Sfantul nostru drag, Nectarie din Egina

Iubite cititorule! Astăzi Biserica pomeneşte, între Sfinţii lui Dumnezeu, pe Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina. În cele ce urmează, vom istorisi trei întâmplări din viaţa acestui Sfânt, trăitor în Biserica Ortodoxă a Greciei.

Copil fiind, a lucrat în Constantinopol şi pentru osteneala lui primea numai hrană şi loc de găzduire, fără să aibă cu ce să-şi cumpere îmbrăcăminte. În vremea unei ierni friguroase, în naivitatea lui copilărească, a scris Mântuitorului nostru Iisus Hristos aceste cuvinte: ,,Dragul meu Hristos, nu am haine şi pantofi. Trimite-mi-le Tu. Tu ştii cât te iubesc’’, şi a semnat cu numele care-l avea de la Botez, Anastasie. Dumnezeu a rânduit ca această scrisoare să ajungă la un negustor din apropiere, care s-a înduioşat de trebuinţele copilului şi a făcut lucrul lui Hristos, a trimis copilului banii necesari, însoţiţi de aceste cuvinte scrise: ,,Pentru Anastasie, de la Domnul Iisus’’.

          În anul 1894 a fost numit director al Seminarului Teologic Rizareion, făcându-se tuturor pildă de smerenie. Un îngrijitor al Seminarului s-a îmbolnăvit şi a lipsit mai multă vreme de la îndatoririle sale. Pentru ca să-i păstreze slujba, Sfântul Nectarie se scula în fiecare zi cu două ore mai devreme şi, nevăzut de nimeni, făcea curăţenie în clădirea şcolii. După o vreme, îngrijitorul a revenit, gândindu-se că altcineva a fost angajat în locul său. A fost uimit când l-a găsit pe Sfântul Nectarie, care acum era episcop, făcând curăţenie în toaletele şcolii.

Întâmplarea următoare s-a petrecut după trecerea Sfântului din această viaţă pământească. Cunoscuse odată un jandarm nu prea credincios, care-i cerea mereu Sfântului dovezi asupra Credinţei Ortodoxe. După o vreme, jandarmul s-a mutat din Insula Eghina. A revenit după mai mulţi ani, după ce Sfântul Nectarie trecuse la Domnul. La coborârea de pe vapor a fost întâmpinat de Sfântul Ierarh Nectarie şi au discutat amândoi iarăşi despre Sfânta Credinţă, apoi s-au despărţit. A întâlnit alţi cunoscuţi pe Insulă, cărora le-a spus: ,,Îmi place de stareţul Nectarie, că nu-şi schimbă convingerile cu uşurinţă. M-am întâlnit astăzi cu el şi mi-a dat aceleaşi sfaturi pe care mi le dădea în urmă cu cinci ani’’. Cunoscuţii l-au înştiinţat că Sfântul trecuse la cele veşnice în urmă cu trei ani. Uimit de această veste, jandarmul s-a dus la mănăstire să-i vadă mormântul. Sfântul i-a dat dovada cea mai puternică pentru Sfânta Credinţă Ortodoxă şi jandarmul şi-a schimbat viaţa.

Dacă vei găsi vreodată icoana Sfântului Ierarh Nectarie, cumpăr-o, du-o preotului pentru a fi sfinţită, apoi aşeaz-o în casa ta, cinstite cititorule. Roagă-te ca acest ales al lui Dumnezeu să mijlocească pentru tine şi casa ta în faţa tronului ceresc.

 

Preot Ioviţa Vasile

 

Cititorilor mei dragi, cuvant de multumire

Din luna aprilie, când am deschis acest blog, m-am zbătut între mediocritate, incertitudine, descurajare şi speranţă. În cele mai bune zile, abia am adunat 5 vizitatori cu vreo 18 vizualizări. În multe rânduri m-a bântuit gândul să renunţ, dar mi-am zis că şi pentru atâţia merită să merg mai departe. Începusem acest blog tocmai pentru că am fost redus la tăcere de ierarhul locului, domnul Petroniu, care, în 29 decembrie 2016 m-a oprit de la slujire pentru 30 de zile. Motivul? Faptul că din august 2016 am încetat să-l mai pomenesc la Sfintele Slujbe, fiind unul din semnatarii documentelor eretice din Creta. Neputând să mai vorbesc oamenilor, am socotit de cuviinţă să recurg la cuvântul scris şi, cum spuneam, în aceste şapte luni trecute am adunat destule amărăciuni. Am lăsat toate în seama lui Dumnezeu. El mi-a dat gândul să adresez prietenilor şi cunoscuţilor invitaţia de a vedea blogul meu. Rezultatul a fost peste aşteptări: ieri, 7 noiembrie 2017, am avut 101 vizitatori cu 236 de accesări, ceea ce nici nu îndrăzneam să visez. Nădăjduiesc, cinstiţi cititori, că măcar în parte vă regăsiţi în cele ce am scris şi, poate, aţi găsit idei şi informaţii care vă sunt de folos. Nădăjduiesc că sunteţi toţi sincer interesaţi să vă lucraţi mântuirea şi că avem aceleaşi osteneli duhovniceşti, fiecare după priceperea şi puterile noastre.

Vă mulţumesc, vă socotesc prietenii mei, fraţi şi surori în Domnul, şi vă rog să-mi rămâneţi aproape.

Deoarece printre cititori sunt, desigur, unii care nu mă cunosc, inserez aci un minim de date biografice. Numele meu este Ioviţa Vasile, am 66 de ani. Am absolvit Liceul de cultură general din Hida (Sălaj) în 1970. În 1977 am absolvit Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. În 1978 am fost hirotonit diacon şi apoi preot pe seama Parohiei Bercea (Sălaj). În perioada 1978-1982 am urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu, frecvenţă redusă. În 1991 m-am transferat în satul natal, în Parohia Sânmihaiu Almaşului (Sălaj), unde am slujit până la pensionare, în 1 februarie 2016. După pensionare, am slujit în mănăstirea securisto-ecumenistă Bălan  (Sălaj). Între timp s-a ţinut sinodul II tâlhăresc din Creta, am întrerupt pomenirea ierarhului eretic şi în 11 septembrie am plecat definitiv de la mănăstire. De-atunci, slujesc Mântuitorului Hristos cât îmi îngăduie puterile şi nevrednicia. Adresa mea: Sânmihaiu Almaşului nr.55, jud Sălaj, tel. 0740 557 189.

Sfintele Puteri ceresti netrupesti

După cum bine a desluşit Sfântul Dionisie Areopagitul, miriadele de îngeri din ceruri sunt rânduite de Dumnezeu în trei ierarhii de câte trei cete fiecare:

– Serafimi, Heruvimi, Scaune

– Domnii, Puteri, Stăpânii

– Începătorii, Arhangheli, Îngeri.

Îngerii din ierarhia cea dintâi sunt cei mai apropiaţi de Preasfânta Treime. Sfântului Prooroc Isaia i s-a arătat priveliştea cerească din jurul tronului, şi a văzut Serafimii, având fiecare câte şase aripi, cântând aşa cum şi noi cântăm la fiecare Sfântă Liturghie: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui!’’ (Isaia 6, 3).

Sfinţii Îngeri numiţi ,,Domnii’’ din ierarhia a doua domnesc peste ceilalţi Îngeri şi slujesc cu multă bucurie lui Dunezeu Atotputernicul. ,,Puterile’’ dau celor vrednici darul facerii de minuni şi întăresc pe oamenii aflaţi în mari nevoi. ,,Stăpâniile’’ sunt numite astfel deoarece au stăpânire asupra diavolilor şi îngrădesc puterea acestora, pentru a nu aduce peste oameni ispite peste puterile lor. Sfinţii Îngeri din ierarhia a treia numiţi ,,Începătorii’ sunt păzitori ai împărăţiilor de pe pământ, ai popoarelor, neamurilor şi limbilor. Aşadar, sunt mai apropiaţi de noi pământenii. Arhanghelii ,,înmulţesc Sfânta Credinţă între oameni, luminând mintea lor cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele Credinţei celei Drepte’’, după cum bine a scris Sfântul Grigorie Dialogul. Din această ceată fac parte cei doi Îngeri cărora le cunoaştem numele: Mihail şi Gavriil. ,,Îngerii’’ din ceata din urmă sunt cei mai apropiaţi de oameni şi ne păzesc în toate împrejurările vieţii.

Când o parte din îngeri s-au întunecat cu păcatul mândriei şi al răzvrătirii, Sfântul Arhanghel Mihail a adunat toate oştile îngereşti, şi-a înălţat glasul, spunând: ,,Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui Care ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiţi şi până acum se împărtăşeau cu noi din Dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum îndată s-au prefăcut din lumină în întuneric pentru mândria lor şi din înălţime au fost aruncaţi jos în adânc. Să luăm aminte cum a căzut luceafărul cel ce răsărea dimineaţa şi s-a sfărâmat pe pământ’’(După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 106-111)

Adunarea Sfinţilor Îngeri s-a numit Sobor îngeresc, deoarece toate puterile  netrupeşti şi-au unit cugetele şi glasurile întru preamărirea Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este semnificaţia sărbătorii de astăzi, cinstite cititorule.

 

Doi slujitori vrednici ai lui Hristos au fost alungati din bisericile lor

   ,,Fiţi vigilenţi! Străduiţi-vă să mergeţi la bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată, însă nu va trebui să mergem într-acolo în niciun caz’’. Profeţia aceasta a fost făcută cu câteva decenii în urmă de un Sfânt al  lui Dumnezeu, Kukşa de Odesa (1875-1964). Pentru doi vrednici preoţi, ea s-a împlinit zilele trecute, când domnul Iustin Sigheteanu, stătător în jilţul arhieresc din Baia Mare, a hotărât că Părinţii Oros Emanuel din Parohia Mesteacăn şi Popa Daniel din Aliceni nu mai au voie să slujească în bisericile lor. În acest sens, a semnat două hârtii prin care îi anunţă că sunt ,,caterisiţi’’. Motivul îl ştiu credincioşii din judeţul Satu-Mare: cu mai bine de un an în urmă, Părinţii au intrerupt pomenirea ereticului Iustin. Îl numim eretic pentru că, deşi n-a participat la sinodul II tâlhăresc din Creta, susţine toate grozăviile hotărâte acolo şi se face părtaş la marea trădare a lui Hristos şi a Bisericii Sale. Concret, ce au făcut cei doi Părinţi? Au respectat Canonul 15 al Sinodului I – II din Constantinopol care spune limpede: ,,Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’ (Arhidiacon prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991). Aş adăuga la aceasta comentariul Părintelui Floca: ,,În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii au dreptul şi datoria ca imediat să se despartă de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat şi nu s-au răsculat împotriva acestuia’’.

Expresia ,,au osândit’’ apare de două ori în textele citate şi-i asigur pe toţi că nu este una gratuită, fără noimă, fără suport canonic. Dimpotrivă. Efectele le vom vedea, nu peste multă vreme.

Dacă aş sta în faţa domnului Iustin Sigheteanu, ceea ce nu-i cu putinţă, i-aş spune următoarele:

1.Dumneavoastră nu mai sunteţi episcop canonic, ci eretic, din momentul în care aţi îmbrăţişat ereziile din Creta. Fiind eretic, nu mai faceţi parte din Biserica lui Hristos. Ca atare, orice act liturgic sau administrativ întreprindeţi, este lipsit de validitate. Se înţelege că şi pretinsele ,,caterisiri’’ ale celor doi preoţi nu au nicio valoare. Canonul 3 al Sinodului III Ecumenic spune cu limpezime că ereticii nu au căderea şi nu pot pronunţa caterisiri asupra celor care cugetă drept, adică păstrează şi păzesc Sfânta Învăţătură Ortodoxă. Este tocmai ceea ce au făcut Părinţii Emanuel şi Daniel. Să se ştie că acele caterisiri nedrepte se întorc împotriva celor care le-au pronunţat.

2.Dumneavoastră, domnule Iustin Sigheteanu, aţi fost judecător în propria cauză, fapt interzis de Canonul 107 al Sinodului al optulea din Cartagina: ,,S-a hotărât în acest Sinod că un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii’’.

3.Consistoriul eparhial care a hotărât ,,caterisirea’’, fiind format din preoţi, nu are temei canonic. Cei care-l alcătuiesc sunt oameni numiţi de dumneavoastră, şi atunci cum să ne aşteptăm să nu vă execute ordinele? Le aducem aminte, pe această cale, că s-au făcut părtaşi la o mare nedreptate, pentru care vor da răspuns la Judecata Mântuitorului Hristos.

Deoarece Părinţii Emanuel şi Daniel nu vă recunosc ca fiind episcop canonic, resping actul de ,,caterisire’’ şi nu vor face recurs împotriva lui. Ei sunt mulţumiţi că şi-au respectat jurământul prestat la hirotonire, de a apăra Sfânta Credinţă Ortodoxă, în vreme ce dumneavoastră aţi călcat acest jurământ. I-aţi alungat din bisericile de zid, nu-i veţi putea înstrăina cu niciun chip de Biserica lui Hristos, ai Cărui vrednici slujitori sunt.

Dăm cinstea cuvenită ortodocşilor celor doi vrednici slujitori, după cum ne îndeamnă Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol. Îndemnăm pe credincioşii care îi urmează, să-i sprijine în continuare, căci sfinţiile lor şi-au luat asupră-le sarcina cea grea a mărturisirii.  Laolaltă cu ceilalţi preoţi nepomenitori, le spunem: ,,Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi, spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de către aceia El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte’’ (I Petru 4, 12-14).

Domnule Iustin Sigheteanu, vă dorim sănătate şi să părăsiţi ereziile cât mai curând posibil, caz în care puteţi fi reprimit în Biserica lui Hristos ca mirean, chiar de cei doi Părinţi pe care i-aţi ,,caterisit’’, căci spune Canonul 3 al Sfântului Atanasie cel Mare: ,,Celor ce au căzut şi au apărat nelegiuirea (erezia), pocăindu-se să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler’’.

 

Preot Ioviţa Vasile

 

Erata

Titlurile corecte ale celor două articole publicate pe blog sunt ,,Păcatul sodomiei, boală veche în sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române’’ şi ,,A fi căldicel sau despre echidistanţă’’. Cer scuze pentru erorile strecurate.

Pr. Ioviţa Vasile

A fi căldicel sau despre echidistanta

Se spune că în Orient trăia un înţelept căutat de multă lume pentru pricini de judecată. Oamenii au renunţat să se mai ducă să se judece în instanţele vremii, preferând să vină la acest înţelept. Au venit în faţa lui un bărbat şi o femeia care vieţuiau ca soţ şi soţie. Soţul a început să se îndreptăţească, acuzând-o pe soţie că e neglijentă, nu se îngrijeşte de cel ale casei; pe lângă acestea e certăreaţă, clevetitoare şi zăboveşte mult în lucruri nefolositoare. De aceea, spunea soţul, e din ce în ce mai greu să vieţuiesc cu dânsa. Când a încheiat, înţeleptul i-a spus: ,,Ai dreptate’’. A venit rândul soţiei. Şi-a acuzat soţul că lipseşte mult de-acasă, e leneş şi delăsător şi nu aduce cele de trebuinţă casei, de aceea convieţuirea lor a devenit mai mult decât apăsătoare. ,,Ai dreptate’’, i-a spus şi ei înţeleptul. După ce au plecat cei doi, ucenicul, care era în preajmă, l-a întrebat contrariat: ,,Cum ai putut să le dai dreptate la amândoi?’’ ,,Şi tu ai dreptate’’, a fost răspunsul bătrânului.

În starea noastră de păcătoşenie, întotdeauna ni se pare că dreptatea este de partea noastră. Uităm că, de fapt dreptatea noastră e ca o ,,cârpă lepădată’’ înaintea lui Dumnezeu, cum mărturisim într-una din rugăciunile Sfântului Maslu. Ceea ce contează pentru noi este ataşamentul faţă de dreptatea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, starea aceasta de neutralitate, de echidistanţă, de neimplicare, poate fi de folos uneori, în situaţii tulburi, greu de înţeles. Când însă e vorba de bine şi rău, ,,echidistanţa’’ este cu neputinţă. Ceea mi-a plăcut extrem de mult, a fost o rostire a lui Octavian Paler: ,,Între bine şi rău nu poţi fi echidistant’’. Într-adevăr, celui care socoteşte că poate fi neutru între bine şi rău, i se poate spune că se situează, indubitabil, de partea răului.

Acest fapt ni-l spune Mântuitorul Însuşi, în adresarea Sa către episcopul Bisericii din Laodiceea: ,,Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea’’ (Apocalipsa 3, 15-16).

Cel rece e conştient de păcatele şi slăbiciunile sale şi ştie că poate depăşi această stare prin pocăinţă, de aceea şansele sale de îndreptare sunt mult sporite.

Cel fierbinte arde de dragostea lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: ,,Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?… Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru’’ (Romani 8, 35, 38-39).

Căldiceii (echidistanţii) se află în starea cea mai deplorabilă. Sunt vanitoşi, plini de sine, se încred peste măsură în forţele proprii, sunt mulţumiţi de starea în care se află. Cuvintele Apocalipsei sunt lămuritoare, în acest sens: ,,Findcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie’’ (Apocalipsa 3, 17). Acestei suficienţe dăunătoare îi răspunde cu asprime Mântuitorul: ,,Şi tu nu ştii că eşti ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol!’’ Unde nu există conştiinţa păcatului, îndreptarea e deosebit de anevoioasă, dacă nu imposibilă.

Sfântul Iustin Popovici spunea că fiecare om trăitor pe pământul acesta are de dezlegat o problemă: a fi cu Hristos, sau a fi împotriva lui Hristos. Cu sau fără voia lor, oamenii, fără excepţie, dezleagă această problemă existenţială, fiecare în felul său. Cale de mijloc nu există. Căldiceii, echidistanţii nu-şi găsesc loc aici.

Astăzi, suntem puşi în situaţia de a alege între Dreapta  Credinţă şi erezia adusă în Sfânta Biserică de sinodul II tâlhăresc din Creta. Ne aflăm în îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. El ne aşteaptă să ne informăm, să cumpănim, să alegem. Demersul nostru poate fi de durată, ceea ce e benefic, căci putem ajunge la hotărârea cea dreaptă. ,,Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem’’ (Deuteronom 30, 19). Ce vom alege?

 

Preot Ioviţa Vasile

 

Cateva consideratii privind Canonul 16 al Sinodului I II din Constantinopol

Prin acest Canon sunt arătate patru situaţii în care se poate afla un episcop, precum şi soluţiile sau căile de urmat:

1.Episcopul se află în scaun şi în demnitatea (vrednicia) arhierească. Cu niciun chip să nu se aşeze alt episcop în acea Biserică.

2.Episcopul renunţă de bună voie la episcopie (adică la păstorirea Bisericii ce i-a fost încredinţată).  Se va alege un alt arhiereu în mod canonic şi se va aşeza pe scaunul rămas vacant.

  1. Episcopul decade din demnitatea (vrednicia) sa printr-un păcat care-l face incompatibil cu calitatea de păstor al Bisericii, erezia bunăoară. ,,Trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul la episcopie’’.
  2. Episcopul lipseşte mai mult de şase luni de la datoria de păstor, fără motive temeinice, şi nu renunţă de bună voie la scaunul episcopal. ,,Se înstrăinează desăvârşit de cinstea şi demnitatea de episcop… şi la locul episcopiei lui să se rânduiască altul în locul lui’’.

Dintre cele patru situaţii enumerate, se cuvine a se stărui asupra celei de la punctul 3, coroborând prevederile cu Canonul anterior, 15, care spune: (preoţii care au întrerupt pomenirea episcopului pentru erezie) ,,nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Se poate concluziona că situaţia în care un episcop eretic stă pe scaunul unei eparhii, nevrând să-l părăsească, este mai periculoasă decât aceea în care ierarhul lipseşte mai mult de şase luni, deoarece cel dintâi săvârşeşte pretinse taine şi slujbe bisericeşti lipsite de validitate şi dă poporului încredere în acestea. Printre altele, va săvârşi ,,hirotonii’’, lipsite de valoare. Atunci când Episcopia va intra în normalitate, având ierarh canonic, acesta va trebui să îndepărteze pe cei ,,hirotoniţi’’ de episcopul eretic, sau să-i hirotonească canonic încât să aibă preoţie lucrătoare. Preoţii necanonici, la rândul lor, vor săvârşi pretinse taine şi ierurgii lipsite de har, neajuns mare, care va trebui înlăturat prin socotinţa episcopului canonic.

Termenul de şase luni poate fi aplicat şi episcopului eretic aflat pe scaunul episcopal, care nu vrea să-l părăsească în acest interval, iar Sinodul nu se întruneşte spre a hotărî îndepărtarea lui. După acest termen, se creează o stare de fapt în care preoţii şi credincioşii respectivei Episcopii sunt îndreptăţiţi să ceară nemijlocit plecare episcopului eretic şi înlocuirea lui cu un nou titular canonic şi vrednic. Dacă şi după aceasta, pseudo-episcopul persistă în refuzul de a părăsi scaunul episcopal, iar sinodul nu se întruneşte spre a hotărî, preoţii eparhiei pot include numele episcopului în Sinodiconul de la Dumnica Ortodoxiei pentru a fi anatemizat ca eretic. După toate acestea, Biserica şi-a făcut datoria şi va lăsa toate în seama Marelui Arhiereu şi Cap al Bisericii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

 

Preot Ioviţa Vasile

Inrobirea oamenilor cu semnul antihristic continua, din aproape-n aproape

Ceea ce a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, când Dumnezeu i-a descoperit cele scrise în Cartea Apocalipsei se împlinesc pas cu pas. În fiecare perioadă istorică Dumnezeu a descoperit oamenilor ceea ce le era necesar pentru mântuire. Noi, cei de astăzi, am ajuns să înţelegem cu limpezime că semnul antihristic care se va pune oamenilor pentru a-i despărţi de Hristos este un cip cu numele fiarei sau cu numărul numelui fiarei, 666 (Apocalipsa 13, 17-18).

Atunci când pruncul este botezat în Biserica lui Hristos, preotul îl unge cu untdelemn sfinţit pe frunte, făcându-i semnul Sfintei Cruci, zicând: ,,Se unge robul lui Dumnezeu (N) cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin’’. Apoi semnul Sfintei Cruci se face pe pieptul pruncului, rostind ,,Spre tămăduirea sufletului’’, pe spate, ,,Şi a trupului’’, la urechi, ,,Spre ascultarea Credinţei’’, la mâini, ,,Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit’’, la picioare, ,,Ca să umble în căile Tale’’. Odată însemnat cu Crucea lui Hristos, pruncul trebuie să păstreze cu scumpătate acest semn sfânt până la sfârşitul vieţii sale. Omul însemnat şi botezat nu-şi mai aparţine sieşi, ci este mădular cinstit al Bisericii, unit pentru veşnicie cu Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Acest lucru îl ştie prea bine vrăjmaşul diavol, îl ştiu şi slujitorii lui văzuţi, oamenii ce s-au pus în slujba lui. Pentru a-l duce pe omul credincios la pieire, diavolul şi slugile sale caută cu tot dinadinsul să şteargă omului Semnul Sfintei Cruci şi să-l înlocuiască cu semnul antihristic al diavolului. Or, vedem prea desluşit că semnul blestemat al pieirii este tocmai cipul care se va aplica oamenilor pe mâna dreaptă ori pe frunte (Apocalipsa 13, 16). Acest cip va conţine numele fiarei antihrist, numele diavolului, numărul 666 şi, foarte posibil, o formulă scrisă prin care omul se va lepăda de Hristos şi va consimţi să se facă slujitor al lui antihrist şi al diavolului.

Lepădarea de Hristos şi acceptarea lui antihrist va fi ireversibilă, zadarnic va încerca omul să se întoarcă din drumul care duce sigur spre iad! Nici chiar dacă cineva şi-ar tăia mâna şi ar îndepărta de sine semnul blestemat, nu va putea să se întoarcă la Hristos. Aici trebuie să fim cu mare luare-aminte. Foarte mulţi oameni îşi fac iluzii, precum că semnul antihristic (cipul) nu-i va vătăma cu nimic, că ei pot să slujească în continuare lui Hristos. Nu vă amăgiţi, dragii mei ortodocşi, cu asemenea raţionamente strâmbe, ele sunt înşelări şi viclenii diavoleşti. Dacă nu credeţi spusele mele, credeţi ce ne spune, cu limpezime, Dumnezeu prin Sfânta Scriptură: ,,Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea Sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei’’ (Apocalisa 14, 9-11). Ce vreţi mai mult decât preasfintele cuvinte ale lui Dumnezeu? Puneţi aceste cuvinte ale lui Dumnezeu în minţile şi inimile voastre, ca nu cumva din neştiinţă, din prea multă suficienţă sau lene să păşiţi pe drumul cel fără de întoarcere. Ascultaţi-i pe preoţii care bine vă învaţă, căci episcopi nu mai avem în ţară. Cei care au fost episcopi sunt acum eretici, pentru că L-au vândut pe Mântuitorul Hristos în Creta, au trădat Sfânta Credinţă Ortodoxă şi s-au aliat cu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Pregătiţi-vă, căci ne aşteaptă vremuri grele (,,strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi’’, Matei 24, 21).

 

 

Doctorul Mengele e printre noi!

,,Cand esti mort, au murit si organele tale. Daca iti vor organele, trebuie sa fie organe vii! Ca sa ia de la tine organe vii, trebuie sa te tina viu. Munca sectiilor de reanimare nu se mai indreapta astfel sa te salveze, ci sa te tina viu pana te hacuie de viu, ca sa iti ia organele. Criteriul mortii cerebrale este un fel de ordonanta de urgenta data noaptea, cam la vremea cand se dau ordonantele de urgenta, moment corespunzator vigilentei minime al apartinatorilor si societatii. Ordonanta asta de stabilire a criteriilor mortii cerebrale este o acoperire legala a unor acte medicale de tip Mengele, de recoltare de organe de la oameni vii, ca sa nu aibe probleme legale aia care te hacuie in numele facerii de bine!’’ (Dr Adrian Cacoveanu, pe blogul Ortodoxinfo, 1 noiembrie 2017)

În vreme ce citeam cele de mai sus, mi-am amintit de o convorbire pe care am avut-o cu un frate preot, dintr-o parohie din Moldova, în urmă cu vreo 12 ani. Iată ce mi-a relatat: ,,Băiatul meu a început să aibă probleme de sănătate. L-am dus în Bucureşti şi a fost internat la un spital (îmi amintesc vag numele, dar nu sunt sigur, de aceea nu-l scriu aici, n.a.). Medicul care l-a preluat pe băiat a făcut investigaţiile necesare, iar apoi mi-a spus că se impune o intervenţie chirurgicală. Între timp, m-am dus la paraclisul spitalului, unde am intrat în vorbă cu preotul, căruia i-am povestit pricina care m-a adus la Bucureşti. M-a întrebat, printre altele, la ce medic este internat. Când a auzit numele acestuia, s-a tulburat şi mi-a spus: Părinte, scoateţi-l pe băiat din spital cât puteţi de repede! Medicul acela îi aduce pe pacienţi în moarte clinică şi apoi le prelevează organele. Dacă nu credeţi, întrebaţi-o pe doctoriţa…, care este o femeie credincioasă şi poate să vă confirme’’.

Preotul s-a dus imediat, l-a luat pe băiat şi, fără nicio formalitate, au plecat. Următorul popas a fost la spitalul din Târgu-Mureş. Aici i s-a spus că nu-i nevoie de nicio intervenţie chirurgicală, boala putând fi tratată pe cale medicamentoasă, cum s-a şi întâmplat, şi băiatul s-a însănătoşit.

Mi-a fost dat să-l cunosc pe băiat chiar la înmormântarea tatălui său, în urmă cu circa zece ani. Bineînţeles, n-am discutat nimic despre întâmplările acestea. Răspund în faţa Bunului Dumnezeu pentru veridicitatea a ceea ce am scris aici.

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

Islamismul. Curs de alfabetizare religioasa

În încercările lor neghioabe de a crea ,,religia viitorului’’, cea a lui antihrist, ecumeniştii se opintesc din răsputeri să ne convingă de valorile islamului, de cele ce ne-ar putea uni cu mahomedanii şi de binefacerile ce ar decurge din această unire. Auzeam, zilele trecute, pe unul care vorbea despre analfabetismul religios, cu referire specială la islam, spunând că acesta e prea puţin cunoscut de români. Pe de altă parte, am citit despre un manual care cuprindea spaţii generoase dedicate islamului, iar creştinismul este ţinut pe post de cenuşăreasă. De credeţi că mai-marii lumii au populat Europa cu mahomedani, iar în ultimii ani exodul acesta a atins proporţii înspăimântătoare? Pentru că, în viziunea lor, Europa trebuie să fie de-creştinată, şi ce armă mai eficientă ar putea folosi, dacă nu islamismul? Puhoiul de musulmani ce se îndreaptă spre noi este unul planificat, dirijat şi pus în practică cu multă rigoare. Războiul absurd din Siria este artificial întreţinut, tocmai pentru a disloca populaţia musulmană şi a o îndrepta spre Europa. După 1989, în România s-au creat condiţii economice şi sociale care să-i constrângă pe români să-şi părăsească ţara, şi iată că mai bine de patru milioane au luat calea pribegiei. Acum se resimte un deficit de forţă de muncă, pe care vor să-l compenseze cu musulmanii veniţi din Asia. În acest sens, grangurii Europei ne-au stabilit cote de refugiaţi ce urmează a fi primiţi pe pământ românesc. Toate aceste realităţi conturează imaginea unui plan bine pus la punct, de lungă durată, din care desluşim intenţiile malefice ale mai-marilor lumii.

Revenind la analfabetismul religios, aş spune că poate fi soluţionat cu uşurinţă. Este suficient să ne uităm cu atenţie în trecutul nostru, şi vom vedea câte ,,binefaceri’’ au adus musulmanii turci în viaţa poporului român, vom înţelege adevărata faţă a islamismului. Sfânta Biserică Ortodoxă Română a resimţit dureros molima otomană, dar cum Dumnezeu întoarce răul în bine, turcii ne-au dăruit, fără voia, lor mai mulţi Sfinţi. Dacă trecutul nostru istoric nu e suficient, să ne uităm la teroarea răspândită de musulmani în Europa şi America, bineînţeles sub oblăduirea puternicilor zilei. Terorismul mondial este un fenomen planificat, înfăptuit şi întreţinut cu bună ştiinţă, căci dezordinea lumii, deliberat provocată, pregăteşte venirea antihristului, care na va fi prezentat ca unul ce deţine soluţii pentru toate relele lumii, un ,,adevărat mântuitor’’. Părinţii Bisericii ne spun, de multă vreme, că în lume va fi provocat un haos îngrozitor, iar oamenii vor striga, cerând să se găsească unul care ar putea instaura ordinea. Atunci vor ieşi în faţă mai-marii lumii şi vor spune: ,,Iată, acesta va aduce pace, dreptate şi bunăstare pe pământ!’’ Acesta va fi potrivnicul antihrist. Şi astfel, popoarele orbite de necredinţă îl vor accepta ca ,,mântuitor’’, căci nu vor vrea să mai audă de Iisus Hristos. A spus Mântuitorul iudeilor aceste cuvinte, acum de două mii de ani: ,,Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi’’ (Ioan 5, 43). ,,Acela’’ va fi chiar blestematul antihrist!

Dimitrie Cantemir a petrecut mulţi ani în mijlocul musulmanilor şi a cunoscut temeinic ,,religia’’ lor, fiind vocea autorizată să se pronunţe negreşelnic asupra ei. Iată ce ne-a lăsat scris, după experienţele prin care a trecut: ,,Cealaltă părere a unui atât de mare filozof, deşi idolatru necredincios, să o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze mai adânc de ce a dat el o sentinţă atât de bajocotitoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decât toate. Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens a legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atât de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie. Cea dintâi cred că e faptul că în legea muhammedană sunt îngăduite foarte multe – chiar dacă nu toate – oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încât dacă animalele cele necuvântătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un asfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mârşavă şi vrednică de batjocură. Cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om – afară de muhammedan – să-l lipseşti de agonosita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai mare faptă şi mai mare merit este să ucizi? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte’’ (Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, pag 33).

,,Cred că a doua pricină pentru care filozoful mai sus amintit s-a arătat atât de scârbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor. După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frânele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pântecelui şi a celor de sub pântece (!), el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la Preadreptul Judecător  adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală: lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gâdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită. Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin adâncul larg al relei cinstiri’’ (Op. cit., pag. 34).

Despre cele făgăduite de Mahommed musulmanilor în rai, merită să reproducem textul lui Dimitrie Cantemir, care a scris:,,Feţele le va străluci ca soarele, luna şi stelele, purtând diademe (cununi) preascumpe. La fiecare locuinţă vor fi 70 de iatacuri de dormit şi în fiecare iatac luptătorul cel viteaz şi musulmanul cel fericit de 70 de ori pe zi se va împreuna şi fiecare bărbat va avea putere cât 100 de bărbaţi, pentru ca niciodată să nu obosească la împreunare. Iarăşi, în fiecare iatac vor fi 70 de mese şi pe fiecare masă se vor pune 70 de vase de aur şi argint, şi în ele 70 de feluri de mâncări preaîmbelşugate şi preadulci. Acolo bătrâneţea nu va avea nici o putere asupra firii omeneşti, ci bărbaţii vor ajunge la 30 de ani, iar femeile la 15 sau 20, în acea floare şi putere a vârstei vor petrece’’ (Op. cit. pag. 244).

Înţelegem acum de ce musulmanii au o râvnă diabolică atunci când e vorba de a secera vieţi, şi apoi se sinucid cu satanică uşurinţă, dacă nu cumva sunt ucişi, ca să se şteargă orice urmă.

Pentru cele reproduse mai jos din coran, în genunchi cer iertare Preabunului Dumnezeu, să nu mă ajungă pedeapsa Lui pentru cutezanţa şi păcătoşenia mea:

,,Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea… Cine crede în treime este spurcat precum urina şi fecalele’’

Aşa cugetă musulmanii despre Preasfânta şi de viaţă Făcătoare Treime, în faţa Căreia ne plecăm cu toată fiinţa noastră, neavând cuvinte potrivite pentru a O slăvi şi a-I mulţumi, după cuviinţă, pentru că niciun cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Sale. Dumneavoastră, Prea-Fericiţi, Înalt-Preasfiniţi şi Preasfinţiţi Ghiauri, care bateţi drumurile ecumeniste, spre a ne uni cu musulmanii, nu vă cutremuraţi citind aceste satanice şi îngrozitoare blasfemii? Niciun musulman să nu piară de mână de ortodoxă. Niciun musulman să nu fie atins măcar cu o floare, căci cine este dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Psalmistul spune cu deplină îndreptăţire că ,,omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12 şi 21). ,,Înţelepciunea strigă pe uliţe şi în pieţe îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase, înaintea porţilor cetăţii şi spune cuvântul: ,,Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?” (Pildele lui Solomom 1, 20-22)

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

Nu ne este ingaduit sa primim pretinsele taine ale ereticilor

Motivul este simplu, uşor de înţeles pentru oricine: fapta este potrivnică voii lui Dumnezeu. Ne-o spune Sfânta Scriptură, ne-o spun Sfintele Canoane, legile Bisericii. Ne-o spun Sfinţii lui Dumnezeu, prin cuvânt, dar şi prin pilda vieţii lor.

Sfânta Scriptură ne îndeamnă, prin pana Sfântului Apostol Pavel: ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit’’ (Tit 3, 10). Tocmai pentru a nu fi părtaş păcatului cumplit al ereziei şi osândei ereticului în iad, Apostolul neamurilor porunceşte cu atâta fermitate detaşarea şi îngrădirea celor binecredincioşi, care doresc cu sinceritate să-şi lucreze mântuirea.

Canonul 46 Apostolic acelaşi lucru ne îndeamnă: ,,Poruncim ca să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?’’ Aici sunt pomenite doar două taine, dar interdicţia se extinde, în chip logic, asupra tuturor pretinselor taine, slujbe şi ierurgii săvârşite de eretici, lipsite de har şi implicit de validitate. Aici au greşit grav şi cu bună ştiinţă participanţii  la adunarea din Creta: au admis căsătoria unui ortodox cu o heterodoxă, o baptistă, bunăoară, şi prin aceasta au recunoscut ,,validitatea’’ simulacrului de botez săvârşit în secta baptistă, sau de oricare altă sectă. Strigător la cer! Şi domnul Andrei Andreicuţ, şezător pe jilţ arhieresc la Cluj, caută să ne convingă câtă grijă şi dragoste au ei pentru cei din diaspora, căsătoriţi cu neortodocşi, de a nu-i lăsa să vieţuiască în păcat, ca şi cum o asemenea ,,cununie’’ ar avea valoare de Sfântă Taină.

Departe de a fi Sfinte Taine, lucrările ereticilor aduc întinăciune asupra celor  care le primesc. O spune desluşit următorul Canon Apostolic, 47, care are următorul conţinut: ,,Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are Botezul cu adevărat, sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici, să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi’’.

Să mai spunem că aceia care se apropie de potirele eretice primesc otravă, după cum spun Părinţii Bisericii, nicidecum Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos.

Astăzi, în Biserica lui Hristos pomenim pe Sfântul Mucenic Erminingheld, fiul lui Luvighild, împăratul goţilor. Familia împăratului era căzută în erezia ariană. Episcopul Ispalitaniei, Leandru, l-a întors din rătăcire pe Erminingheld, ceea ce a stârnit revolta împăratului. Rămânând neînduplecat, Sfântul Erminingheld a fost ferecat de tatăl său şi aruncat în închisoare. Aici i s-a trimis un episcop eretic pentru a-i duce aşa zisa împărtăşanie, de Sfintele Paşti. ,,Iar Sfântul răbdător de chinuri, îngreţişându-se de episcopul arian şi mustrând aspru credinţa lui cea rea, l-a izgonit de la sine, neprimind împărtăşirea cea eretică. Şi a fost împărtăşit de un preot dreptcredincios, pe care Sfântul Leandru, episcopul, l-a trimis la dânsul în taină cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos’’ (Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag. 11).

Orbit de reaua credinţă şi de mânie, împăratul Luvighild a trimis slujitorii şi i-au tăiat capul Sfântului. Deasupra Sfântului s-au arătat făclii aprinse şi s-au auzit cântări îngereşti. Lovit de pedeapsa lui Dumnezeu, împăratul ar fi vrut să vină la Dreapta Credinţă, însă nu i s-a îngăduit. Dumnezeu a rânduit lucrurile cu atâta înţelepciune, încât neamul goţilor a părăsit rătăcirea ariană şi a venit la Credinţa cea adevărată.

Normativă pentru noi şi pentru vremurile de acum este este şi atitudinea Sfântului Ioan Evanghelistul. Aflându-se sub acelaşi acoperiş cu un eretic al vremii, Cerint, Apostolul Domnului şi-a îndemnat ucenicii să părăsească locul, nu cumva să se prăbuşească clădirea peste ei.

 

Preot Ioviţa Vasile, ,,părinte fondator al Episcopiei Sălajului’’

Noi, ortodocsii avem Acelasi Dumnezeu, laolalta cu ereticii, musulmanii si evreii?

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, am urmărit un reportaj despre un conflict între ortodocşii şi sectarii dintr-o localitate rurală. În încercarea sa de a aplana lucrurile, reporterul a stat de vorbă cu un teolog ortodox, căruia i-a adresat această întrebare: ,,De ce a trebuit să să izbucnească acest conflict,  nu au cele două părţi Acelaşi Dumnezeu?’’ Răspunsul a fost neaşteptat şi categoric: ,,Nu!’’ Apoi a explicat: Dumnezeul nostru este Unic şi Adevărat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Făcător al cerului şi al pământului, a tuturor celor văzute şi nevăzute; ei au un dumnezeu creat artificial, pentru că s-au separat de Biserica lui Hristos şi implicit de Adevăratul Dumnezeu. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a cinstit-o pe Maica Sa, cum şi noi o cinstim; dumnezeul lor sectar le porunceşte lor să aducă hule înfricoşătoare asupra Preacuratei Fecioare Maria. Dumnezeul nostru S-a răstignit pe Sfânta Cruce, care ne-a rămas ca un semn veşnic; sectarii urăsc Crucea, la fel ca dumnezeul lor. Dumnnezeul nostru a întemeiat Sfânta Biserică pentru mântuirea tuturor oamenilor; dumnezeul lor i-a despărţit de Biserică şi i-a fărâmiţat în mii de secte. Cum am putea spune că noi şi sectarii ne închinăm Aceluiaşi Dumnezeu? Este o absurditate!

Trebuie să recunoaştem că această demonstraţie a fost una fermă de bun simţ, care înlătură orice echivoc în privinţa Adevăratului Dumnezeu. Dacă noi ortodocşii şi sectarii de multe feluri, zişi creştini, nu avem Acelaşi Dumnezeu, cum am putea spune că noi, musulmanii şi evreii ne închinăm Unui Dumnezeu comun?

În încercarea lor nătângă de a uni cele imposibil de unit, ecumeniştii se străduiesc din răsputeri să ne convingă că toţi oamenii se închină Aceluiaşi Dumnezeu. Adevărul este că toţi suntem făpturi create de Acelaşi Dumnezeu şi aci ne oprim. De-aici înainte apele se despart. Fiecare religie îşi are zeitatea sa, dacă este monoteistă, sau divinităţile lor, în cazul politeiştilor. Monoteismul nu este criteriu care să asigure superioritatea şi adevărul unei religii. A te închina unei singure entităţi diavoleşti sau mai multora, este cam acelaşi lucru. Ne spun distinşii ecumenişti că între Dumnezeul ortodocşilor şi Allah n-ar exista nicio deosebire, decât aceea de nume, fiind vorba de Acelaşi Dumnezeu! Fals. Lucrurile trebuie spuse cu limpezime: Allah este un zeu preislamic, dinainte de Mahomed, adorat, împreună cu alţi zei, de arabii politeişti. ,,Meritul’’ lui Mahomed este acela că a înlăturat ceilalţi zei, păstrându-l pe Allah, de unde şi caracterul monoteist al islamismului. Dar am spus, caracterul monoteist al unei ,,religii’’ nu este indiciu că aceasta este revelată şi, deci, adevărată. Psalmistul David a scris sub insuflarea Preasfântului Duh: ,,Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni’’ (Septuaginta). Aşadar, Allah nu este altceva decât o entitate demonică, iar islamismul o îngrămădire de învăţături drăceşti, cu totul opuse Învţăturii Sfintei Biserici Ortodoxe. Islamismul este opera evreilor. ,,Prin secolul al VI-lea văd evreii cum Creştinismul se întinde şi cuprinde toată lumea. Vor, însă, cu orice chip, să oprească răspândirea lui. Se adună atunci în taină mai-marii evreilor, Sanhedrinul, şi plănuiesc o religie luptătoare împotriva Creştinismului, mahomedanismul. Foarte puţini, poate, ştiu că islamul nu a fost lucrarea şi plăsmuirea analfabetului şi sălbaticului Mahomed, ci a evreilor. Foarte puţini au habar că mahomedanismul este făcătură evreiască, deoarece toate informaţiile istorice despre acest lucru sunt măsluite de către cei ce au interes să ascundă asta. Cine mai ştie azi, că însuşi Mahomed era evreu după mamă? Câţi ştiu că, cel puţin trei dintre femeile lui erau evreice şi că el era un îndrăcit? Cine a aflat vreodată că toţi cei apropiaţi din jurul său erau satanişti (vrăjitori, astrologi, spiritişti)? Au reuşit lucifericii Sanhedrinului să facă din analfabetul, epilepticul şi demonizatul beduin Mahomed, profet mincinos. L-au propulsat în frunte ca, prin sabie, să răspândească mincinoasa religie şi să rănească astfel Creştinismul’’ ( Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, pag. 141).

Cuvintele acestea nu se vor auzi niciodată la vreun curs de Istoria religiilor, în Facultăţile actuale de Teologie. Nu le-am auzit nici eu în vremea comunismului, dar odată citite, mi-au lămurit multe din nedumeririle pe care le aveam. Ca să nu mai lungim inutil relatarea, cu această certitudine să rămânem: Allah este o entitate demonică, Mahomed, prorocul său mincinos. Mai e nevoie să repetăm cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?’’  (II Corinteni 6, 14-15). DUMNEZEUL NOSTRU NU ESTE ALLAH AL MAHOMEDANILOR!

Despre evrei spunem, cu certitudine, că a fost poporul ales de Dumnezeu şi din mijlocul lui s-au ridicat oamenii prin care Dumnezeu a dat lumii Revelaţia Vechiului Testament. Afirmaţia este valabilă până la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. ,,Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu’’ (Ioan 1, 11-12). ,,Ei (iudeii) au răspuns: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam… Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni  şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl al minciunii’’ (Ioan 8, 39 şi 44). Evreii din vremea aceea, şi cei de-acum, sunt dezmoşteniţi şi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu, care nu le mai este Tată şi nici ei nu sunt fiii Lui. Adevăratul Popor al lui Dumnezeu este alcătuit din fiii Sfintei Biserici Ortodoxe, păstrătorii credincioşi ai adevărurilor Sale revelate şi mântuitoare. Dacă evreii L-ar fi primit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, am putea spune, cu deplină îndreptăţire, că avem Acelaşi Dumnezeu. Aşa însă… Să ne mai lase-n pace ecumenişti lumii şi să nu îndruge tot felul de inepţii, căci cu acestea nu schimbă cu nimic realitatea şi nici adevărurile dumnezeieşti.

,,Căci deşi sunt unii numiţi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, – precum sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi prin El’’ (I Corinteni 8, 5-6). Amin

 

 

Pr. Ioviţa Vasile

Ereticul Alexandru Stan a fost elogiat de Daniel Ciobotea

,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească…’’  De aceste cuvinte profetice ale Sfântului Antonie cel Mare mi-am adus aminte urmărind o înregistrare dintr-o emisiune a unui post de televiziune adventist, protagonist fiind preotul lui Baal, Alexandru Stan. Am întâlnit acest personaj sinistru pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, la un examen, la Institutul Teologic din Sibiu. Acum mi-a fost dat să-l revăd în filmuleţul amintit. Îmbrăcat în reverend bej, cu un fes ridicol, omul se expunea batjocurii moderatorului eretic adventist cu o inconştienţă crasă. Între timp, Dumnezeu l-a trecut din viaţa aceasta pământească şi, desigur, a trecut şi prin judecata particulară şi a dat răspuns pentru neghiobiile cu care a smintit atâta lume. Cât va fi putut răspunde.

Chiar de la început, Alexandru Stan o ţinea morţiş pe-a lui. Spunea cu nonşalanţă că Adam n-a existat, că avem de-a face cu o legendă. Despre cartea Genezei vorbea ca despre o metaforă împrumutată de la babiloneni. Pentru el, cele relatate în Vechiul Testament sunt… prostii. Dumnezeule Mare!  Când a venit vorba despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, preotul lui Baal a ajuns la apogeul ridicolului: Fiul lui Dumnezeu n-a murit pentru păcatele omenirii, ci pentru că a fost condamnat la moarte şi din această inepţie nu l-a mai putut clinti nimeni. A fost momentul când ereticii adventişti l-au luat în derâdere, Stan avea mintea prea înceţoşată ca să-şi dea seama, şi aşa se încheie prestaţia tâmpă şi jalnică a acestui impostor, care a ocupat zeci de ani o catedră universitară la Facultatea de Teologie şi a întinat cu prezenţa sa câteva Sfinte Altare.

Am stat şi m-am întrebat: cum a fost cu putinţă?  A fost, pentru că de multă vreme trăim într-un absurd existenţial, într-o nebunie generalizată, când nesimţirea şi mârlănia sunt ridicate la rang de virtuţi. Sentimentul care ne încearcă este unul de amărăciune, acelaşi pe care l-a simţit Sfântul Prooroc când a scris: ,,Necredinţa şi tăgada Domnului, căderea de la credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea la lucruri viclene. Şi lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă deoparte; adevărul se poticneşte în pieţe şi fapta cinstită nu mai are loc. Adevărul nu mai este şi cel ce se dă la o parte din calea răutăţii este sfărâmat’’ (Isaia 59, 13-15).

,,Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va secera’’ (Galateni 6, 7). Şi Dumnezeu a adus sfârşitul lui Alexandru Stan, într-o zi de toamnă târzie a anului 2016. Obişnuitul mesaj al lui Daniel Ciobotea a fost citit la înmormântarea ereticului preot, fiindu-i lăudată activitatea de la Sfântul Altar şi cea de la catedra universitară. Ca între eretici. Este dureros când moare cineva cuprins de morbul ereziei, fără pocăinţă. Aşa a fost Alexandru Stan. Am fi dorit să rostim măcar obişnuitul ,,Dumnezeu să-l ierte’’. N-o putem face, şi asta ne sporeşte amărăciunea.

 

Pr. Ioviţa Vasile.

Pacatul sodomit, boala veche in sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Romane

 

S-au stins ecourile scandalului provocat de Onilă Corneliu. Scriam mai de mult că sinodalii se vor strădui să-l scoată cât mai bine din această ruşine, şi aşa a fost. Omul a fost pus la păstrare. E tânăr, în plină putere şi mai are destule posibilităţi de a face rău Bisericii lui Hristos. Până atunci, se bucură de ,,căsuţa’’ ce i s-a pus la dispoziţie şi de suma frumuşică pe care o va încasa lunar. Nici vorbă de caterisire, oprire de la săvârşirea Sfintelor Slujbe, depunerea din slujirea clericală. Acestea sunt pedepse rezervate preoţilor care şi-au ridicat glasurile întru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe, după marea trădarea din Creta. Stătătorii pe scaunele episcopale socotesc că  problema e rezolvată. Nici pe departe. Sunt încă destui domni care se fac vinovaţi de acelaşi păcat şi de multe altele, de gravitate extremă, procentul lor apropiindu-se, după estimări realiste, de 50% din numărul sinodalilor! De aceea mă şi întreb, cine va fi următorul scos în faţă şi arătat cu degetul, când iarăşi se va porni o campanie mediatică împotrivă Bisericii. Cunoaştem prea bine că neprietenii acesteia se străduiesc din răsputeri să o distrugă, în pofida a ceea ce a spus Mântuitorul că ,,nici  porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18). Cât timp a durat scandalul, am stat de vorbă cu foarte mulţi credincioşi. Cei mai mulţi se arătau neîncrezători, refuzând să creadă cele vehiculate în spaţiul public. Aceştia au ieşit din scandal întăriţi în credinţă. Ceilalţi, puţini, se bucurau de isprăvile lui Onilă, găsind prilej de justificare pentru lipsa lor de ataşament faţă Biserica lui Hristos.

Înainte de a pleca din viaţa aceasta, Adrian Hriţcu, arhiereu la Iaşi şi la Paris, a stat de vorbă cu un preot, Ciprian Mega, acum stabilit în Cipru, căruia i-a destăinuit multe lucruri din viaţa lui trecută. În 1957 a fost hirotonit episcop, în împrejurări tulburi, recunoscute ca atare. Mărturisirea lui este cuprinsă în cartea Pântecele desfrânatei, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, p.140: ,,La o lună după ce am fost hirotonit arhiereu, m-am dus cu mitropolitul la Bucureşti, la Sinod. Ajungând la Patriarhie, am discutat puţin cu ierarhii care veniseră deja, apoi ne-am îndreptat fiecare spre camerele în care fuseserăm cazaţi. Înainte de a ne despărţi, Iustin (Moisescu, viitorul Patriarh, n. a.) mi s-a adresat foarte grav:

-Dragul meu, să-ţi încui bine uşa!

M-am speriat pentru moment, apoi, gândindu-mă că face vreo glumă, am zâmbit, însă el a continuat:

-Ascultă-mă bine! Să-ţi încui bine uşa, căci ăştia cu care am vorbit în seara aceasta sunt toţi nişte balauri! Fereşte-te de ei, ca să nu te mănânce!

Nu am înţeles exact voia să insinueze, însă mă gândeam, cum e şi firesc, că făcea aluzie la unii dintre sinodali, despre care se zvonea că ar fi homosexuali. Avea să mă lămurească tot el, când ne-am întors la Iaşi, în maşină:

-Fereşte-te nu atât de cei ce ucid trupul, căci aceia sunt slabi şi nu se vor atinge de tine… Fereşte-te de cei care ucid şi sufletul şi trupul’’.

Acum, când privim în urmă, faptul nu ne mai miră. Ştim prea bine că înclinaţiile spre păcatul sodomit era un avantaj decisiv pentru a accede în treapta arhieriei, pentru că alegerea nu o făcea Poporul lui Dumnezeu, ci vrăjmaşii Bisericii. Era suficient să existe câteva voci care, la momentul hirotoniei, să cânte sau să strige:,,Vrednic este’’, şi alesul era înveşmântat ca episcop. Un asemenea om era uşor şantajabil, simplu de manipulat şi oferea garanţia că nu va mişca niciodată în front. Dimpotrivă, cum s-a dovedit, era un executant docil al ordinelor venite de la vrăjmaşii Bisericii. Şi ce bine ar fi putut horărî cei ce se îndreptau cu ură ancestrală împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Avantaje pentru candidaţii la scaunele episcopale erau şi apartenenţa la organizaţiile oculte, slujirea cu devotament a securităţii, practicile satanice, necredinţa şi dorinţa mărturisită de a pune umărul la distrugerea Bisericii. A mărturisit-o fără echivoc Adrian Hriţcu, când a descris întrevederea cu doi ofiţeri de securitate. Unul din ei i-a aruncat o hârtie, spunându-i: ,,Scrieţi  aşa: Subsemnatul… cum vă numiţi, numele complet… declar pe proprie răspundere că voi colabora pe tot parcursul activităţii mele de episcop cu Securitatea Republicii şi cu Partidul Comunist. Mă oblig prin această declaraţie să contribui la destabilizarea Bisericii Ortodoxe… care, prin predici şi slujbe, contribuie la îndobitocirea poporului şi îl revoltă împotriva sistemului communist. Puneţi data şi semnaţi, vă rog. Mă bucur, tovarăşe episcop, că ne-am putut înţelege cu dumneavoastră şi avem speranţa că vom stabili o colaborare cât mai eficientă, mai ales că sunteţi membru al Masoneriei, societate care a născut sistemul comunist, precum şi alte sisteme politice şi ideologii’’ (Op. cit., pag 130-131).

Ar mai fi ceva de adăugat? Eu cred că nu.

 

Pr. Ioviţa Vasile, ,,părinte fondator al Episcopiei Sălajului’’

Reflectii asupra Canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

 

Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cuprinse în Tradiţia Bisericii, mai exact în Sfânta Tradiţie. În armonie cu acestea se află Canoanele sinoadelor locale, prin urmare, aparţin şi ele Sfintei Tradiţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Canoanele Sfinţilor Părinţi. Sfânta Tradiţie este parte a Revelaţiei sau Descoperirii dumnezeieşti. Concluzionăm de-aici că Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe sunt componente al Revelaţiei Dumnezeieşti şi asta ne arată că ele nu sunt şi nu vor fi niciodată perimate, încât să poată spune cineva că nu mai corespund vremurilor noastre. Dimpotrivă, alături de Sfintele Dogme, ele sunt stâncile neclintite care ne feresc de rătăciri şi ne străjuiesc drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că aceia care nesocotesc şi încalcă Sfintele Canoane, nu au statornicie şi certitudini în privinţa dreptei vieţuiri, sunt nişte rătăcitori pe nisipuri mişcătoare. Aceste consideraţii sunt necesare cu atât mai mult cu cât, în vremea noastră, cei dintâi chemaţi a le apăra şi păzi, ierarhii, le dispreţuieasc, le încalcă, socotindu-le inutile. Mare păcat! Adunarea eretică din Creta este exemplul elocvent care ilustrează în chip nefericit afirmaţia de mai sus.

În cele ce urmează, mă voi referi la Canonul 15 al Sinodului I- II din Constantinopol, cel care fundamentează, alături de Canonul 31 Apostolic, întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi erezie, chiar înainte de a fi osândiţi de Sinod. Conţinutul Canonului este acesta: ,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar  pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

 Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.

Precum se vede, în partea întâia Canonul arată mare asprime faţă de cei ce întrerup pomenirea pentru orice păcat de care s-ar face vinovat întâi stătătorul (desfrâu, beţie, omor chiar). Când însă episcopul a căzut în păcatul ereziei, Canonul este neîndurător şi prevederile lui au caracter imperativ.

1.Devine obligaţie întreruperea pomenirii şi-i apără pe preoţi de certarea canonicească, adică de judecata episcopilor. Această prevedere a fost încălcată cu brutalitate de ierarhii eretici care au purces la ,,caterisirea’’ vrednicilor preoţi care au cutezat să se îngrădească de erezie. Canonul 3 al Sinodului III Ecumenic spune cu multă limpezime că actul caterisirii este nul atunci când episcopul este eretic. Comentând acest Canon, părintele Floca menţiona: ,,În cazul în care superiorul (episcopul) propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică atunci respectivii au dreptul şi datoria ca imediat să se despartă de acel superior’’. Acest imperativ l-au avut în vedere Cuvioşii şi Cucernicii Părinţi care au încetat pomenirea ereticilor.

  1. Preoţii care au urmat acestui Canon, au ştiut cele ce vor urma şi cu toate acestea şi-au asumat împlinirea lui. Au fost ameninţaţi, denigraţi, şantajaţi, izolaţi, alungaţi din sfintele locaşuri. Familiile lor au avut de suferit de asemenea, deorece au fost private de cele ce li se cuveneau. Este motivul pentru care Canonul îndeamnă pe toţi membrii Bisericii să le dea cinstea cuvenită celor ortodocşi. Spre cinstea lor, sunt destui credincioşi care li s-au alăturat şi îi spijină, înţelegând că sfinţiţii slujitori şi-au pus în joc liniştea şi sănătatea pentru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe, în faţa avalanşei de erezii abătute asupra Bisericii lui Hristos, chiar de cei aşezaţi în jilţuri arhiereşti.
  2. Preoţii nepomenitori alungaţi din biserici, nu şi din Biserică, au fost acuzaţi de pseudo-episcopi precum că ar fi schismatici. Priviţi, vă rog, cuvintele Canonului: ,,nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Exact opusul a ceea ce zic episcopii eretici. De aceea nu le convine cinstiţilor ierarhi acest Canon şi se feresc de el ca de foc. Nu-l citează, nu fac niciodată trimitere la el. Îi incriminează, şi asta n-o pot accepta cu niciun chip.

4.Vă rog să observaţi că acest Canon nu-i numeşte pe cei căzuţi în erezie episcopi, ci pseudo-episcopi sau minciuno-episcopi, nici învăţători, ci pseudo-învăţători. Asta înseamnă că respectivii sunt decăzuţi din demnităţile arhiereşti şi ar trebui ori să se pocăiască şi să fie iertaţi şi reprimiţi în Biserică în rândul mirenilor, ori să plece din tronurile pe care le ocupă. Potrivit Canonului 3 al Sfântului Atanasie cel Mare, celui căzut în erezie să nu i se dea loc în cler.

 

Pr, Ioviţa Vasile

Tu esti diavol, nu episcop

 

Faptele murdare sunt ascunse cu grijă. Oricâtă precauţie ar arăta autorii lor, în cel din urmă acestea ajung cunoscute, chiar după zeci şi zeci de ani. Vorbele pompoase reuşesc să acopere o realitate ruşinoasă doar până la o vreme. Buboiul tot se sparge până la urmă şi atunci asistăm la o erupţie dezagreabilă şi greţoasă. Dumnezeu nu lasă aceste nelegiuiri, tăinuite cu mare băgare de seamă, să se perpetueze la nesfârşit: ,,Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut’’ (Matei 10, 26).

Să vedeţi un extras din mesajul domnului Daniel Ciobotea, ocupantul scaunului patriarhal, la înmormântarea pseudo-episcopului Adrian Hriţcu în 2013: ,,La acest moment de vremelnică despărţire, până la obşteasca Înviere, aducem omagiul nostru pentru osteneala depusă în ogorul Sfintei noastre Biserici, în ţară şi departe de ea’’. Cu adevărat, mult s-a ostenit Adrian Hriţcu, şi iată cum: ,,Pe 10 decembrie ne-am întors la Agapia. De data aceasta eram însoţiţi de miliţieni, care au intrat cu forţa în chiliile mănăstirilor, scoţându-le pe călugăriţe afară şi obligându-le să părăsească în acel moment aşezământul monahal. Toate plângeau, iar securiştii şi miliţienii enervându-se, începură să dea în ele. Nemaiputând să privesc scena aceea îngrozitoare, m-am întors cu spatele şi mi-am aprins o ţigară ca să mă calmez. În spatele meu se auzeau strigăte disperate, îngrozitoare. Aceste femei erau date afară din propria lor casă, în plină iarnă, fiind totodată bătute şi înjurate. Cum stăteam puţin detaşat de acel peisaj, aud cum din spatele meu se apropie o femeie care strigă cu disperare:

-Prea Sfinţite… Prea Sfinţite, salvaţi-ne! Priviţi ce ne fac nemernicii ăştia! Nu ne lăsaţi Prea Sfinţite.

Zicea cuvintele acestea înecându-se în lacrimi şi, apropiindu-se, a sărit să-mi sărute mâna. Văzând ce vrea să facă, i-am dat, ca din din reflex, o palmă puternică pesta obraz. Călugăriţa a amuţit şi m-a privit blocată preţ de câteva clipe. O priveam şi eu, speriat de gestul pe care îl făcusem. După ce m-a privit îndurerată, mi-a zis cu o ură crâncenă:

-Tu eşti diavol, nu episcop!

Am lăsat-o să plece şi, întorcându-mi privirea de la scena aceea îngrozitoare, mi-au dat lacrimile. Am aşteptat până ce miliţienii au urcat toate călugăriţele cu pricina într-un camion, cu care le-au transportat apoi până la Paşcani, de unde aveau să meargă fiecare unde ştiau, numai la mănăstire nu. După ce s-a încheiat calvarul de la Agapia, m-am întors la Iaşi’’ ( Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, f.a., p. 142-143).

Faptele s-au petrecut în 1959, când se punea în practică diabolicul decret privind alungarea monahilor din Sfintele Mănăstiri şi închiderea acestora. Ceea ce citim aici cu stupoare n-a fost, din păcate, ceva singular. Mi-amintesc de ceea ce relata cineva despre Iustin Moisescu, patriarhul de mai târziu, care se ostenea din răsputeri pentru aplicarea decretului amintit. Odată, la o mănăstire i-ar fi spus unei maici: ,,Pleacă de-aici, ieşi afară din mănăstire! Uite, eu îţi dau binecuvântare să te măriţi’’.

Bunul Dumnezeu să se milostivească de cei doi ierahi, trecuţi din viaţa aceasta, şi să le ierte grozăviile săvârşite, nu ca nişte oameni, ci ca diavoli, că altfel nu pot să le spun.

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

 

A fi în Biserica lui Hristos

A fi în Biserica lui Hristos este crucial pentru orice făptură care vrea să se mântuiască. Sfântul Apostol Pavel a definit Sfânta Biserică drept ,,stâlp şi temelie adevărului’’ (I Timotei 3, 15). Este de la sine înţeles că în afara adevărului nu poate exista mântuire, pentru că Adevărul este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie. Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a scris cuvintele memorabile care străbat istoria: ,,Extra Ecclesiam nulla salus’’, adică ,,în afara Bisericii nu există mântuire’’. Citind aceste cuvinte, ne dăm seama de marele dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, acela de a fi născuţi din nou, prin Sfântul Botez, în Una, Sfânta, Soborniceasc şi Apostoleasca Biserică, tezaurul în care se păstrează cu scumpătate comoara de adevăruri mântuitoare cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi, precizez că atunci când scriem Biserică majusculizat, ne referim la Biserica vie, adică la comunitate, la totalitatea credincioşilor şi păstorilor, iar dacă scriem această vocabulă cu literă mică, definim locaşul liturgic, sfânta biserică în care ne adunăm să săvârşim Sfânta Liturghie, celelalte Sfinte Taine şi slujbe. În biserica de zid poate intra oricine, cu diverse scopuri ori interese. În Biserica lui Hristos intră numai aceia care au primit Sfântul Botez Ortodox şi păstrează Sfânta Credinţă Ortodoxă în sublimul ei Dumnezeiesc.

Poate exista un oarecare episcop, care se înveşmântează cu odăjdiile arhiereşti, săvârşeşte slujbe în biserica de zid, ocupă un scaun episcopal şi exercită toate actele administrative ale episcopiei, şi totuşi este în afara Bisericii lui Hristos, neavând Dreapta Credinţă Ortodoxă.

Un preot căruia i s-a încredinţat o comunitate bisericească spre păstorire este în Biserica lui Hristos numai dacă păstrează Sfânta Credinţă Ortodoxă integral, fără adaosuri, omisiuni ori denaturări.

Vedem un călugăr purtător de veşminte caracteristice, care vieţuieşte în mănăstire, despre care ştim că a depus făgăduinţele monahale, participă la slujbele din biserică şi, aparent, trăieşte o viaţă de privaţiuni. Acestea sunt semne exterioare. Ceea ce-l face cu adevărat călugăr şi mădular al Bisericii lui Hristos, este Dreapta Credinţă Ortodoxă, trăită şi mărturisită.

Aşadar, să nu ne amăgim privind semnele exterioare şi să-i catalogăm pe cei menţionaţi mai sus după aparenţe. Ereticii se exclud din Biserica lui Hristos în momentul cănd au păşit pe tărâmul ereziei, iar actele ulterioare ce le săvârşesc sunt lipsite de valoare. Fie că e vorba Liturghie, de hirotoniri, spovedanie sau orice Sfântă Taină, ori Sfântă Slujbă. Nu uitaţi ce s-a spus în vechime: ce se primeşte de la eretici, cu pretenţie de Sfântă Împărtăşanie, nu este Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului, ci otravă. Fie ca acestea scrise aici să fie imbold pentru noi toţi de a ne întări şi a spori în Sfânta Credinţă Ortodoxă, singura mântuitoare.

 Preot Vasile Iovița

Parintele Chesarie Gheorghescu

Părintele Chesarie Gheorghescu a plecat.

Dumnezeu a trimis îngerii să-i vegheze sfârşitul într-o chilie modestă a Mănăstirii Dintr-un lemn. Acolo şi-a trăit anii din urmă smerit, blajin, umil(it), domol în vorbă şi în faptă. Nu în vreun palat Episcopal, înconjurat de vreo suită, pentru că Preacuvioşia Sa n-a fost chemat la treapta arhieriei şi nu pentru că n-ar fi fost vrednic. Motivul a fost altul: nu s-a potrivit celor care aveau puterea de a chema. Nu s-a potrivit nici vremurilor. Sfinţia Sa n-a fost din lume, şi lumea nu l-a iubit. Pentru că lumea iubeşte, din păcate, numai ce-i al său, mai mult întunericul decât Lumina (Ioan 3, 19). Lumea Părintelui era Biserica lui Hristos, în partea ei cea mai de jos, aceea a monahilor ştiuţi şi neştiuţi, fiecare cu frământările şi rosturile sale, ştiute doar de Dumnezeu. Este lumea pe care o iubea şi pe care a îmbogăţit-o cu mai bine de trei sute de suflete, căci atâtea i-au trecut prin faţă, venite din tumultul cotidian, spre tunderea-n monahism, cu dorinţa de a muri pentru lume.

Prima mea întâlnire cu Părintele Chesarie s-a petrecut în 1974, anul în care am trecut pragul Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, laolaltă cu alţi 143, pentru a ucenici în adevărurile şi frumuseţile dumnezeieşti. Sfânta Teologie, spunea Părintele. Îl văd şi acum: intra la ora de Noul Testament, îşi aranja lărgimile rasei, se uita la ceas, era 11 00 şi, privind peste noi, întreba: ,,Ştiaţi că la ora asta o maică pleacă cu avionul la Ierusalim?’’ ,,Nu!’’ ,,Ei uite, vă spun eu acum’’. Asta-l preocupa, ce se-ntâmplă în Biserica lui Hristos, iar ca o maică să iasă din ţară în acele vremuri, nu era lucru obişnuit.

Drumul de 88 de ani al Părintelui a trecut, nici nu se putea altfel, prin temniţele comuniste, acolo unde sălbăticia oamenilor, orbiţi de necredinţă, o întrecea pe cea a fiarelor. A fost închis pentru Sfânta Ortodoxie, pe care o vedea umilită şi batjocorită de fiarele bipede ale vremii. Mi-amintesc ce ne mărturisea în urmă cu vreo zece ani: ,,Când am aflat că vom fi eliberaţi, am rămas consternaţi. Descumpănirea noastră venea din faptul că ne obişnuisem atât de mult cu gândul că vom muri în închisoare, încât nu ne venea să plecăm în libertate’’. O libertate cât îngăduia teritoriul României, asemănat adesea cu o mare închisoare. Se spune că nimeni nu trebuie să caute mucenicia cu dinadinsul, căci Dumnezeu Îşi alege Sfinţii Săi Mucenici. Părintele n-a căutat-o, deşi sunt sigur că şi-a dorit-o. Şi Dumnezeu Atotputernicul i-a dăruit ceea ce era mai potrivit şi mai de folos pentru puterile sale, sarcina de călăuză spre Împărăţia Cerurilor. Cu multe şi mari osteneli, a pregătit viitori preoţi, peste trei sute, pentru Sfintele Altare ale Ardealului, cel asaltat de neprietenii cei mulţi ai Sfintei Ortodoxii.

Sfântul Ioan Evanghelistul la capitolul 18 al Apocalipsei are o profeţie cutremurătoare privind mai marii lumii din vremea noastră, despre care spune că ,,erau (sunt acum!) stăpânitorii lumii” (vers.23), sau, altfel spus, aşa se socotesc a fi, prin uzurpare, căci Dumnezeu este adevăratul Stăpân a toate. Aceşti neguţători au ,,marfă de aur şi de argint’’ (vers. 12), şi urmează o înşiruire de alte lucruri aducătoare de câştig urât, culmind cu ,,trupuri şi suflete de oameni!’’ (vers. 13). Cu adevărat, multe făpturi ale lui Dumnezeu îşi vând trupurile pentru însoţiri spurcate, şi multe îşi vând sufletele pentru măriri iluzorii, ranguri trecătoare, avuţii efemere. Neguţătorii lumii sunt deosebit de activi. Neguţător a fost şi Părintele Chesarie. Altfel de neguţător: ,,Iarăşi este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat’’ (Matei 13, 45-46). Se-ntâmpla în anul 1945  când Părintele a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Cozia.

Spuneam mai înainte că Părintele Chesarie nu s-a potrivit vremurilor pe care le-a trăit, şi asta spune multe. Cu ani în urmă, am citit o carte cu multe informaţii interesante. Din aceasta îmi îngădui să reproduc un amplu fragment, mult lămuritor pentru cei care l-au iubit, dar şi pentru cei care l-au marginalizat, câţi vor mai fi în viaţă. ,,Prin 1964 aflu că un coleg de-al meu, Chesarie Gheorghescu, călugăr la Mănăstirea Cozia, fusese arestat. Se întorcea de la Moscova, unde please cu o bursă pentru a studia la Academia duhovnicească Zagorsk. Împreună cu el, mai fusese trimis un călugăr, Eutihie Cioroianu din mănăstirea Neamţ. Chesarie, într-adevăr, în afară de studii nu a avut alte preocupări în Rusia; Eutihie, însă, era trimis de Securitate pentru a urma câteva cursuri de spionaj, studiile de teologie find doar un pretext. Au terminat amândoi studiile de teologie în acelaşi an, Chesarie ca şef de promoţie, iar Eutihie terminând cu media cea mai mică. Întorcându-se în ţară, Chesarie a fost arestat, iar Eutihie a fost numit stareţ al mănăstirii Neamţ şi director al Seminarului Teologic de pe lângă mănăstire. Aflând aceste veşti, am mers la Bucureşti şi, prin câteva intervenţii, am reuşit să-l eliberez pe Chesarie din arestul miliţiei. Când m-a văzut, a început să plângă ca un copil şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost;

          -L-au făcut pe Cioroianu episcop?

          Am zâmbit şi i-am răspuns:

          -Măi, Chesarie, asta este marea ta problemă acum? Nu l-au făcut episcop, însă asta te macină pe tine?

          -Of, of… ,,Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte/ Te-or întrece nătărăii/ Şi de-ai fi cu stea în frunte’’, îngâna sărmanul de el.

Bietul Chesarie s-a întors la Cozia, însă nu trecut mult timp şi l-au arestat din nou. În perioada cât a stat închis a doua oară, Eutihie Ciroianu avea să fie înscăunat episcop vicar la Constanţa’’ (Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed Sfântu Gheorghe-Vechi, pag. 144-146).

Înţelegem acum de ce Părintele n-a fost chemat niciodată la arhierie. Scaunele din ceea ce numim noi Sfântul Sinod erau rezervate pentru Cioroieni, Moiseşti, Vorniceşti, Petreşti, Onileşti şi alţii asemenea.

Părintele Chesarie a fost un însingurat. Nu ştiu ca vreodată să fi fost căutat de vreo rudenie. Nu vorbea niciodată de cei din neamul său. Despre anii ultimi, petrecuţi la Mănăstirea Dintr-un Lemn, n-aş vrea să scriu nimic, ca să nu mă întristez şi mai mult. La plecarea Preacuvioşiei nu rămâne niciun gol. Rămân multe împliniri. Unele s-au strămutat în Cartea vieţii, altele sunt lucrătoare aci, pe pământ.

Pe la-nceputul anului 2017, noi preoţii ucenici ai Dânsului, răspândiţi în 25 de judeţe, ne sfătuiam pentru întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea Seminarului Teologic de la Curtea de Argeş, care ar urma să a loc în 22 august. Nu ne-o puteam imagina fără Părintele Chesarie, deşi-l ştiam cu puterile împuţinate. ,,Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre’’ (Isaia 55, 8). Aşa se face că Dascălul nostru de suflet s-a dus şi s-a ascuns în lumina Celui Nepătruns.

Pe cel ce a lăsat lumea şi cu cucernicie în viaţă cinstită a vieţuit, proslăveşte-l, Mântuitorule, în ceruri.

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

Notă: Am scris acest text la cerere, urmând a fi inclus într-un volum în memoria Părintelui. Când am aflat că volumul va fi editat de Episcopia din Râmnicu-Vâlcea, am ştiut că scrierea mea va fi aruncată la coş, aşa încât am hotărât s-o public pe această cale.

Metode ecumeniste de impiedicare a savarsirii Sfintei Liturghii

Dacă ar fi cu putinţă, diavolul ar zădărnici mântuirea tuturor oamenilor. Dar nu-i în puterea lui, căci Atotputernicul Dumnezeu a pus hotar răutăţii sale. A lui şi a slujitorilor lui dintre oameni.

1.Cu vreo 5-6 ani în urmă, în a treia zi de Crăciun, s-a sfinţit biserica Sfântul Ştefan din Zalău. Protopopul de-atunci, a invitat toţi preoţii din Protopopiat. Printre ei eram şi eu. Naiv cum eram, am început să mă înveşmântez. Protopopul a intervenit prompt şi m-a oprit, spunându-mi că Preasfinţitul a hotărât să slujească numai permanenţa. Şi-atunci care era rolul nostru, a vreo 60-70 de preoţi prezenţi? Să luăm doar epitrahilele şi să asistăm. Adică rolul de pari împlântaţi. Pentru aceasta au fost lăsate atâtea zeci de biserici fără Sfânta Liturghie? Mi-am împachetat frumos veşmintele şi am plecat la biserica de lângă Protopopiat şi am slujit alături de Părintele Fărcaş.

  1. După ce s-au încheiat lucrările la sediul Episcopiei Sălajului, a fost invitat domnul Daniel Ciobotea pentru sfinţirea paraclisului şi a întregului aşezământ. Era Ziua Înălţării Sfintei Cruci. Ordin drastic dat de protopopul Lucaciu Ştefan: nimeni n-are voie să slujească în parohie, prezenţa la sfinţire e obligatorie. Voiau să fie cât mai mulţi pari împlântaţi, de care să atârne doar epitrahilele. Din nou Sfintele Altare au rămas fără slujitori, pentru că domnul Daniel Ciobotea avea nevoie, precum Ceauşescu, de o mulţime consistentă. Lehamitea m-a făcut să părăsesc locul, după numai câteva minute. A fost momentul în care am desluşit una din strategiile ecumeniste de zădărnicire a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.
  2. Din informaţiile care le deţin, ştiu că de Sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, preoţii din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului sunt chemaţi la Baia-Mare, ca să satisfacă mofturile domnului Iustin Sigheteanul. Acesta va sluji, laolaltă cu un sobor restrâns, în faţa parilor împlântaţi din cele două judeţe. La sfârşit, va împărţi preoţilor antimisele noi, care vor certifica comuniunea dintre aceştia şi pseudo-episcopul eretic care, deşi n-a fost în Creta, a acceptat grozăviile hotărâte acolo. Două antimise vor râmâne în posesia domnului Iustin. Înţelegeţi ce vreau să spun.
  3. De când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, două elemente din darurile lui Dumnezeu sunt de absolută trebuinţă: pâinea sau prescura anume pregătită şi vinul curat. Ce s-a gândit vrăjmaşul lui Dumnezeu şi a tot binele? A pus pe slujitorii lui să distribuie la toate bisericile din România vin contrafăcut, adică preparat din pastille şi cine ştie ce adaosuri, un lichid care nici măcar nu a trecut pe lângă vreo podgorie! Cu certitudine, acest lichid nu s-a prefăcut în Preasfântul Sânge al Mântuitorului. Şi pentru ca bătaia de joc şi sacrilegiul să fie complete, preţul a fost pe măsură: 30 lei per litru. Am atras atenţia preoţilor, la vremea respectivă Unii au ascultat, ceilalţi n-au fost interesaţi.

5.Din anii de ucenicie din Seminarul Teologic mi-a rămas în minte faptul că în Vinerea Mare nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, adică această zi e aliturgică. Vă rog să cercetaţi calendarele bisericeşti pe anul 2017. Veţi găsi nu mai puţin de şase zile aliturgice, introduse pe nesimţite, hoţeşte. E de aşteptat ca acest număr să crească semnificativ în anii ce vin, tot aşa, prin iuţimea mâinilor şi nebăgarea de seamă. Ca la circ.

Aş zice să-i întrebaţi pe ierarhii dumneavoastră despre cele semnalate mai sus. Nu veţi putea să ajungeţi în turnurile lor de fildeş, şi, de altfel, rolul dumneavoastră nu e să puneţi întrebări, ci să contribuiţi din plin la traiul lor auster, pentru că, fiind călugări, pseudo-episcopii noştri au jurat să trăiască în sărăcie de bună voie, nu una silită.

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

Nelegiuirea nu e lege

,,Unde-i lege, nu-i tocmeală’’. ,,Nimeni nu e mai presus de lege’’. ,,Legea trebuie respectată de toţi’’. Cu asemenea sloganuri vor să ne convingă cârmuitorii ţării, mai-marii oraşelor şi ai satelor că se cuvine să ne supunem orbeşte legilor pe care le clocesc la ordinul străinilor. Că sunt bune, că sunt strâmbe. De obicei, poporul român le primeşte şi le respectă. Când se întrece orice măsură, suntem obligaţi, avem tot dreptul să ne ridicăm împotriva legilor ticăloase. Întâi trebuie să le împiedicăm, paşnic fireşte, să fie adoptate. Dacă intră în vigoare, dreptul sfânt, dat fiecăruia de Dumnezeu, este acela de a ne împotrivi, în continuare silniciilor conţinute în aceste legi. Spunând aceasta, mă refer la legea vaccinării care, se pare, a intrat în linie dreaptă, urmând a trece prin Parlament şi pe sub condeiul lui Iohannis. Ce urmăreşte această fărădelege, am scris şi cu alt prilej. Părinţii care vor refuza să-şi vaccineze copiii, vor fi decăzuţi din drepturi sub cuvânt mincinos că-i expun unei morţi sigure. Se va crea astfel un corp ieniceresc de copii şi tineri, la dispoziţia statului de drept (imbecilă formulare!), stat care apoi îi va distribui homosexualilor, care abia aşteaptă să şi-i aproprie şi să-i sodomizeze! Parte din ei vor fi păstraţi ca furnizori de organe pentru puternicii lumii care vor să-şi prelungească viaţa, sacrificând-o pe a altora. Să nu creadă premierul Mihai Tudose, şi cei asemenea lui, că românii sunt un popor prost, uşor de manipulat căruia i se pot impune toate silniciile ordonate de străinii cei fără Dumnezeu. Intenţiile lor criminale au fost desluşite de multă vreme. Aşadar, legea vaccinării e, în fapt, o mare nelegiuire. Şi ni se va spune că totul se face legal, din marea grijă, din marea dragoste ce o au dumnealor pentru copiii ţării.

Aş vrea să reamintesc un episod petrecut în vremea robiei babiloniene a lui Israel. În centrul acestuia se găseşte Proorocul Daniel, aflat în dregătorii înalte, în slujba regelui Darius Medul. Invidioşi pe calităţile excepţionale ale Proorocului, trepăduşii de la curtea regală i-au căutat numeroase pricini, pentru a-l discredita şi îndepărta. Nu i-au găsit nimic, slujba acestui Sfânt al lui Dumnezeu era impecabilă. Atunci şi-au adus aminte că o ţară se guvernează prin legi, între acestea putând fi strecurate cu uşurinţă şi fărădelegi. Planul a fost pus în aplicare: ,,Oricine s-ar ruga vreme de treizeci de zile altui dumnezeu şi om decât regale, să fie aruncat în groapa cu lei’’ (Daniel 8, 8). O lege scurtă, clară, fără echivoc, îndreptată împotriva unui singur om, Proorocul Daniel, care nici n-a băgat-o în seamă şi bine a făcut. La vremea statornicită, acesta şi-a început rugăciunea către Dumnezeul Adevărului, cu faţa spre Ierusalim. Mârşavii au tăbărât asupra lui. Flagrant, ar zice cei din vremea noastră. Nelegiuirea s-a aplicat cu grăbire, şi Sfântul Prooroc a fost aruncat în groapa cu lei. Deznodământul este opera lui Dumnezeu. El a închis gurile leilor şi Dreptul a ieşit nevătămat. Pârâşii şi-au primit cuvenita pedeapsă, de data aceasta leii i-au sfâşiat, pe ei şi pe cei ai lor. Recomand această lectură biblică tuturor puternicilor zilei, poate vor învăţa ceva din ea.

Aşadar, metoda tudosianistă nu e nouă. Împrejurările sunt altele, oamenii diferiţi, dar ticăloşia e aceaşi. Atunci şi acum. Susţinerea mediatică e puternică. Un domn cu frunte îngustă, Val Vâlcu,       se indigna la un post de televiziune: ,,Dacă nu vor să-şi vaccineze copiii, să plătească! Ori să emigreze. Dacă-i posibil în Norvegia, că acolo li se iau copiii imediat’’. Chiar aşa, măi nemernicule, România e a ta şi a celor ca tine? Peste toate acestea, a intervenit şi Patriarhia, cea contaminată de morbul homosexualităţii. Să vedeţi câtă grijă părintească pentru copiii românilor. Părinţii, zice Ciobotea Daniel, trebuie să primească asigurări în privinţa vaccinurilor. Ce asigurări, cine le dă? Cine garantează că vaccinul nu e o modalitate de a nenoroci un copil. Şi-apoi, dacă se întâmplă, cine răspunde? Mihai Tudose şi şleahta lui? Nu, nu vă faceţi iluzii. Puterea şi nelegiuirea sunt ale lor. Până când?

Până când va interveni Dumnezeu. Să nu-şi facă iluzii că sunt veşnici şi intangibili. Să nu uite că au jurat pe Sfânta Scriptură că vor lucra pentru binele oamenilor. Acesta-i binele pe care ni-l vor? Dacă-şi închipuie că jurământul a fost o formalitate pentru a urca în fotolii înalte, se înşeală. Am experienţa multor ani în care am văzut ce înseamnă un jurământ călcat sau un jurământ strâmb. Propun ca Mihai Tudose să fie vaccinat primul, în direct şi la o oră de vârf, cu toate vaccinurile, pentru a contracara orice boală care i-ar putea afecta viaţa.

Dragi români, care vă îngrijoraţi de nelegiuirea privind vaccinarea, nu vă temeţi. Încredere în Dumnezeu. Mâna Lui e peste noi. Cum l-a păzit pe Proorocul Daniel, ne va păzi şi pe noi. Până la urmă, chiar şi nebunul află că este Dumnezeu (Ps. 13, 1).

 

Pr. Ioviţa Vasile