înșele, dacă se poate, chiar și pe aleși” (Matei 24:24), așa că creștinii ortodocși ar trebui să fie deosebit de atenți și sensibili la viața lor duhovnicească. După cum a relatat, mitropolitul Luca de Zaporizhia și Melitopol a reamintit credincioșilor că Biserica își învață copiii să trăiască în dragoste.

Traducere din limba engleză: Dr. Gabriela Naghi

Părintele Mihai Cantor, la șase ani de la îngrădirea de ereziile ecumeniste și de ierarhii eretici

Pentru cei care încă nu îl cunosc pe Părintele Mihai Cantor sau cunosc prea puține detalii despre Sfinția Sa și îngrădirea sa față de panerezia ecumenistă, oferim în cele ce urmează câteva date lămuritoare în acest sens.

Părintele Mihai Cantor a fost hirotonit preot în 27 decembrie 2005, de către Episcopul Petroniu Florea, pe atunci episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe a Oradiei (din anul 2008 episcop al Episcopiei Ortodoxe a Sălajului). A slujit ca preot paroh la două parohii sălăjene: Parohia Ortodoxă Bârsău-Mare (2006-2008) și Parohia Ortodoxă Bozna (2008-2017). În anul 2015, alături de soția sa, prezbitera Roxana-Cristina Cantor, părintele Mihai semnează Mărturisirea de credință împotriva ereziilor ecumenismului (urmând ca în 1 noiembrie 2016 – după acceptarea de către Sinodul BOR a „sinodului” din Creta și în baza Canonului 15 I-II Constantinopol – să întrerupă pomenirea la sfintele slujbe a ierarhului său, Episcopul Petroniu Florea, pe motiv de participare și semnare a documentelor eretice de la „sinodul” cretan din 16 iunie 2016 și propovăduire publică a ereziei ecumenismului.

În plus, la începutul anului 2017, susținut de soție, de pr. Vasile Iovița și alți credincioși din Episcopia Sălajului, părintele Mihai Cantor înaintează o scrisoare ierarhului locului, prin care îi cere acestuia să se dezică de sinodul eretic din Creta, să își retragă semnătura de pe actele emise de sinod și să condamne ecumenismul.

Drept urmare, Episcopia Sălajului, în martie 2017 îi înaintează părintelui Mihai o adresă prin care este acuzat de schismă, instigare la atitudini și fapte negative, neascultarea față de autoritățile bisericești și amenințat cu caterisirea, în cazul în care nu își cere iertare și nu reia pomenirea ierarhului.

Întrucât părintele Mihai Cantor a refuzat acest lucru, în data de 16 martie 2017 a fost oprit de la slujire, iar în data de 28 martie 2017 deferit consistoriului eparhial, judecat în lipsă, caterisit pe nedrept și înlăturat din parohie – caterisire pe care părintele Mihai nu o consideră validă, declarând că, va rămâne pe mai departe slujitor al lui Hristos, că nu va părăsi Biserica Ortodoxă Română și nici nu va pomeni un alt episcop la sfintele slujbe, ci va folosi în continuare formula patristică „pe toți arhiereii ortodocși care drept învață cuvântul adevărului”.

De precizat este faptul că în hotărârea de caterisire, i se aduc părintelui Mihai și alte acuzații nefondate, precum:

-„se subliniază faptul că prin acțiunile sale, părintele Mihai Cantor se află în rătăcire”;

-„se reține, de asemenea, și faptul că părintele Mihai Cantor, pe plicul în care a trimis dosarul de apărare se adresează Chiriarhului doar cu Petroniu Florea, nemaitrecându-i și demnitatea de Ierarh” (acuzație nefondată deoarece părintele Mihai i s-a adresat în toate scrisorile cu „Preasfinția Voastră”, „Preasfințite Părinte Episcop”);

-„părintele Mihai Cantor se face vinovat și de faptul că susține o mărturisire de credință împotriva „panereziei Ecumenismului”, publicată de Schitul Prodromu, în limba greacă și tradusă în limba română, pe care a semnat-o încă din anul 2015″ (se observă că panerezia ecumenismului apare, în hotărârea consistoriului, între ghilimele, prin aceasta arătându-se că aceștia nu recunosc ecumenismul ca fiind erezie).

Din anul 2017 și până în prezent, părintele Mihai Cantor se află pe linia nepomenirii, continuând lupta împotriva ereziei ecumenismului alături de Pr. Theodoros Zisis, Pr. Vasile Iovița, Pr. Cosmin Tripon, Pr. Ioan Ungureanu, Ieromonah Grigorie Sanda, Ieromonah Paisie, Pr. Claudiu Buză, Mihai-Silviu Chirilă și alții care se află pe calea corectă a îngrădirii de erezie.

„Așadar, întâi-stătătorii de care am vorbit înainte sunt eretici și își propovăduiesc erezia lor cu curaj și din acest motiv se despart creștinii (supușii) lor de ei chiar și înainte de a fi făcută o judecată sinodală referitoare la această erezie, cei care se îndepărtează nu numai că nu sunt condamnați pentru această despărțire, ci sunt vrednici de cinstea cuvenită, pentru că nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțire, ci mai degrabă au eliberat Biserica de schismă și de erezia acestor falși episcopi. Vezi și Canonul 31 Apostolic.”

Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, Ediția a IV-a, 1886, p. 292

„Dacă patriarhul sau mitropolitul sau episcopul este eretic și ca un eretic propovăduiește erezia cu capul descoperit, adică fără nici o reținere, și în mod deschis învață dogme eretice, cei care se depărtează de el, oricare ar fi ei, nu numai că nu sunt vrednici de pedeapsă pentru aceasta, ci sunt vrednici de cinste ca niște ortodocși, pentru că se despart de comuniunea cu ereticii. Aceasta înseamnă „îngrădiți.” Zidul îi desparte pe cei din interiorul lui de cei din afara lui. Deci, ei nu s-au îndepărtat de episcop, ci de un fals episcop și un fals învățător, nici nu au creat vreo schismă în Biserică, ci mai degrabă au scăpat Biserica de schisme, pe cât le-a fost cu putință.”

 Zonaras, P.G., volumul 137, p. 1069

Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2022/10/26/despre-parintele-mihai-cantor-si-ingradirea-sa-fata-de-panerezia-ecumenista/

Sfântul Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului: Dumnezeu te păzește de împlinirea dorințelor care te-ar răni

Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale, ca să nu ți se vatăme sufletul, cea mai mare comoară pe care o deţii. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde?” (Matei 16, 26).

Încredinţează-te, aşadar, pe tine în mâinile lui Dumnezeu, lasă-te cu totul în voia Sa. S-a întâmplat ceva aşa cum voiai tu? Mulţumeşte-I. Nu s-a întâmplat? Slăveşte-L. Nimic nu-ţi este de trebuinţă, dacă nu-ţi este dat de Dumnezeu. Nimic, în afară de un lucru: să nu te înstrăinezi de Dânsul și de harul Lui. De aceea „Aruncă-ţi grija spre Domnul şi El te va hrăni; El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine” (Psalmi 54, 22).

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Abecedar duhovnicesc, Editura Egumenița, Galați, p. 74)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Omule, stai departe de omul prost…

Omule, stai departe de omul prost… El nu știe, nici măcar nu bănuiește, dar prostia ce îi este destin, pentru că nu a mișcat un deget să fie altfel, îl va ține toată viața la stadiul de vierme, o nevertebrată condamnată la neputință, nefiind capabil nici să se ridice, nici să alerge, nici să vadă la mai mult de câțiva centimetri de jur împrejur…

Omule, stai departe de omul prost… El este atotcunoscător, nu-l dovedești nici cu sutele de cărți pe care le-ai citit, nici cu miile de ore de școală, nici cu zecile de examene, nici cu miile de emoții din toată devenirea ta… Îți este superior, orice ai spune, orice ai face. Nu insista!

Omule, stai departe de omul prost… El este sensibil. Pentru el, ce spui tu doare, ce spune el e balsam pentru suflet. Ce spui tu doare nu pentru că el înțelege sensul cuvintelor tale, ci pentru că presupune că este imposibil să îi fi vorbit frumos, să îi fi spus ceva de bine… Tot ce îi spui, oricât de simplu i te-ai adresa, pentru el este de neînțeles, ba chiar se transformă instantaneu în ceva jignitor. Sigur i-ai spus ceva urât. Ca el. El își raportează înțelegerea la gradul de prostie ce-i definește existența. El consideră că a înțeles totul și orice încercare a ta de a-l „întoarce din drum” devine argumentul suprem că are dreptate. Altfel, de ce insiști?

Omule, stai departe de omul prost… Dacă ți-e coleg, amic, vecin, singura cale este să te îndepărtezi elegant, fără explicații prea multe. Evită să vă mai găsiți în aceleași locuri, în aceleași ecuații sociale. Unde-i el, tu nu trebuie să fii. Stabilește-ți propria „linie roșie” peste care să nu se treacă sub niciun motiv. Toxicitatea omului prost face rău în toate formele.

Omule, stai departe de omul prost… Dacă ți-e rudă, ai cam încurcat-o! Din vierme aproape inofensiv, creatura devine șarpe cu clopoței în toată regula. De prostul-neam e bine să te ferești folosind mai mult decât ignoranța… Croiește-ți armură din oțel! Prostul-neam e gata oricând de sacrificiul suprem. De dragul adevărului prostesc. Dacă pentru coleg, amic, vecin… mai conta cât de cât ceva din tot ceea ce ești, pentru rudele tale te anunț că nu reprezinți nici cât o ceapă degerată. Neamurile proaste îți vor așterne în fața ochilor toate bubele pe care își imaginează că sigur le ai, doar ați traversat aceleași cărări, nu? Neamurile proaste trăiesc din niște amintiri pe care le distorsionează de la nivelul lor de târâtoare. Devii una cu pământul, asemenea mediului în care ele trăiesc. Neamurilor proaste le este greu să accepte diferențele dintre voi. Dar și contextul în care ați reușit să vă plasați diametral opus statutului lor. Voi aveți aripi, zburați, vedeți lumea, cercetați… Ele, tot la orizontală. Și, desigur, ești vinovat de statutul lor de târâtoare condamnate pe viață. Toate neajunsurile lor au drept cauză împlinirile tale. Tu nu ai fi cine ești dacă nu aveai noroc… Ah, norocul! Pe prost pare că norocul îl ocolește în permanență. O dată nu i-ar face prostului un bine. Dacă ai o familie, este pentru că ai avut noroc. Dacă ai o profesie, este pentru că ai avut noroc. Dacă ai casă, mașină… oho… numai norocul te-a ajutat, altfel… erai târâtoare.

Zi-i prostului-neam că de când nu v-ați văzut… multă vreme a trecut și că între timp v-ați pricopsit cu tot ce el nu are. Zi-i că spre deosebire de el ai ales să fii peste tot, implicat, responsabil, voluntar, obosit, nedormit, plâns, mereu pe fugă, mereu între casă și profesie, cu teancurile de cărți devorate, cu mâncare la plic, cu timpul mereu mult prea scurt, cu insomnii, cu frustrări de tot felul… Zi-i lui asta. Cu cât îi spui mai mult, cu atât te lămurește el mai abitir: ești zero. Nu-i cânți în strună, nu i te cobori ca să-ți ia și ultima fărâmă de energie cu care oricum nu știe ce să facă…, nu îi spui că el e dumnezeu pe pământ, nu îi dai apă la moară, nu i te confesezi ca mai apoi să-ți toarne înapoi toate gândurile tale sub formă de leșuri numai bune de a fi înghițite de șarpele cu clopoței. Căci, da, adesea prostul se hrănește cu ceea ce naște!

Omule, stai departe de omul prost… Despre el s-au scris mii de citate, mii de cărți, despre el au vorbit mari oameni ai acestei planete! Fii înțelept și evită prostul. Te dovedește cu experiența! (parcă am citit asta pe undeva).

Mihaela Gârlea

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Pruncul Dimitrie a fost rodul rugăciunilor binecredincioşilor săi părinţi, care l-au învăţat de mic frica de Dumnezeu şi l-au luminat în Taina Sfântului Botez. Tatăl său era mare slujbaş în Tesalonic, în vremea de prigoană a împăratului păgân Maximian, şi din această pricină se temea să-şi mărturisească Credinţa în Hristos. După o vreme, acesta a murit, iar Dimitrie a fost chemat de împărat să-i ia locul cu un mandat imperativ: ,,Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit’’.

Ajuns înalt demnitar împărătesc, tânarul Dimitrie s-a dus în Tesalonic şi a început să-L propovăduiască cu mult curaj pe Mântuitorul lumii şi să deschidă ochii oamenilor, arătându-le deşertăciunea credinţei lor în idolii cei diavoleşti. Ştiind că va fi întemniţat, Dimitrie a încredinţat toată averea slujitorului său Lup, cu porunca de a o împărţi celor nevoiaşi. Apoi a ajuns să dea seamă în faţa împăratului, când iarăşi a mărturisit pe Domnul Iisus Hristos, fapt pentru care a fost închis într-o baie în apropierea palatelor împăratului. De câte ori venea în Tesalonic, împăratul punea să se organizeze tot felul de jocuri sportive şi lupte, căci avea un vandal de o statură impozantă, Lie, care îi ucidea fără milă pe toţi. Aşa au murit mulţi creştini, pentru plăcerea împăratului de a asista la asemenea cruzimi.

Nestor era un tânăr creştin care a hotărât să-l înfrunte pe Lie. Pentru aceasta, s-a dus la Sfântul Dimitrie şi a cerut binecuvântare, iar acesta l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Cu puterea lui Iisus Hristos, Nestor s-a dus şi a biruit pe Lie, omorându-l. Împăratul a ştiut că Sfântul Dimitrie l-a întărit spre a-l ucide pe Lie şi a poruncit ostaşilor să-l omoare pe Sfânt. Aceştia s-au dus în ziua de douăzeci şi şase octombrie, în închisoare şi l-au ucis pe Sfântul lui Dumnezeu, al cărui suflet curat s-a dus spre locaşurile cele cereşti la Hristos Domnul. Slujitorul Sfântului Dimitrie, Lup, a fost şi el omorât, tăindu-i-se capul. Trupul Sfântului Dimitrie a fost pus în mormânt şi deasupra s-a zidit o biserică. Un oarecare Leontie, bolnav fiind, a venit la această biserică şi s-a tămăduit. Vrând să ridice pe mormântul Sfântului o biserică mai mare, în timpul săpăturilor au găsit Sfintele moaşte, din care a izvorât mir şi mirosul acesta bineplăcut a umplut toată cetatea (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 319-329).

Sfântul Dimitrie este cinstit de Biserica lui Hristos pentru multele binefaceri pe care le mijloceşte înaintea tronului ceresc.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Iustin Popovici: Hristos, nu numai că definește Adevărul, ci arată și calea către El

Hristos, în persoana Sa, nu numai că definește Adevărul, ci arată și calea către El: cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaște Adevărul, iar Adevărul îl va face liber (cf. Ioan 8, 32) de păcat, minciună și moarte. În persoana Dumnezeu-Omului Hristos, Dumnezeu și omul sunt indisolubil uniți. Înțelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curățită și sfințită. Este adâncită și îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieții în lumina Dumnezeului făcut Om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa într-un mod personal și real. Iată de ce numai El singur, dintre toți cei născuți pe pământ, posedă cunoașterea integrală a Adevărului și o poate oferi mai departe.

Omul care dorește să cunoască Adevărul trebuie să se facă una cu Dumnezeu-Omul Hristos, să devină un singur trup cu El și să ajungă membru al Trupului Său divino-uman, Biserica (Efeseni 5, 30; 3, 6). Ajungând astfel, unul ca acesta dobândește „mintea lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), gândind, viețuind, simțind întru Hristos, ajungând astfel la o cunoaștere integrală a Adevărului. Pentru omul în Hristos, antinomiile minții nu sunt opuși ireconciliabili; ele sunt doar niște rupturi cauzate de mișcarea păcatului originar din om.

Hristos ne oferă un lucru pe care nimeni altcineva nu ni-l poate oferi. Ce lucru îi oferă omului Dumnezeu-Omul Hristos, lucru pe care nimeni altcineva nu ni-l poate oferi? E vorba de biruința asupra morții, păcatului și asupra diavolului; Viața veșnică, Adevărul veșnic, Dreptatea, Virtutea, Dragostea, Bucuria veșnică: întreaga plinătate a Dumnezeirii și a desăvârșirii dumnezeiești. Așa după cum ne spune Apostolul: Dumnezeu-omul Hristos le dăruiește oamenilor „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).

De fapt, doar El, minunatul Dumnezeu-Om este „partea cea bună” (cf. Luca 10, 42) de care are nevoie omul în lumea și în viața sa. Prin urmare, doar Dumnezeu-Omul este îndreptățit să ne ceară ceea ce nimeni altcineva nu a îndrăznit vreodată să ceară: ca noi să-L iubim pe El mai mult decât ne iubim părinții, rudele, copiii, prietenii, pământul, îngerii sau pe oricine altcineva din lumea cea văzută și din cea nevăzută (cf. Matei 10, 37-39).

(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galați, 2003, pp. 48-53)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Intrarea mirenilor în Altar la sfințirea bisericii

În urmă cu câtva timp, niște creștine m-au invitat să merg la sfințirea unei biserici, deoarece, spuneau ele, este un prilej unic de a intra în altar! Duhovnicul meu îmi spusese că eu, mireancă fiind, nu am ce căuta în Sfântul Altar! Așa că, deși am mers la sfințire, nu am intrat în Altar.

După câțiva ani, am mers în pelerinaj la sfințirea unei alte biserici împreună cu un teolog. Acesta, la un moment dat, a hotărât ca tot grupul să treacă prin sfântul Altar. Era o ispită și o încercare a credinței mele. Bineînțeles că am mers și eu, ca să fiu pe placul lumii! Totuși, conștiința îmi spunea că nu am procedat bine.

Așa că am căutat informații despre Canoanele Bisericeşti și am aflat că acestea interzic atât femeilor cât şi bărbaţilor să intre în Sfântul Altar:

,,Să nu fie îngăduit vreunuia din toţi cei ce fac parte dintre laici să intre înăuntru sfântului Altar în nici un chip, nu este oprită de la acest lucru stăpânirea împărătească, atunci când după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului” (Canonul 69 de la Sinodul VI Ecumenic.)

Expresia ,,în niciun chip” exprimă interdicția clară, fără vreo excepție, așadar intrarea în Sfântul altar a mirenilor nu este permisă nici cu prilejul sfințirii unei biserici.

 Mai aflăm că numai celor hirotoniți li se permite să intre în Sfântul Altar: ,,(…) numai celor ierosiţi le este iertat să intre în Altar şi să se cuminice” ( Canonul 19 de la Laodiceea)

De asemenea, femeilor li se interzice în mod special să intre în Sfântul Altar: ,,Nu se cuvine ca femeile să intre în Altar” (Canonul 44 de la Laodiceea.). Acestea nu sunt chemate la slujirea preoțească, deci trebuie să se supună acestui canon pur și simplu!
Totuși, cu binecuvântare, la mănăstirile de maici, anumite monahii pot intra în Sfântul Altar în vederea îndeplinirii unor ascultări: Se cuvine călugăriţelor a intra în Sfântul Altar şi să apridă lumânări şi candele, să-l cureţe şi să-l măture” (Canonul 15 al Sf.Nechifor Mărturisitorul)

Așadar, am greșit când am intrat în Sfântul Altar. Trebuia să fiu smerită adică să ascult sfaturile duhovnicului, dar și curajoasă în mărturisirea adevărului și să spun întregului grup că nu e bine să intrăm în acel loc sfințit de curând.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost primită în Sfânta Sfintelor cu un rost, cu o misiune. Acolo arhiereul intra pentru tămâiere o dată pe an, de unde reiese evlavia deosebită față de casa lui Dumnezeu.

Apoi, care împărat lumesc își invită oaspeții să în camerele secrete, în care își ascunde aurul? Oare Împăratul Ceresc ne-a chemat să-I vizităm locul Său de taină în viața aceasta? Nu e suficient că Se jertfește în Sfânta Liturghie și ni Se dăruiește pe Sine în Sfânta Împărtășanie? Iartă-ne, Doamne, pe noi, cei nerecunoscători!

Chiar și noi înșine, după ce ne construim o casă, chemăm toată comunitatea din care facem parte să treacă prin ea? Nu. Chemăm doar anumite persoane. De ce? Poate că vrem să ne protejăm de indiscreția semenilor, de eventualele vrăjitoare, de disconfortul pe care l-ar crea pătrunderea unui număr mare de oameni pe parchetul proaspăt lustruit…

Revenind la Sfântul Altar, trebuie să ne amintim mereu că acesta este locul cel mai sfânt din casa lui Dumnezeu. Acolo se află Sfintele Taine. Trebuie să pricepem că ne este de mai mult folos dacă Îl cinstim pe Dumnezeu stând smeriți acolo unde ne este locul, decât călcând Sfintele Canoane.

Prof. Lucreția P.

Sfârșitul trist al unei cariere

Simona Halep rămâne un nume mare al sportului românesc, este în primii zece sportivi români din toate timpurile, peste Ilie Năstase și Ion Țiriac. Pentru performanțele ei a muncit enorm și a făcut sacrificii pe măsură.

A venit însă vremea acelei mega-escrocherii, numite pandemie, și Simona a făcut greșala vieții sale, cu consecințe dezastruoase și incalculabile deocamdată: s-a făcut cobaiul unor mediocrități precum Rafila, Arafat sau Gheorghiță și, pentru un pumn de dolari, a acceptat să fie inoculată ostentativ și să pledeze pentru utilitatea închipuită a unei substanțe ucigașe, numită vaccin, îndemnându-i pe naivi să se îndrepte spre centrele de injectare. Niciodată nu voi înțelege ce-a fost în capul ei, poate dorința de a juca în turnee, iar fără serul fatal nu și-ar fi putut continua cariera. Ei și? Djocovici s-a aflat în fața aceleiași provocări, a refuzat ferm serul, dar a rămas teafăr. Pe când Simona…

Simona a intrat în declin. Toate faptele ei au arătat că are gândirea alterată. Și-a concediat fără discernământ staff-ul tehnic, înlăturând niște oameni care au pus umărul la performanțele sale. S-a căsătorit cu un om total nepotrivit, împotriva voinței familiei, de care a și divorțat după scurtă vreme. În plan sportiv, același dezastru. Starea de neputință a făcut-o să nu participe la o seamă de turnee, de la altele s-a retras, până când a ajuns să anunțe că anul acesta nu va mai juca la niciun turneu. Rezultatele au fost slabe, atâtea câte au fost, și s-a văzut clar că nu mai are tăria să ducă o luptă la bun sfărșit.

Am simțit încă din iunie 2021 că Simona e aproape de finalul carierei, și iată că a venit bomba: a fost depistată pozitiv la US Open cu o substanță care de fapt e un medicament, unul necesar pentru starea ei. Roxadustat e un produs farmaceutic menit să îmbunătățească oxigenarea sângelui, tocmai de ce avea nevoie tenismena noastră. Asta ne spune că sângele ei e infectat în urma celor trei doze de substanță, mincinos numită vaccin. Știu, din proprie experiență, ce înseamnă să ai o slabă oxigenare a sângelui. E o stare teribilă, de aceea n-aș avea niciun cuvânt de reproș pentru că a folosit acel medicament. E firesc, bine a făcut, dar diriguitorii tenisului nu vor gândi în felul acesta, ci-i vor aplica o sancțiune aspră, și-apoi vom vorbi de Simona la trecut.

Simona ne anunța cu bucurie că dorește să aibă trei copii. Visul, deocamdată, s-a spulberat. Dacă aș putea să-i dau câteva sfaturi, aș îndemna-o să-și caute un duhovnic bun, să mergă la biserică, apoi să înceapă să facă milostenie din averea imensă pe care a acumulat-o. Până acum n-am auzit să-și deschidă punga în fața nevoiașilor, nu știu să fi dat vreun ajutor substanțial pentru construcția vreunei biserici. E strânsă la pungă, la fel ca Țiriac, și nu e bine. I-aș recomanda să nu se bizuie nemăsurat pe banii și proprietățile imobiliare, care nu sunt altceva decât niște nisipuri mișcătoare. Pentru mine, lucrul cel mai important este ca Simona să-și redobândească sănătatea.

Va urma suspendarea, pentru câțiva ani. Sportiva noastră a ajuns un balast pentru sistem. Ea poate fi luată oricând ca exemplu de dezastru pe care-l poate aduce zisul vaccin din viața unui om.  Din acestea avem toți de învățat: sistemul antihristic te ridică în slăvi, atâta vreme cât se poate folosi de tine. Când ai ajuns la ananghie, nu te mai cunoaște, se leapădă de tine ca de o cârpă murdară. Cine are urechi de auzit, să audă.

Presbiter Iovița Vasile

Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul din Arizona: De vreme ce puțini, chiar și unul singur reușește să-l învingă pe diavolul, atunci tuturor oamenilor le este cu putință să-l învingă. Puțini drepți sunt mai de preț decât miliarde de necinstitori

Nu ne place să vorbim de diavolul. Este însă de trebuință să luăm aminte la planurile și vicleșugurile lui. Viclenie contra viclenie. De vreme ce cu viclenie lucrează la pierzarea noastră, cu viclenie îl vom lovi și noi. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoască o armată este cele despre adversarul ei: cine este adversarul, care este pregătirea lui, mărimea și mijloacele pe care le deține.

Auzind de lucrările și de cursele diavolului, suntem gata să aruncăm toată vina noastră pe diavolul și să spunem că el este de vină pentru toate. Dar, oare, așa este? Cine este de vină pentru păcat? Diavolul sau noi? Cu siguranță că este de vină și diavolul și nu trebuie să uităm de prezența lui. Elementul demonic există în viața noastră în fiecare clipă. Nu numai că nu trebuie să-l subapreciem, căci are cu adevărat o putere mare, dar, desigur, neputincioasă înaintea lui Dumnezeu. Precum spune Apostolul Petru: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”[1].

Se naște întrebarea: De vreme ce diavolul meșteșugește pierzarea și osândirea noastră, de ce Atotputernicul Dumnezeu nu-l pierde cu desăvârșire, astfel încât să nu mai fim ispitiți? Aici este o întrebare importantă: Diavolul este de vină pentru tot ce greșim? Această întrebare îndrăzneață o adresează Sfântul Ioan Gură de Aur și continuă: „Dacă ar fi așa, de ce Iov, care atât de mult a fost ispitit de diavolul, nu s-a încovoiat? Poate că cineva va spune: Da, Iov nu s-a încovoiat, dar Adam s-a încovoiat. Lucrurile ne arată că unul îl biruiește pe diavolul și o sută sunt biruiți de el. Și răspundem: De vreme ce puțini, chiar și unul singur reușește să-l învingă pe diavolul, atunci tuturor oamenilor le este cu putință să-l învingă. Vrăjmașul nu este de nebiruit. De altfel, acei puțini viteji au mai multă valoare decât mulți. După cuvântul Domnului: „Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decât mii fărădelege”. Virtutea nu se măsoară cu cifre. Puțini drepți sunt mai de preț decât miliarde de necinstitori. Apostolii erau numai doisprezece, „aluat mic”, puțină dospitură și totuși au dospit toată plămada lumii. Doisprezece au schimbat toată lumea, doisprezece au făcut cea mai reușită revoluție.

Pricinuitorul păcatului este diavolul. El insuflă răul. Pricina păcatului nostru este reaua noastră intenție, trândăvia noastră și nepăsarea. Căci diavolul este adversarul. Dar fără adversar nu se vede valoarea luptătorului. Avem, spune Sfântul Gură de Aur, doi luptători și un adversar. Un luptător, în loc să se pregătească de luptă, se dedă mâncării și băuturii, petrecerii și își pierde cu desăvârșire puterea de luptă; se vlăguiește. Celălalt se antrenează și este pregătit pentru luptă. Dacă îl iei acum pe adversar din mijloc și-l faci să dispară, care dintre cei doi luptători va fi nedreptățit? Cu siguranță acela care este pregătit. Acesta va pierde prilejul de a se lupta și de a câștiga cununa și premiul. Ați înțeles? Diavolul este adversarul, este vrăjmașul nostru. Dacă va dispărea din viața noastră, nu va exista luptă. Prin urmare, nu vor exista biruitori și premii. Acesta este răspunsul.

Diavolul este folositor. Sună ciudat. Și totuși Sfântul Gură de Aur dovedește aceasta. Există niște șerpi, care se numesc vipere, și sunt otrăvitori. Din acești șerpi, precum știți, se fabrică unele medicamente. La fel și diavolul. Este șarpe, viperă, dar dacă știi să-l înfrunți, devine folositor în viața duhovnicească.

Un monah a învățat să se roage bine. L-au întrebat: „Cum ai învățat rugăciunea și ai ajuns să te rogi cu mintea? Cum ai ajuns la starea de trăire a harului?”. „Dascălul meu, a răspuns acela, a fost diavolul!”. Ciudat! „Nu a fost Hristos?”. „Nu, ci diavolul. Acesta, luptându-se să mă arunce în păcat, iar eu împotrivindu-mă și nevoindu-mă să mă rog, am învățat rugăciunea, care este una din harismele Duhului Sfânt”.

Diavolul este precum un călău. Călăul lovește osânditul cu câte lovituri îi îngăduie judecătorul, iar nu cu câte vrea el. Așa și acela, ne lovește, dar nu așa cum vrea, cu câtă răutate izvorăște din el împotriva noastră. Ne lovește atât cât îi îngăduie Dumnezeu, firește dacă noi suntem ai lui Dumnezeu. Căci altfel, ne lovește fără milă, findcă noi singuri, din nepăsarea noastră, cu necredința noastră și cu lipsa de pocăință ne-am predat în mâinile lui. Neatenția noastră și nu diavolul este pricina păcătuirii noastre.

Diavolul servește. Dacă noi nu consimțim să gustăm din cele servite, nu vom pătimi nimic rău. Diavolul provoacă prin ademenire, prin atracție. Dacă noi nu deschidem urechile noastre, precum însoțitorii lui Odisea, când au trecut pe lângă insula sirenelor, nu vom gusta plăcerea. Diavolul întinde curse. Dacă noi nu ne vom lăsa atrași, ci vom avea ochii deschiși, nu ne vom zdrobi. Așadar, așa cum spune Sfântul Gură de Aur, noi suntem pricina păcătuirii. Noi, care nu luăm aminte și ne lăsăm atrași de diavolul.

Dovadă sau comparație și pildă împotriva lui Adam este Iov. Pe Adam l-a ispitit diavolul numai cu cuvintele. Pe Iov însă l-a ispitit și cu lucrul. De la Adam și Eva nu a luat nimic, ci doar le-a vorbit. Însă de la Iov a luat totul: bogăția și cei zece copii. Dar cu toate acestea nu a reușit să-l încovoaie. Unul, Adam, nu a opus rezistență și l-a atras în păcat, în timp ce celălalt s-a împotrivit cu vitejie. Dar cel mai important este faptul că Adam a fost biruit în Rai, pe când Iov în arșița păcatului a ieșit biruitor.

[1] 1 Petru 5, 8.

(Fragment din cartea Părintelui Efrem Filotheitul din Arizona-Arta mântuirii, Editura Evanghelismos)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Crislamul – o făcătura satanistă a unor cretini, destinată imbecililor

După ce vreme de mii de ani, diavolul a fărâmițat lumea în puzderii de religii, secte, biserici mincinoase, rătăciri de tot felul, brusc, acesta a devenit marele unificator al lumii. Din toate aceste facțiuni vrea să facă acum ,,religia unică a viitorului, căreia vrea să-i dăruiască un dumnezeu după chipul și asemănarea sa: antihristul. Evreii sunt disperați. După ce L-au refuzat și L-au răstignit pe Mântuitorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, așteaptă cu înfrigurare pe mesia al lor, care întârzie să se arate, pentru că Dumnezeu încă nu-i îngăduie.

În zilele de 14-15 septembrie, în Emiratele Arabe Unite s-au adunat diriguitorii ,,religiilor’’ mondiale care au semnat actul de naștere al Crislamului, căci acesta este numele noii ,,religii’’, pusă sub deviza atrăgătoare, dar mincinoasă – fraternitatea umană. În fruntea tuturor – maleficul și hulitorul Francisc de la Vatican. În toată această mixtură babilonică se încearcă atragerea Sfintei Biserici Ortodoxe. Bravul Bartolomeu din Constantinopol n-a putut fi prezent, probabil din motive de sănatate, dar și-a trimis aghiotantul, pe Teofil al Ierusalimului.

De ce nu se poate realiza această unire, gândită de mințile întunecate ale planetei? Pentru că între aceste rătăciri există incompatibilități imposibil de înlăturat. Nu vreau să fac o analiză a tuturor combinațiilor și permutărilor posibile. Mă rezum la prăpastia de netrecut ce există între Biserica lui Hristos de-o parte, islamul și iudaismul, de cealaltă parte.

1.Ortodoxia nu se poate uni cu islamul întocmai cum nu poate exista unire între Hristos și diavolul. ,,Ce învoire este între Hristos și Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (II Corinteni 6, 15). Niciuna! Nu ne unim cu hulitorii Dumnezeului nostru Treimic și nu ne vom supune niciodată diabolicului Allah, care e un zeu preislamic, iar zeii sunt entități demonice. Ni se inoculează idea că am avea același Dumnezeu. Fals! E o minciună ecumenistă, răspândită pe toate drumurile. Unească-se trădătorii Ortodoxiei cu cine vor, Biserica, Mireasa lui Hrisos, va rămâne pururea făra prihană.

2.Iudeii ne propun tuturor Dumnezeul Sinaitic, Cel Care S-a revelat lui Moise. Noi am făcut pasul mai departe și am ajuns la Dumnezeul Treimic, cum S-a descoperit lui Avraam la stejarul Mamvri. De ce evreii Îl resping pe Dumnezeul Unic, Întreit în Persoane, Tată, Fiul și Duhul Sfânt? Din motivul enunțat mai sus. Din vremea răstignirii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, până astăzi, evreii cultivă o ură feroce împotriva Mântuitorului Hristos, Binefăcătorul lumii întregi. În aceste condiții, e exclusă cu desăvârșire orice apropiere între Biserica noastră și iudaism. Cei care se pretind a fi reprezentanții Biserici Ortodoxe în acest proces de unire, n-au legitimitate, împuternicire ori îndreptațire să vorbească în numele ei, fiind niște jalnici impostori.

Presbiter Iovița Vasile

Monahul Teoclit Dionisiatul: Mult-dorita „unire” este pentru noi ortodoc­şii nesuferită, şi dacă se va înfăptui va eroda cu­getul ortodox şi va fi izvorul multor rele

Ortodoxia este întemeiată de douăzeci de se­cole prin Sfânta Scriptură, Sinoadele Ecumenice, Sfânta Tradiţie şi prin sângele Mucenicilor şi Măr­turisitorilor. Strădaniile de unire cu catolicismul, de vre­me ce acesta rămâne în erezia şi inovaţiile lui, sunt pentru noi primejdie de abatere dogmatică, de zădărnicire a sângelui vărsat de Mărturisitorii noştri şi de deviere de la învăţătura Sfintei noas­tre Biserici. Mult-dorita „unire” este pentru noi ortodoc­şii nesuferită, şi dacă se va înfăptui va eroda cu­getul ortodox şi va fi izvorul multor rele.

Unirea ca idee şi consecinţele ei practice sunt ruşinoase pentru noi ortodocşii. În plus, Scriptura interzice tovărăşia cu cei de altă credinţă. Dacă erezia este „hulirea Sfântului Duh” şi conduce la lipsirea lucrării Lui dumnezeieşti, cum se va face colaborarea cu „cei ce se împotrivesc Duhului Sfânt”? Poporul nostru simplu se va afla în pri­mejdie din pricina relaţiilor cu purtătorii de de­moni protestanţi şi papali. Mulţi se vor converti la catolicism şi protestantism, căci prin „colaborare” se vor toci cu timpul diferenţele Părinţilor”. Doar atât…

Bună este iubirea, dar mai bună este ura când vine vorba de credinţă. Desigur, nu să-i urâm pe oameni, ci cugetele lor eretice. Creştinismul încurajează iubirea, dar reco­mandă şi ura. Fără ură faţă de păcat, virtutea este imposibilă. „Măsura virtuţii este ura faţă de pă­cat”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Şi dacă sun­tem datori să urâm păcatul moral, cu atât mai mult „păcatul împotriva Duhului”.

Sfântul Nicodim Aghioritul a clarificat atitudinea ortodocşilor faţă de eretici, scriind: „Cugetele eretice şi moravurile nelegiuite ale la­tinilor şi ale altor erezii trebuie să le urâm şi să le respingem”. Noi nu suntem mai sfinţi şi mai înţelepţi de­cât acei fericiţi bărbaţi care au urât erezia, socotind-o pricina pierzaniei.

Monahii sunt, după părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, „rinichii Bisericii”. Despre cinul monahal, Sfântul Patriarh al Constantinopolului, Grigorie al Vl-lea, spune doar cuvinte frumoase şi o consideră pavăza Ortodoxiei. „…Ereticii de as­tăzi – scrie în circulara sa din anul 1836 – pentru a molipsi religia adevărată… au vărsat microbul din sufletele lor veninoase prin mulţimi de pala­vre împotriva Turmei Ortodoxe veghetoare şi au făcut totul pentru a se împotrivi şi vătăma prin planurile lor viclene cinul monahal… Dar au vă­zut, netrebnicii, că în acest cin până astăzi sunt cuvântătorii adevărului şi călăuzitorii tinerimii ortodoxe, care o învaţă pe aceasta sfintele dogme şi morala dreaptă. Această tagmă n-a molipsit niciodată Biserica văzută a lui Hristos, ci mereu a luminat-o, a slăvit-o, a păzit-o şi a statornicit-o pe aceasta prin trăirea duhovnicească, prin scrierile dogmatice şi prin bunele moravuri”.

(Fragmente din articolul Ortodoxia şi Vaticanul, al revistei „Biblioteca Aghiorită”, Sot. Shoina Voios, nr. 60, 1962)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi