Cea mai înfricoşătoare realitate a lumii acesteia: iadul

 

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament la Cartea Numerii, cap. 16, are o amplă relatare privind răzvrătirea împotriva lui Moise, de fapt, împotriva lui Dumnezeu, a patru bărbaţi din Israel, urmaţi de alţi două sute cincizeci. Era vremea când Israel străbătea pustia spre Ţara Sfântă, după ispăşirea robiei egiptene. Cei patru şi-au strigat nemulţumirea: ,,Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului?’’ (Numerii 16, 3). Conducătorii lui Israel, Moise şi fratele său Aaron, cu nimic greşiseră poporului, ei îşi împlineau doar misiunea încredinţată de Dumnezeu. Răzvrătiţii, în schimb, aveau ambiţii peste chemarea şi menirea lor, ceea ce vedem din cuvintele lui Moise: ,,Alergaţi acum şi după preoţie?’’ Da, alergau deşi preoţia era bine definită şi stabilită prin legi Dumnezeieşti. Analizând cuvintele şi faptele răzvrătiţilor, avem în faţă tabloul lui Luther şi al celor contaminaţi de ereziile lui, protestanţii şi neo-protestanţii de toate felurile, vajnici luptători împotriva Bisericii lui Hristos. Conflictul ameninţa să ia forme violente, până când Moise i-a convins să accepte judecata lui Dumnezeu.

A doua zi s-au adunat răzvrătiţii, fiecare cu cădelniţa sa, iar de cealaltă parte, Moise şi Aaron, ţinându-şi cădelniţele. Moise rosteşte un ultim cuvânt: ,,Dacă Domnul va face lucru neobişnuit, de-şi va deschide pământul gura sa şi-i va înghiţi pe ei şi casele lor, şi corturile lor, şi tot ce au ei, şi dacă ei de vii se vor duce în iad, atunci să ştiţi că oamenii aceştia au dispreţuit pe Domnul’’ (Numerii 16, 30). Şi într-adevăr, spune Sfânta Scriptură, ,,şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei, şi casele lor, şi toată averea; şi s-au pogorât ei cu toate câte aveau de vii în iad şi i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii’’ (Numerii 16, 32-33).

Relatare aceasta biblică este de o excepţională însemnătate, căci ne arată cu multă limpezime unde este situat iadul: în interiorul pământului. Acest lucru fiind stabilit cu certitudine, urmează să facem un mic exerciţiu de logică şi imaginaţie. Ce e în interiorul pământului? Geografia fizică ne spune, mult după Sfânta Scriptură, că adâncimile pământului cuprind în ele o materie incandescentă de mii de grade! Acolo este focul despre care a spus Mântuitorul: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui’’ (Matei 25, 41). Prin urmare, focul şi chinul iadului nu sunt simple născociri ale cuiva, spre a-i înfricoşa, chipurile, pe oameni! Sunt adevăruri cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască, rostite de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar dacă vreun împuţinat la minte cutează să pună la îndoială aceste cuvinte, întrebe oamenii de ştiinţă, credincioşi sau necredincioşi, şi vor avea în faţă imaginea a ceea ce-i aşteaptă pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi a tot binele.

De mii de ani, Biserica lui Hristos ne învaţă să ne ferim de drumurile care duc spre iad. Cine mai ia seama la cuvintele cântării bisericeşti de la Paşti care ne spun despre pogorârea la iad a Mântuitorului: ,,Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca Iona din chit, ai înviat din mormânt’’. Sfântul Pionie din Smirna, care a pătimit în vremea lui Deciu (245-251), ne-a lăsat cuvintele deplin lămuritoare, privind existenţa iadului: ,,Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă acestea vi se par că sunt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde care ies din pământ, de unde se încălzesc şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntrul pământului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui Cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur’’ (Vieţile Sfinţilor pe luna martie, ziua a unsprezecea, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p. 189).

Este binecunoscută zona din America Centrală numită ,,Triunghiul Bermudelor’’, sau al ,,diavolului’’. Aici, precum bine se ştie, dispar fără urmă avioane şi nave, împreună cu echipajele. Oamenii de ştiinţă au explicat în fel şi chip fenomenul, fără a da un răspuns convingător şi definitiv. Nu cumva în acea zonă se deschide o intrare spre iad? Eu cred că da, însă lumea refuză fapte atât de evidente şi de pline de învăţăminte.

Învăţămintele acestea sunt pentru toţi oamenii, fiindcă toţi ne vom supune Judecăţii lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate sustrage acestei Judecăţi, nimeni nu poate înfrânge voinţa lui Dumnezeu. Dreptatea lui se va înfăptui fără urmă de îndoială. Cel mai înfiorător lucru este nu pedeapsa iadului în sine, ci veşnicia ei!

Închei cu cuvintele Părintelui Cleopa privitoare la iad: ,,Să ne ferească mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi câţi suntem aici şi să nu îngăduie Dumnezeu ca vreunul să încerce chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor Sfinţilor, să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică’’. Amin

Scris-am eu, Pr. Ioviţa Vasile

 

 

Anunțuri

Ruşinea nu este a cui o face, este a celui care o pricepe

 

De săptămâni bune, Sfânta Biserică Ortodoxă, mama noastră, este ţinta unor atacuri mediatice fără precedent. Posturile de televiziune se întrec în a mediatiza faptele reprobrabile a doi pretinşi slujitori ai Bisericii lui Hristos: Cristian Pomohaci şi minciuno-episcopul de la Huşi, Corneliu Onilă. Dovezile împotriva lor au luat proporţii de avalanşă, în faţa căreia nimeni nu poate sta. Şi de ce ar sta cineva împotriva adevărului, precum că cei doi au comis fapte peste măsură de ruşinoase? Sfântul Apostol Pavel avea o sfială, o jenă, o stânjeneală deosebită când se referea la asemenea necuviinţe, şi a scris Bisericii din Efes: ,,Căci cele ce se fac în ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi’’ (Efeseni 5, 12). Acum nu mai este nicio ruşine, se vorbeşte cu o plăcere diabolică, deschis, despre păcatele sodomiţilor din Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Despre aceste păcate se ştia de multă vreme. Şi totuşi au fost toleraţi.

În aceste circumstanţe, domnul Pop, care stă pe scaunul Episcopal din Alba-Iulia, care ştia de apucăturile sodo-gomorite ale lui Pomohaci, să plece. Nu spun unde, dar să plece. Pentru că oricum, nu va muri în acel scaun. Scriu, datez şi semnez. Dumnealui a semnat documentele din Creta prin care s-a legiferat sodomia şi, iată, sodomiţii se arată în toată urâţenia lor. Să mi se ceară să dovedesc cele afirmate mai sus, şi o voi face!

Despre păcatele sodo-gomorite ale lui Corneliu Onilă ştia patriarhul Daniel, ştiau majoritatea membrilor ,,Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române’’, şi au păstrat omerta. Cine aude, vede, ştie şi tace, o mie de ani trăieşte în pace. Este socoteala pe care şi-au făcut-o minciuno-episcopii ecumenişti din Creta, şi cei ce i-au aprobat. Dumnezeu ne arată că nu este aşa. A îngăduit ca faptele murdare şi ruşinoase ale acestor doi specimeni să iasă la lumină. Îngăduie ca ele să fie mediatizate şi întoarse pe toate feţele de vrăjmaşii Bisericii. Pentru că ierarhii alcătuitori ai Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române au ştiut şi au tăcut, să plece din scaune! Previziune: nu vor pleca. Vor acoperi faptele lui Onilă şi-l vor scoate binişor din acest scandal. După cum vor fi comandamentele din afara Bisericii, că nu ei hotărăsc. Ei execută.

Cristian Pomohaci îşi organizează concerte, primeşte buchete de flori, cântă şi pupă. Nu-i pasă. Corneliu Onilă pleacă în străinătate şi aşteaptă să se aştearnă uitarea peste toate grozăviile sale. În această vreme, vrednicii preoţi care s-au îngrădit de asemenea specimeni, prin nepomenirea ereticilor, au fost ,,caterisiţi’’ şi alungaţi din parohiile lor. Aşa sunt comandamentele vremii.

Nişte călugări vrednici, veniţi din Moldova, care s-au delimitat de ruşinea ierarhilor, au mărturisit că au fost huiduiţi cu numele lui Pomohaci. Exact ce scriam. Ruşinea nu este a cui o face, este a celui care o pricepe.

Doamne, întoarce pe ierarhii căzuţi în erzie la Sfânta Ortodoxie. Amin.

 

Preot Ioviţa Vasile

Cuvântul lui ,,nimeni’’ către nimeni

Cine sunt eu? O definiţie posibilă ar fi: ,,nimea-n drum’’. Mă regăsesc în această definiţie. Înainte de 29 decembrie 2016 eram unul care mai ridicam glasul şi mai predicam, îndeosebi pe la înmormântările la care eram invitat. De-atunci, mi s-a pus pumnul în gură şi de-abia în două rânduri am avut putinţa să vorbesc credincioşilor, pe unde-am putut. Văzând această neputinţă, am zis că îmi deschid un site sau un blog, nu fac deosebire, în care voi scrie tot ceea ce nu pot să vorbesc. Cu ajutorul cuiva care se pricepe, am încropit această alcătuire în care am reuşit să-mi expun anumite puncte de vedere, să iau anumite atitudini, să semnalez anumite evenimente, să transmit nişte sfaturi şi învăţături. Piedici multe, greu de depăşit. Din senin vedeam că-mi apar nişte ciudăţenii grafice şi nu puteam să continui. Nu-i nimic, am zis, important e ca mesajul să ajungă unde trebuie, şi a ajuns. Vârful l-am atins când am avut 6 persoane cu 18 accesări. Nu e rău, m-am gândit, şi atâţia dacă mă urmesc, e ceva. Unul singur de-ar fi fost, merita să scriu în continuare. Descurajat, am încetat să mai postez, aşa încât am ajuns la 0 accesări. Ce rost avea să mai continui, dacă nici cei apropiaţi nu sunt intereasaţi de ceea ce scriu? Am tras de-aici concluzia că scrisul meu e lipsit de valoare, şi degeaba-mi face eu iluzii că voi găsi oarecare audienţă. Bine, dar atunci ceea ce-am propovăduit eu din faţa Sfântului Altar, vreme de 39 de ani, a fost lipsit de valoare? Doamne, fereşte! Că dacă eu voi fi un împiedicat într-ale vorbirii, de multe ori am citit texte biblice ori patristice în auzul credincioşilor ortodocşi, iar acestea nu pot fi lipsite de valoare decât în optica celor împuţinaţi la minte. A fost momentul în care mi-am adus aminte de preotul care, în condiţii extrem de dificile, îşi oficia Sfintele Slujbe cu biserica pustie. Şi trecănd să cădească prin biserica goală, vedea doar scaunele, şi cu amărăciune în suflet se gândea: ,,Voi, scaunelor, veţi da mărturie la Judecată de nepăsarea lumii acesteia’’. Atunci am zis, acum zic, hai să scriu şi să postez, că toate acestea se vor şterge, nu se vor păstra pe niciun fel de suport, dar cu certitudine Dumnezeu mi le va ţine în socoteala Sa, şi poate la înfricoşătoarea Judecată va zice: ,,Acest netrebnic a vrut să facă şi n-a reuşit, dar măcar s-a străduit’’.

Sfântul Ioan Botezătorul era numit ,,glasul celui ce strigă în pustie’’, adică în deşert, adică nimănui. Şi comparându-mă cu acest mare Sfânt al lui Dumnezeu am constatat că până să-i ajung la gleznă, ca statură morală, îmi lipsesc câţiva centimetri. Nu mulţi, numai câţiva! Adică ceea ce spuneam la început; sunt un mare nimea-n drum. Important este ca acest drum să ducă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Doamne, ajută!

 

O vedenie a Sfantului Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare a trăit în Egipt între anii 251-356, în vremuri de mari şi grele încercări pentru Biserica lui Hristos. Erezia arienilor se întindea cu repeziciune. Arienii arătau multă ură şi violenţă pentru cei care păstrau Dreapta Credinţă. Episcopii şi preoţii erau alungaţi din biserici, în locul lor fiind aşezaţi păstori nevrednici, iubitori ai ereziei lui Arie. Despre această cumplită prigonă i s-a descoperit Sfântului, prin vedenie, cu doi ani înainte. Iată cum relatează Sfântul Atanasie cel Mare descoperirea Dumnezeiască: ,,Deci, într-o vreme fiind în vedenie, a suspinat îndelung, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau împreună cu dânsul, şi cutremurându-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Deci înfricoşându-se cei ce erau cu dânsul,îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: ,,O, fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta’’. Iar ei, iarăşi rugându-l să le spună ce a văzut, el lăcrimând, a zis: ,,O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor asemenea cu dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce saltă fără rânduială. Şi atunci suspinam, căci am auzit un glas, zicând: <>. Acestea le-a văzut bătrânul şi după doi ani s-a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, le făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să vină cu dânşii şi, fiind ei de faţă, lucrau deasupra mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: ,,Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s-a mâniat Domnul, aşa se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor., iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi Dreapta Credinţă biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătura care este stearpă, dobitocească a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor’’ (Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 344).

Cinstiţi cititori! În multe biserici se aud loviturile de copite ale ecumeniştilor. Au încercat să ia Schitul Rădeni, Dumnezeu nu le-a îngăduit. Se străduiesc din răsputeri să se înstăpânească în Parohia Schit Orăşeni din judeţul Botoşani, vrednicii credincioşi în frunte cu Părintele Ioan le stau împotrivă. Au ,,caterisit’’ pe Părintele cel vrednic, Cantor Mihai din Sălaj, şi l-au alungat din mijlocul Turmei.  Lovituri de copite se aud din Oltenia, în altarul Mănăstirii Lacul Frumos, de unde slujitorii lui Hristos, Ieromonahul Grigorie şi monahul Chiriac, au fost siliţi să plece, în aplauzele stareţilor şi stareţelor din Eparhie, care, cu grăbire au semnat împotriva fraţilor lor. La Pietroasa a fost trimis un comando să pună pumnul în gura Părintelui Claudiu Vasile. Glasul Părintelui Staicu Ciprian şi ale ieromonahului Onisim nu se mai aud în bisericile unde, cu vrednicie, au slujit. Răsună, în schimb, zgomotul copitelor ecumeniste. La biserica Părintelui Andrei Savin din judeţul Neamţ au venit slujbaşii lui Savu Teofan, au pus stăpânire pe sfântul locaş, instalând camere spion, în cel mai pur stil gestapovist. Cine va trece prin Beiuş nu va mai auzi glasul Părintelui Cosmin Tripon, preamărind pe Dumnezeu, ci va fi asurzit de loviturile şi ţopăielile catârilor. Nu-l mai căutaţi pe Părintele Ioan Miron în parohia în care a slujit. Riscaţi să auziţi răcnete de equus mullus, lăudând isprăvile celor care L-au trădat pe Hristos Mântuitorul în Creta. Buzoienii îl ştiu bine pe Părintele Buză Claudiu, mintea lucidă care s-a îngrădit de ereticul Vincenţiu Griffoni. Urmarea? A fost ,,caterisit’’ şi alungat din biserică. Nu şi din Biserica lui Hristos, asta-i cu neputinţă!

Ecumenişti! Veniţi-vă în fire. Încetaţi prigoana, spre binele vostru. Oricum, timpul vostru este scurt (Apocalipsa 12, 12). Nimeni nu vă vrea răul. Voi înşivă vă faceţi răul pe care nimeni altcineva nu vi l-ar putea face. Pentru oarecari măriri şi deşertăciuni lumeşti vă primejduiţi mântuirea sufletelor. Am văzut slujbaşi ecumenişti zeloşi, folosiţi o vreme, apoi lepădaţi ca nişte cârpe îmbâcsite şi rău mirositoare. Nu mai trepăduşiţi în jurul scaunelor episcopale. Nu sunteţi stăpâni ai Bisericilor (I Petru 5, 3), numai Hristos Mântuitorul are stâpânire deplină şi neîngrădită asupra Turmei Sale. Nu vă afundaţi şi mai mult în mocirla ecumenistă. Va veni vremea când veţi dori să ieşiţi din ea şi nu veţi putea.

Iar voi, iubitori de Hristos, preoţi, monahi şi monahii cu picioarele zdrobite de copitele purtătoarelor de straie călugăreşi (Frumoase!), credincioşi mireni, nu vă temeţi! Dacă le stăm împotrivă, ecumeniştii sunt neputincioşi. Linişte nu mai au nici când îşi pun capetele pe pernă, căci şi în ei a sădit Dumnezeu conştiinţa morală, care îi mustră în fiecare ceas al vieţii lor. Nu-i vedeţi cum încearcă zadarnic să se îndreptăţească? ,,Numai să nu vă uniţi cu ecumeniştii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor’’ Suntem în ultima prigoană a istoriei, cea mai cumplită, ,,cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi’’ (Matei 24, 21). ,,Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie’’ (Luca 21, 28). ,,Vino, Doamne Iisuse!’’ (Apocalipsa 22, 20). Amin.

Preot Ioviţa Vasile

5 iulie 2017

Domnului Pop Irineu, stătător pe scaunul episcopal din Alba-Iulia

     

Sunt preotul pensionar Ioviţa Vasile din Sânmihaiu Almaşului, jud. Sălaj. Pe această cale vă rog să nu-l sancţionaţi în niciun fel pe Pomohaci Cristian pentru păcatul sodomiei, dezvăluit de un post de televiziune în data de 24 iunie 2017. Dimpotrivă, promovaţi-l, daţi-i un post de consilier sau faceţi-l protopop, ca să nu lezaţi sensibilităţile minorităţilor sexuale. În acest fel, aţi fi consecvent cu cele ce aţi semnat în Creta, la ,,sinodul’’ acela mititel şi nesfânt. Vă aduceţi aminte de această formulare: ,,la aplicarea tradiţiei bisericeşti, practica bisericească va ţine seama, în egală măsură, de prescripţiile legii civile cu privire la acest subiect, fără a depăşi limitele iconomiei biseiceşti’’. Aşadar, dacă mâine în România parlamentarii vor legifera căsătoriile între homosexuali, noi, slujitorii lui Hristos, vom ţine seama ,,în egală măsură’’ de această lege, vom recunoaşte aceste căsătorii, iar ceva mai târziu îi vom şi cununa! Vă daţi seama ce aţi semnat?, sau ne socotiţi nişte înapoiaţi mintal cărora le impuneţi ce doriţi domniile voastre, fără ca să putem măcar să ne exprimăm opoziţia? Vreţi să transformăm pământul ortodox al României într-un loc blestemat, asemenea celui pe care s-au aflat cetăţile Sodoma şi Gomora? Doamne, fereşte! De când legile civile au putere în domeniul bisericesc, împotriva Tradiţiei Sfinte a Ortodoxiei? Revenim la cântăreţul Pomohaci Cristian, ecumenist convins, care a dus eretici în sfânta biserică şi i-a pus să ,,propovăduiască’’, spurcând în mod repetat locaşul. Lucrurile acestea se cunoşteau de multă vreme, şi totuşi nu l-aţi tras niciodată de mânecă ca să vină la o dreaptă vieţuire. Am putea spune chiar că l-aţi încurajat, prin pasivitate, şi iată unde s-a ajuns. Spunea o voce din reportaj că faptele spurcate ale cântăreţului sunt incompatibile cu calitatea de preot. Aşa este! Sunt perfect compatibile nu cu Sfintele Canoane, ci cu ceea ce aţi semnat în Creta, de aceea v-am şi sugerat să-l promovaţi. Pomohaci se declara fiu duhovnicesc al domnului Andrei Andreicuţ de la Cluj care, sunt convins, nu se va dezice de el. Aşa se culeg primele roade ale unui sinod pe care Sfântul Kukşa al Odesei l-a numit ,,adunătură de necredincioşi’’. De cealaltă parte, vă rog să identificaţi preoţii de felul Părintelui Ioan Miron şi să-i ,,caterisiţi’’, fără a sta prea mult pe gânduri. Cum îşi permit aceştia să nu pomenească un episcop eretic, ascultând de Canonul 15 al Sinodului de la Constantinopol? Deşi nu sunteţi ierarhul locului în care trăiesc, de bună vreme m-am îngrădit de dumneavoastră şi de cei asemenea, rupând comuniunea euharistică, prin nepomenire.

Preot Ioviţa Vasile

2 iulie 2017

 

 

Biserica din casa

În primul secol după Naşterea Mântuitorului, şi multă vreme după aceea, nu existau locaşuri de cult, biserici sfinţite, pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe. Cu toate acestea, în comunităţile bisericeşti înfiinţate, viaţa liturgică se desfăşura fără încetare, ba am putea spune, cu o râvnă mult mai mare decât în vremurile noastre. Frângerea pâinii, adică Sfânta Liturghie, se găsea în centrul vieţii liturgice şi duhovniceşti. Aşa ne informează Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, pe la anul 63: ,,În ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând sâ plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul său până la miezul nopţii. Iar în camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini aprinse’’ (Fapte 20, 7-8). Textul acesta scripturistic ne conturează imaginea unei Sfinte Biserici locale, care s-a adunat Dumninica, ziua de odihnă statornicită de Dumnezeu în locul sabatului sau sâmbetei iudaice. Locul de întrunire era o casă cu câteva eteaje, căci ni se spune că de la catul al treielea a căzut Eutihie şi a murit, fiind apoi înviat de puterea Dumnezeiască care se lucra prin Sfântul Apostol Pavel. Semnificativă este şi informaţia care ne spune că în încăperea despre care vorbim erau multe lumini (lumânări) aprinse, întocmai ca în sfintele biserici din vremea noastră. ,,Şi suindu-se şi frângând pâinea şi mâncând, a vorbit cu ei mult până în zori, şi atunci a plecat’’ (Fapte 20, 11). Aşadar, Sfânta Liturghie era însoţită de predicile obişnuite, ce constituiau hrana duhovnicească pentru sufletele însetate de adevăr şi de mântuire.

În anul 57 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris cele două Epistole Bisericii lui Hristos din Corint. Spre finalul celei dintâi, Apostolul neamurilor scrie credincioşilor care alcătuiau această Biserică: ,,Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor’’ (I Corinteni 16, 19). Avem aici o altă comunitate bisericească, al cărei loc de adunare liturgică era casa celor doi credincioşi amintiţi cu numele. Este pilduitoare comuniunea dintre Bisericile Asiei şi cele de pe continental European, relevată în Epistolă, cu toate că mijloacele de deplasare şi comunicare erau destul de reduse. Epistola însăşi era şi este o cale de transmitere şi menţinere a acestei comuniuni.

Aceaşi comuniune interbisericească ne este înfăţişată de Sfântul Apostol Pavel pe la anul 63, anul Scrierii Epistolei către Biserica din Colose: ,,Vă îmbrăţişează Luca, doctorul prea iubit, (Sf Evanghelist Luca, n.a.), precum şi Dima. Îmbrăţişaţi pe fraţii din Laodiceea şi pe Nimfan şi Biserica din casa lor. Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi către voi, faceţi să se citească şi în Biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi’’ (Coloseni 4, 14-16). Din nou ni se arată că o casă particulară era folosită drept locaş în care se adunau credincioşii pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe. De remarcat, în textul citat, modalitatea de transmitere între Biserici a scrierilor nou-testamentare, în cazul de faţă între cele din Colose şi Laodiceea. A fost voia lui Dumnezeu ca Epistola către Biserica din Laodiceea să nu ni se păstreze. Avem totuşi informaţii despre această Sfântă Biserică în cuprinsul Apocalipsei (3, 14-22).

O puternică şi statornică dragoste frăţească răzbate din cuprinsul Epistolei către Filimon a Sfântului Apostol Pavel, pentru fiul duhovnicesc căruia-i era adresată. Acesta îşi pusese casa la dispoziţia Bisericii din localitate, pentru a împlini rolul de locaş în care se desfăşura viaţa liturgică, pastorală şi misionară, după cum ni se spune dintru început: ,,Pavel, întemniţatul lui Iisus Hristos, şi fratele Timotei, iubitului Filimon, însoţitorul nostru de lucru, şi surorii Apia lui Arhip, cel împreună oştean cu noi, şi Bisericii din casa ta’’ (Filimon 1-2). Filimon ,,era un om înstărit, având o casă îndestulată şi încăpătoare, unul sau mai mulţi sclavi şi destulă trecere în oraş. În casa lui se adună cei dintâi creştini din localitate. Aici a fost hirotonit preot Epafras, care continua opera începută de Sf. Pavel, şi tot aici este hirotonit diacon Arhip’’ (Studiul Noului Testament, ed. a doua, Ed.I.B.M.O., Bucureşti 1977, p. 203-204). Toate trebuinţele vieţii bisericeşti erau împlinite în casa lui Filimon, inclusiv cele două hirotonii, despre care suntem informaţi.

Concluzii

Din aceste succinte consideraţii, ne dăm seama că atunci când vremurile sunt tulburi şi potrivnice Bisericii lui Hristos, casa particulară poate prelua toate menirile bisericilor sfinte. În aceste ,,vremi cumplite anilor noştri’’, când pan-ereticii ecumenişti se manifestă cu ură virulentă împotriva slujitorilor lui Hristos, când preoţii mărturisitori se opun ecumenismului şi sunt ,,caterisiţi’’ şi alungaţi din sfintele locaşuri, când monahii şi monahiile sunt bătuţi cu sălbăticie şi siliţi să iasă din Sfintele Mănăstiri, locurile de refugiu pentru aceştia sunt casele particulare. Evident, aceasta este o soluţie temporară, căci nu-i mult până când Mireasa lui Hristos, Sfânta Biserică, va fi silită să se retragă în pustie, unde va fi hrănită ,,vreme, vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui’’ (Apocalipsa 12, 14). Să nu creadă ,,distinşii’’ ecumenişti că alungând preoţii, monahii şi credincioşii mireni din biserici şi mănăstiri, îi alungă şi din Biserica lui Hristos! Nicidecum. Ei, ecumeniştii, sunt în afara Bisericii, într-o criză de legitimitate de nedepăşit, fără pocăinţă sinceră.

Bunul Dumnezeu să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, cea de la o margine până la cealaltă a lumii. Amin.

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

Ereticul Nifon Mihăiță stă pe scaunul Episcopiei Targovistei

Din lecturarea biografiei domnului Nifon Mihăiţă aflăm, fără surprindere, că s-a şcolit prin universităţi din Bucureşti, Anglia, Israel, Elveţia şi Canada. Nu ne interesează opera dânsului, pentru noi contează poziţia pe care o are în raport cu Biserica Ortodoxă Română şi faţă de Dreapta Învăţătură Ortodoxă. Spunând acestea mă gândesc că sunt situaţii când o persoană ocupă o funcţie importantă în Biserică, poartă un titlu şi veşminte arhiereşti, oficiază slujbe şi totuşi este în afara  Bisericii. Criteriul unic şi  negreşelnic de apreciere a cuiva este Dreapta Credinţă pe care o mărturiseşte, sau dimpotrivă, credinţa eretică la care se face părtaş.

Cu câţiva ani în urmă, domnul Nifon Mihăiţă a fost prezent la Busan, în Coreea de sud, la o întrunire ecumenică, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române. Ceea ce a putut să rostească acest domn în discursul susţinut, îl situează fără drept de apel în rândul marilor eretici ai lumii. În cuvântarea de câteva minute, a proferat nu mai puţin de patru erezii, fapt rămas aproape fără ecou în România, dar înfierat cu asprime în Grecia de Înaltpreasfinţitul Serafim al Pireului. Enumerăm cele patru erezii, fiecare cu un scurt comentariu.

1.Unitatea Bisericii a fost pierdută. Este părerea dânsului, afirmată cu seninătate, cu capul acoperit sau descoperit, public, în orice caz. Se prea poate ca în anii de seminar să fi buchisit în Învăţătura de Credinţă Ortodoxă cele ce urmează: ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi cxalitatea ereticilor, care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 1952, pag. 165). Textul acesta este mai mult decât lămuritor pentru toţi cei care bat drumurile ecumeniste, spunându-ne că ei vor refacerea unităţii Bisericii, unitate care există de la Cincizecimea ierusalimiteană şi va exista în veşnicie, neputând fi periclitată în niciun fel. Acest adevăr l-ar fi aflat de la un seminarist modest şi n-ar mai fi fost necesar să cutreiere lumea, decenii de-a rândul, în căutarea a ceea ce există şi e evident pentru orice om de bună credinţă.

2.Biserica existentă e divizată, este sacramental incompletă. Altă enormitate strigătoare la cer! Îl informăm pe domnul Nifon Mihăiţă, ca să afle măcar acum în al 73-lea an al vieţii, că Biserica lui Hristos nu este în criză, nu e împărţită şi are Sfinte Taine (sacramente, cum le zice dânsul) valide, le va avea până la sfârşitul veacului. Poate că dânsul se referă la biserica sa, acea apostată, la care ne îndeamnă Părinţii Bisericii să nu mergem cu niciun chip. Cu asemenea învăţături eretice, domnul Nifon Mihăiţă se situează, cu certitudine, în afara Bisericii lui Hristos şi are trei căi de urmat: să persevereze în erezie, să revină în Biserică prin pocăinţă şi prin rânduielile statornicite de aceasta, să plece de pe scaunul episcopal pe care-l ocupă abuziv. Pot să vă spun de pea cum calea pe care va merge. S-a pomenit vreodată în istorie ca un eretic să recunoască faptul că se află în rătăcire? Cred că nu.

3.Nu ştim care grupare creştină este urmaşa Bisericii vechi de la Ierusalim. Nu ştie domnia sa, sau poate se face că nu ştie, deoarece acestea sunt comandamentele vremii. În caz că, într-adevăr nu ştie, îi spunem noi, apăsat, ca să înţeleagă: Gruparea creştină numită Sfânta Biserică Ortodoxă este urmaşa Bisericii vechi de la Ierusalim, este singura Biserică, ce este în afara hotarelor ei este erezie, schismă rătăcire, apostazie, necredinţă. Şi încă ceva: nu vă cred câtuşi de puţin, domnule Mihăiţă, cănd afirmaţi asemenea elucubraţii, prefer să-L cred pe Fiul lui Dumnezeu, întrupat în istorie, Cel care ne-a spus despre Sfânta Biserică aceea că nici porţile iadului nu o vor birui. Dacă tot aţi hotărât în Creta ca orice sectă e ,,biserică’’, de ce n-aţi schimbat conţinutul Simbolului Credinţei în partea prin care mărturisim că credem într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, punând-o în acord cu ,,adevărul’’ potrivit căruia avem o mulţime de ,,biserici’’, ca să le daţi ,,legitimitate’’ acestora?

3.Toţi oamenii sunt fraţi în Hristos. Bine-ar fi! Aceasta-i dorinţa oricărui orthodox, este voinţa lui Dumnezeu! Dar, oare, lucrurile stau întocmai cum spuneţi? Mă tem că nu. Eu, umil preot de ţară, nu mă simt frate în Hristos cu dumneavoastră pentru un motiv simplu: aţi păşit pe tărâmul ereziei, iar erezia este despărţire de Dumnezeu, în caz că nu ştiaţi. Nu sunt frate în Hristos cu niciunul din cei care-L batjocoresc în chip josnic pe Fiul lui Dumnezeu, aşezându-L în acelaşi rând cu Buda, Mahomed, Confucius sau alţi impostori ai istoriei. Refuz să fiu frate în Hristos cu toţi ecumeniştii lumii, promotori ai tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii, plăsmuite în străfundurile iadului. Cum aş putea fi frate în Hristos cu cei care stau cu încăpăţânare în afara Bisericii Sale, luptând împotriva ei şi amăgindu-se că posedă adevărurile ultime şi absolute? Nu sunt frate în Hristos cu niciunul din care au ales să stea pe scaunul hulitorilor şi în sfatul necredincioşilor (Psalmul 1).

          5.Botezul creştin nu este altceva decât un grad sacramental mai înalt în familia spirituală a umanităţii. Sfânta Taină a Botezului este altceva, şi accentuez, decât îşi dă cu părerea domnul Mihăiţă. Nu vorbim de exprimarea agramată şi pleonastică ,,botezul creştin’’. În Creta aţi hotărât, indirect şi în chip viclean, că simulacrul de botez al ereticilor are aceaşi valoare cu Sfânta Taină a Bisericii lui Hristos. Greşiţi grav şi duceţi şi pe alţii în rătăcire. Mai puteţi,,mărturisi’’ UN BOTEZ SPRE IERTAREA PĂCATELOR’’. Botezul  în care credeţi poate fi orice, nicidecum Sfântă Taină. Nu mă voi apuca acum să explic şi să dau învăţături despre Sfântul Botez, nici să indic surse bibliografie, că oricum ar fi inutil.

Domnul Nifon Mihăiţă este eretic dovedit. Ar trebui să i se ceară să se lepede de erezii şi, prin pocăinţă să revină în Biserica lui Hristos. Cine s-o facă, ceilalţi eretici? În caz de refuz, ar urma să fie caterisit şi înlăturat ca un mădular putred, nu din Biserică deoarece oricum e în afara ei, ci din scaunul episcopal pe care-l ocupă în chip nedemn. Să nu-şi închipuie dânsul că s-a eternizat pe acel scaun şi nimeni nu-l poate clinti. Deşi lucrurile sunt clare ca lumina zilei, domnia sa a fost ales să participe la adunarea eretică din Creta. Cu alte cuvinte, ereticul e pus să hotărască pentru Biserică.

Preot Ioviţa Vasile