Sfântul Vasile cel Mare: Ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur

Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut. Acela se luptă contra trupului și a sângelui; tu însă, te înfrunți cu răutatea duhurilor întru cele cerești. Acela se folosește de arme materiale împotriva dușmanului trupesc; tu însă ai nevoie de mijloace duhovnicești contra duhurilor dușmane. Armele aceluia sunt obositoare și greu de purtat, uneltele tale, însă, „bune sunt și ușoare” (cf. Matei 11, 30) de purtat, dacă vrei într-adevăr să le porți.
Acela, după ce a învins pe dușman, se întoarce acasă la soție și la copii; tu, însă, după nimicirea dușmanului, vei intra cu toți sfinții în împărăția cea cerească. Pentru osteneala pământească, acela primește o casă materială; tu, însă, pentru strădania duhovnicească, vei primi cerescul dar.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 14-15)

Selecție și redactare: Sora Gabriela Naghi

Părintele Arsenie Boca și securiștii. Unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii

Părintele aşeza măsuţa din lemn pe zidul dinspre răsărit, transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în mica boccea luată din chilia lui de la mănăstirea Brâncoveanu. El aprinse o lumânare pe un sfeşnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, cât şi Sfânta Evanghelie.Aşezat în genunchi pe lespedea rece, Părintele trecu imediat în lumea marei spiritualităţi divine, mulţumindu-I Domnului Atotputernic pentru revărsarea harului Sau, peste omeneasca sa existenţă.

După un timp, veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la celula Părintelui Arsenie şi văzându-l cum se ruga. Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază, ca aceasta era complet goală. Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, avea binele şi mila înnăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că trebuia să ţie închis un preot, care era un sfânt, care se ruga tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor, le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei.

Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta, nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie.

Starea lor psihică şi nervoasă se înrăutăţea, pe măsură repetării deschiderii celulei, neaflând pe nimeni înăuntru şi cea de privire pe vizeta, în care Părintele Arsenie era înăuntru în carne şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se afla în pragul demenţei, ordona gardianului să vie cu el, îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat în apropierea porţii de intrare în cetate. Între timp, un alt securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din Făgăraş, să vie de urgenţă acolo.

Întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu cât şi gardianul, delirează din motive pe care erau siguri că le vor afla imediat. În drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ofiţerul de serviciu, acuzându-l de incompetenţă şi de labilitate psihică, cât şi de faptul că este sub influenţa unui misticism retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe Părintele Arsenie.

Cu fața radiind de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului, cât în special ofiţerului de serviciu, anunţându-i că viitorul lor va fi mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află.

Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii dădu loc la un spectacol unic. Întreaga superioritate şi siguranţa de sine a proaspătului comandant de securitate se dezumflă ca balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gardianului, deschizând brusc uşa. În faţa tuturor apărea celula goală, aşa cum raportase ofiţerul de serviciu, care-i strigă ieşit din fire, să-i spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un mare scandal, în cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese şi la organele superioare de partid care coordonau întreaga zonă. Ei veniră special să vadă “ce elucubraţii pot scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusă din medicul şef al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la fel ca cele anterioare, văzându-l pe părintele Arsenie prin vizetă şi dispărând atunci când se descuia uşa celulei. Atunci s-a produs unul din puţinele cazuri de mare compromis şi de păstrare sub totală tăcere a unui fenomen pe care atotştiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, într-un context de păstrare totală a secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în liberate a călugărului preot Arsenie Boca. Această decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment.

Sursa: Dan Lucinescu – Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, editura Siaj, 2009, pag. 53-55 via http://www.fericiticeiprigoniti.net/…/256-parintele…

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Părintele Arsenie Boca: Bunele îndemnuri adresate unei monahii

„Tu fă bine și așteaptă răul. Binele ti-l va răsplati Dumnezeu. Dacă oamenii – rudele ți-ar face bine, ție ce cruce ți-ar mai rămâne? Tu ești călugăriță și, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să câștigi plata de la Dumnezeu pentru tot ce suferi – cu bună știință și răbdare – de la frați.

Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ți fac rău; celui ce-ți cere – nedrept – dă-i tot ce-i trebuie lui, din lacomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asuprește cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu și de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ți-ar face, -pentru că iertându-le toate, așa urmezi lui IISUS, așa ții (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu – a iubirii. Că toți sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să știi că și ei au un suflet de mântuit.”

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Fiecare om care îți iese în cale să simtă că-i vrei binele

Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieții; numai citește ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință.

N-au, oare, toți acești oameni nefericiți nevoie de mila și bunătatea ta? Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și că ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.

Și cum să nu-i iubești pe toți, când sunt cu toții de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jertfit Hristos.
Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine și de aceea pe cei care par că sunt mai de necinste, tocmai pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. I Corinteni 12, 23).

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Editura Sophia, București, 2007, p. 97)

Selecție și editare; Sora Gabriela Naghi

Cine sunt cei care doresc să desființeze Sfintele Sărbători ale Bisericii noastre?

Atunci când Bartolomeu din Constantinopol și Francisc de la Vatican ne vorbesc despre planuri mărețe, se cuvine să fim cu luare aminte ce ascund îndărătul cuvintelor frumoase. De mai multă vreme ne vorbesc despre strădaniile lor de a găsi o dată anuală la care toți creștinii să sărbătorească Paștile. Asta înseamnă să alerge după cai verzi pe pereți, ori să caute potcoave de cai morți, de vreme ce Sinodul I Ecumenic a hotărât cu claritate modalitatea de stabilire a datei Paștilor în fiecare an. Pot să spun de-acum că dumnealor nu vor ține seama de ceea ce au hotărât Părinții de la Niceea la anul 325, ci vor alege arbitrar o altă dată, dacă nu cumva vor folosi calendarul papistășesc, numit și gregorian.

La această zisă sărbătoare vor fi asociați papistașii, musulmanii, budiștii, hindușii. brahmanii, taoiștii, șintoiștii și toate celelalte ,,religii’’ rătăcite ale lumii, la care se vor adăuga trădătorii Ortodoxiei. În toată această babilonie, fiecare își va găsi o anume semnificație, și-n această amestecătură bizară și absurdă, Învierea Domnului va fi diluată până la dispariție. Că de fapt acesta este scopul ecumeniștilor, să desființeze Sărbătoarea Învierii Domnului, și-n locul ei să așeze o făcătură, un amalgam de credințe absurde, în care oamenii să se închine blestematului antihrist.

Vă rog să citiți cu multă atenție proorocia Sfântului Daniel: ,,Și va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui PreaÎnalt și vor asupri pe Sfinții Celui PreaÎnalt și își va pune în gând să schimbe sărbătorile și legea, și ei vor fi dați în mâna lui vreme și vremuri și jumătate de vreme’’ (Daniel 7, 25). Cine, mai mult decât papa, proferează blasfemii împotriva Domnului Hristos? Nici măcar păgânii, necredincioșii ori ateii. Cine sunt cei care voiesc să schimbe Sfintele Sărbători cu făcături omenești? Francisc și Bartolomeu. Încep acum cu Sărbătoarea Paștilor și vor continua cu celelalte, pentru că cei doi sunt slugi preasupuse ale sataniștilor lumii, care au declarat deschis război lui Dumnezeu.

Ce vom face noi în acele vremuri cumplite? Vom păstra bunele rânduieli bisericești pe care le-am moștenit de la Sfinții Părinți, vom avea grijă de cărțile vechi care n-au fost falsificate și vom sărbători Învierea Domnului, după cum s-a rânduit la Sinodul I Ecumenic. Acest fapt va fi considerat o infracțiune gravă, încât va fi pedepsită cu mare asprime, mergând până la condamnarea la moarte. Nu spun aceste lucruri pentru a răspândi spaimă ori pentru a împinge în deznădejde. Dimpotrivă, trebuie să fim bine pregătiți și întăriți. Nu avem noi ,,Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie?’’ (Isaia 9, 5) Nu ne-a făgăduit Mântuitorul că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului? (Matei 28, 20). În momentul de față, avem data Sfintelor Paști stabilită până-n anul 2118. Nu ne vom abate cu niciun chip de la ceea ce au statornicit Sfinții Părinți ai Bisericii.

Când antihriștii vor impune sărbătoarea lor, în Biserica noastră se va produce o dureroasă fractură, o cumplită lepădare de Hristos, o mare cernere, căci mulți clerici, călugări și mireni se vor alinia cerințelor în schimbul unor avantaje iluzorii.

Închei cu acest îndemn Dumnezeiesc, dătător de bune nădejdi, scris de Sfântul Prooroc: ,,Ascultați-Mă pe Mine, voi, cunoscători ai dreptății, Popor care ești cu legea Mea în inimă! Nu te teme de ocara oamenilor și de batjocura lor să nu te înfricoșezi. La fel ca pe un veșmânt îi va mânca molia și ca pe lână îi vor mistui viermii (Isaia 51, 7).

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat: Umblați în dragostea lui Dumnezeu

Să ne apropiem, așadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-Te, Doamne, din Cer, și milostivește-te spre noi, că noi suntem lut și Tu ești Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”. Luați jugul bunătății, purtați povara cea ușoară, cea liniștitoare și plină de blândețe și odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotțiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii, în duhul nestricăcios.

Dar se spune că cei cuvioși, care au păzit cu sfințenie pravila sfântă, se vor sfinți. Dar cine este cel cuvios? Potrivit celor scrise, cel ce „seamănă” în Duhul, din Duhul va secera viață veșnică. Umblați în dragostea lui Dumnezeu, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, urmând celor smeriți și urechea astupându-v-o de la neascultare, țineți-vă departe de orice cuvânt al împotrivirii.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 91)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Părintele Ilarion Felea: Dumnezeiescul foc arde cu flacăra tot mai mare pe vatra inimii noastre

Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „De trei ori în viață trebuie să ne naștem. O naștere este ieșirea din sânurile de mamă, când adică din pământ pe pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ către cer, din care una este mulțumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta – a treia – este din Pocăință și din ostenelile cele bune. Şi într-aceasta – a treia – suntem noi acum”.

Nașterea a doua, din apă sfințită, prin harul Duhului Sfânt, face din om o făptura nouă (2 Cor. 5:17). Lucrarea aceasta e tainică, neînțe­leasă de minte, căci ar putea să spună cum se spală sufletul de păcate și se sfințește în «baia nașterii a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt» (Tit 3:5). N-a priceput-o nici Nicodim și n-o putem pricepe nici noi. Căci e taina dumnezeiască, lucrare sfântă, care se aseamănă cu su­flarea vântului, pe care numai o simțim, dar nu o putem urmări.

«Vântul suflă unde vrea»… Nimeni nu-l poate opri, nimeni nu-i poate arăta calea, dar în același timp, toti știu că fără ajutorul vân­tului, viața pe pământ ar fi cu neputință.[…] Fiecare creștin primește focul Duhului Sfânt, în taina Sf. Mir. Atunci se pune pe sufletul lui pecetea darului Duhului Sfânt (Ef. 1:13; 4:30), atunci primim cu toții arvuna Duhului în inimile noastre (2 Cor. 1:21-22; 5:5). Mare taină!… Sfânta și duhovnicească lucrare!… Acesta este botezul cu foc (Mt. 3:11), menit sa ardă buruienile pă­catelor din suflete, să țină mereu trează conștiința, inima curată și veșnic aprinsă iubirea de Dumnezeu și de oameni. Carul de foc a înalțat pe Ilie la cer; focul Duhului Sfânt ne sfin­țește și astfel ne pregătește sufletele pentru înălțarea la cer.

Există un foc al iadului și un foc al cerului. Focul iadului e chinul păcătoșilor; focul cerului e mântuirea drep­ților. Focul iadului e osânda, focul cerului e fericire negrăită. Focul iadului e durere, focul cerului e bucurie și pace fără de sfârșit, în Duhul Sfânt.

Fiecare creștin, dupa ce a primit pecetea și arvuna Duhului Sfânt în inimă e dator să lucreze astfel, încât să nu-l întristeze, ci să-l țină aprins și rodnic, până la moarte, întocmai ca Sfinții Apostoli. Prin credință, prin rugăciune, prin iubire, prin urmarea Evangheliei și primirea Sfintelor Taine, dumnezeiescul foc arde cu flacăra tot mai mare pe vatra inimii noastre.

(Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mântuitorului, Fundatia Justin Pârvu, 2014)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Cuviosul Părinte Paisie de la Sihla: Cuvinte care ajung în inimile noastre

„Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului! Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea…”

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Noi avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește Acatistul Maicii Domnului iar seara citește Paraclisul ei. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și‑mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă –apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au greșit ceva cu gândul. Să faci în fiecare zi câte metanii poți către Maica Domnului și la fiecare metanie să spui așa: „Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuța Domnului”. Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului. Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citește un psalm, mai spune un ,,Doamne Iisuse”. Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămașă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie și săpun și altceva mai tare care să o curețe.

Și dacă spui de 100 de ori ,,Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbești cu Dumnezeu! Așa îmi spunea și mie părintele Daniel, săracu’: „Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”.

Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ți fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui „Doamne Iisuse”. Să te obișnuiești să spui tot timpul rugăciunea asta. Acum, la miezul nopții, aici la Sihla (și la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune „Împărate ceresc”, „Tatăl nostru” și ce mai știi tu, fă metanii. Când nu poți plânge la rugăciune, asta este și pentru umilința noastră, tătucuță, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. „Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Că și diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândrești și să te pierzi. Venea aici o femeie, și odată mi-a spus: „Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii” – dar făcea fără blagoslovenie. Și i-am spus așa: „De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie”. Și a venit la mine după o lună de zile plângând și mi-a spus: „Părinte, nu reușesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu știu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac – eu, care făceam câte 100 de metanii și încă îmi era foarte ușor să le fac, acum în nici una din zile nu am reușit să fac 24 de metanii, așa cum mi-ai spus”. Ai văzut? O lupta vrăjmașul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era și oleacă de mândrie acolo.

Așa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde ești tu, mergi la duhovnic și spune-i să-ți dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să știe rânduiala rugăciunii tale. E bine să ceri sfat și blagoslovenie și pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post. Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucuță, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmașul la osteneala ta.

Sursa: Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Teribila lepădare de Hristos

Decenii de-a rândul ecumeniștii români își justificau prezența in cmb, povestindu-ne câtă misiune ortodoxă fac ei în rândurile celorlalți și zelul cu care-L propovăduiesc ei pe Hristos. Vorbe de clacă, vorbite ca să nu tacă, deoarece ei erau în acele adunări babilonice o cantitate neglijabilă, nebăgată în seamă. Jocurile le făceau cei mari, românașii se conformau directivelor, veneau acasă și le puneau în practică cum, de altfel, fac și-n zilele noastre. Prezența lor în acea babilonie iudeo-masonică a fost și este o teribilă lepădare de Hristos.

De fapt, această lepădare s-a produs cu mult înainte, oarecum individual, atunci când de pe băncile Facultăților de Teologie tinerii studioși merituoși au fost ademeniți cu bani, onoruri, măriri deșarte, ranguri în administrația bisericească sau perspectiva accederii în scaune episcopale. Atunci s-a semnat pactul cu diavolul, atunci s-a produs căderea, adică lepădarea de Hristos. Drumul apucat atunci se dovedește a fi fără întoarcere, căci nimeni nu cutează să se lepede iarăși de satana, preferând traiul tihnit adus de avantajele enumerate mai sus.

Odată făcut acest pas fatidic, lepădarea de Hristos devine practică zilnică, ascunsă cu grijă îndărătul unor aparențe. De aceea am și spus că dumnealor doar joacă roluri de episcopi, fiind, în fapt, nu slujitori, ci uzurpatori de calități ecleziale. Sinodul tâlhăresc din Creta a fost prilej de lepădare pentru participanți, inclusiv pentru cei care au refuzat să semneze, deoarece au dispărut în anonimat, nemaifăcâd nimic în sensul apărării Sfintei Credințe Ortodoxe.

Adunarea de constituire a crislamului, cu participare ,,ortodoxă,, , ce-a fost? Ce poate fi înhăitarea cu vrăjmașii de moarte ai Mântuitorului Hristos, evrei și musulmani, decât o înfricoșătoare lepădare? Să străbați sute de kilometri spre un loc unde nici măcar nu se pomenește numele lui Hristos, să pretinzi că întemeiezi o nouă religie, iată o cutezanță diabolică. Și vom vedea cum, încet-încet crislamul își va întinde tentaculele, deoarece ecumeniștii români au dovedit o uimitoare docilitate când a fost vorba de directivele venite de la vrăjmașii Bisericii noastre.

Pe muntele Sinai s-a produs o nouă lepădare. Ritualul satanic prin care s-au spart tablele legii și înlocuirea lor cu poruncile idioate globaliste, reprezintă o lepădare publică de Dumnezeul Adevărului, o despărțire explicită de Creator, o uzurpare a măreției Dumnezeiești printr-un politeism antropomorf imbecil și spurcat.

În sfârșit, ajungem la adunarea cmb (consiliul mondial babilonic) de la Karlsruhe. Reprezentanții sodomiților mondiali sunt primiți cu brațele deschise și li  se acordă drepturi depline, egalii ortodocșilor. Sataniștii sunt și ei reprezentați, că doar nu puteau lipsi trimișii diavolului, declarați pubic. Ecumeniștii români au motive de mândrie patriotică, așa cum am mai spus, deoarece Ioan Sauca de află în vârful piramidei babilonului cmb, secondat de nefericitul Nifon de la Târgoviște

Sfântul Apostol Petru a s-a lepădat de Hristos de trei ori. A găsit drumul de întoarcere la Mântuitorul. Aceștia de-acum sunt într-o satanică sarabandă a lepădărilor, căreia, vom vedea, doar sapa și lopata îi vor pune capăt.

Un lucru vreau să accentuez cu deosebire. Cu cei care s-au lepădat  de Hristos nimeni nu poate intra în comuniune. Raportul cu ei poate fi doar de cârdășie. Să ne ferească Bunul Dumnezeu de această vicleană cârdășie, nu cumva să primim și noi pedepsele celor care s-au lepădat.

Presbiter Iovița Vasile

Suntem conduși către unirea cu erezia. Pseudo-patriarhul Bartolomeu: „Dorință și efort” pentru un Paște comun ortodox-catolic

Pseudo Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și-a exprimat dorința unei sărbători comune a Paștelui de către Bisericile Ortodoxă și Catolică unui grup de clerici și jurnaliști italieni care au vizitat Fanarul. „Sperăm și încercăm să găsim în curând soluția necesară, care să permită tuturor creștinilor din întreaga lume să sărbătorească cea mai importantă sărbătoare a credinței noastre în aceeași dată”, a spus „conducătorul” Ortodoxiei, după cum relatează site-urile italiene și confirmă de agenția de știri „Naftemporiki” .

Cercurile ecleziastice au atras atenția agenției „Nautemporiki” că pseudo-patriarhul Bartolomeu a repetat poziția avută în urmă cu un an, în timpul întâlnirii sale cu ereticul papa Francisc la Budapesta. Bartolomeu a declarat că „pe 1 și 2 decembrie va avea loc la Istanbul o conferință pe tema pregătirii manifestărilor solemne care vor avea loc în 2025 în cinstea aniversării a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, care a stabilit conținutul credinței noastre creștine”.

Importanța Sinodului de la Niceea

Sinodul de la Niceea a condamnat erezia ariană, care a negat natura divină a lui Hristos. Este considerat cel mai important Sinod al Bisericii, deoarece a fost un punct de referință pentru toate sinoadele de mai târziu, ecumenice și locale. Importanța sa este demonstrată și de faptul că a determinat și momentul exact al sărbătoririi Paștilor, astfel încât Paștile sunt sărbătorite în toată lumea, în Răsărit și Apus, în aceeași zi, contribuind astfel la unitatea laudativă și liturgică a creștinismului unificat de atunci și punând capăt unei lungi lupte între „biserici” care a precedat-o.

Această conferință ar putea fi decisivă, ca un pas către unitatea pe care toată lumea o așteaptă, sărbătorirea comună a Paștelui. „Din păcate, nu o sărbătorim împreună de multe secole – a subliniat pseudo-patriarhul Ecumenic și a adăugat: „Eforturile noastre în contextul aniversării sunt îndreptate spre găsirea unei soluții. Sanctitatea Sa Papa Francisc are cele mai bune intenții. Poate că nu e nevoie să spun mai multe în acest moment, dar vreau să subliniez că atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică au această bună intenție: Să stabilească în sfârșit o dată comună pentru sărbătorirea Învierii lui Hristos. Sperăm să avem de data aceasta un rezultat bun”, a subliniat Bartolomeu.

Întrebat dacă există o strategie comună a celor două Biserici pentru a opri conflictul fratricid din Ucraina, Bartolomeu a subliniat: „Papa nu este doar un lider religios, ci și un șef de stat. Este foarte curajos în a spune adevărul. Patriarhia Ecumenică, nu doar eu personal, a condamnat acest război încă de la început.Acest conflict nu poate fi justificat în nici un fel.Am vorbit împotriva războiului.Impotriva presedintelui Federatiei Ruse Putin,împotriva fratelui meu Patriarhul Kirill, care din pacate a binecuvântat agresiunea de la început. Dar a trebuit să o fac. În numele credinţei noastre creştine şi nu numai. Mi se pare că toţi oamenii de bună credinţă nu pot să nu condamne acest război”, a subliniat Bartolomeu.

Nu există pace fără dreptate

Pseudo-patriarhul Ecumenic s-a referit și la eforturile ereticului papă Francisc pentru pacea în Ucraina. „Papa își continuă eforturile pentru pace, le cere celorlalți șefi de guvern și state să acționeze ca mediatori, gândiți-vă doar la acțiunea președintelui Macron. Papa Francisc se adresează șefilor de stat catolici și necatolici care doresc să lucreze pentru pace, el vrea să sensibilizeze întreaga lume la problemă. Într-unul din mesajele sale de 1 ianuarie în urmă cu câțiva ani, spunea că nu poți avea pace fără dreptate.O declarație care este întotdeauna adevărată. Nu putem avea pace fără dreptate, o repet des în discursurile mele” a subliniat pseudo- conducătorul Ortodoxiei.

naftemporiki.gr

Traducere din limba engleză: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Pahomie cel Mare: Înfrângerea ispitelor și puterea rațională a sufletului

Oarecare dintre frați l-a întrebat pe Ava Pahomie: „Cum se face că înainte de a cunoaște tulburarea pe care o produce demonul, noi avem sănătoasă judecata minții, atunci când cugetăm la înfrânare, smerenie și altele; când însă sosește momentul de a pune în practică cele cugetate, ca spre pildă îndelunga răbdare la vreme de furie, lipsa oricărui resentiment la vreme de mânie, cugetul smerit în vremea când laudele se abat asupră-ne și alte multe asemănătoare, ne dovedim a fi neputincioși?”

La aceasta, Sfântul răspunse, zicând: „Pentru că nu urmăm virtuții în mod desăvârșit, de aceea nu cunoaștem tot năravul și înșelăciunea demonilor, așa încât să ne putem feri prin pătrunzătoarea putere a cugetului de prezența demonului tulburător și să respingem vălmășeala unor astfel de gânduri care ne înconjoară. De aceea e de trebuință ca zi de zi și ceas de ceas să vărsăm teama de Dumnezeu – ca și un ulei – peste partea rațională a sufletului, căci ea este aceea care determină acțiunea și ea este lumina care ne face să înțelegem cele care s-ar putea să ni se întâmple; ea ne întărește mintea așa încât să nu poată fi atrasă spre mânie, poftă, vrăjmășie și altceva din patimile care ne silesc spre rău; ea ascute mintea și o înalță spre tărâmul ființelor netrupești, îi dă curaj să disprețuiască uneltirile demonilor și o pregătește să calce, precum este scris, peste șerpi și balauri și peste toată puterea celui rău.”

(Viața Sfântului Pahomie cel Mare, în Viețile Sfinților)

Nu râvni stăpânire sau vreo oarecare cinste pe pământ şi nu te crede vrednic de cinstire

Pe cât este de înaltă funcția ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti.
Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Nu cugeta şi nu grăi că ai făcut cutare şi cutare, pentru ca acestea să nu se risipească într-o clipă înaintea ta, însă de ai lucrat ceva bun, spune că nu tu ai făcut acestea, ci harul lui Dumnezeu a lucrat cu tine.

Mântuirea noastră nu este atât în faptele noastre, cât în milostivirea lui Hristos, căci Dumnezeu va primi de la noi cele pe care le va voi, iar ce nu va voi, va lepăda. Toate să le socoteşti lui Dumnezeu, pentru ca El toate ale Sale să le socotească ţie şi să îţi fie întru toate grabnic ajutător. Nu râvni stăpânire sau vreo oarecare cinste pe pământ şi nu te crede vrednic de cinstire, ci te socoteşte că eşti cel mai rău dintre toți. Căci atunci vei fi vrednic de cinste, când te vei socoti nevrednic de aceasta; atunci vei fi mare, când te vei vedea mic; atunci vei fi oareşce, când te vei socoti nimic.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 75)

Selecție și redactare: Dr. Gabriela Naghi

Dumnezeu este foc mistuitor (Evrei 12, 29)

Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă, ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge.

La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului Dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit. Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijenţă, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtăşit cu nevrednicie şi a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.

Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă. Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul, care s-a înrobit păcatului.

Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment. Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.

(Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Unde sălășluiesc duhurile necurate?

Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, duhurile au locurile lor de ședere, sălașurile lor, corespunzătoare esenței lor si calităților însușite în mod samavolnic. Locul de sălășluire al demonilor este spațiul de sub cer, adică văzduhul, suprafața pământului, și genunea sau iadul. Potrivit Sfântului Ignatie Brianceaninov, „… întinderea dintre cer și pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochiul, văzduhul, pământul, servesc drept sălaș pentru duhurile necurate, alungate din Cer. În cartea lui Iov satana este înfățișat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului; el cutreiera pământul, dând târcoale pe el, chinuit de o ură neîncetată față de neamul omenesc (Iov 1, 7). Sfântul Apostolul Pavel îi numește pe demoni duhurile răutății care sunt în văzduhuri (Efes. 6, 12), iar pe căpetenia lor – stăpânitorul văzduhului (cf. Efes. 2, 2). Astfel, îngerii izgoniți din Cer sunt răspândiți în mare număr în văzduhurile pământului”.

Prezența demonilor pe pământ este arătată clar în istorisirile evanghelice, în care sunt descrise diferitele lor fapte și nelegiuiri. Ei reprezintă sursa diferitelor boli si suferințe, pot intra în oameni și animale pentru a-i chinui (cf. Lc. 8, 33; Lc. 13, 16 s.a.). Demonii trăiesc și în apă, asta vădindu-se din învățătura Bisericii Ortodoxe care, în rugăciunile sale de sfințire a apei, Îl roagă pe Dumnezeu să curețe apa de posibila prezență acolo a duhurilor necurate. Vorbind despre locurile propriu-zise ale raiului si iadului, socotim potrivit să facem cunoscut punctul de vedere al ascetului american Serafim Rose. După părerea lui, „aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spațio-temporal; aeronava nu zboară nevăzută prin rai, iar un satelit al pământului prin al treilea cer, și cu ajutorul forajului nu poți ajunge până la sufletele care asteaptă în iad Judecata de Apoi. Ele nu sunt acolo, ci într-un spațiu de altă natură, care începe nemijlocit aici, dar se întinde ca și cum în altă dimensiune”. Această teză corespunde întocmai răspunsului Sfântului Ioan Gură de Aur privitor la locul de aflare a raiului și iadului: „După părerea mea, el este undeva în afara acestei lumi”, spune Sfântul în discuțiile pe marginea Epistolei Sfântului Apostolul Pavel către Romani (31, 3-4).

În timpurile noastre resedința diavolului, căpetenia demonilor, este iadul sau, altfel zis, genunea, tartarul, infernul, viscerele pământului. Sfântul prooroc Isaia a prevestit acest sălas duhului necurat: Si acum, tu te cobori în iad, în cele mai de jos ale adâncului (Isaia 4, 15). S-au împlinit cele prezise stăpânitorului văzduhului, prin autoritatea și puterea lui Iisus Hristos. Domnul l-a legat pe satana pentru toată întinderea timpului dintre cele două veniri ale Sale și, cum e spus în Apocalipsă, l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui (Apoc. 20, 3).

Înainte de cea de-a doua venire a Domnului, satana va fi dezlegat din închisoarea lui; și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale Pământului (Apoc. 20, 7). Din Viețile sfinților se vădește, de asemenea, că mai-marele duhurilor întunericului, satana, se găsește în iad, iar la suprafața pământului și în văzduh uneltesc dracii diriguiți de stăpânii lor, adică de duhurile necurate din clanurile superioare. Demonii coboară în iad pentru a primi noi porunci și instrucțiuni de la satana, îl informează asupra celor săvârsite de ei și asupra a tot ce se face la suprafața pământului. Tot în iad, potrivit învățăturii Bisericii, se află sufletele păcătosilor, pe care demonii le supun unor chinuri îngrozitoare. Ceea ce e în deplin acord cu spusele lui Hristos: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel vesnic, care este pregătit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Sursa: Oameni și demoni, Părintele Rodion – Ed. Cartea Ortodoxă

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt de folos

Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc. Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”. Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…

Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?” răspundeţi aşa: „Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de seamă, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie”.

Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloşie – cel drept de vrednicie…

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia 2002)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Facă-se voia… mea!

Am observat că spun uneori rugăciunea Tatăl nostru cu prea multă superficialitate, fără a da importanța cuvenită fiecărui verset. Spun și eu ,,Facă-se voia Ta…”, dar nu conștientizez suficient profunzimea acestor cuvinte. Fie mi se pare că voia mea coincide cu voia lui Dumnezeu, fie dau prioritate voii mele egoiste. Rar mă gândesc că se poate ca voia lui Dumnezeu într-o anumită situație să  fie… alta! Prin rugăciunea Tatăl nostru, I-am spus lui Dumnnezeu că accept să se facă voia Lui în mine și cu mine, dar gândurile mele îmi spun uneori altceva și mă trezesc că sunt ipocrită și mincinoasă în fața Sa.

Dacă mi se pare că voia mea coincide cu voia lui Dumnezeu și că tot ce fac este bine, atunci trebuie să verific dacă nu cumva am ajuns pe culmile mândriei luciferice și ale înșelării! Dacă nu L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi omoare egoismul și am ripostat mereu când a încercat  acest lucru, atunci trebuie să mă opresc și să-mi pun întrebări și să-mi dau răspunsuri cu sinceritate. Aceleași duhuri rele care acum mă amăgesc și mă fac să cuget cele înalte despre mine mă vor acuza când voi trece prin vămile văzduhului. Căci căderea e mare în acest caz, deși nu pare la prima vedere…

Când egoismul pune stăpânire pe sufletul meu, încalc ambele porunci evanghelice după care voi fi judecată: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui! Dintr-odată îi privesc pe semeni de pe un piedestal imaginar, iar pe Dumnezeu – ca pe un servitor care trebuie să facă voia mea contra cost, sau serviciu contra serviciu! ,,Iată, am dat pomelnice la biserici și mănăstiri, Doamne, iată am citit rugăciuni și am făcut și câteva metanii, deci mi se cuvine să faci voia mea!”

Părintele Paisie Olaru se bucura când cineva îi făcea vreo observație sau îl certa spunând că Dumnezeu l-a trimis pe acela ca să-l smerească. (Atunci când căutăm smerenia, ne putem bucura dacă Dumnezeu ne smerește prin semenii noștri. Un ceai amar poate vindeca boli grave.) Odată gândul îi spunea părintelui că el cântă mai frumos decât un alt călugăr din obște. Imediat s-a spovedit, nelăsând un astfel de gând să-l tulbure. A văzut la timp că, prin acest gând, încalcă porunca iubirii aproapelui și îl hrănește pe șarpele mândriei care caută să-i intre în suflet. Astfel, a ucis la timp acest gând, prin Spovedanie.

Smerenie! Ce frumoasă ești când te au… alții! Dar eu? Ce voi face dacă nu voi renunța la ipocrizie și mă voi gândi mereu cum să se facă, de fapt, voia mea atunci când mă rog?

Dacă voia divină este iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, atunci trebuie să verific fiecare vorbă, gând și faptă dacă respectă aceste porunci evanghelice. Dacă nu le respectă, atunci trebuie să iau măsuri… Gândurile, vorbele și faptele mele pot fi inspirate de Dumnezeu, de firea mea sau de necuratul. Cum să intre Dumnezeu în inima mea dacă locurile de acolo sunt… ocupate? Cum să lucreze acolo? Cum să mă ducă la asemănarea cu El?

Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 6, ne oferă indicii clare de conduită creștină:

– Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. (verset 1) Așadar, slava deșartă este exclusă.

– Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (v. 12) Nu-l putem iubi pe aproapele dacă nu-l iertăm când greșește. Dacă nu-l iubim pe aprapele, încălcăm poruncile divine.

– Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. (v.24) Prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu arătăm clar, luptând cu noi înșine, că am ales să–I slujim Lui. Sfidarea poruncilor lui Dumnezeu ne situează în tabăra dușmanilor Săi. Punct.

– De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (v. 25) Îngrijirea excesivă pentru cele materiale în detrimentul îngrijirii pentru suflet nu este plăcută lui Dumnezeu.

– Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. (v 33) Dacă primează voia lui Dumnezeu, El are grijă să ne trimită în gând planuri de viitor realizabile, să ne dea putere să le ducem la bun sfârșit și să ne scoată în cale oameni care să ne ajute. Dacă voia noastră este în contradicție cu voia lui Dumnezeu și nu observăm la timp, atunci suferim până când observăm!

Dumnezeu să ne ajute pe toți să facem voia Sa! Amin.

Prof. Lucreția P.

Sfântul Cuvios Părinte Justin Pârvu: Dacă relația dintre om și îngerul păzitor se rupe, omul rătăcește, iar diavolul vine și câștigă fără luptă

Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.

Omul are acest apărător care se identifică cu toată povara vieții, că de aceea Dumnezeu dă îngerul păzitor. Nu-l dă pentru cine știe ce calcule, socoteli, adică să fie complice omului, să avem noi în viața noastră dezordonată un păzitor care, orice am face, să ne scoată la liman. Nu! Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul se depărtează, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Când vine monahul la călugărie și-l întreabă starețul: De ce-ai venit frate? Dorești viața duhovnicească de bună voie? Da. Dar să știi că aici vei avea încercări grele, umilințe, smerenie, fel de fel de lucruri care nu-ți vor fi pe plac. Numai lucrurile care nu-ți plac la prima vedere îți întăresc sufletul și răbdarea, te pregătesc pentru o viață de ales…

(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin și morala unei vieți câștigate, Editura Credința Strămoșească, pp. 158-159)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Lepădarea de Hristos va fi conștientă. Mărturia unui părinte aghiorit despre Părintele Paisie

Nu există îndoială că trăim vremurile cele din urmă! Și una dintre cele mai puternice mărturii este faptul că toți credincioșii și necredincioșii prevăd limpede, chiar în ignoranța lor, că ceva se pregătește și ceva foarte serios urmează să se întâmple. Sunt siguri că se finalizează un eveniment decisiv pentru istoria lumii în taină deplină. Mai mult sau mai puțin, așa simțim toți!

Ca arhondar în Sfântul Munte în jurul anilor 80 primeam multe astfel de întrebări de la vizitatori, și ca să știu ce să le răspund m-am dus să mă sfătuiesc cu Părintele Paisie. Cât a vorbit cu ceilalți din față, i-a încredințat că evenimentele legate de antihrist sunt departe, de aceea trebuie să ia seama și să-și pună în ordine viața, și mai ales să afle pacea și liniștea lăuntrică prin Spovedanie și prin Sfânta Împărtășanie.

Când am rămas însă doar noi doi, m-a privit grav și mi-a zis:

„Acum când suntem între noi, vom spune lucrurilor pe nume, dar mai întâi îți voi arăta ceva!” S-a ridicat și a intrat în chilia lui, apoi s-a întors peste puțină vreme ținând o cutie în mână, pe care a deschis-o și mi-a întins în față cinci-șase cartoane de hârtie. Unul era din China și avea copci negre, și în centru, cu numere roșii mari, se observa bine numărul 666. Al doilea carton era din Argentina și deasupra lui erau niște puncte și în dreptul lor se distingea bine numărul 666. O cutie lungă și îngustă era din Rusia, a patra din Africa, cu același număr deasupra.

L-am privit cu uimire și l-am întrebat pe Bătrân: „Cum vă explicați sfinția voastră că acest număr se impune în astfel de țări care nu se înțeleg între ele?” Și Bătrânul a clătinat din cap și a zis: „Spune-mi acum, ce comuniune poate să existe între China și Argentina, între Rusia și Africa? Am căutat să aflu răspunsul și i-am întrebat pe unii care puteau să afle astfel de lucruri din America. Și mi-au răspuns că există o structură internațională ce funcționează ca o organizație ascunsă și care promovează neapărat produsele care au deasupra lor numărul 666.”

„Prin urmare, în mod cert, l-am întrerupt, cei care pun numărul 666 pe produse sunt controlați de această organizație și astfel, promovându-și produsele, în fond lucrează pentru interesele organizației.”

Bătrânul a fost de acord:

„Întocmai!”
„Avva, l-am mai întrebat, le-ai spus mai înainte oamenilor că acestea sunt lucruri îndepărtate. Cât de îndepărtate sunt? Să spunem, noi le vom trăi?” Bătrânul a devenit foarte grav și mi-a răspuns:

„Eu nu, tu însă da!”

„Avva, gândul însă îmi zice ceva: că orice fenomen care precede venirea lui Antihrist, are nevoie de timp pentru pregătire, ca să se maturizeze și să se impună. În chip firesc această pregătire ar avea nevoie de multe decenii, nu-i așa?”

„Nu, a zis acesta clătinându-și negativ capul, cu cât ne apropiem de vremurile acelea, lucrurile vor deveni tot mai precipitate până când se vor termina să evolueze cu o rapiditate fulgerătoare. Televizorul nu va apuca să-i înștiințeze pe oameni de noile evenimente. Și toată această   lucrare va fi socotită ca un triumf al răului și al lui antihrist, în timp ce în realitate Hristos va îngădui această evoluție, proniindu-i pe copiii Săi și scurtând vremea suferinței lor.”

După aceea a zâmbit.

„Cât timp va mai dura?” l-am întrebat. „Eu le voi apuca?” , i-am cerut să-mi mărturisească. „Da, a zis Bătrânul mișcându-și capul, tu le vei apuca și le vei trăi!”

Bătrânul Paisie mi-a mai făcut o mărturisire foarte folositoare:

„Când va veni antihrist, nu va încerca să-i înșele pe oameni și să facă uz în ascuns de numărul 666. Antihrist va fi vehiculul satanei, și satana nu cunoaște nimic din sensul libertății sau al drepturilor personale. Când va primi stăpânire (îngăduință) de la Hristos, se va impune ca cel mai cumplit tiran dintre câți a cunoscut omenirea. Îți va cere să-l recunoști ca dumnezeu și să i te închini, și nu-i va păsa dacă dorești sau ești de acord. Atunci toate se vor umple de cutremur și de înfricoșare, pentru că diavolul va cere personal și conștient lepădarea de Hristos și acceptarea lui. Nu se va mulțumi cu starea de neutralitate și nu va exista eschivare. Ori îl primești și suferi părăsirea harului dumnezeiesc, ori te lepezi și vei fi aruncat în afara societății, cu toate urmările pe care le descrie Apocalipsa: cei care nu vor avea semnul lui Antihrist nu vor putea să vândă sau să cumpere nimic.”

„Și ce se va întâmpla cu aceștia, l-am mai întrebat pe Bătrân, vor muri de foame?”

„Ei, nici chiar așa, binecuvântatule, oamenii vor avea pâinea, măslinele, fructele lor, dar vai de cei care sunt învățați cu mese bogate, pentru că acestora nu le va fi de ajuns pâinea și măslinele și vor fi într-o grea dilemă!

Deoarece creștinii care au dus-o bine și au trăit în tihnă au născocit ideologia cripto-creștinismului și cred că a devenit evident faptul că un creștinism cu un asemenea conținut nu există. Aici se va aplica ceea ce Hristos a spus în Evanghelie: «Sau Mă mărturisești în fața cârmuitorilor și te primesc în Împărăția Mea, sau te lepezi de Mine și te las afară»”.

Vom răspunde în continuare la diferitele proteste ale creștinilor căldicei și ale celor care sunt cuprinși de cutremur, dându-le de asemenea și sfaturi despre cel mai bun mod de pregătire pentru această epocă a lui antihrist.

Concluzia: Cei care se gândesc să arate supunere lui antihrist cu scopul de a rămâne creștini în ascuns trebuie să știe că aceasta nu ține de duhul Bisericii și, in special, de acele vremuri în care cererea Bisericii va fi întărită și explicită. O asemenea mentalitate nu va fi acceptată nici măcar din pogorământ. Pe de altă parte, în mod sigur, victimele acestea, având o asemenea concepție, vor primi chiar și pecetea lui antihrist, numărul 666, cu gândul că se vor pocăi mai târziu. Noi știm, însă, că Hristos nu va oferi posibilitatea de reabilitare oamenilor care lucrează în acest duh. Victimele acestea, făcându-și asemenea planuri și perspective, nu știu că pocăința este darul lui Dumnezeu și nu chestiunea lor personală.

Așadar, a-ți întinde mâna ca să ți se implanteze numărul 666 nu este un simplu eveniment personal, deși durează o clipă, ci acest moment, probabil, va hotărî nu numai celălalt rest al vieții tale, ci și veșnicia ta.

Prin urmare, trebuie să știm că în acel timp și noi care suntem acum atât de omenești și atât de mizerabili, ne vom schimba, pentru că harul lui Dumnezeu se va revărsa din belșug pe pământ, și ceea ce atinge harul dumnezeiesc se preface și devine de nerecunoscut.

Cu siguranță că venirea harului lui Dumnezeu în viața noastră este un eveniment minune, dar în acel timp va veni foarte des, și asupra multor oameni. Prin urmare, nu putem și nici nu este îngăduit să ne gândim astăzi ce vom face în acea vreme. Altele sunt datele acestei vieți și altele datele vieții aceleia. Și chiar și noi care suntem fricoși și egoiști în această viață, dacă rămânem lângă Biserică, harul dumnezeiesc ne va face martiri.

Ne temem pentru că nu știm ce este harul lui Dumnezeu.

Bătrânul Paisie sfătuia: „Nu vă entuziasmați de Viețile Sfinților, încercând să le urmați. Sfinții aveau prezent în viața lor harul dumnezeiesc și astfel își întăreau firea omenească. Harul dumnezeiesc dăruiește vitamine omului, și astfel poate să postească lesne. Acela, însă, care-i imită pe Sfinți fără să aibă harul dumnezeiesc, se istovește, slăbește, și poate să-și piardă pentru totdeauna sănătatea. Altceva este să faci lucrare în prezența harului dumnezeiesc, și altceva fără acesta!”

Ce înseamnă acum acest lucru? Că harul dumnezeiesc poate să facă din viața noastră o grădină, oriunde am trăi? Atunci, însă, așa cum a spus cineva în chip foarte fericit, am înota în foc fără să ardem.

Este un prilej bun aici să ne amintim de vedenia unui Sfânt. Cândva, un om îmbunătățit, gândindu-se ce se va întâmpla la venirea Iui antihrist, a fost purtat în epoca aceea și l-a văzut pe antihrist în timpul unui ritual așezat pe tron înconjurat de mulțime. Atunci a sărit dintr-o dată un copil de 12 ani și a început să râdă de el. Antihrist s-a mâniat și a poruncit să i se închine. Copilul și-a bătut joc de el și antihrist a poruncit să i se taie capul.

Prin aceasta Dumnezeu voia să arate Sfântului său că antihrist va fi batjocorit de către credincioșii iubiți ai lui Hristos. Dumnezeu va dărui și atunci harul oamenilor Săi și-l vor batjocori pe antihrist. Acolo unde se va afla acesta, ei vor alerga cei dintâi ca să râdă de el, și după aceea să li se taie capetele. Antihrist, fiind batjocorit de oamenii lui Hristos, va fi cel mai umilit cârmuitor care a fost pe pământ. Omul Iui Dumnezeu nu se teme, nici nu consideră vreo făptură ca fiind absolută. În momentul propice Dumnezeu îi va învăța pe oameni ceea ce trebuie să spună în modul cel mai potrivit.

Lucrarea în plan duhovnicesc va aduce nu doar cunoștința și capacitatea critică, ci și maturitatea personalității noastre duhovnicești. Aceasta înseamnă că noi postim, ne spovedim, ne împărtășim, ne rugăm, medităm, înfruntând în fiecare zi stilul vieții la care ne obligă societatea, care  ne împinge spre extenuare, spre deznădejde, spre melancolie și trândăvie, prin preocuparea pentru Dumnezeu. Prin urmare, noi exersăm prin toate cele mai de sus, iar Duhul Sfânt Se folosește de acest material ca să zidească în fiecare zi personalitatea noastră duhovnicească.

Sfântul Paisie Aghioritul; Semnele vremurilor din urmă, mărturiile monahilor și ale închinătorilor –  site-ul CUVÂNT DE FOLOS)

Intrarea în biserică a Maicii Domnului

Din veşnicie, Preabunul Dumnezeu a hotărât, după sfatul voii Sale, ca noi, nevrednicii slujitori ai Săi să prăznuim astăzi pe cea mai curată decât strălucirile soarelui, pe Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului Iisus Hristos. Trei ani avea copila Maria când părinţii săi cei Dumnezeieşti, Ioachim şi Ana, au chemat la casa lor din Nazaret rudele, cunoscuţii, vecinii şi mulţime de fecioare. Aceştia au înconjurat-o pe Preacurata Maria şi ţinând în mâini făclii, au început drumul spre Ierusalim, iar cântările lor se uneau cu cântările îngereşti. Părinţii Maicii Domnului împlineau făgăduinţa pe care o făcuseră Domnului când se rugau ca Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să ridice nerodirea lor.

După trei zile de călătorie, au ajuns în Ierusalim, la templul sfânt. Cărţile bisericeşti ne spun că la templu slujea marele arhiereu Zaharia, împreună cu alţi preoţi, şi aceştia au ieşit să o întâmpine pe copila Maria. La intrarea în templu erau cinsprezece trepte pe care preoţii şi leviţii le urcau şi cântau pe fiecare treaptă un psalm. Aceste trepte le-a urcat fiica lui Ioachim şi a Anei, şi toţi s-au mirat văzând-o, dar şi mai mult s-au mirat atunci când  arhiereul Zaharia a dus-o pe copilă în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu intrau nici preoţii, ci numai marele arhiereu, o dată pe an. Acolo i s-a dat ei loc de rugăciune, în sfântul altar, după a doua catapeteasmă.

După ce şi-au împlinit datoria lor sfântă, Dumnezeieştii părinţi s-au întors acasă, au făcut ospăţ mare şi au mulţumit lui Dumnezeu.

În jurul templului din Ierusalim erau multe locaşuri în care vieţuiau văduvele care petreceau în curăţie, între care se afla şi Ana proorociţa, cea care a fost prezentă când Pruncul Iisus a fost adus la templu, ca să fie închinat Domnului, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Deosebi locuiau bărbaţii nazirei care trăiau asemenea monahilor, iar în alte locaşuri erau găzduiţi pelerinii şi străinii. Preacuratei i s-a dat a vieţui în locaşul fecioarelor. Astfel a petrecut copila Maria în anii ce au urmat. Învăţarea Scripturilor Sfinte ale Vechiului Testament, rugăciunea în Sfânta Sfintelor şi lucrul mâinilor erau îndeletnicirile ei. Hrana o primea de la Sfinţii Îngeri, după cum mărturisesc Părinţii Bisericii.

Sfântul Apostol Pavel a scris: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit pentru orice lucru bun’’ (II Timotei 3, 16-17). Sfânta Fecioară a fost pregătită de Dumnezeu pentru împlinirea a ceea ce covârşeşte orice minte omenească: primirea în preacuratul său pântece a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este Sărbătoarea  de care şi noi ne-am învrednicit astăzi, cinstite cititorule.

Presbiter Iovița Vasile

Între Sfânta Biserică Ortodoxă și islam e o prăpastie de netrecut

O paralelă între Sfânta Ortodoxie și islam e nepotrivită. Nu poți pune în aceași paradigmă două realități absolut opuse. O unire între cele două este o nebunie. Este ceea ce nu înțeleg indivizii care s-au adunat și au semnat un document de unire, din care ar rezulta crislamul. Totuși, e bine să trasăm o linie despărțitoare netă între Biserica noastră și islam.

1.Dumnezeul nostru este Cel Unic și Treimic și Adevărat, așa cum cunoaștem din Revelația Dumnezeiască. Allah este un zeu al vechilor arabi preislamici. Zeii sunt entități demonice. Ce legătură poate exista între Dumnezeul Adevărului și realitățile demonice întunecate? Absolut niciuna.

2.Biserica Ortodoxă este alcătuire Dumnezeiesc-umană. Învățătura ei este revelată (descoperită) de Însuși Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor din toate locurile și timpurile. Islamul este opera evreilor. Zisa ,,religie,, islamică nu este revelată, având caracter exclusiv omenesc. Văzând că Biserica lui Hristos se întinde peste toată fața pământului Cahalul evreiesc s-a reunit și a plăsmuit islamul, menit să împiedice răspândirea Învățăturii Mântuitorului Hristos la toate neamurile. Au venit vremuri în care islamul s-a întors cu ferocitate chiar împotriva poporului evreu care l-a zămislit.

3.Cele spuse înainte sunt suficiente pentru a arăta prăpastia ce stă între Biserica lui Hristos și islam. Totuși, vom mai adăuga câteva elemente lămuritoare. Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Mântuitorul lumii. Mahomed este un biet beduin epileptic, bântuit de duhuri necurate, sub înrâurirea cărora a avut vedeniile cărora le atribuie un caracter ,,divin,,. Ca persoană, era absolut incapabil să pună bazele islamului și apoi să-l dezvolte și să-l extindă. A avut însă în spate puterea malefică a evreilor. Ca moralitate, este suficient să amintim că a avut mai multe soții, printre care și fetițe de 11 ani!

4.Biblia sau Sfânta Scriptură este parte a Revelației Dumnezeiești, cuprinzând adevăruri veșnice și absolut necesare pentru mântuirea întregii omeniri. Coranul este și el plăsmuire evreiască în care jaful e legalizat, imoralitatea e socotită virtute, crima e justificată și recomandată, ura față de non-islamici e intens cultivată. Ca să nu mai spunem că acest coran are o infiorătoare blasfemie la adresa Preasfintei Treimi, pe care mă și tem să o reproduc. Care ortodox cu mintea întreagă ar adera la asemenea ,,valori,,?

5.Crislamiștii nu ne lămuresc în privința căsătoriei. Renunțăm noi, ortodocsii, la Sfânta Taină a Cununiei și fiecare bărbat își ia câte patru femei, sau islamicii vin la dreapta rânduială a monogamiei?

6.Nu ne lămuresc nici referitor la cult. Adoptăm împreună preoția Bisericii cu cele trei trepte ierarhice, sau ne transformăm noi în ayatolahi, imami și muezini? Ce aberații, ce minți bolnave!

 Presbiter Iovița Vasile