Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov: Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice

Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – şi a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiţii este cumplit să fii al omului. Nu vă faceţi robi oamenilor (I Cor. 7, 23), a zis Apostolul. Întotdeauna m-au mişcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul şi la sine însuşi şi care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan: Cel ce are mireasă este mire, grăieşte Sfântul Înaintemergător, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 29-30).

Orice povăţuitor duhovnicesc trebuie să fie doar slugă a Mirelui Ceresc, trebuie să ducă sufletele la El, nu la sine însuşi, trebuie să le vestească despre nemărginita, negrăita frumuseţe a lui Hristos, despre nesfârşita Lui bunătate şi putere: sufletele trebuie să-L iubească pe Hristos, Care este fără doar şi poate vrednic de dragoste. Iar îndrumătorul, asemenea marelui şi smeritului Înaintemergător, să stea deoparte, să se socoată pe sine însuşi a fi nimic, să se bucure de micşorarea sa înaintea ucenicilor, micşorare care este un semn al sporirii lor duhovniceşti. Atâta timp cât în ucenici precumpăneşte simţământul trupesc, îndrumătorul este mare înaintea lor, dar când va apărea în ei simţirea duhovnicească şi va creşte în ei Hristos, vor vedea în îndrumătorul lor doar o unealtă binefăcătoare a lui Dumnezeu. Păziţi-vă de împătimirea faţă de îndrumător! Mulţi nu s-au ferit, şi au căzut împreună cu îndrumătorii lor în cursa diavolului. Sfatul şi ascultarea sunt curate şi plăcute lui Dumnezeu doar atâta timp cât nu sunt spurcate de împătimire. Împătimirea face din omul iubit un idol: Dumnezeu Îşi întoarce faţa cu mânie de la jertfele aduse acestui idol. Şi se pierde în zadar viaţa, pier faptele cele bune ca buna mireasmă de tămâie pe care o împrăştie viforul sau o acoperă o putoare. Nu faceţi loc în inima dumneavoastră pentru nici un idol!

Şi tu, îndrumătorule, păzeşte-te de păcat! Nu-L înlocui cu tine însuţi pe Dumnezeu în faţa sufletului care aleargă la tine! Urmează pildei Sfântului Înaintemergător: caută doar să crească Hristos în ucenicii tăi. Când El va creşte, tu te vei micşora: văzându-te micşorat datorită creşterii lui Hristos, umple-te de bucurie. Această purtare va face să adie asupra inimii tale o pace minunată: vei vedea în tine împlinirea cuvintelor lui Hristos: cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat (Matei 23, 12). Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice, care s-au lepădat de împlinirea poftelor trupului şi poftelor duhului! Poftele trupului căzut sunt păcătoase: păcătoase sunt şi poftele sufletului căzut. Acesta caută peste tot să-şi realizeze „eul” propriu, să devină o fiinţă aparte, de sine stătătoare, care se bucură de întâietate, de dragul căreia trebuie să existe toate celelalte. Evanghelia cere ca această viaţă să fie omorâtă, ca omul să-L recunoască pe Dumnezeu drept Dumnezeu şi să se pună pe sine însuşi la locul său. După omorârea vieţii nebuneşti, închipuite, care nu există de fapt, poate apărea viaţa adevărată, cu preaîmbelşugată simţire a fiinţării: viaţa în Dumnezeu.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Editurile Sophia și Cartea Ortodoxă, 2012)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cuviosul Stareț Tadei de la Mănăstirea Vitovnița: Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi

Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.

Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic. Iar sufletul neliniștit își dă singur neliniște, iar neliniștea lui răzbate și în jur, stricând și starea noastră din pricina zbuciumului său, deoarece nu suntem uniți cu Domnul, prin rugăciune neîncetată. De aceea ni se tulbură și pacea lăuntrică. Dar avem pace atunci când suntem cu Domnul și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea ne ajută întotdeauna când o chemăm. Iată reazemul nostru, care nu se schimbă, care este același în veci, care nu se va depărta de la noi, care va fi cu noi în veac!

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 154-155)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Sfântul Sofronie Athonitul din Essex: Ascultarea creștină

Ascultarea stă la baza monahismului, dar despre ascultare este extrem de greu de vorbit, căci poate conduce un om într-o lume care nu poate fi descrisă, deoarece nu i se aplică niciun concept uman. Ascultarea este o taină care este revelată numai de Duhul Sfânt. Iar ascultarea este atât taină, cât și viață în Biserică. La prima vedere, abdicarea de la voia proprie și de sub puterea rațiunii, s- ar părea să contravină planului lui Dumnezeu pentru om, pe care El Insuși l-a înzestrat cu o libertate ca a Sa și pe care, în virtutea acelei libertăți, El îl cheamă să împărățească veșnic cu El. .
Punerea voinței proprii și a capacității de a raționa în mâinile altei persoane, chiar dacă acesta este preot, ar face ca mulți oameni să simtă ca și cum pământul le-ar fi fugit de sub picioare. Un astfel de pas ar fi ca și cum s-ar arunca într-un abis negru, și-ar pierde personalitatea și s-ar aduce pe sine în cea mai rea dintre sclavii. Ar fi ca o auto-anihilare. Dar celor care, prin credință, au urmat învățătura Bisericii și s-au lepădat de ei înșiși în spiritul acestei învățături, ascultarea le este revelată ca un dar de Sus, nespus de mare. Omul „ascultător” poate fi comparat cu vulturul care se ridică cu aripi puternice în ceruri și de acolo cercetează senin zările care îl despart de pământ, bucurându-se de siguranța și de stăpânirea lui asupra înălțimilor inaccesibile și inevital de înspăimântătoare pentru alții. Cu încredere, dragoste și bucurie, „ucenicul”[1] își supune cu ușurință voința și judecata sa, Părintelui său duhovnicesc, eliberându-se astfel de povara grea a grijilor pământești și ajungând la o stare a cărui valoare este imposibil de definit – curăţia minţii în Dumnezeu.

Monahismul înseamnă mai presus de toate puritatea minții, care este de neatins fără ascultare. De aceea nu poate exista monahism fără ascultare, iar omul căruia îi lipsește ascultarea nu este călugăr în adevăratul sens. Este posibil să primim daruri mari de la Dumnezeu – chiar și desăvârșirea martiriului – în afara condiției monahale; dar curăția minții este un dar special al monahismului, necunoscut pe alte căi, iar călugărul nu poate ajunge la această stare decât prin ascultare. De aceea consider că ascultarea este inima puternică a monahismului care include și celelalte două jurăminte ca un corolar firesc. Sfântul Ioan Scărarul, de exemplu, vorbește astfel: „…mama curăției este tăcerea interioară (isihasmul) și ascultarea. Eliberarea de patimi dobândită prin tăcerea interioară nu rămâne de neclintit atunci când este în contact permanent cu lumea; dar când această eliberare se naște din ascultare, rămâne în toate împrejurările încercată și neclintită. Iar despre sărăcia de bunăvoie, el spune: „Va mai gândi oare cel care a renunțat la chiar sufletul său, să mai dobândească bunuri?” Așadar, ascultarea „prin retragerea din lume și renunțarea la propria voie… precum două aripi de aur îl poartă ușor până la cerul”, despătimirii.
Ascultarea este o Taina a Bisericii și, prin urmare, relația dintre părintele duhovnic și ucenic are un caracter sfânt. Am subliniat deja că această taină pentru fiul duhovnicesc constă în a învăța să facă voia lui Dumnezeu pentru a intra în sfera voinței divine și, prin aceasta, a participa la viața divină. Pentru părintele duhovnic, taina înseamnă ca prin propria sa rugăciune și viață de strădanie, să aducă ucenicii la cunoașterea acelei vieți și la dezvoltarea în interiorul lor, a adevăratei libertăți fără de care mântuirea este imposibilă.

„Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” și astfel scopul ascultării, ca și al vieții creștine în general, este dobândirea Duhului Sfânt.

Un părinte duhovnic nu va încerca niciodată să supună voința unui ucenic propriei sale voințe umane, dar în cursul vieții de zi cu zi s-ar putea întâmpla ca el să se vadă obligat să insiste ca sfaturile sale să fie respectate – situație în care niciun ucenic ascultător nu și-ar pune părintele duhovnic.

În virtutea înaltei sale responsabilități în fața lui Dumnezeu, efortul ascetic cerut unui duhovnic este mult mai împovărător, decât cel cerut de la ucenic. Dar această responsabilitate apare numai atunci când ucenicul acordă ascultare neclintită; în caz contrar, ucenicul poartă toată greutatea răspunderii pentru acțiunile sale și pierde beneficiile ascultării. Nu face parte însă din datoria duhovnicului să-și elibereze ucenicul de responsabilitate, ci să-l învețe adevărata viață creștină și adevărata libertate creștină, pentru care este necesar să depășești în sinele propriu, prin ascultare, patima impunerii voinței personale și a iubirii de putere. Oricine caută să-și domine aproapele sau chiar să-i încalce libertatea, își distruge în mod inevitabil și propria libertate, întrucât însuși faptul unei astfel de încălcări a libertății altei persoane, implică o încălcare a vieții dumnezeești de iubire la care este chemat omul.

Traducere din limba engleză: Sora Gabriela Naghi

Referinţă:

Adevărul și Viața. Arhimandritul Sofronie (Saharov). Essex 2014.
[1]Ucenicul în acest context se referă la fiecare monah și la fiecare creștin, care se roagă Părintelui său duhovnic pentru îndrumare.

Războiul și ecumenismul

Observăm cum războiul și ecumenismul merg mână în mână. Aceleași forțe ocultează sufletele și distrug trupurile semenilor lor. Pe lângă războiul văzut, există și războiul nevăzut, alimentat cu perfidie de propagandă. Mântuitorul ne-a spus că vom fi judecați în funcție de împlinirea celor două porunci evanghelice: iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Vedem că propaganda oficială ne cere ca, în locul acestor porunci, să iubim și să urâm pe cine ,,trebuie” și să acceptăm ideile corecte politic, chiar dacă astfel ne pierdem sufletele!  În plus, există războiul nevăzut pe care fiecare dintre noi îl ducem cu propriile patimi și cu duhurile rele. Pe noi, creștinii, ne interesează mântuirea, iar elitele sunt centrate pe interesul lumesc. Ar fi normal să fim cu toții interesați de mântuire…

Plandemia a adus cu sine cea mai mare blasfemie posibilă și anume temerea că Sfânta Împărtășanie ne-ar putea infecta! Elitele au vrut să ne convingă că Dușmanul lor este și dușmanul nostru! Iar agenda ecumenistă și agenda LGBT au evoluat și în timpul plandemiei! Din ce în ce mai multe dovezi scot la iveală faptul că așa-zisa pandemie a fost planificată și coordonată la nivel global. Așadar, pandemia face parte dintr-un război dus de elite împotriva noastră, a oamenilor, care nu suntem atât de supuși pe cât s-ar dori! Roiurile de avioane care împrăștie substanțe nocive fac și acestea parte din război. Cine le finanțează? Cine le permite să ne îmbolnăvească?

În Ucraina, se observă în mod clar lupta împotriva lui Dumnezeu. Ortodocșii canonici sunt prigoniți pe față! Aș fi vrut ca Patriarhul Batolomeu și alți patriarhi ortodocși să descurajeze cumva acest război nebun între frații de credință. Aș fi vrut să se intervină la nivel diplomatic astfel încât ortodocșii să fie protejați de schismă. Care a fost obiectivul inițial al războiului? De ce se amestecă politicul ateu în aceste probleme?

La noi, în timp ce noi suntem preocupați ca ucrainenilor să le meargă bine, apar manuale și filme care smintesc sufletele tinerilor prin ideologia de gen și ideologia LGBT. Cum să-i facem pe copii să înțeleagă că se duce un război împotriva lor? Care vor fi șansele de mântuire ale acestora? Cine va răspunde pentru aceste suflete care se pierd? Răspunsul ni l-a dat Însuși Mântuitorul: ,,Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei, 18, 6-7) Așadar vinovat sunt și eu, care tac, și cel care le promovează din lașitate, și cei care le inițiază și le propun ca norme spre acceptare. Așadar, dacă nu ne vine mintea la cap, să ne așteptăm la VAI!

Pe de altă parte, observăm că rugăciunile în comun cu cei de alte confesiuni tind să devină normă, iar cei care se opun riscă să fie caterisiți! Ascultarea de Dumnezeu tinde să fie înlocuită cu ascultarea de om! Asta le cere Dumnezeu ierarhilor? Doamne, luminează-i și înțelepțește-i cum știi și cum poți și ajută-ne pe noi toți să facem voia Ta!

Distrugerea Frasineiului i-a lăsat pe mulți creștini fără cuvinte acum, când e cea mai mare nevoie de rugăciune. S-a distrus o mare lavră și s-a creat un precedent periculos. E firesc să ne întrebăm încotro se îndreaptă Biserica Ortodoxă Română.

,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.”- spunea Sfântul Serafim de Sarov. Însă atitudinea permisivă față de erezii și față de păcat, în general, și mai ales față de agenda LGBT nu este compatibilă cu dobândirea Duhului Sfânt. Războiul din apropiere precum și lupta împotriva lui Hristos și a creștinilor, care devine din ce în ce mai vizibilă, ar trebui să ne unească în rugăciune, nu să ne dezbine. Dacă Mântuitorul ne-a spus clar că ,,acest soi de demoni nu iese decât numai cu rugaciune și cu post” ( Matei, 17, 21), înseamnă că aceasta este soluția. Interesul mai-marilor lumii pentru slăbirea credinței creștine, prin ecumenism, care este tolerant cu ideologia de gen și cu agenda LGBT, rezultă din faptul că ei au acceptat pactul cu necuratul.  Duhurile viclene au pus stăpânire pe sufletele lor și acum ei se cred dumnezei și pretind supunere! E nevoie de multă rugăciune, de mult post și de multă pocăință pentru a lupta cu aceste duhuri ale răutății.

Dacă nu acceptăm ascultarea de Dumnezeu, vin slugile necuratului care ne cer supunere. Numai Dumnezeu mai poate opri aceste duhuri necurate să-și facă de cap. Dumnezeu să ne ajute pe toți să facem voia Sa! Amin.

Sora Pelaghia

Doamne, barbarii ne scot strămoșii din morminte

Când am fost încorporat în armată, în 1970, am găsit în unitatea din Oradea o serie de militari, care făcuseră vreo șase luni de armată, erau gradați, cu tresele pe umăr și foarte dornici de a ne umili și batjocori pe noi, care abia am ajuns acolo. Doreau să arate că sunt și ei comandați dătători de ordine, cărora trebuia să te supui necondiționat. Întocmai și la timp, cum suna sloganul. Metoda lor: ,,Măi soldat, te doare-n cot de mine?’’ Oricum ai fi răspuns, nu era bine, așa încât tăceai și te uitai la el cu un anume sentiment. Nici așa nu era bine. ,,A, soldatule, mă jignești cu privirea. Culcat!’’

Așa procedează oamenii mici. Pigmeii. Oamenii de nimic. Neoamenii. În această stare a fost adusă Sfânta Biserică Ortodoxă a Ucrainei de bufonul pigmeu, evreul Zelenski. Orice-ar face clericii și mirenii acestei Biserici nu-l mulțumesc pe acest măscărici cu creierul atrofiat. Dacă se găsește în vreo mănăstire o inscripție în rusă, brutele sar ca arse. Au găsit dovada că acei călugări îl susțin pe Putin. Când descoperă Sfinți care cred ei că sunt ruși, pictați cu sute de ani în urmă, jubilează și dau ordin ca acea pictură să fie distrusă. Orice haimana în uniformă poate ieși dintr-o biserică pentru a raporta că acolo a auzit opinii pro ruse. Biserica va fi vandalizată și apoi ocupată și dată derbedeilor lui Epifanie. Pentru că un monstru din Constantinopol, numit Bartolomeu, a acordat autocefalie unor neisprăviți fără hirotonie și rezultatele le vedem.

I s-a cerut ÎPS Onufrie să se dezică de Biserica Ortodoxă Rusă. Ce absurditate! Ce neghiobie! E ca și cum ai cere unuia să-și renege fratele și să spună că nu sunt născuți din aceiași părinți! E ca și când comuniștii români idioți i-au retras regelui naționalitatea, nu cetățenia. Adicătălea, tu Mihai, nu mai ești neamț, din acest moment.

Biserica Ucrainei rămâne în aceași așezare canonică firească. Furtuna va trece, pe Zelenski îl va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu și Biserica lui Hristos din aceste teritorii își va continua opera de mântuire. Va fi biruitoare. De asta să nu vă îndoiți. Că ierarhia ucraineană s-a detașat de ereticul Kiril al Rusiei, e un lucru bun. Trebuia s-o facă mai demult.

Bufonul Zelenski se comportă față de români cu o ură diabolică, fie că sunt în Ucraina, fie că sunt în România. Pentru că avem acolo sus niște bolovani nesimțitori, niște neromâni legați de cârma țării, care lucrează cu sârg împotriva noastră. Am ajuns să ne scoată morții din morminte! Nu vă așteptați  ca Iohannis să aibă o luare de poziție oficială. Nu, el e la golf, vine peste trei săptămâni ca să ne spună să avem ciocul mic. Numai că noi nu croncănim, cum face el. Noi vorbim deslușit și ne apărăm, cum putem, ce este al nostru.

Presbiter Iovița Vasile

Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

De fiecare dată când Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Constantiei (Cipru – sec. al IV-lea), săvârşea jertfa cea fără sânge, dacă nu avea vreo vedenie nu săvârşea Sfânta Liturghie. Însă ce fel de vedenie era aceasta? Posibil să fi fost mişcarea porumbelului de lemn atârnat deasupra Sfintei Mese după obiceiul acelei vremi. Sau poate că era o acţiune nevăzută a Duhului Sfânt în timpul sfinţirii darurilor, lucru care se întâmpla şi altor slujitori îndumnezeiţi.

La o Liturghie a lui, Sfântul Epifanie a repetat de trei ori rugăciunea de sfinţire însă nu a avut vedenia. Şi pe când Îl ruga cu lacrimi pe Domnul să-i descopere motivul, a aruncat o privire diaconului care stătea la stânga lui şi avea faţa plină de lepră.

A înţeles imediat că acela era cauza. I-a spus cu blândeţe:

– Du-te, copilul meu, acasă şi nu te împărtăşi astăzi.

Apoi a repetat rugăciunea şi imediat a văzut vedenia. După otpust l-a chemat pe diacon ca să se intereseze de situaţia lui duhovnicească. Acela a recunoscut relaţia cu soţia sa din noaptea trecută.

Atunci Sfântul a chemat toţi preoţii şi i-a sfătuit:

– Copiii mei, v-aţi învrednicit să primiţi harul preoţiei trebuie să vă păziţi curaţi „trupeşte şi sufleteşte” ca să slujiţi cu vrednicie Sfintele Taine.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 96)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Băieții din Episcopia Caransebeșului s-au pus pe lucru: L-au trimis în consistoriu pe Părintele Laurențiu Iacob pentru vina de a fi respectat Sfintele Canoane

S-a întâmplat în data de 17 martie 2023. Atunci a fost emis actul de trimitere cu următoarele capete de acuzare:

-Schismă sau despărțirea de Biserică, prin acțiuni sau interpretări publice deosebite ale unor norme de disciplină, morală și cult din învățătura și Tradiția Bisericii sau nesupunerea și refuzul de a asculta de autoritatea bisericească, după ce i s-a atras atenția în scris.

Se sancționează cu destituirea din slujirea clericală sau caterisirea.

-Nerespectarea Mărturisirii (de fidelitate sau a jurământului) depuse la absolvire sau hirotonie și sperjurul (jurământul fals)

Se pedepsește cu destituirea sau caterisirea

-Neascultarea de autoritățile bisericești prin răzvrătire și atitudine dăunătoare vieții bisericești arătată prin cuvinte sau scrieri, acțiuni publice sau private, îndreptate împotriva autorităților ierarhic superioare.

-Contrazicerea publică în scris sau prin mijloace audio vizuale a poziției oficiale a Bisericii, referitoare la evenimente și aspecte din viața și activitatea acesteia privitoare la credință, unitate eclezială și misiune pastorală.

Sunt multe de spus în legătură cu aceste capete de acuzare. Am scris și altădată că Regulamentul care prevede și sancționează asemenea ,,infracțiuni’’ a fost special elaborat și aprobat în 2015, exact cu un an înainte de sinodul II tâlhăresc din Creta. Au fabricat abateri și temeiuri pentru a-i sancționa drastic pe cei care îndrăznesc să se ridice întru apărarea Credinței Ortodoxe, împotriva ereziilor ecumeniste.

I-aș atrage atenția pseudo-ierarhului Mic Lucian că deasupra lui sunt alte autorități cărora trebuie să ne supunem, ca mireni și clerici:

-Capului Bisericii, Hristos Mântuitorul

-Bisericii lui Hristos (Matei 18, 17)

-Sinoadelor care au elaborat Sfintele Canoane

-Glasului și scrierilor Sfinților Părinți.

Și dumnealui, și suita episcopală au datoria sfântă de a se supune acestor autorități, caz în care nu s-ar fi ajuns la învinuirea nedreaptă a Părintelui Laurențiu Iacob. Despre acuzația de schismă, băieții se fac de râs în fața unei țări. Îi sfătuiesc să se potolească și le aduc aminte că pseudo-ierarhul Gurie de la Deva și Hunedoara a semnat recursul prin care a fost ,,caterisit’’ Părintele Cosmin Tripon și Dumnezeu i-a încheiat prematur cariera. Dacă nu-i suficient, aducă-și aminte că cei doi magistrați care l-au aruncat în temniță pe Părintele Daniel Corogean, sunt de ani buni în mormânt. Să-l adăugăm aici și pe caterisitorul Corneliu Onilă. Așa încât, băieți, ar fi bine să-l lăsați în pace pe Părintele Laurențiu Iacob. E mai bine așa, credeți-mă.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex: Să ne lăsăm în mâna lui Hristos

Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.
Hristos e o minune ce întrece înţelegerea. Este revelarea atotdesăvârşită a lui Dumnezeu. E de asemenea arătarea atotdesăvârşită a omului.

Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul nevăzut dintre timp şi veşnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm viitorul în lumea ce se află înaintea noastră, şi să ne hotărâm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a-L refuza –, prin voinţa noastră liberă, timpul nu va mai funcţiona pentru noi.

Până în acea clipă a deciziei însă, cât timp suntem încă în această viaţă, vom şovăi în autodeterminarea noastră, ezitând dacă să împlinim poruncile sau să dăm frâu liber patimilor. Treptat, pe măsură ce luptăm, taina lui Hristos ni se va descoperi, dacă ne predăm în întregime ascultării de poruncile Sale. Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de vederea sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga noastră fiinţă se va ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 110-111)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Sfântul Nicolae Velimirovici: Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine?

În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.

Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână. Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei? Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 43-44)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Fără să vrea, măscăriciul Zelenski spune adevărul: Nu avem muniție. Situația nu este bună pentru noi în Est

Aceasta este o dezvăluire importantă din mai multe motive:

1.   Dovedește că Rusia este pe cale să câștige ceea ce NATO a numit „cursa logisticii”, în sensul că forțele sale armate încă mai au muniție pentru a continua lupta, în timp ce mandatarii ucraineni ai Occidentului au terminat deja tot ceea ce patronii lor le-au furnizat anul trecut.

2.   Ajutorul care a fost acordat până acum acestei foste republici sovietice în ruină depășește 100 de miliarde de dolari, ceea ce face ca poziția de lider a Rusiei în această cursă să fie cu atât mai impresionantă.

3.   Mărturisirea lui Zelenski dă credibilitate relatării recente a Washington Post în privința situației grele a forțelor Kievului, în special „grava penurie de muniție” de care vorbea una dintre surse.

4.   Punctele precedente reduc considerabil șansele ca viitoarea contra-ofensivă a Kievului să aibă prea mult succes. Dimpotrivă, fac tot mai probabil ca o atare decizie să fie o eroare epică, putând duce la o ofensivă decisivă a rușilor.

5.   Este de așteptat ca Zelenski și agenții săi de influență din Occident să solicite încă și mai multe ajutoare. Argumentul ar fi că, fără ele, toate investițiile occidentale de până acum au fost inutile, iar regimul de la Kiev sfârșește prin a pierde în fața Rusiei. Problema este, însă, că nici o sumă de bani nu poate face să apară muniție din senin: e nevoie de mult timp pentru a adapta producțiile conform cu noile necesități exorbitante.

Însuși faptul că Ucraina duce lipsă de muniții dovedește că înfrângerea Occidentului în „cursa logistică” împotriva Rusiei ar putea fi deja, în acest moment, un fapt împlinit.

Este limpede că regimul de la Kiev nu poate face față ritmului adversarului său, deși se bucură de sprijinul total al capacităților militaro-industriale ale NATO.

Cu siguranță, Zelenski nu și-a dat seama că mărturisirea sa sinceră se rezumă, practic, la această concluzie. Este greu de spus dacă presa își va informa publicul în legătură cu acest subiect. Pe de o parte, ar contribui la viitoarea campanie de cerșeală a lui Zelenski.

Pe de alta, s-ar putea întoarce împotriva lui Zelenski. Contribuabilii ar începe să își pună întrebări dacă merită să fie cheltuiți și mai mulți bani, în condițiile în care Ucraina, deși a primit până acum ajutoare de 100 de miliarde de dolari, a rămas fără muniții. La urma urmei, dacă această sumă astronomică nu este suficientă pentru ca armele ucrainene să continue să tragă, înseamnă că nimeni nu poate spune câți bani îi mai trebuie Kievului pentru a recuceri teritoriile pierdute, așa cum și-a declarat intenția. Mai mult, cum explicam mai sus, nici o sumă de bani nu poate produce muniție din senin.

În mod evident, sunt necesare schimbări fundamentale în rândurile forțelor ucrainene pentru a putea purta pe timp nedefinit acest conflict, așa cum doresc Statele Unite. Însă luptătorii ucraineni nu pot trece imediat la utilizarea exclusivă a echipamentelor occidentale, în condițiile în care sunt obișnuiți să opereze echipamente sovietice.

Cum Rusia continuă să facă zilnic progrese în această „cursă logistică”, apare o mare dilemă. Obiectiv vorbind, dinamica militaro-strategică evoluează în favoarea Kremlinului. În mod normal, aceasta ar obliga Kievul să ia serios în seamă planul de pace chinez, dacă stăpânii săi americani nu l-ar împiedica să o facă. Cu cât Zelenski se opune ideii unei încetări a focului, cu atât cresc șansele ca Rusia să transforme avantajul tot mai mare din „cursa logistică” cu NATO într-o victorie decisivă.

Ceea ce ar face ca Ucraina să piardă și mai multe teritorii.

Adrian Pătrușcă (preluare de pe ActiveNews). Titlul îmi aparține.

Sfântul Mucenic Evstratie de la Pecersca

Evreii L-au urât de moarte pe Binefăcătorul lor şi al lumii, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi această ură, cu trecerea secolelor, n-a scăzut, ci s-a mărit şi mai mult. Acest neam stă în necurmată vrăjmăşie cu Dumnezeu. Lucrarea lor este ascunsă, pentru că se tem să vină la lumină, faptele lor fiind cele ale întunericului. Urăsc cu aceaşi înverşunare şi pe credincioşii Bisericii lui Hristos. Nu întâmplător, cartea lor de inspiraţie satanică, numită Talmud, le spune că evreul care vede un creştin pe marginea prăpastiei, are datoria de a-l împinge în prăpastie.

Sfântul Bisericii noastre, Evstratie de la Pecersca, a pătimit ca Mucenic de la un evreu. Un oarecare Boniac a venit în Rusia şi a robit mulţi creştini. Între aceştia a fost Sfântul Evstratie. Împreună cu alţi cincizeci, au fost vânduţi unui evreu din pământul Greciei. Dintru început, acesta i-a silit să se lepede de Mântuitorul Hristos, ameninţându-i cu foamea şi cu setea. S-a ridicat Sfântul Evstratie şi i-a întărit cu cuvântul său: ,,Fraţilor, câţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, nu vă lepădaţi de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez. Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sângele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi, Domnului trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa cea veşnică să o dobândim. Următori să fim Celui Care a zis: Mie a vieţui este Hristos, iar a muri este dobândă’’.

Au urmat înfometarea şi lipsa apei. Sfinţii au murit unul câte unul şi s-au dus la Hristos pentru Care au pătimit. A rămas numai Sfântul Evstratie, asupra căruia s-a înveşunat pentru că pierduse pe cei care-i cumpărase cu mult aur. ,,Deci sosind Ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paştele său, batjocorind pe Sfântul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum scrie în Evanghelie’’. Împreună cu ceilalţi evrei, l-au răstignit pe Sfânt şi încercau să-l facă să guste din pasca lor. Zadarnic. Atunci l-a împuns cu o suliţă şi a adus fericitul sfârşit al acestui călugăr iubitor de Hristos până la moarte.

       Asupra iudeilor acelora a venit pedeapsa lui Dumnezeu, vestită de Sfântul Evstratie, căci împăratul le-a luat averile şi i-a izgonit din împărăţia sa, iar pe unii i-a ucis. Ticălosul care l-a omorât pe Sfântul Mucenic Evstratie a fost spânzurat pe lemn şi s-a făcut părtaş cu Iuda vânzătorul (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 403-406).

Presbiter Iovița Vasile

Părăsiți calea pierzării. Cugetări duhovnicești

Jocurile și orice petreceri pagânești sunt ispite diavolești. Acestea, ca niște site cern creștinismul. Cei care se strecoară printr-însele, sunt făina creștinismului menită jitniței lui Hristos, iar cei care se opresc în ele sunt tărâțele creștinismului, care singuri se aleg pentru a fi lepădați în lăturile porcilor încornorați.

Mulți înfierbântându-se de focul curviei, au curvit cu mintea iar trupurile feciorești și le-au păzit; însă inimile și le-au pângărit (Matei 5, 28). Alții căzând, prin pocăință cu plângere amară, fecioria pierdută și-au redobândit-o, fii ai lui Dumnezeu au devenit și Împărăția cerului și-au agonisit.

Cu cât trupul va crește mai mult, cu atât sufletul se va pipernici, și cu cât trupul va scădea cu atât sufletul va crește. De accea zicea și apostolul: ,,Când sunt mai slab atunci sunt mai tare‘’, adică mai departe de îngâmfare și mai aproape de Dumnezeu.

Creștinii, care își răstignesc trupul cu patimile și cu poftele, se întraripează cu Dumnezeescul dor și zboară pe aripile virtuților creștinești către desăvârșirea chipului și asemănării Dumnezeești.

Lucrează ziua ca să te odihnești bine noaptea.

Mai bine este a suferi și a plânge aici, decât dincolo în veșnicie.

Cei ce zic că aici e raiul și iadul ,, sunt înrudiți cu dobitoacele cele care n-au suflet’’. Aceștia-s guri de iad care varsă duhoarea patimilor infernale în lume.

Vrei să devii ostaș al lui Hristos? Transformă-ti lăcomia în milostenie, înbuibarea în cumpătare și obrăznicia în smerenia blândețelor.

Fiecare creștin, fie cât de bun, este supus căderilor, pentru că nu suntem Îngeri ca să nu greșim; dar nici draci să nu ne pocăim.

Jocurile, praznicile drăcești, glumele, vorbele putrede, râsurile, alcoolul și femeile despart pe ostașii lui Hristos de Dumnezeu.

Ostaș al lui Hristos se numește cel ce se ostenește și se defaimă zilnic pe sine. Ostașii lui Hristos, de și-ar împlini chiar toate datoriile, totuși, să se prihănească înaintea oamenilor spunând că-s slugi netrebnice, care încă nu și-au făcut datoria de ostași precum se cade.

Vrei să rămâi ostaș al lui Hristos? În tot locul și în tot timpul să ai pe Dumnezeu înaintea ta. Toate lucrurile tale să le faci după învățăturile Dumnezeeștilor Scripturi, în așa fel ca fiecare, ca și niște monede să poarte pe ele chipul Împăratului Ceresc. Din adevărata viețuire să nu te clătești niciodată.

Ostaș al Domnului! Vrei să devii învingător, agonisește-ți focul dragostei serafimicești, ochi heruvimicești mulți spre priveghere, statornicie în viețuire creștinească, asculare desăvârșită a Dumnezeeștilor Scripturi, smerenie, altfel…vei fi doar un creștin amețit, ba chiar și omorât.

Creștine! Vrei sa devii și să rămâi ostaș (a treia moliftă după Sf. Evanghelie de la botezul pruncilor.) a lui Hristos, adică creștin nebiruit? Agonisește-ți aceste trei trepte pentru suișul duhovnicesc: credință, nădejde și dragoste; lepădare de sine, luarea Crucii și urmarea lui Hristos; înstrăinarea de patimi și ospățuri lumești, sărăcie de bogății diavolești și tăcere cu smerită cugetare în necazuri.

Vrei ca rugăciunea să-ti fie bine primită? Mai înainte de a-ți întinde mâinile pentru rugăciune, roagă-te mai întâi pentru binele vrăjmașilor tăi, și fii sigur că vei căpăta orice vei cere după voia lui Dumnezeu. Când gura cântă fără minte și inimă, zadarnică este toată osteneala.

Omul își pune mintea sa ori în slujba Domnului Dumnezeu, ori în slujba lumii, ori în slujba diavolului.

Cel ce iubește necazurile – pe care trebuie să le aibă fiecare, ca urmaș al lui Hristos (Ioan 16,33) – își agonisește bucurie și odihnă vremelnică și veșnică.

Mulți creștini zeloși și-au topit trupul luptând ca ostași ai lui Hristos, însă lepădând dreapta socoteală s-au tăiat de la Biserica lui Hristos ca niște mădulare putrede.

            Cei ce pe creștini smintesc, de Hristos se despart; iar cei ce pe creștinii căzuți îi dobândesc pentru Împărăția cerurilor, au pe Dumnezeu cu ei.

Peștii care sar din apă afară pe pamânt, mor; tot așa mor sufletește și creștinii care ies afară din cuvântul lui Dumnezeu și viețuirea creștinească, pe meleagurile viețuirii lumești.

De am făcut ceva bine, Domnul să fie lăudat, căci El cu mine a lucrat; iar pentru ale mele căderi rog pe toți să fiu iertat.

Vipera care-ți periclitează mai mult existența păcii și a vieții, este tocmai aceea pe care ai miluit-o, ajutat-o și încălzit-o.

Copii crescuți departe de învățătura, certarea și frica Domnului, sunt cele mai înveninate vipere care otrăvesc, distrug pacea și viața părinților lor.

Creștinii care au rupt firul viețuirii cu Izvorul vieții, Iisus Hristos, s-au tăiat și au încetat de la adevărata viețuire.

Omul mort sufletește, este un idol împodobit cu felurite zorzoane lumești.

După cum morții trupește nu văd, nu aud, nu simt, nu se mișcă și putrezesc; tot astfel și cei ce-și omoară sufletele, nu văd mâna Atotputernicului Dumnezeu,  Care cârmuiește și îngrijește de toate, nu aud glasul lui Dumnezeu care-i cheamă la mântuire, lumină și fericirea veșnică, nu simt însemnătatea Dumnezeeștilor și minunatelor lucrări care urmează unele altora cu scopul de a-l ferici pe om aici și în veșnicie, nu se mișcă a lucra în ogorul Domnului și al sufletului său pentru a-și agonisi fericirea veșnică, putrezesc în fărădelegi, se strică în felurite patimi blestemate oricât i-ai îmbrăca cu cuvântări sfinte și i-ai încinge cu hotărâri Dumnezeiești.

Omenirea, care ajunge mascaraua lumii, făcând praznice drăcești, cu jocuri, cântece satanicești, sudalme, beții ș a. sunt ca niște curți și case pustii în care intră și ies toate dobitocele fără de nici o piedică, lăsând în urmă-le doar murdăria drept mulțumire.

Fiecare muritor se pune în lumea aceasta, ori în slujba lui Hristos, ori în slujba lumii, ori în slujba diavolului. Fiecare muritor își va lua plata după fapta și stăpânul pe care l-a slujit aici.

După cum într-un corp slab trupește se încuibează râia și feluriți paraziți, tot așa și într-un om slab duhovnicește, se încuibează patimile ori minciuno-învățăturile rătăcite și răzvrătite ale sectarilor și ateilor.

Omenirea, care și-a ucis sufletul și s-a întunecat icoana Dumnezeirii dintr-însa, ajunge s-o joace toți derbedeii și nespălații ca pe urși și maimuțele de pe la comedii.

Jocurile aprind focul curviei. Sarea iese din apă și dacă se atinge iarăși de apă se topește; tot așa și creștinii ies din împreunarea trupească (Ioan 3,6) și dacă se apropie fără de lege unii de alții, se topesc (Rom.1,29-32; 8,4-14; 1 Cor.6,18) duhovnicește prin aprinderea curviei.

Jocurile și celelalte blestemății cu care dănțuiesc, aprind un uriaș foc care pângărește și distruge creștinismul cel curat (Mt.5,8).

Creștinii, care petrec în Duminici și sărbători după buna rânduială pusă de Dumnezeu în Sfânta Sa Biserică, se aseamănă cu Îngerii lui Dumnezeu; iar creștinii care petrec zilele sfinte contra Dumnezeeștilor rânduieli, jucând, horind, flecărind, răzvrătindu-se împotriva preoțimii și a poruncilor Dumnezeești, sunt asemea diavolilor.

Rânduiala bună păstrează armonia între făpturile cerești și pământești; între cele înțelepte și simple, rânduiala arată: frumusețe, podoabă, lumină și strălucire.

Iubitorii de minciuni sunt căzuți în prăpastia pierzării chiar și când ei cred că stau bine în credință.

Jocurile și îmbuibările pântecelui sunt maicile dobitoceștii curvii. Jucătorii, veselindu-se păgânește, își încătușează pentru veșnicie sufletele cu lanțurile păcatelor. Jucătorii se înjugă (2 Cor.6,14-46) cu necredincioșii și trag la trăsurile dracilor. Creștinii, care nu se lasă de jocuri și alte blestemății, se vor osândi în bezna iadului și focul nestins de desuptul jidovilor, turcilor și păgânilor (Lc.12,47, Ioan 9,41), pentru că ei cunoscând voia lui Dumnezeu, au călcat-o în picioare cu obrăznicie fără a se mai îndrepta.

Nunta făcută cu lăutari, ospețe cu cântecele Afroditei, jocuri și alte blestemății, este o nuntă păgânească. E un praznic drăcesc, pustiu de tot ce-i sfânt, lipsită de blagoslovenia și harul lui Dumnezeu. În loc de Dumnezeu cu îngerii, la aceste nunți batjocorite prin obiceiurile drăcești, stă Beelzebub, cu oastea lui drăcească. Vai de tinerii care fac astfel de nunți! Daca încep căsnicia lor fără Dumnezeu… Cine să le ajute lor? Dracii? Cine are ochi de văzut și urechi de auzit, vadă, audă și înțeleagă.

Jucătorilor, drept vorbind, ar trebui să li se scrie pe piatra mormântală, ori pe Cruce, în loc de: ,,aici se odihnește robul lui Dumnezeu (N.N.)‘’; așa ,,Aici zace stârvul neînsuflețitului idolatru care și-a închinat viața ,,idolului jocurilor Dionis”, păscând porcii drăcești ai patimilor josnice”.

Iubitorii de adevăr chiar și căzând stau, pentru că se ridică și se îndreptează prin pocăintă ca David și Petru. Iubitorii de adevăr, sunt ca vița și fasolea agățată pe arac, se ridică, crește și aduce roade.

Patima împlinită odată, te silește să-i slujești din când în când până te încătușează, se face obicei, fire. Și patima înrădăcinată în fire, nu mai are lecuire. Deprinderea în rău, mai mult te silește și învață decât a dascălilor povață.

Când scade credința în popor, lingușirea crește și minciuna împărățește, atunci adevărul se încarcerează, dreptatea se înmormântează; iar omenire ajunge de blesteamă pe cele dintâi, plângând și oftând după adevăr și dreptate să le audă și să le vadă.

Mai buni sunt cei simpli și cu frica Domnului, decât cei cu cunoștințe multe și cu năravuri urâte.

Cine fuge de lumină se prăbușește în întuneric; iar cei ce fug de adevăr, dau peste Satana, tatăl minciunilor.

Cel ce slujește adevărului este fiu a lui Dumnezeu; iar mincinoșii se înfiază diavolului. (Ioan 8,44).

Jocurile transformă pe creștini în idolatri, care se vor osândi pe veșnicie în iad (1 Cor.10,7; Apol.21,8; 22,15).

Jucătorii cad sub osânda preacurvarilor. (Mt.5,28; Iac.4,4). Jocurile despart pe creștini de Dumnezeu cel viu. Jocurile pun pe creștini sub afurisanie. Jocurile, făcând pe creștini să calce poruncile Dumnezeești și prin aceasta să se arate neiubitori de Iisus Hristos, ii pune sub Anatemă (1 Cor.16,22). Jocurile pun pe părinții trupești și duhovnicești – care le părtinesc și dau slobozenie de a juca, – sub Anatemă (Gal.1,6-9). Jocurile pun pe părinții copiilor ce joacă, sub Anatemă (Pravila Bisericească). Jucătorii își ucid sufletele idolatrizându-se. Jocurile sunt lucruri drăcești puse în slujba lui satana pentru prăbușirea creștinilor în iadul veșnic. Jocurile sunt scornite de draci și de slugile lor. Jucătorii n-au parte cu Hristos.

Ioana Ciobanu – Arad

Paradoxurile științei vremurilor noastre

Avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici!

Avem autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.

Avem case mai mari, dar familii mult mai mici.

Avem mai multe accesorii, dar avem mai puțin timp.

Avem mai multe funcții, dar mai puțină minte; mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată;

Avem mai mulți experți și totuși mai multe probleme.

Avem mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.

Bem prea mult, fumăm mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puțin.

Conducem prea repede, ne enervăm prea tare.

Ne culcăm prea târziu și ne sculăm prea obosiți.

Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar.

Ne-am înmulțit averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar și ne urâm prea des.

Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață mai plăcută.

Am adăugat ani vieții și nu viață anilor.

Am ajuns până pe lună și înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada, să facem cunoștință cu un vecin.

Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior.

Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune.

Am curățat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu și prejudecățile noastre.

Scriem mai multe, dar realizăm mai puține.

Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm.

Am construit, ca niciodată, mai multe calculatoare să dețină mai multe informații, să producă mai multe copii, dar comunicăm din ce în ce mai puțin cu semenii, cu noi înșine!

Acestea sunt vremurile oamenilor ,,mari” dar cu suflete ,,mici“!

A profiturilor rapide și relațiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două aventuri, dar mai multe divorțuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosință, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice stare de la bucurie la liniște, la moarte.

Sunt niște vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior; vremuri în care tehnologia îți poate aduce această scrisoare și în care poți decide, fie să împărtășești acest punct de vedere, fie să ștergi acest mesaj.

Amintește-ți să-ți petreci puțin timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Amintește-ți să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va crește curând și va pleca de lângă tine.

Amintește-ți să-l îmbrățișezi cu dragoste pe cel de lângă tine, pentru că aceasta este singura comoară pe care o poți oferi cu inima și nu te costă nimic.

Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți timp să împărtășești gândurile prețiose pe care le ai.

Ștefan Ciobanu – Arad

Paradoxul Credinței din zilele noastre

O rușine-i azi credința la poporul românesc

Că e „dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!

S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești

Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi „e rușine”, lumea râde de păcat

Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de…ne-am cultivat!

De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,

Astăzi merg să se închine numai cei înapoiati!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,

Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!

Azi, când munca grea cu brațul e făcută de motor,

Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?

Cum, tu om cu-nvățătură, iarăși să te umilești?…

O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,

Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal…

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,

Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!

Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,

Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,

Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!

Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim

Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?

Prima frază tipărită în iubitul nostru grai

Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?

N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?

Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?

Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut,

Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.

Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,

Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?

Oare-așa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!

Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

În trecut, mai zice lumea, preoții au exploatat

Țărănimea cea săracă, oare-i chiar adevărat?

Arătați cu argumente toți acei ce azi vorbiți,

Ce averi adunau Sfinții, care-s cei ce-s asupriți?

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,

El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit

Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?

Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,

Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit

Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?

Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu

C-a s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apără acest pământ,

Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!

Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,

Tot pământul țării noastre este plin de Mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,

Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!

Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu

Stavilă păgânătății – au slăvit numele Său.

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,

Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!

Brâncoveanul, om cu carte, între voievozi cinstit,

A murit păstrând credința, un „creștin desăvârșit!”

Chiar de-au fost, și sunt și astăzi, preoți lacomi de câștig,

Nu credința-i vinovată, dacă-n focul veșnic plâng!

Dumnezeu face dreptate, judeca-va la sfârșit,

Și tot cel ce-L necinstește, va fi sigur pedepsit!

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,

Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!

Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,

Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat,

Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?

De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,

Un popor întreg de Îngeri sunt din plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafăr este Sfântul Calinic,

Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!

Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotnița de sus

Sau Vichentie la Secu, și câți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,

Despre care, lumea cultă, n-a aflat încă nimic!

O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii

Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț,

Vin străinii să se închine frescelor la Voroneț,

Vin străinii și se miră de așa minunății

Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Câți cunosc că la Iordan, îndurând vânturi și ploi,

De curând Iacob – Ioan este Sfânt din Dorohoi?!

Care-i viața lui sfințită, știu că pentru noi a scris

O comoară numa-n versuri până-n clipa când s-a stins!

Trupul lui plin de miresme și de Dumnezeu sfințit,

Se găsește la Hozeva, de străini astăzi cinstit!

Mai cer unii azi dovadă să arate Dumnezeu

Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă n-are-n el voință să citească din Scripturi,

Nu urmează nici credința sfintelor învățături;

Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,

Iar Scriptura, Patericul, nu-s decât închipuiri!

Iată, cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu

Noi românii, creștini de astăzi, am ajuns popor ateu!

Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți,

Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,

Dacă noi trăim ca Hunii, dar ne socotim creștini…?!

Ioana Ciobanu – Arad

Cuviosul Ioan Pustnicul și Zăvorâtul din Egipt, despre pocăință și milostivirea lui Dumnezeu

Deznădejdea sau neîncrederea în bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dacă omul petrece în acest păcat până la sfârşitul vieţii sale, nu va avea ierare nici în veacul acesta, nici în veacul care va veni. Dimpotrivă, atunci când leapădă acest păcat şi îşi pune nădejdea iarăşi în Dumnezeu, El îl primeşte şi îl iartă. Diavolii cunosc bine ce urmări nefaste are deznădejdea şi caută cu tot dinadinsul să-l aducă pe om în această stare.

Cuviosul Ioan Pustnicul şi Zăvorâtul din Egipt, pomenit astăzi, povestea despre un tânăr care a petrecut multă vreme în multe şi grele păcate. După o vreme, temându-se de Dumnezeu, şi-a venit în fire. S-a dus la morminte şi a căzut cu faţa la pământ şi nu îndrăznea să se roage sau să cheme pe Dumnezeu. O săptămână a petrecut el acolo, şi diavolii cei întunecaţi au venit şi au căutat să-l afunde în deznădejde cu cuvinte ca acestea: ,,Amar ţie, necuratule, care te-ai săturat de dulceaţa desfrânării, iar acum, înfrânându-te, nouă deodată te-ai făcut vrăjmaş pe faţă. Ce fel de bine aştepţi, fiind plin de ale noastre răutăţi? De ce nu te scoli degrabă de aici şi nu mergi la lucrurile cele obişnuite nouă? Te aşteaptă desfrânaţii şi beţivii! Pentru ce nu mergi să te saturi de pofte, fiindcă nu-ţi este nicio nădejde de mântuire. Al nostru eşti, căci ai făcut toată necurăţia, şi voieşti să scapi de noi? Nu vei scăpa, nu te vei izbăvi din mâinile noastre!’’

Nu le-a răspuns în nici un fel. Mai mult, petrecea plângându-şi păcatele cele multe. Văzându-se nebăgaţi în seamă, diavolii l-au bătut cu sălbăticie, voind să-l omoare, însă Dumnezeu a pus stavilă răutăţii lor. Rudeniile tânărului au venit să-l întoarcă acasă, dar el n-a voit. Trei zile la rând au venit şi diavolii să-l ispitească. El stăruia în răbdare şi atunci necuraţii au căzut ei înşişi în deznădejde, socotind că lucrarea lor este zadarnică şi l-au lăsat. Dumnezeu i-a văzut ridicarea din păcate şi pocăinţa adevărată, de aceea l-a şi ajutat să trăiască în dreptate şi curăţie, fiind o pildă pentru mulţi deznădăjduiţi (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 389-402).

Cinstite cititorule, fără îndoială ţi-ai dat seama că sinuciderile în ţara noastră s-au înmulţit ca niciodată. Ele sunt pricinuite de deznădejdea în care-i trag diavolii pe oameni, aşa cum l-au tras şi pe Iuda, vânzătorul Domnului. Dacă ţi se întâmplă să cazi în deznădejde, nu te lăsa biruit. Aleargă la un preot şi cere-i sfat şi rugăciune. De vezi un semen căzut în acest păcat, nu rămâne indiferent. Roagă-te pentru el şi îndrumă-l spre Biserică. Nu cumva nepăsarea ta să-i înlesnescă un act necugetat. Doamne, fereşte!

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Serafim de Virița: Înainte de masă trebuie să ne rugăm în mod deosebit. Nu în zadar noi spunem: „Să ai înger la masă!”

Cât de des ne îmbolnăvim numai din aceea că nu ne rugăm înainte de masă şi nu chemăm binecuvântarea lui Dumnezeu asupra măncării. Înainte, oamenii făceau toate cu rugăciunea pe buze: când arau se rugau, de asemenea şi semănatul şi secerişul grânelor îl făceau tot cu rugăciune.

Acum noi nu mai cunoaştem ce fel de oameni au pregătit ceea ce noi mâncăm, fiindcă de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hulă, cu batjocură şi blasfemie. De aceea neapărat trebuie să stropim cu aghiasma de la Bobotează deoarece ea sfinteşte totul şi se poate mânca ceea ce am pregătit, fără să ne tulburăm.

Tot ceea ce mâncăm noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mâncarea pe care o mâncăm, toată natura şi lumea îngerească slujeşte omului. Pentru aceasta, înainte de masă trebuie să ne rugăm în mod deosebit. Nu în zadar noi spunem: „Să ai înger la masă!”. Şi cu adevărat îngerii sunt cu noi la masă când noi mâncăm din mâncare cu rugăciune şi mulţumire.

(Extras din Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Virița. Patericul Viriței“, Editura Biserica Ortodoxă, Galați, 2003)

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:

Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.

– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?

El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.

– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.

Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.

– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 181-182)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cuviosul Părinte Arsenie Boca: Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor

Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoților, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuiește. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, așa rămâne: nedezlegat nici în Cer (Matei 18, 18). Și preotul nu te poate dezlega dacă tu nu vii să-ți mărturisești asupra ta păcatele tale. De asemenea, preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ți dai însuți toată silința de a te dezlega de toate năravurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează și încetarea de a le mai face. Iertarea păcatelor nu înseamnă să le spovedești mereu și să le iei iarăși de la capăt și iar să le spovedești și iar să le iei de la capăt. Creștinismul mai e și chestiune de refacere a voinței. Preotului îi trebuie bunăvoința voastră ca să o facă voință, să o facă tărie de caracter, să o facă simțire de obraz.

Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei și vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieții tale pe temelia ei, Iisus Hristos, e încreștinarea vieții tale. Asta-i minunea cea mai mare – „înnoirea vieții tale” – care ne stă cu adevărat la îndemână și ni s-a dat nouă, preoților, poruncă: Înviați pe cei morți!. După învierea ta tânjește Iisus. Ce însemnează aceasta, n-ar putea să ți-o spună nimeni mai bine decât înșiși cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis.

(Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 3, Editura Credința Strămoșească, 2005, p. 42-43)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Mitropolitul Antonie de Suroj: Predica la Praznicul BuneiVestiri

Bunavestirea este ziua veştii bune referitoare la faptul că s-a găsit în întreaga lume omenească o Fecioară, care crede atât de tare în Dumnezeu şi dă dovadă de atâta ascultare şi încredere faţă de Dumnezeu, încât din ea Se poate naşte Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă, pe de o parte, lucrarea iubirii Dumnezeieşti jertfelnice, duioase şi mântuitoare, dar şi a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte.

În afară de aceasta, este şi efectul libertăţii umane. Sfântul Grigorie Palama ne spune că întruparea ar fi fost la fel de imposibilă fără acordul liber omenesc al Maicii Domnului, precum şi fără voinţa creatoare a lui Dumnezeu. În ziua Bunavestirii, contemplăm în Maica Domnului pe Fecioara care a reuşit să se încreadă în Dumnezeu până la capăt, cu toată inima, cu toată mintea, din tot sufletul şi cu toată tăria.

Iar vestea cea bună a fost cu adevărat uimitoare. Arătarea îngerului, salutul „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42) puteau să genereze nu numai mirare, nu numai cutremur duhovnicesc, dar şi frică în sufletul Fecioarei care nu ştia de bărbat. Căci cum se putea întâmpla una ca aceasta?

Tocmai aici observăm diferenţa dintre credinţa slabă a lui Zaharia, chiar dacă era oarecum şi profundă, şi credinţa Maicii Domnului. Şi lui Zaharia i s-a prevestit că din femeia sa se va naşte un fiu în chip firesc, în pofida vârstei sale înaintate. Răspunsul său la vestea lui Dumnezeu a fost: Cum se poate face aceasta? Este cu neputinţă! Cum îmi poţi dovedi că se va întâmpla aceasta? Ce încredinţare îmi poţi oferi? Or, Maica Domnului pune problema altfel: Cum se poate întâmpla cu mine aceasta, căci sunt fecioară?

Iar drept răspuns la explicaţia îngerului, ea răspunde numai prin cuvintele încredinţării depline în mâinile lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău! ” (Luca 1, 38).

Cuvântul „roabă” în uzul actual ne transmite ideea înrobirii. În limba slavă, „rob” se numea omul care încredinţa întreaga sa viaţă şi voinţă altuia. Or, Fecioara şi-a încredinţat în mod real lui Dumnezeu viaţa, voinţa şi soarta sa, primind cu credinţă – adică cu încredere de neînchipuit – vestea că avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Elisabeta a spus despre Maica Domnului: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1,45).

În Maica Domnului aflăm capacitatea uimitoare de a te încredinţa lui Dumnezeu până la capăt. Şi nu e vorba de o capacitate a firii, ci de una nefirească. Poţi dobândi această măsură a credinţei în tine numai prin nevoinţa curăţiei inimii şi a iubirii de Dumnezeu. Numai prin nevoinţă, deoarece Părinţii ne spun: Varsă sânge, şi vei primi Duh. Un autor apusean afirmă că întruparea a fost posibilă atunci când s-a găsit o Fecioară israelită care a putut să pronunţe numele lui Dumnezeu cu tot gândul, cu toată inima şi cu întreaga sa viaţă, astfel încât Cuvântul a căpătat consistenţă materială în ea.

Iată vestea cea bună pe care am auzit-o astăzi în Evanghelie: neamul omenesc a născut şi i-a adus în dar lui Dumnezeu o Fecioară care putea, în libertatea ei omenească şi împărătească, să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, o Fecioară care s-a oferit în mod liber pe ea pentru mântuirea lumii. Amin.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Fragment din cartea „Predici la praznice împărăteşti şi la Sfinţi de peste an”, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Sfântul Cuvios Sofronie Saharov din Essex: Oamenii au devenit nepăsători faţă de propria mântuire, nu caută viaţa Dumnezeiască

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simbolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.
Dumnezeu nu a înfăptuit moartea. Dacă Dumnezeu, cum zice Hristos, este cu adevărat Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, atunci aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu toţi sunt vii.

Akedie, etimologic înseamnă «lipsă de grijă – negrijă pentru mântuire». Cu foarte puţine excepţii, întreaga omenire trăieşte în această stare de negrijă. Oamenii au devenit nepăsători faţă de propria mântuire. Nu caută viaţa dumnezeiască. Ei se mărginesc la chipurile vieţii trupeşti, la nevoile de zi cu zi, la patimile lumii şi la rutină. Cu toate acestea Dumnezeu ne-a făurit dintru nimicnicie după chipul Absolutului şi după asemănarea Lui. Dacă această descoperire este adevărată, atunci lipsa de grijă pentru mântuire nu este altceva decât moartea persoanei.

Deznădejdea este pierderea conştientizării că Dumnezeu vrea să ne dea viaţa vecinică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au osândit singuri morţii. Suntem nevoiţi să ne luptăm corp la corp cu negrijania.
Viaţa lumii se organizează în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească este marginalizată. Noi trebuie să răstumăm această ordine, să punem viaţa duhovnicească în inima vieţii noastre.

(Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi