Personaje de la balamuc, chemate să ne educe copiii

Când l-am auzit pe moaflea Klaus Iohannis vorbind despre proiectul său grandios ,,România educată’’, am crezut că e vorba de o toană prezidenţială, spusă pentru a se afla în treabă, mai ales că a trecut destulă vreme fără a se întâmpla nimic. N-a fost aşa. Grangurii lumii i-au înscris pe agendă această tâmpenie, care acum revine în actualitate. Astfel, aflăm că în manualele de Limba Română, tipărite în 2020, în pandemie, prin iuţeala mâinilor de circar şi cu nebăgarea noastră de seamă, a fost strecurat un text al unuia care ar fi trebuit să fie internat de multă vreme într-un ospiciu: Yuval Noah Harari, supranumit ,,consilierul diavolului’’, diavolul fiind Klaus Schwab, un alt psihopat care face ca IQ-ul planetei să scadă considerabil. Un maltusianist care pledează fervent pentu crimă, crimă împotriva făpturilor lui Dumnezeu, pentru că oamenii ar fi prea mulţi pentru posibilităţile actuale ale planetei. Când spune asta, nu mai este om, se metamorfozează dumnezeu. De dumnezei nu mă tem, mă tem de Dumnezeul Cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului.

Textul introdus hoţeşte în manualele româneşti, cu complicitatea târâturilor româneşti, se încadrează în marea resetare. Acum toate sunt mari. Şi adunarea tâlhărească din Creta a fost mare. Şi sfântă, nota bene. Ministrul de carton din guvernul lui Iohannis, Câmpeanu, sau care va fi fost atunci, nici nu mă interesează, a comis această fărădelege fără seamăn. Uitaţi-vă la fotografiile acestui personaj îndobitocit, Yuval Harari, scăpat, temporar, din ospiciu. Zâmbind tâmp, ţinând în mâini un craniu, a adus în spaţiul românesc rodul ,,gândirii’’ sale, un text îmbulzit de prostie maladivă. Dobitocii noştri l-au preluat, cu fiască supunere, şi nu ne-am mira ca în următorii ani copiii noştri să-l primească drept subiect de examen.

Tăiaţii şi netăiaţii împrejur se screm să-i scoată pe Eminescu şi pe ceilalţi scriitori geniali ai Neamului din manualele de studiu. Dobitocii autohtoni se grăbesc să le execute ordinele.

Sunt un om în vârstă, tocmai bun pentru a fi exterminat de leprele de felul lui Schwab. Voi trăi atât cât îmi este dat de la Dumnezeu, nu cât vor lepădăturile şi scursorile străine. Nimeni nu mă va putea împiedica să recit Doina lui Eminescu când, unde, cum şi de câte ori voi vrea.

 Nu ne spunea Maica Benedicta, să-l apărăm pe Mihai?

Presbiter Ioviţa Vasile

Andrei Andreicuţ ne mai trânteşte una

Cealaltă a fost atunci când făcea pe exegetul şi ne spunea că ,,femeia înveşmântată cu soarele şi luna era la picioarele ei şi pe cap purta cunună de douăsprezece stele’’ (Apocalipsa 12, 1), era o preînchipuire a uniunii europene! Da, am spus atunci, exeget mare s-a ridicat între noi.

Cu prilejul ITO, întâlnirea tineretului ortodox, un fel de UTC în haină bisericească, Andreicuţul nostru clamează că ,,iubirea de Neam, credinţa şi apostolatul tinerilor vor salva Biserica şi Neamul’’. Eu n-aş lăsa ca Biserica şi Neamul să fie salvate de tineri, oricât de râvnitori ar fi aceştia, ci aş aşeza lucrurile într-o altă ordine, sau altă paradigmă, ca să ne exprimăm cu preţiozitate. Eu aş spune că Biserica n-are nevoie să fie salvată. Mântuită – da! Biserica e Trupul Tainic al lui Hristos şi, adevăr axiomatic, nu poate fi biruită de nimeni, contrariul însemnând, Doamne fereşte, biruinţa diavolului asupra lui Hristos. Aşadar, ,,Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este’’ (Efeseni 5, 23). Când Biserica va fi mântuită, nu ne vom gândi la mântuirea Neamului.

Pentru că Biserica este Neamul Românesc!

Presbiter Ioviţa Vasile   

Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex: Să-L invocăm pe Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii noastre

Pentru a te ruga „în Numele Său” e oare necesar să înţelegem semnificaţia lui, atributele lui, natura lui? Da. Nu numai că este necesar, dar este chiar esenţial, dacă e ca bucuria noastră să fie deplină. Asimilarea adâncurilor inepuizabile ale vieţii în Hristos cere toată tăria noastră, efortul necontenit de o viaţă. Conţinutul sau sensul Numelui lui Dumnezeu ni se împărtăşeşte doar treptat.

Invocarea Numelui Său poate bucura sufletul; şi acest lucru e preţios. Dar nu trebuie să ne oprim la jumătatea drumului. Viaţa noastră pământească e scurtă. Trebuie să folosim fiecare ceas pentru a înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu şi atunci când înlăuntrul nostru, fericirea din inima noastră se împleteşte cu lumina înţelegerii, atunci şi numai atunci ne apropiem de desăvârşire.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 118)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Unitatea revelată a Bisericii. Episcopatul este unul și inseparabil

Unitatea organică, nemuritoare, cerească a Bisericii ca Trup al lui Dumnezeu, organismul revelat, organizarea dumnezeiască se află în însăși personalitatea Domnului Iisus Hristos Dumnezeul-Om. Această unitate este prezentă la Apostoli și la succesorii lor – Episcopii; toți cei prezenți și care sunt în sfânta comuniune cu Sfinții Apostoli și cu succesorii lor – Episcopii; toți cei prezenți și care sunt în comuniune in adunarea Credintei sfinților Apostoli și a succesorilor lor – Episcopii. Aceasta este Biserica lui Dumnezeu de la început până în prezent; si asa va fi așa de-a lungul istoriei pământului și cerului: Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică; Biserica = Dumnezeul-Om nemuritor și veșnic, Domnul Hristos, prin toate vesniciile divine.

Credinciosul ortodox simte acest adevăr cu sufletul său și cu toată inima pe care-l cunoaște și-l marturiseste Sfântul Ciprian al Cartaginei: Cei care nu sunt in comuniune in unitatea Bisericii nu au Credință în Biserică. Oricine se opune și acționează contrar Bisericii nu este membru al Bisericii. Apostolul Pavel ne arata taina acestei unități: un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singură Credință, un singur Botez, un singur Dumnezeu. În această unitate este bine pentru noi toți să rămânem și să o apărăm, în special Episcopii, care conduc văzut Biserica, pentru a arăta astfel că episcopatul în sine este unul și inseparabil.
Episcopatul este lucrarea Bisericii și fiecare Episcop participă la ea în întregime. La fel este și Biserica.

Uite, soarele are și multe raze, dar lumina este una; Există multe ramuri în copac, dar copacul este unul ferm ținut de rădăcină. Separați lumina soarelui de sursa sa, — unitatea nu va permite să existe lumină separată; rupe o ramură de trunchiul copacului, – o ramură ruptă își va pierde capacitatea de a crește. La fel și Biserica, înfățișată de lumina Domnului, împrăștiindu-și razele peste tot în lume; Dar lumina, dizolvându-se peste tot, este una, și unitatea trupului cu madularele este inseparabilă.

Biserica își extinde ramurile, legate; fluxuri abundente curg pe vasta întindere: dar în toate acestea, Capul rămâne Unul, o singură sursă, o mamă. Capul este cel din care ne naștem, cu lapte ne hrănește, sufletul ei este alimentat de Duhul. Biserica ne mântuiește cu harul lui Dumnezeu, pregătindu-ne pentru Împărăția Cerurilor. Oricine se desparte de Biserică ramane in afara trupului ei; cine părăsește Biserica lui Hristos, este lipsit de răsplata pregătită de Hristos: el devine pentru Biserica un vrăjmaş.

(Dogmatika Pravoslavne Crkve – Tom III (drugi deo) – Strana 15 – Svetosavlje
https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-2/15/)

Selecţie şi editare: D. Felix

Stareţul Agapit de la Nil-Stolobensk: Despre suferirea ispitelor

Dacă oamenii vă vor răni iubirea de sine şi mândria consideraţi-i a fi, oricine ar fi ei, drept trimişi ai lui Dumnezeu să vă înfrâneze patima sufle­tească. De aceea nu vă supăraţi pe ei, ci mulţumiţi Domnului că El, Milos­tivul, vă oferă o ocazie potrivită pentru dobândirea smereniei.

Cei bolnavi nu-i ceartă pe medicii care-i operează pentru că le taie răni­le rele din trup ci, chiar dacă suferă, rabdă; astfel şi voi, oricât de greu v-ar fi să răbdaţi supărarea pricinuită de cei care vă rănesc orgoliul, siliţi-vă să înduraţi aceasta prin lucrarea rugăciunii lui Iisus şi fără a vă întrarma îm­potriva lor. Dumnezeu să vă binecuvânteze să mergeţi pe urmele lui Iisus Hristos şi să purtaţi crucea Lui.

În tufişul spinos înfloresc trandafiri frumoşi: tot astfel, mângâierile pli­ne de dulceaţă sunt răsplata celui care merge pe urma lui Iisus Hristos pur­tând crucea Lui. Asemănaţi-vă Lui prin smerenie, răbdare, dragoste; fiţi sluga tuturor, iertaţi-i pe toţi, iubiţi-i pe toţi şi astfel pretutindeni şi totdeau­na veţi fi mângâiaţi.

Vă rog, dragii mei, nu nesocotiţi niciun mijloc prin care puteţi să bineplăceţi Domnului Dumnezeu; astfel de mijloace sunt multe, ca de exem­plu: frăţietatea cu toţi oamenii, mângâierea celui întristat, liniştirea celui supărat, apărarea celui prigonit, miluirea celui sărac, întoarcerea privirii de la lucrurile rele, împotrivirea faţă de gândurile rele, silinţa spre rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi celelalte asemănătoare. Lucrarea aces­tor virtuţi sfinte va atrage asupra voastră ajutorul atotputernic al Domnu­lui; cu acest ajutor veţi învinge toate greutăţile care vi se par imposibil de trecut cu propriile puteri.

Feriţi-vă în tot felul să vă supăraţi, oricare ar fi motivul; nicio neplăce­re nu este întâmplătoare, ci toate sunt îngăduite de Pronia dumnezeiască în vederea scopurilor mântuitoare pentru care Sfântul Apostol Pavel se afla în primejdii pe mare, primejdii de la tâlhari, primejdii de la neamul său, pri­mejdii de la păgâni, primejdii de la cetăţi, primejdii în pustie, primejdii în­tre fraţii cei mincinoşi, osteneală şi trudă (II Corinteni 11, 26-27). Cunos­când aceasta, nu daţi atenţie celui care v-a jignit şi nici motivului pentru care v-a jignit, ci ţineţi minte doar că nimeni n-ar îndrăzni să vă jignească dacă Domnul n-ar îngădui; de aceea mulţumiţi mai bine Domnului că prin suferinţele care se abat asupra voastră vă arată limpede că nu-i sunteţi stră­ini şi vă conduce spre împărăţia Cerurilor. Scriptura Sfântă spune: Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? (Evrei 12, 7)

Renunţaţi să vă socotiţi importanţi şi fiţi înaintea Domnului, în relaţiile cu oamenii, asemeni copiilor lipsiţi de răutate. Petreceţi în dragostea lui Dumnezeu, învăţaţi-o, respiraţi cu ea. Dum­nezeu este dragoste şi cel ce petrece în dragoste este în Dumnezeu şi Dum­nezeu în el. În această viaţă plină de suferinţă este mângâietor să vieţuieşti în dragostea lui Dumnezeu.

(Din învăţăturile Stareţului Agapit de la Nil-Stolobensk)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Monahul Nicolae Steinhardt: Ioan Botezătorul – mai mare decât tot regatul lui Irod

Fiind ziua de naştere a lui Irod şi sărbătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praznic bogat după cuviinţă, poftiţi au fost toţi dregătorii ţării. Acolo, la praznic, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, Salomeia pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete într-atâta i-a plăcut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi i-a întărit vorba cu jurământ.

Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gânduri: cere Capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum, aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl socoteşte prooroc; şi apoi nici omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi consimțise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii.

Nerodului, ameţit cum era, i-a fost însă ruşine să-şi calce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: “ţi-am făgăduit până la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât jumătate din regatul meu, astfel, încât nu ţi-l pot da; cere-mi altceva”. Dar nu l-a purtat mintea către acest răspuns drept, ci ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată cerere: lui Ioan i s-a tăiat Capul în chiar beciurile palatului şi cinstitul Cap i-a fost adus Salomeii pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Irodiada.

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

(Extras din Dăruind vei dobândi – Nicolae Steinhardt)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfantul Ambrozie de la Optina: Biruinţa răului asupra binelui nu este decât vremelnică si părelnică

În Evanghelie societatea omeneasca, inainte de sfarsitul lumii, este descrisa in culorile cele mai intunecate. Se neaga posibilitatea unei continuie perfectionari a umanitatii. In nicio parte a Evangheliei nu se găseste scris ca răul triumfa asupra binelui la sfărsitul lumii; se spune numai ca in vremile de apoi credinta se va imputina (Luca 18, 8) si ca datorita nedreptatii crescande, dragostea multora se va raci (Matei 24, 12)

De asemenea ni se spune despre zilele lui antihrist, zile care vor fi scurtate, dupa cum este scris: „pentru cei alesi se vor scurta aceste zile” (Matei 24, 22).
In aceste ultime vremuri apropiate timpului venirii lui antihrist, fiii credincioşi ai Bisericii Celei Una Sfinte se vor ascunde în pesteri si numai cu atotputernicele rugăciuni ale Maicii Domnului îi vor putea pazi de persecutiile slugilor lui antihrist.Despre aceste zile, Sfântul Apostol Pavel arata ca inainte de a Doua Venire a Mântuitorului „se va da pe fata omul nelegiurii, fiul pierzaniei, potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu (2 Tes. 2, 4), adica antihristul. Şi in acelasi pasaj el scrie: „Domnul Iisus il va ucide cu suflarea gurii Sale” (2 Tes. 2, 8).

Dar este vreo biruinţă a răului, asupra binelui? În general, biruinţa asupra binelui nu este decat vremelnică si părelnică. Destinatia omului nu este limitata la viaţa sa pământească, deci nu totul ia sfarsit aici, jos, asa cum Apostolul Petru afirma: „pământul si lucrurile de pe el se vor mistui (arde)” ( 2 Petru 3, 10). Apoi adauga: „Dar noi asteptam potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (2 Petru 3, 13).

Fără viata vesnica, locuirea noastra pământească ar fi dezgolita de orice valoare şi ar fi absurdă.

Selecţie şi editare: Felix

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (post)

Iubite cititorule! Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’ (Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?

Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’ (Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5). Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt.

A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.

Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’ (Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o  pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).

Presbiter Ioviţa Vasile

Demonizatul Francisc de la Vatican, etalon al decăderii umane, anunţă cu bucurie venirea lui antihrist ,,in propria sa creatie”

,,Am văzut apoi o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi având două coarne, asemenea mielului, dar grăia ca un balaur’’ (Apocalipsa 13, 11).

Sunt din ce în ce mai convins că fiara care i s-a arătat Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, atunci când a văzut evenimentele ultime ale veacului acestuia, este actualul papă Francisc. Redau mai jos transcriptul unui film (https://youtu.be/LNlYKbLO6-k), după care, fiecare va trage cuvenitele învăţaminte.

1. Papa dixit ex cathedra: Logica Evangheliei. Cel ce are cele mai spurcate mâini este Iisus. Iisus este cel mai spurcat… Nu era un curat…Să ne gândim la scena de adulter… (lipseşte traducerea). Şi Iisus se face un pic nebun…(aplauze imbecile din partea unei asistenţe numeroase, printre care şi câţiva cardinali). Şi morala care e? Iisus mănâncă, a mâncat morala’’.

2. ,,Menţionarea femeilor, din care niciuna din cele menţionate în genealogie nu sunt din categoria marilor femei din Vechiul Testament. Ele ne permit o abordare deosebită. Sunt ele, cele din genealogie, care ne anunţă… că prin venele lui Iisus curge sânge de păgân’’.

3. Demonizatul Francisc, arătând o cruce: ,,Ce este aceasta? Aceasta este istoria eşecului lui Dumnezeu. Este cale crucii. Calea mică a crucii’’ (aplauze neghioabe).

4. Comentatorul: Cu o mare pompă, fanfare şi ceremonii, papa Francisc, şeful ordinului iezuiţilor, a anunţat, prin cantorul său, cu deosebită urgenţă, noua apariţie şi venirea la lumină a antihristului. Urmează vocea cantorului-muezin: ,,Flacăra lui lucifer va apărea în propria sa creaţie. Omule, eu spun, lucifer care nu cunoaşte schimbare. Cristos, fiul său, care s-a întors din morţi să arunce lumina paşnică rasei umane şi care este viu şi va împărăţi pentru totdeauna’’

Comentatorul: În timpul acestei liturghii, cantorul îl numeşte pe lucifer dumnezeu şi pretide că lucifer este tatăl lui Iisus Hristos. Cantorul îl recunoaşte pe lucifer ca şi însuşi antihrist şi să ne închinăm lui. Şi această mulţime din lumea întreagă răspunde: Amin. Aceasta este a treia ceremonie pe care papa a vrut să fie văzută în toată lumea, anunţând în toată lumea că fiul pierzării (antihrist) trebuie să vină.

Un Părinte al Bisericii noastre spunea că în vremurile ultime vor fi mulţi orbi şi surzi. Au orbit şi au asurzit un milliard trei sute de milioane de papistaşi? Mă tem că da. Parte din ei, precum vedeţi, răspund cu ,,amin’’ şi aplauze idioate la blasfemiile nemaiauzite ale papei, plăsmuite în străfundurile iadului.

Aşa vor răspunde şi ecumeniştii din spaţiul ortodox – clerici, călugări şi mireni –  când se va proclama solemn unirea cu papistaşii, în 2025, şi pre mulţi îi vor trage după ei. Doamne, păzeşte-ne!

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul: Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică!

Slujbele Bisericii sunt cuvinte prin care îi vorbim lui Dumnezeu în adorarea noastră, în iubirea noastră. Înlăuntrul bisericii, împreună cu toţi fraţii, luând aminte la dumnezeiasca învăţătură, cântând, împărtăşindu-ne – acestea sunt cele mai înălţătoare ceasuri ale noastre. Când toţi împreună urmărim Sfintele Slujbe, cuvintele Domnului, Evanghelia, Apostolul, canoanele şi troparele Octoihului, ale Triodului, ale Mineielor, atunci izbândim unirea noastră cu Hristos.

Dar cursele satanei sunt multe pentru oamenii care-L slăvesc pe Dumnezeu. Ispita ne îndeamnă aici să nu fim deloc cu luare aminte. Deseori mergem la biserică numai pentru a ne continua somnul. Îndată ce auzim cuvintele, cântările, ni se închid ochii. Ajungem la o stare de moleşeală şi nu putem urmări cuvintele, troparele, imnele; un lucru satanic, care se vădeşte pe de-a-ntregul în această moţăială. Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică! În vreme ce pe dinafară spui „o să fiu atent, n-o să mai fac, o să mă străduiesc”, nu izbuteşti. Acest „o să fiu atent” şi celelalte, sunt toate lucruri silite, care ne tulbură sinele, îl fac să se împotrivească. Nu se face nimic prin siluire. Dimpotrivă, ne adânceşte starea cea rea şi ne nimiceşte. „Strânge-te, concentrează-te, fă ce socoteşti; eu, omul cel vechi, te am în mână, o să te strâng şi, dacă mai poţi, înaintează!”

Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă”. Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc. Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu zideşte. De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne lisuse…”. Dacă îţi sileşte sinele să o facă, în curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te sileşti, te chinuieşti şi izbucneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserică nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci cu mulţumire. Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.

Însă există încă o altă mare primejdie. Dacă nu luăm aminte, este cu putinţă ca pe toate acestea să le ascultăm şi să le cântăm după tipic. Să le spunem şi să le ascultăm pentru că trebuie. Monahul merge, de pildă, la slujba de seară şi aude: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, după curţile Domnului…” (Psalmul 83, 1). Le aude azi, aude mâine, aude poimâine, tot anul. Nimic altceva; aceleaşi şi aceleaşi? Când la aude, dacă nu participă, atunci oboseşte, doarme, nu se adânceşte, ajunge la saturaţie, iar apoi vine împotrivirea. Pe urmă, nici un folos, nici o bucurie. Începe deznădejdea, iar diavolul nu pierde prilejul să facă rău.

Slujbele sunt o mare temelie. Slujbele sunt totul. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.

Într-o Vineri Mare, la Policlinică, ziceam rugăciunea „Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat…” (Rugăciunea Ceasului al nouălea), o citeam şi o trăiam. În ziua următoare, la chirurgie, profesorul mi-a spus în faţa copiilor, adică a studenţilor:

– Părinte, ce frumoasă a fost rugăciunea! Tu trebuie să fii sfânt.

– Nu sunt sfânt, îi zic, dar întrucât vreau să devin sfânt, ceream mila lui Dumnezeu ca să mă facă sfânt, şi sufletul meu a fost mişcat. Eu sunt foarte păcătos şi aceasta a fost numai o lucrare a lui Hristos. Această rugăciune este o capodoperă, nu-i aşa? De-asta vă spun iar şi iar să o citiţi. Rugăciunile liturgice, care sunt după rânduială, când sunt spuse cu noimă şi trezvie, devin ale voastre. Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, chiar şi atunci când este citită de cel mai păcătos om, îl sfinţeşte mult pe acesta.

Aşa se lucrează cultivarea, fără să ne dăm seama. Adică omul scoate din folosinţă sinele cel vechi. îl scoate din folosinţă fără război. Nu îl mânie, ci îl scoate din folosinţă, iar atunci creşte omul cel nou înlăuntrul său.

(Din ,,Ne vorbește părintele Porfirie’’, Editura Bunavestire, Galați, 2003)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Cuvios Efrem Filotheiul din Arizona: Te rog să nu renunţi

Când eşti atacat de apatie, când mintea, limba şi degetele de pe şiragul de mătănii se moleşesc, te rog să nu renunţi. Fă un mic efort, în aşa fel ca Dumnezeu să-ţi vadă hotărârea şi să te întărească. Există un lucru anume pe care Dumnezeu îl doreşte de la tine şi El îngăduie această vrere de ispitire, aşa încât să-l poţi oferi. Căci el ştie – că poţi face mai mult.
Prin urmare, nevoieşte-te cât poţi de mult la vremea sorocită a rugăciunii; fă-ţi datoria ca să ţi-L îndatorezi pe Dumnezeu. Iar dacă nu primeşti har, te-ai pregătit pentru data următoare sau pentru o alta viitoare. În orice caz, mai devreme sau mai târziu vei primi har; este imposibil să nu-l primeşti. De fapt, aşa procedează Dumnezeu, întârziind, atunci când dăruieşti mult mai mult.

Din când în când se întâmplă ca, fără să te afli în păcate, harul să se retragă. Este ca şi cum Dumnezeu ţi-ar spune: „Toate lucrările tale sunt bune, dar să nu crezi că totul depinde de tine. Voi veni şi voi pleca după cum consider de cuviinţă, ca să te învăţ să-ţi tai cu totul voia şi să fii răbdător, aşa încât să înveţi bine lecţia smereniei”.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 331)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Nu-i frumos!…

Cand mama auzea că spune cineva o vorbă urâtă ori vedea că se îmbracă prea strident, zicea cu nemulțumire:

        Nu-i frumos!

Pentru ea, totul trebuia să aibă o logică subordonată logicii divine pentru a se putea menține armonia: în vorbă, în port, în familie și în societate. Perturbarea acestei armonii se cuvenea a fi sancționată. Acesta era și este un mod de gândire  sănătos, caracteristic creștinilor care au menținut tezaurul cultural pe făgaș ortodox și l-au transmis așa din generație în generație.

De câteva decenii, observăm cum se duce o luptă înverșunată contra valorilor creștine.

         Nu-i frumos!

Lupta pentru dobândirea sau pentru păstrarea virtuților creștine este lupta cu noi înșine, o luptă pe care ne-o asumăm dacă îi înțelegem rostul. Așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, ,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.” Așa stând lucrurile, dobândirea virtuților creștine devine o condiție pentru a-L atrage pe Hristos în inimile noastre. Iar Mântuitorul prețuiește virtuțile: curăția, cumpătarea, milostenia, hărnicia, răbdarea, blândețea și smerenia.

Vrăjmașii mântuirii noastre vor să ne facă să credem că tocmai aceste virtuți s-au demodat… De ce? Cum de ce? Ca să rămânem orfani de Duhul Sfânt!!! Ca să nu ne mai putem îndumnezei! Ecumeniștii au pretenția ca Ortodoxia să renunțe la conceptul de ÎNDUMNEZEIRE!

Rând pe rând, au fost puse la loc de cinste cele șapte păcate de moarte care sunt: mândria, zgârcenia, desfrânarea, lăcomia, mânia, invidia și lenea (negrijirea sufletului)! Desigur, lupta pentru dobândirea virtuților este dintotdeauna, deoarece necuratul caută să ne piardă prin oricare dintre cele șapte păcate. Dar ideologizarea culturii în sens antihristic și promovarea în acest scop a unor antimodele sunt mai recente și au urmări grave asupra spiritualității creștine.

         Nu-i frumos!

În primul rând copiii au nevoie de modele, iar adulții, părinții și educatorii trebuie să-și asume acest rol. Apoi toți cei care sunt implicați în formarea unor opinii importante pentru societate, fiecare în domeniul lui de activitate, trebuie să priceapă că au în față și o misiune divină, chiar dacă nu sunt clerici, că trebuie să se supună în primul rând lui Iisus Hristos Care precizează foarte ferm importanța modelelor:

,,Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” (Matei, 18, 6)

,,Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei, 5, 13)

Începe să se pună problema alegerii pâinii sau a crucii în majoritatea domeniilor de activitate. Greu este când cei responsabili de mântuirea noastră și bine intenționați trebuie să lupte cu ideologiile de tot felul… Cu toții ar trebui să se subordoneze în primul rând lui Dumnezeu. Fiecare în domeniul lui poate contribui la mântuirea aproapelui, fie și prin exemplul personal.

         Nu-i frumos!

La ce să ne așteptăm? În primul rând ecumeniștii ar trebui să se dezică public de aceste afirmații! Pedeapsa divina poate să vină și pentru tăcere în astfel de situații. La ce fel de unire aspiră? În numele cui? Cum să-L insulte pe Hristos? Mai e nevoie de alt antihrist?

         Nu-i frumos !!!

Prof. Lucreția P.

Vrăjmaşii lui Hristos nu pot fi binefăcătorii noştri. Construirea de biserici

Într-un oraş din Ardeal existau înainte de 1989 două biserici. Puţin, în raport cu cerinţele duhovniceşti ale câtorva zeci de mii de credincioşi. După zisa revoluţie, construcţiile de biserici au explodat. Au mai fost înălţate vreo opt, la care se mai adaugă câteva capele. Ar fi putut constitui un motiv de bucurie, numai că am aflat chiar de la sursă că aceste construcţii erau finanţate, probabil chiar comandate, de societăţile oculte. N-am înţeles la acea vreme de ce aceşti necredincioşi, vrăjmaşi ai lui Hristos, pompează atâţia bani în construcţii care ar fi avut menirea să adăpostească Sfintele Slujbe, spre preamărirea lui Dumnezeu. Aveam să înţeleg mai târziu. Ca element de faţadă, banii erau adunaţi şi de la credincioşi, mult prea puţini pentru necesităţile impuse de asemenea clădiri impunătoare.

Cunosc mănăstire cu doar doi vieţuitori în care s-a investit masiv. Niciodată cele aproximativ 30 de chilii nu vor fi ocupate, din lipsă acută de călugări. Totuşi mănăstirea are două biserici şi un altar de vară, iar în incinta ei se găsesc cantităţi mari de cărămidă destinate altor construcţii, nu se ştie care anume, dar putem presupune că se va ridica o sinagogă, o moschee şi poate un templu budist, după modelul mănăstirii Vulcana, aflată sub jurisdicţia lui Nifon Ereticul.

Cu mai muţi ani în urmă, un individ cu dare de mână se adresează stareţei unei mănăstiri cu următoarea propunere: ,,Maică, aveţi de făcut mai multe construcţii şi ştiu că vă lipsesc banii. Voi înălţa acele construcţii pe cheltuiala mea, cu o condiţie: atunci când voi fi hirotonit preot, să mă primiţi ca duhovnic al mănăstirii’’. Aşadar. omul avea certitudinea că va fi hirotonit şi apoi călugărit şi numit duhovnic, numai că el vedea aşezământul monahal ca un harem oriental, iar pe maici le vedea ca pe nişte cadâne supuse lui. Stareţa a avut inspiraţia să-i spună: ,,Dacă vreţi să faceţi un bine şi aveţi posibilităţi materiale, mergeţi şi întemeiaţi o mănăstire de călugări’’. Tranzacţia nu s-a materializat, şi de-atunci n-am mai auzit de acel individ.

După trecerea anilor, am înţeles de ce oculţii au fost atât de generoşi când a fost vorba de construirea bisericilor: şi-au numit ca ,,slujitori’’ oamenii lor, oameni care le sunt datori şi pentru care slujirea lui Hristos trece în plan secund. Aceştia propovăduiesc asiduu ecumenismul, banii le prisosesc şi nu au nici un interes să lucreze pentru sufletele credincioşilor, pe care-i ţin în ignoranţă şi-i fac părtaşi la rătăcirea lor. Când a fost funesta campanie de zisă vaccinare, aceştia au păşit în prima linie, alături de ceilalţi siniştri, şi bineînţeles că i-au atras şi pe credincioşi.

Prin urmare, investiţia oculţilor e deosebit de profitabilă, judecând după ,,roadele’’ acestor slugi, că slujitori nu-i putem numi.

Presbiter Ioviţa Vasile

Oameni şi demoni, în lumea concentraţionară românească

Demostene Andronescu -3 decembrie 1927- ultimul mare poet în viață al temnițelor comuniste, Erou și Mărturisitor de frunte al iadului bolșevic, al gulagului românesc nesfârșit

„Spuneam la început că reeducarea de la Aiud este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor…

La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, proaspăt arestaţi, şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi având, pe deasupra, şi un moral excelent (datorită faptului că toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu tărie), au fost întrebuinţate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai numai câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi transformaţi în adevăraţi roboţi, care executau fără să cârtească tot ce li se ordona.

Un nefericit care a avut neşansa să treacă prin acel iad îmi spunea că seara, atunci când li se spunea să se pregătească pentru şedinţă (se subînţelegea: «pentru tortură»), toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau un ciorap din câte un picior şi şi-l îndesau singuri în gură, pentru a-şi înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tinetele cu murdărie, ci era suficient să li se ordone: «Treci la tinetă!», pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să-şi bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost la Piteşti.

La Aiud nu a fost însă nevoie să se acţioneze atât de dur, deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenţa fizică şi nici pe cea morală a celor de la Piteşti. Majoritatea erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti.

Astfel că aici au fost suficiente măsuri doar aparent mai blânde (izolările, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, promisiunea că vor fi eliberaţi, şantajul etc.) pentru ca oamenii să capituleze. Și mulţi au capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi de jenă, renunţând anevoie la trecutul şi la visele lor. «Ce vrei dragul meu, nu mai pot! Iartă-mă! Atât mi-a fost menirea», a răspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reproşat capitularea. Alţii au făcut-o blazaţi şi indiferenţi, de parcă nu era vorba de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar alţii au făcut-o cu un fel de înverşunare (voluptatea prăbuşirilor), cu ură chiar împotriva lor înșiși şi, mai cu seamă, împotriva celor care nu făceau ca ei.”

(„Reeducarea de la Aiud”-Demostene Andronescu)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Dan Diaconu: Iohannis, Orban, Cîțu, Arafat, Gheorghiță & comp., din punct de vedere oficial sunteți criminali!

Cel mai ciudat și malefic personaj al istoriei contemporane – Anthony Fauci – și-a dat demisia. Nu, încă nu pleacă, asta se va întâmpla din iarnă. Dar va pleca! Citind „The Real Anthony Fauci”, cartea lui Robert F. Kennedy Jr. (a cărei recenzie am făcut-o la începutul anului) nici nu mai poți să te întrebi cum de-a ajuns omul acesta malefic acolo, ci deja treci la nivelul următor gândindu-te: „totuși, cât de mizerabil poate fi statul subteran american în condițiile în care un asemenea personaj malefc își face de cap la lumina zilei”?

Nu, nu sunt mulțumit de demisia lui Fauci! Omul ăsta, pentru toate mizeriile pe care le-a făcut de-a lungul carierei sale – ar trebui condamnat la moarte și executat public. Da, medieval, în piața publică! Și, pentru că am vorbit despre diavolul de la vârf, nu trebuie să ignorăm cetele drăcești care i s-au subordonat peste tot pe planetă. Iohannis și Orban au suspendat oficial drepturile omului în România pentru a declara starea de urgență. Ce anume a determinat acea uzurpare irațională a puterii? Ce anume a justificat scoaterea inutilei noastre armate pe străzi cu echipament de război? Din starea de urgență s-a ieșit cu mai mulți îmbolnăviți de COVID decât înainte. Însă, dincolo de încarcerarea noastră în case, s-a petrecut un genocid despre care nimeni nu spune nimic. Anul 2020 a fost anul în care au murit 90% dintre bolnavii de cancer deoarece nu li s-au făcut tratamentele ca efect al închiderii spitalelor. Nu știu ce șansă aveau oamenii aceia, nu știu câți dintre ei ar fi scăpat. Da, cancerul este, în majoritatea cazurilor, o boală terminală, dar sunt atâtea exemple de oameni care și-au prelungit viața. În 2020, bolnavilor de cancer li s-a tăiat viața. Au fost condamnați la moarte de Iohannis&Comp.

Și nu doar cei bolnavi de cancer și-au găsit sfârșitul, ci și mulți dintre cei cu boli cronice grave. Mulți bolnavi ajunși la ATI au murit cu zile din cauza triajului. Asta n-o mai spune nimeni! Starea de urgență a fost înlocuită cu anticonstituțonala „stare de alertă” care l-a transformat pe Arafat într-un fel de dictator local. El decidea la câți metri ai voie să te apropii de nevastă, câte măști trebuie să-ți pui pe meclă pentru a te califca să ieși în lume, câte persoane să stea la un moment-dat pe stradă și pe ce parte a ei s.a.m.d. Privind din afară te-ai prăpădi de râs atunci când ai constata cât de aberanți devin unii. Mai țineți minte când s-a dat ordinul să se spele aleile cu dero?

Sper să nu uitați măgăriile cu cele 120 milioane de doze de vaccin comandate de Cîțu și șleahta de useriști. Sper să nu uitați presiunile imense făcute pentru vaccinarea în masă. Iar cei din „brigada vaccin” sunt chiar mai criminali decât primii întrucât au condamnat oameni la otrăvire. Morțile subite care-au survenit ulterior, cazurile de îmbolnăviri inexplicabile care nu au cum să aibă altă cauză în afara vaccinului experimental, toate acestea stau mărturie, sunt dovezi. Oamenii aceștia trebuie să plătească. Vă dați seama la ce-au putut să se preteze: să pună o depilatoare inghinală pe postul de ministru al Sănătății pentru a fi telecomanda lui Vlad Voiculescu și a industriei farmaceutice! Și toată asa pentru a canaliza banii spre nemâncata caracatiță externă. 

Nu pot să trec mai departe fără să amintesc atacurile barbare asupra doctorului Răzvan Constantinescu. Norocul domniei sale este acela că are un psihic de fier și a putut rezista atacului telecomandaților. De asemena, a întors în instanță absolut toate măsurile aberante luate împotriva sa de către UMF Iași. Sunt curios: demneții care au făcut acele presiuni infernale asupra cadrelor didactice și a studenților mai sunt în funcție? Locul lor ar trebui să fie a pușcărie!

Personal îi consider pe toți cei care-au fost la butoanele puterii – inclusiv falsa opoziție a lui Ciolacu – criminali care trebuie să răspundă. Nu-s vorbe mari. Oamenii aceștia au mâinile pătate cu sânge și trebuie să cunoască rigorile legii! Așa ar fi normal dacă și noi am fi normali la cap. Din păcate, pedeapsa cu moartea a fost scoasă din legislația noastră, dar o spun fără a exagera că ar merita reintrodusă chiar și doar pentru a-i pedepsi pe acești criminali care, în continuare, se comportă de parcă n-ar fi făcut nimic.

Există și o altă specie, din punctul meu de vedere infernal de mizerabilă, anume profitorii crimelor. Toată propaganda infectă plătită din bani publici, toate acele portavoci care repetau prostește sloganurile primite în plic, toți acei evangheliști a satanei farma, care-au spălat creierele oamenilor onești, trebuie să plătească. Ar merita să li se interzică orice ieșire în public, să li se pună pumnu-n bot așa cum i s-a pus lui Dan Diaconescu! TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ deoarece sunt părtași la crimă! Fără doar și poate! Așa cum acum repetă la modul imbecil „schimbări climatice”, „încălzire globală”, „secetă”, „domul de foc”, la fel repetau înainte  „poartă masca”, „fii responsabil”, „vaccinează-te” s.a.m.d. Mai țineți minte cenzura crâncenă de care-am avut parte în perioada stării de urgență? Mai țineți minte cum s-a răzbunat Plăvanul pe regretatul Marius Albin Marinescu, închizându-i site-ul? Toate acestea s-au făcut pentru ca cei din caracatița numită presă să-și tragă fonduri babane de la buget. Ei, în momentul de față, sunt bugetari, nu jurnaliști!

Picarea lui Fauci și „schimbarea punctului de vedere” al CDC arată limpede că noi, „conspiraționiștii”, am fost cei care-am păcătuit deoarece am spus adevărul. Iar ei sunt criminali! Iohannis, Orban, Arafat, Cîțu, Voiculescu și voi toți ceilalți implicați mai mult sau mai puțin în genocidul dintre 2020 și 2022, oficial sunteți CRIMINALI! Trebuie să fiți judecați și condamnați! Și vă mai spun ceva: întotdeauna răspunderea e individuală. Nu mai merge fofilarea cum că „așa au făcut toți” sau că „așa a zis OMS, așa a zis Fauci, așa a zis EMA”. Nu, în materie de crimă răspunderea e individuală.

E simplu, criminalilor, memoria celor pe care i-ați ucis ar trebui să vă dea coșmaruri! Chiar dacă vă simțiți siguri în scaunele voastre moi, va veni și vremea judecării voastre, credeți-mă!

(Preluare de pe ActiveNews)

Sfântul Mucenic Cosma Etolianul: Jidovii au omorât pe Prooroci, pe toţi învăţătorii, pe toţi cei buni, au lăsat de mii de ori pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolului

,,Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul iesea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe’’ (Isaia 1, 3)

Ce lucru mare şi rău e, creştinii mei, să cadă omul în păcat şi să nu se pocăiască; gândiţi-vă: în vechime jidovii au omorât pe Proroci, pe toţi învăţătorii, pe toţi cei buni, au lăsat de mii de ori pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolului. Şi tot de atâtea ori au făcut un viţel şi i s-au închinat ca unui dumnezeu, cum îl au până astăzi. Acelaşi lucru e şi acum să petreci şi să faci afaceri, să mănânci şi să bei cu diavolul şi cu jidovul. Au îndrăznit şi L-au răstignit pe Hristosul nostru. Şi în toate acestea Preabunul i-a păzit, i-a ocrotit, nu i-a lăsat din mâna Lui. Treizeci de ani după răstignire i-a aşteptat Domnul să se pocăiască. Şi nu s-au pocăit. Atunci i-a blestemat, atunci i-a afurisit, S-a mâniat pe ei şi l-a lăsat pe diavol în inima lor, cum îl au până astăzi. S-au întunecat, au fugit din lumea întreagă şi au intrat în Ierusalim. Şi atunci se ridică un împărat Titus din Roma cea veche şi-i închide pe jidovi în Ierusalim, şi de foame părinţii şi mamele îşi junghiau copiii, îi găteau şi-i mâncau. Diavolul vrea ca părinţii să-şi mănânce copiii lor, nu Dumnezeu.

Auziţi, fraţii mei, ce lucru rău păţeşte omul atunci când Dumnezeu îl lasă din mâna Lui? „Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu.” [Evr. 10, 31]. Mare îndurare are Dumnezeu, da!, dar are şi mare mânie. Şi aşa cum i-a pedepsit pe jidovi, ne pedepseşte şi pe noi, dacă nu vom face cele bune.

Dumnezeu îl duce pe împărat în Ierusalim şi el omoară [în anul 70 d. Hr.] o sută douăzeci de mii de jidovi, atât încât sângele lor s-a făcut ca o mare. Cu treizeci de arginţi au vândut jidovii pe Hristosul nostru, cu treizeci de arginţi a vândut Hristosul nostru mii şi mii de jidovi. L-ai vândut pe Hristos iar El nu poate să te vândă?

Ura jidovilor faţă de Hristos şi creştini

Acum, nemaiputând jidovii să-L răstignească încă o dată pe Hristosul nostru, în fiecare Vineri Mare îl fac din ceară şi-L răstignesc, după care-L ard sau iau un miel îl lovesc cu cuţitele şi-l răstignesc în locul lui Hristos. Auziţi relele jidovilor şi ale diavolului? De cum se naşte puiul de ovrei, în loc ca jidovii să-L înveţe să se închine lui Dumnezeu, de îndată ce s-a născut îl învaţă să hulească, să vândă şi să anatemizeze pe Hristosul nostru şi pe Preasfânta noastră Fecioară şi plătesc o sută de pungi ca să găsească un pui de creştin ca să-l jupoaie, să-i ia sângele şi să se cuminece cu el. [vezi NOTE] Diavolul vrea să bea sângele copiilor, nu Dumnezeu. Hristosul nostru ne porunceşte să binecuvântăm lumea întreagă. Jidovul, chiar dacă e prietenul tău, se duce şi-ţi dă bineţe, şi ascultă atunci bine ce-ţi spune. Tu-l binecuvântezi şi-l saluţi şi el te blestemă şi-ţi spune în loc de „Bună ziua [kali imera]”, „Să-ţi ardă ziua [na kai imera su]”, fiindcă ziua bună e a lui Dumnezeu şi jidovul nu vrea să spună asta.

Te-ai uitat la faţa unui jidov când râde ca să vezi: dinţii lui sunt albi, faţa e ca un ştergar afurisit fiindcă are blestemul de la Dumnezeu, şi nu râde inima lui, fiindcă are pe diavolul în el, care nu-l lasă. Uită-te şi la un creştin în faţă, chiar dacă e păcătos: faţa lui străluceşte, revarsă harul Preasfântului Duh, fiindcă Dumnezeu nu-l lasă din mâna Lui. Jidovul junghie o oaie şi jumătate din ea, picioarele din faţă, le ţine pentru el, iar pulpele le ascunde şi le aduce jertfă diavolului şi le vinde creştinilor ca să-i spurce. Vrea jidovul să-ţi vândă vin sau rachiu? E cu neputinţă să ţi-l dea fără să-l fi spurcat mai întâi. Dacă n-ajunge să se pişe în el, va scuipa în el. Când moare un jidov, îl pun într-o copaie mare pe care o umplu cu rachiu şi-i scot cu el toată duhoarea şi acel rachiu îl amestecă cu parfumuri şi-l vând creştinilor ca să-i spurce. Când vând peşte, jidovii deschid gura peştelui şi se pişe în ea şi aşa îl vând creştinilor. Jidovul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori [bastardos] şi Preasfânta Fecioară a mea e o desfrânată [porne], iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la jidov? Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca creştin am datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata Fecioara mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar pe domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu jidovii? Cel care petrece împreună cu jidovii, cumpără şi vinde de la ei, ce anume arată? Arată şi spune că bine au făcut jidovii de au omorât pe toţi Prorocii şi învăţătorii cei buni. Bine au făcut şi fac că ocărăsc pe Hristosul nostru şi pe Preasfânta noastră Fecioară, bine fac că ne spurcă şi ne beau sângele. Arată că jidovii fac bine acestea şi altele.

De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi pe jidovi şi să-i prigoniţi, nu!, – ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne pocăim acum până mai avem vreme, ca să nu se întâmple să se mânie Dumnezeu pe voi şi să ne lase din mâna Lui şi să păţim şi noi ca jidovii şi chiar mai rău.

Creştinii mei, sunt de ajuns acestea, nu pot să vă spun mai mult. V-am spus şi eu ceea ce m-a luminat Dumnezeu. Celelalte căutaţi să le învăţaţi domniile voastre. Sunteţi înţelepţi şi cunoscători, înţelegeţi deci care e binele vostru şi faceţi-l!

(Sfântul Cosma Etolianul – din Învăţătura III. Traducere după ediţia MENOUNOU, 1979, pg. 158-182)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Cosma Etolianul: Să nu ne asemănăm jidovilor, ca să nu luăm osânda lui Dumnezeu

Acum, fraţii mei, ce semn aşteptăm? N-aşteptăm altul decât să vedem strălucind pe cer Preasfânta Cruce mai mult decât soarele şi Preadulcele nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu să strălucească cu slavă dumnezeiască de şapte ori mai strălucitor decât soarele împreună cu mii şi zeci de mii de îngeri. Şi Domnul să învie lumea întreagă şi cel bun să fie ca îngerul, iar cel rău ca diavolul. Mai întâi copiii diavolului, jidovii, care nu numai că n-au crezut în Hristosul nostru, dar L-au răstignit. Atunci vor vedea acea slavă a Hristosului nostru, vor crede şi se vor închina, dar credinţa aceea nu le va folosi cu nimic. Acum e nevoie de Credinţă. De aceea, fraţii mei, întreit fericiţi creştinii care cred acum şi vai de necredincioşi, mai bine ar fi să nu se fi născut pe lume.

Atunci Domnul îi va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, aşa cum desparte ciobanul oile de capre, şi-i va pune pe cei drepţi de-a dreapta Lui, iar pe cei păcătoşi de-a stânga Lui, şi va spune drepţilor: „Veniţi blagosloviţii Părintelui meu, de moşteniţi Împărăţia ce este gătită vouă de la întemeierea lumii [Mt. 25, 34], să vă bucuraţi împreună cu îngerii pururea, fiindcă aţi păzit credinţa Mea, aţi păzit poruncile Mele!” Atunci va spune Domnul păcătoşilor care sunt de-a stânga Lui: „Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului, şi îngerilor lui [Mt. 25, 41], în iad să ardeţi împreună cu diavolul, tatăl vostru, pururea, fiindcă n-aţi păzit credinţa Mea şi poruncile Mele!” Şi Domnul va deschide un râu de foc ca o mare, ca să arunce în el pe cei necinstitori de Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, să ardă în el pururea, iar pe creştinii ortodocşi bine-cinstitori şi drepţi să-i pună în Rai să se bucure pururea.

Să ne pocăim!

Acum, fraţii mei, se cade să ne gândim ce suntem: drepţi sau păcătoşi? De suntem drepţi, de-trei-ori-fericiţi suntem. Dar de suntem păcătoşi, se cade ca acum, cât avem timp, să ne pocăim de rele şi să facem cele bune. Iadul ne aşteaptă, când ne vom pocăi? Nu mâine, poimâine şi peste un an, ci în clipa aceasta, fiindcă nu ştim ce vom păţi până mâine, fiindcă Hristosul nostru ne spune să fim mereu gata „Pentru aceasta şi voi fiţi gata, că în ceasul care nu gândiţi, Fiul Omului va veni” [Matei 24, 44].

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cuviosul Neofit Cavsocalivitul: Ura evreilor asupra creştinilor. Omorul ritual, adică uciderea creştinilor, este o realitate

Cuviosul Neofit Cavsocalivitul a fost mai-nainte rabin şi fiu de rabin, s-a convertit la Ortodoxie şi a intrat în acea mişcare de Rezistenţă Ortodoxă numită a Colivaşilor, alături de străluciţii sfinţi isihaşti şi teologi Nicodim Aghioritul, Athanasie de Paros, Macarie episcopul Corintului şi alţii.

Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cunoscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate. În plus, această blestemăţie faţă de omenire nu este scrisă nicăieri. Rabinii o lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să n-o descopere, nici proştilor dintre ovrei, nici creştinilor, chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci.

Astfel, eu, nevrednicul Neofit, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vârsta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte tăfilis, – mi-a descoperit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fraţilor mei. Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege, iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr.

Şi îmi mai spuse: „Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin”. Astfel îmi grăi tatăl meu”.

Principalul motiv al crimelor rituale este marea ură ce au ovreii asupra creştinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-adevăr, rabbi Solomon zice în Talmud: „celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l” – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui.”

Foarte multă ură au jidovii asupra crestinilor; de ar vrea omul să le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungată. Însă nu mă lasă inima să tac de tot şi a nu arăta creştinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastră o numesc „tuma”, care cuvânt va să zică „spurcată”; iar hahamii numesc Biserica noastră „moisav”, care va să zică „latrină”; pe creştin îl numesc „goim” adică „păgân”; pe copiii de creştin îi numesc „seighiti”, care va să zică „vierme târâtor”, copilei îi zic „siscala”, care tot aşa va să zică – vierme târâtor parte femeiască; pe preot sau pe călugăr îl numesc jidovii „galăh”, care va să zică „jertfitor la idoli”.

Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Pe copiii lor, până a nu începe dascălul a-i învăţa A, B, trebuie mai înainte să înveţe hulă asupra creştinilor, ca să ştie când va trece pe lângă vreo biserică să zică: „şacăţ te şaţine văsaef tăsavinichi hăirimi”, cuvinte care înseamnă: „spurcata spurcaţilor, necurata necuraţilor, să fii afurisită”. Şi la Talmud scrie că dacă a trecut vreun jidov pe lângă biserică şi a uitat să hulească, până la 10 paşi, dator este să se întoarcă îndărăt şi să zică hula aceea.

Aşijderea, când văd ducând vreun creştin mort la groapă, dator este tot jidovul să zică: „saium had, lamuhar trii”, – adică: „azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi”. Hulele acestea, chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, decât numai pe ovrei”.

Tot despre crimele rituale ale jidovilor se poate citi şi în lucrarea Doctorului Nicolae C. Paulescu – Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (click pe titlu pentru descarcare).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cunoscând pe jidovi în faptele lor, au avut grijă să ne ferească de ei, lăsând, în Sinodul al 6-lea, prin canonul 11, aceasta (după cum citim în Pidalionul sau Cârma Bisericii, întocmit de Sfântul Nicodim Aghioritul):

Nu este îngăduit niciunui creştin să lege prieteşug cu jidovii, nici să găzduiască în casa lor, nici să ospăteze la masa lor, nici doctorii să cheme, nici doctoriile lor să primească, iar la băi cu ei nicidecum să se scalde. Cel ce va face una ca aceasta, de este cleric se va caterisi, iar de este mirean se va afurisi.

(Lucrarea Cuviosului Neofit Cavsocalivitul Înfruntarea jidovilor (care poate fi descărcată de aici).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Mucenic Cosma Etolianul

,,Iată, voi aţi uneltit împotriva mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine’’ (Facere 50, 20). Aceste cuvinte le-a grăit Iosif fraţilor săi în Egipt. Aşa s-ar putea spune şi despre ura, răutatea şi crimele îndreptate de cei necredincioşi împotriva Sfinţilor lui Dumnezeu: omorându-i, aceştia au ajuns Mucenici în ceruri la Dumnezeu, iar Biserica cea mult hulită şi încercată, se bucură de rugăciunile şi ajutorul lor.

Sfântul Cosma Etolianul a trăit între anii 1714-1779. Grija lui de căpetenie a fost luminarea poporului cu cuvântul mântuitor şi veşnic al lui Dumnezeu. Oriunde se ducea, cerea binecuvântare de la episcopul locului şi propovăduia Evanghelia împărăţiei, căci a fost tuns în monahism, apoi hirotonit ca ierodiacon. Peste tot unde propovăduia lăsa în urmă o Cruce, aşezată ca aducere aminte. Mulţi credincioşi din cuprinsul Greciei s-au bucurat şi s-au folosit de învăţăturile sale, de tămăduiri şi binefaceri, iar când a fost strâmtorat în ţara sa, a trecut în Albania. ,,Semănând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, Sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblâmzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neînvăţaţi i-a învăţat cele Dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la Sfintele Slujbe şi, pe scurt, pe cei păcătoşi i-a adus la mare pocăinţă, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol’’.

La început, Sfântul Cosma nu a vorbit niciodată împotriva evreilor, ci doar învăţa pe creştini. Când însă evreii cei urâtori de Hristos şi de Biserică au văzut cum sporeşte Credinţa în Hristos, s-au dus la paşa vremii şi au minţit, spunând că Sfântul a fost trimis de moscoviţi pentru a duce poporul în rătăcire. În acele locuri târgul se ţinea în zi de Duminică, dinadins, pentru a-i sustrage pe creştini de la Sfintele Slujbe. S-a dus Sfinţitul Cosma şi a mutat târgul în zi de sâmbătă, ziua de odihnă a evreilor, ceea ce le-a adus acestora multă pagubă în comerţ. Le-a spus apoi creştinilor să nu mai cumpere de la evrei moţuri şi alte obiecte de purtat pe cap, deoarece aceştia le spurcau întâi, apoi le vindeau, în bătaie, de joc creştinilor. Evreii iarăşi l-au pârât la stăpânirea turcească.

Călăii turci l-au prins şi l-au sugrumat, astfel că sufletul său s-a dus la Dumnezeu Care l-a dat. Aşa a întors Dumnezeu răul păgânilor evrei şi turci în bine: Sfântul Cosma a intrat în fericirea cea veşnică, iar Sfânta Biserică Ortodoxă stă sub rugăciunile acestui Mucenic, asemănat cu Sfinţii Apostoli. (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 328-337).

Presbiter Ioviţa Vasile

Cri-cri-cri!

În serile de vară, este o adevărată plăcere să ascult cântecul greierilor, foșnetul frunzelor și să simt mirosul de fân proaspăt cosit. Dar ziua, când îmi apar în cale, ocolesc greierii! Și cred că locul lor este în iarbă, nu în farfurie!

Am dat căutare în toată Biblia pentru a vedea dacă se vorbește despre greier. Nu am găsit niciun verset. Doar poeții i-au admirat cântecul, l-au personificat, i-au atribuit calități sau defecte umane în fabule… Nu mi-a trecut prin cap vreodată că se va vorbi la modul serios despre un meniu format din greieri! Și nici din alte insecte! Și totuși, spre surprinderea mea, observ că deja consumul greierilor a fost aprobat ca aliment în Uniunea Europeană. Dar meniul mai poate fi format și din lăcuste călătoare și din viermi galbeni uscați, așa cum reiese din articolul următor:

https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/greierele-de-casa-devine-aliment-in-uniunea-europeana-este-a-treia-insecta-aprobata-pentru-consum-de-catre-comisie-1834063

Și lista abia a început… Cineva se pare că s-a gândit de mult la consumul de lăcuste din moment ce s-a tradus greșit versetul care se referă la hrana Sfântului Ioan Botezătorul: Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică.

În Biblia de la 1688, p. 752, cap. 3, v. 4, nu apare cuvântul ,,lăcuste”, ci vlăstare. Așadar, Sfântul Ioan Botezătorul se hrănea cu vlăstare, deci cu ramuri tinere (lăstari) și cu miere!

De curând am văzut un videoclip în care o duduie ne îndemna să bem laptele de gândac de bucătărie! După ce am văzut cum se mima injectarea cu seringi false pentru a convinge lumea să se vaccineze, nu mai cred că produsul acela alb din sticla ei era chiar lapte de gândac! Dar să presupunem că era…

Am observat în ultimii ani că au apărut o serie de boli reale sau imaginare ale animalelor domestice care ar fi putut asigura hrana oamenilor. Sub pretextul grijii pentru sănătatea omului, au fost ucise mii de animale. Mă întreb dacă aceia care au constatat existența unor boli la animale au fost la fel de preocupați în identificarea unor boli la insecte. Oare acestea nu se pot îmbolnăvi? De ce se validează consumul insectelor cu atâta zel? Din grija pentru sănătatea noastră? N-aș crede!

Oamenii de știință deja observă cum chitinaza, o substanță conținută de insecte, este un agent pro inflamator care, dacă este consumată de om, grăbește procesele inflamatorii și, bineînțeles, cancerul! Articolul de mai jos este în limba engleză. Poate, cineva îl va traduce în limba română. Totuși se observă lista bolilor provocate de chitinază!

Așadar, consumul de insecte este ,,necesar”, ca și vaccinurile, în scopul îmbolnăvirii populației și a depopulării! Dacă greierii nu vor mai cânta și vor ajunge în farfurii, oamenii care îi consuma vor fluiera a pagubă!

Lucreția P.