Mitropolitul Antonie de Suroj: Predica la Praznicul BuneiVestiri

Bunavestirea este ziua veştii bune referitoare la faptul că s-a găsit în întreaga lume omenească o Fecioară, care crede atât de tare în Dumnezeu şi dă dovadă de atâta ascultare şi încredere faţă de Dumnezeu, încât din ea Se poate naşte Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă, pe de o parte, lucrarea iubirii Dumnezeieşti jertfelnice, duioase şi mântuitoare, dar şi a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte.

În afară de aceasta, este şi efectul libertăţii umane. Sfântul Grigorie Palama ne spune că întruparea ar fi fost la fel de imposibilă fără acordul liber omenesc al Maicii Domnului, precum şi fără voinţa creatoare a lui Dumnezeu. În ziua Bunavestirii, contemplăm în Maica Domnului pe Fecioara care a reuşit să se încreadă în Dumnezeu până la capăt, cu toată inima, cu toată mintea, din tot sufletul şi cu toată tăria.

Iar vestea cea bună a fost cu adevărat uimitoare. Arătarea îngerului, salutul „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42) puteau să genereze nu numai mirare, nu numai cutremur duhovnicesc, dar şi frică în sufletul Fecioarei care nu ştia de bărbat. Căci cum se putea întâmpla una ca aceasta?

Tocmai aici observăm diferenţa dintre credinţa slabă a lui Zaharia, chiar dacă era oarecum şi profundă, şi credinţa Maicii Domnului. Şi lui Zaharia i s-a prevestit că din femeia sa se va naşte un fiu în chip firesc, în pofida vârstei sale înaintate. Răspunsul său la vestea lui Dumnezeu a fost: Cum se poate face aceasta? Este cu neputinţă! Cum îmi poţi dovedi că se va întâmpla aceasta? Ce încredinţare îmi poţi oferi? Or, Maica Domnului pune problema altfel: Cum se poate întâmpla cu mine aceasta, căci sunt fecioară?

Iar drept răspuns la explicaţia îngerului, ea răspunde numai prin cuvintele încredinţării depline în mâinile lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău! ” (Luca 1, 38).

Cuvântul „roabă” în uzul actual ne transmite ideea înrobirii. În limba slavă, „rob” se numea omul care încredinţa întreaga sa viaţă şi voinţă altuia. Or, Fecioara şi-a încredinţat în mod real lui Dumnezeu viaţa, voinţa şi soarta sa, primind cu credinţă – adică cu încredere de neînchipuit – vestea că avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Elisabeta a spus despre Maica Domnului: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1,45).

În Maica Domnului aflăm capacitatea uimitoare de a te încredinţa lui Dumnezeu până la capăt. Şi nu e vorba de o capacitate a firii, ci de una nefirească. Poţi dobândi această măsură a credinţei în tine numai prin nevoinţa curăţiei inimii şi a iubirii de Dumnezeu. Numai prin nevoinţă, deoarece Părinţii ne spun: Varsă sânge, şi vei primi Duh. Un autor apusean afirmă că întruparea a fost posibilă atunci când s-a găsit o Fecioară israelită care a putut să pronunţe numele lui Dumnezeu cu tot gândul, cu toată inima şi cu întreaga sa viaţă, astfel încât Cuvântul a căpătat consistenţă materială în ea.

Iată vestea cea bună pe care am auzit-o astăzi în Evanghelie: neamul omenesc a născut şi i-a adus în dar lui Dumnezeu o Fecioară care putea, în libertatea ei omenească şi împărătească, să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, o Fecioară care s-a oferit în mod liber pe ea pentru mântuirea lumii. Amin.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Fragment din cartea „Predici la praznice împărăteşti şi la Sfinţi de peste an”, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Publicitate