Despre grija mântuirii aproapelui

„Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Cor 10:24)

Acesta este principiul Sfinţilor lui Dumnezeu, acum, în trecut, întotdeauna şi în veşnicie. Acesta este principiul pe care trebuie clădită societatea. Acesta este principiul pe care se clădeşte orice fel de societate umană bine-plăcută lui Dumnezeu şi prosperă. Acesta este principiul mântuitor al oricărui fel de dificultate cu care luptă omul contemporan, luptă fără izbândă şi fără nădejde.

Sufletul sfânt se frământă cu ce le va găsi de dormit pentru noapte celor fără adăpost; cu ce îi va hrăni pe cei flămânzi, cu ce îi va îmbrăca pe cei goi. Sufletul sfânt se preocupă de acestea zi şi noapte, înălţând rugi fierbinţi lui Dumnezeu ca să se mântuiască şi aproapele lor; ca să se umple de harul lui Dumnezeu şi inima lor; ca să se îndrepte către Dumnezeu şi minţilor lor; ca răii să se întoarcă de la calea pierzaniei, iar cei nestatornici în Credinţă să se întărească; ca cei care sunt statornici să afle sprijin şi să nu cadă; ca cei care au adormit să ajungă şi să vadă Faţa lui Dumnezeu; iar ca cei ce trăiesc să fie şi ei scrişi în Cartea Vieţii din împărăţia Luminii.

Fiţi deci cu băgare de seamă, fraţilor, cum în acelaşi fel, cuvânt cu cuvânt, diavolul îşi formulează şi el principiul lui ucigaş şi antisocial. Acest principiu drăcesc spune: să nu ne preocupe cum să ne păzim propriile trupuri de întinăciunea păcatului, ci fiecare să privească mai curând la trupurile celorlalţi în scopul de a le îmbolnăvi şi ucide. Să nu ne ocupăm de sufletele noastre, cum am face să le putem mântui, ci mai curând să gândim zi şi noapte la sufletele celorlalţi, cum am face să le calomniem mai bine, să le înnegrim, să le blestemăm, să le sărăcim şi să le distrugem. Nimeni să nu privească la casa sa, cum ar face să şi-o zidească şi să şi-o înnoiască mai bine, ci mai curând să aibă în atenţie strictă casele altora, cum ar face să le ardă din temelii, să le dărâme la pământ. Nimeni să nu se preocupe de propriile hambare, cum ar face să le umple de grâne, ci mai curând fiecare să fie cu ochii pe hambarele altora şi să facă totul pentru a le fura şi a le goli.

Vedeţi, deci, fraţilor, cum acest principiu poate fi şi un principiu al binelui, dar şi unul al răului; este un principiu ca o sabie cu ambele tăişuri bine ascuţite; este fie înger, fie drac. Vă rog să observaţi cum acest principiu în latura lui satanică s-a înstăpânit peste toată lumea de azi!

O, Doamne, Duhule Sfinte, Care ai adus în lume sfintele Tale cuvinte prin gura Apostolului, luminându-ne ca razele soarelui, iar nu arzându-ne, ajută-ne să le împlinim pe ele în sensul lor cel dumnezeiesc spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime închinat şi slăvit şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci. Amin.

(Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

3 gânduri despre „Despre grija mântuirii aproapelui”

  1. Părinţii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu
    Sfântul Nicodim Aghioritul

    Să nu te înşele, frate, gândul care-ţi spune aşa: iată, Sfinţii Părinţi zic „cazi şi ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te şi vei fi mântuit. Asta să fie pocăinţa, să cazi, să te scoli şi iarăşi să cazi? Rătăcitor şi rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinţii au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde şi nu ca să-l facă să păcătuiască cu speranţa că, mărturisindu-se şi pocăindu-se, oricum vor fi iertaţi. Departe de tine un asemenea gând!
    De aceea explică Sfântul Isaac: „Curajul pe care Sfinţii Părinţi au voit a ni-l da prin dumnezeieştile lor scrieri … nu trebuie să ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăinţă s-au gândit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde”.
    Apoi Părinţii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu. Este o mare diferenţă între una şi cealaltă. Să cazi şi te scoli şi apoi, după ce te ridici de jos să cazi din nou, nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, cum o numeşti tu, ci este şi se numeşte aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Petru: „câinele la vărsătura lui se întoarce şi scroafa spălată se tăvăleşte în mocirlă” (II Petru 2, 22).
    Adevăratul înţeles al zicalei părinţilor este acesta: omul trebuie să se ţină, cu toată puterea, departe de păcat şi să se păzească să nu cadă. Dacă, totuşi, cade, dar din slăbiciune omenească şi nu pentru că aşa a vrut, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să se ridice imediat, să-şi mărturisească păcatul şi să se pocăiască sincer fără a mai pierde nici un ceas. Pentru că zice Sfântul Ioan Scărarul: „Este propriu îngerilor să nu cadă. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propria să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată.“

    Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăință, Editura Panaghia, p. 48-49

    Apreciază

  2. BISERICA ȘI STATUL ATEIST ANTIHRISTIC
    „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29)
    SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI

    În prezent, zi şi noapte umblăm prin mijlocul focului. Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârtejeşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: „Hristos este un mort”, „Hristos n-a existat”, „Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă, pe care gura omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare, mai iubitoare Fiinţe omeneşti de sub Cer, Care a păşit pe planeta denumită Pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta – cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume, nu numai cei ce uneltesc în patria noastră.

    Dictatura ateiştilor luptători contra lui Hristos şi a Iudelor trădători de Hristos – iată cine-i vinovat de viaţa noastră mucenicească. Dictatura Iudelor! Există oare ceva mai respingător pentru Biserica lui Hristos şi pentru creştinism?… Cea mai rudimentară şi mai elementară logică dezvăluie şi dovedeşte: colaborarea între ateiştii făţişi, blestemaţii luptători împotriva lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cu desăvârşire ilogică şi antilogică. Cei ce stăruie în a căuta o astfel de colaborare, sau deja colaborează, sau – e îngrozitor s-o spunem! -silesc pe alţii la aşa ceva, îi întrebăm prin cuvintele Apostolului: „Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este oare între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6, 14-15).

    Creștinii sunt purtători de Hristos și, în consecință, purtători și posesori ai vieții veșnice; aceasta pe măsura credinței lor și pe măsura sfințeniei lor, care este roada credinței. Sfinții sunt creștinii cei mai desăvârșiți, care s-au sfințit în gradul cel mai înalt cu putință prin exercitarea credinței în Domnul Iisus Cel înviat și veșnic viu. Ei sunt singurii adevărați nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată ființa lor în Cel înviat și nici o moarte nu are stăpânire asupra lor. Întreaga lor viață este din Hristos. Ceea ce este al lor este mai întâi al lui Hristos și apoi al lor.

    Creștinul e un om care trăiește prin Hristos și în Hristos. „Viețuiți în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos!“ (Filipeni 1, 27). Viața după Evanghelie, viața sfântă, viața dumnezeiască – aceasta este viața naturală și normală pentru creștini. Prin vocația lor, creștinii sunt sfinți. Această veste bună și poruncă se aude din toată Evanghelia Noului Testament. Chemarea noastră este aceea de a ne sfinți în întregime, sufletul și trupul. Și acest lucru nu constituie o minune, ci natura și logica credinței evanghelice.[…]
    „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare.

    Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz Biserica şi statul se despart, se separă fiecare cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile lăuntrice ale Bisericii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele ei îndatoriri şi drepturi evanghelice.

    Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi), dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire: „cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”.

    Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca „modus vivendi”, decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei conştiinţei şi ale sufletului“.

    Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica şi statul – Adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă, editată de Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999

    Apreciază

  3. ♦️Despre o altfel de cucerire a lumii ♦️

    Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeiești. Împărăția lui Dumnezeu făurește în noi atmosfera Împărăției cerurilor. Rostul creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu.
    Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cerești în noi, căci, de vom pierde Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, nu ne vom mântui nici noi, nici semenii noștri.
    Cel ce poartă înlăuntrul său Împărăția lui Dumnezeu, acela o va împărtăși în chip nevăzut și celorlalți.
    Oamenii vor fi atrași de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, atmosfera Cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – Cerul va izvorî din noi și atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obișnuite lucruri; acesta strălucește din noi chiar și fără să ne dăm seama.

    Starețul Tadei – Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: