Sfântul Ilie, Prooroc şi înaintemergător al celei de a Doua Veniri a lui Hristos

Deznădejdea este, potrivit învăţăturii Sfintei noastre Biserici, păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Vorbim de deznădejde ca păcat dus până la ultima sa consecinţă, fără pocăinţă şi aici amintim păcatul lui Iuda Iscarioteanul care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul, a căzut în deznădejde, a gândit că nu va fi iertat şi, drept urmare, s-a dus şi s-a spânzurat. Când păcatul deznădejdii este înlăturat prin pocăinţă şi omul revine la nădejdea în Dumnezeu, deznădejdea îşi pierde caracterul de păcat împotriva Duhului Sfânt şi este iertat.

Sfântul Prooroc Ilie a trăit în vremuri deosebit de grele, din pricina tiranilor regi Ahab şi Izabela, dar şi a relelor purtări ale poporului evreu care se depărtase de Dumnezeu. Cei doi tirani căutau să ia viaţa Proorocului Ilie, şi acesta a fost nevoit să fugă în pustie, unde, cuprins de mare mâhnire, îşi ruga moartea: ,,Mi-ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu-s eu mai bun decât părinţii mei!’’ (III Regi 19, 4). Dumnezeu avea să-i încredinţeze mai multe misiuni, de aceea îl îndeamnă să se întărească şi să meargă la Muntele Horeb. Aici i s-a arătat în chip minunat, pe măsura puterii sale de cuprindere şi înţelegere, în adierea de vânt ce a urmat după o vijelie năprasnică, un cutremur teribil şi un foc mistuitor (III Regi 19, 11-12). Cercetat fiind iarăşi de Domnul, Sfântul Prooroc îşi arată pricina întristării sale: ,,Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci au părăsit fiii lui Israel legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale, şi pe Proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!’’ (III Regi 19, 14).

Într-adevăr, starea de atunci a poporului şi regilor săi era generatoare de mari nelinişti şi tristeţi, şi Proorocul trăia această dramă naţională cu toată intensitatea. Ce nu ştia el, era faptul că nu era singurul care rămăsese credincios lui Dumnezeu, Care a avut grijă să păstreze neprihănirea câtorva mii de oameni, rămaşi neclintiţi în credinţa şi slujirea Lui. Acest fapt i se dezvăluie ca o mângâiere şi întărire în misiunile Dumnezeieşti ce avea să le primească: ,,Eu însă mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!’’ (III Regi 19, 18).

În toate timpurile Dumnezeu are planurile Sale tainice şi acolo unde mintea omenească nu mai întrezăreşte vreo nădejde, vine Dumnezeu şi aduce lumini nebănuite. Aşadar, iubite cititorule, având atâtea pilde ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, să nu cădem în deznădejde nici în aceste vremuri cumplite când oamenii se înstrăinează de Dumnezeu prin lepădarea de Credinţă şi păcate necurmate. Buna nădejde va veni cum nici ne putem noi închipui. Aşa să fie! Amin.

Presbiter Iovita Vasile

Reclame

Sfintele Sinoade receptate de pliroma Bisericii

I.Sinoadele Ecumenice

S-au întrunit în vreme de mari primejdii pentru Biserica lui Hristos, venite îndeosebi din partea ereticilor. De remarcat că niciun Sinod n-a fost socotit dinainte Ecumenic, deşi sinodalii reuniţi erau Sfinţi Părinţi şi lucrau, cum s-a dovedit, sub puterea Duhului Sfânt. După încheierea Sinoadelor, hotărârile acestora au ajuns la pliroma Bisericii, la Poporul lui Dumnezeu şi acesta le-a receptat ca fiind Ecumenice, adică a toată lumea, normative pentru toţi, din toate locurile şi din toate timpurile. În felul acesta, Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, şi-a exercitat atributul infailibilităţii, care nu aparţine unei persone (papa), nici unui grup de personae (sinodul), ci Bisericii în întregul ei.

Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice sunt consemnate în istoria Bisericii noastre:

-Sinodul I Ecumenic, Niceea, 325, împotriva arianismului

-Sinodul II Ecumenic, Constantinopol, 381, împotriva pnevmatomahilor

-Sinodul III Ecumenic, Efes, 431, împotriva nestorianismului

-Sinodul IV Ecumenic, Calcedon, 451, împotriva monofizitismului

-Sinodul V Ecumenic, Constantinopol, 553, împotriva rătăcirilor origeniste

-Sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, împotriva monotelismului

-Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787, împotriva iconoclasmului

II.Sinoadele locale

Privite din punctul de vedere al participării, respectiv episcopii dintr-o anumită regiune a lumii, acestea au într-adevăr caracter local. Dacă luăm în considerare că hotărârile şi Canoanele acestora au fost receptate de Biserică în întregul ei, şi aşezate în colecţia de Canoane ale Ortodoxiei, conchidem că Părinţii sinodali au lucrat şi ei sub inspiraţia Duhului Sfânt. Raportul dintre Canoanele Sfinţilor Apostoli, cele ale Sinoadelor Ecumenice, ale Sinoadelor locale, ale Sfinţilor Părinţi şi cele Întregitoare este unul simfonic, de complementaritate, fiind excluse contradicţiile. Aplicarea lor se face sinoptic, adică se ţine seama de toate Canoanele care se referă la un anumit fapt, speţă, împrejurare, situaţie ori aspect.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cuviosul Agapie: ,,dialog’’ cu un eretic monofizit

În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris şi despre Cuviosul Agapie, doctorul fără de arginţi. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l-a trimis la Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile Cuviosului omul a fost salvat. Mai târziu, a îngaduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să se imbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiinţare de la Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi aşa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat către el cu mânie sfântă: Şi cum ai îndrăznit, trădătorule al Ortodoxiei, să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică şi să mă atingi? Pleacă de aici, neruşinatule şi ereticule! Atunci medicul pleca ruşinat.

După cum vedem, Cuviosul Agapie nu l-a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l-a mustrat pentru erezie. După trei luni, Cuviosul a trecut către Domnul şi i-a apărut în chip minunat monofizitului, spunându-i: Ai promis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune, îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat! A doua zi medicul se înfîţişă cu pocăinţă la Cuviosul Stareţ de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate şi mărturisind că vrea să îmbrăţişeze Sfânta Ortodoxie, singura credinţă adevărată, şi să devină monah. Şi într-adevăr, medicul a trecut la Ortodoxie şi a devenit monah (După Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev).

 Dr. Gabriela Naghi

Ereticul monofizit Shenouda al III-lea s-a dus la Judecata particulară

Textul de mai jos l-am scris, cum se poate lesne vedea, în anul 2012. Din diverse motive l-am ţinut până acum în sertar. Recitindu-l zilele trecute am costatat punctul în care ne aflam în acel an şi progresul pe care l-a făcut ierarhia română în aceşti şapte ani, pentru introducerea pan-erezie ecumenismului în Biserică, în mod oficial, căci de facto exista de multă vreme. Totul a culminat cu pseudo-sinodul din Creta din 2016, care a consfinţit realităţi dureroase: Dreapta Credinţă e amestecată cu ereziile, căci hotarele dintre ele au fost şterse; sectele au devenit ,,biserici’’; simulacrele de taine ale acestora sunt recunoscute; ereticii sunt ortodocşi, în vreme ce preoţii şi credincioşii îngrădiţi de erezie sunt schismatici; Sfintele Canoane sunt sistematic încălcate; căsătoriile mixte au fost legiferate. Ce va urma?

A venit vremea ca Shenouda al III-lea să se ducă în faţa tronului ceresc. După cum ne înformează Ziarul Lumina de sâmbătă, 17 martie 2012, acesta şi-a încheiat viaţa pământească, la vârsta de 88 de ani, după ce a stat pe tronul copţilor eretici aproape 41 de ani. Încerc un sentiment de tristeţe, ştiind că Shenouda nu a renunţat la ereziile sale, nu s-a pocăit şi a murit despărţit de Biserica lui Hristos.

Cel care semnează anunţul, un oarecare M.N., este deosebit de atent la exprimare, nu însă pentru limpezime, ci pentru a spori confuzia. Titlul anunţului spune mult: ,,Patriarhul Shenouda al III-lea al Bisericii Ortodoxe (!!!) Copte a murit’’. Precum se ştie prea bine, Shenouda a fost eretic, ca atare nu se cuvenea a fi numit ,,Patriarh’’, punându-l astfel pe picior de egalitate cu Patriarhii dreptrcredincioşi ai Bisericii noastre din trecut. Fiind eretic, a stat în fruntea unei comunităţi eretice, aceea a copţilor, şi totuşi autorul nu se împiedică să-i numească pe copţi ,,Biserică’’ şi încă ,,Ortodoxă’’! Este un nonsens de la un capăt la altul. Am mai spus-o, scriu şi acum, o grupare, adunare sau comunitate eretică nu poate fi numită ,,Biserică’’, deoarece Biserica n-are nimic de-a face cu ereticii pe care i-a anatemizat şi i-a caterisit întotdeauna, aşteptând pocăinţa lor. Cu atât mai mult, este absurd a-i numi pe eretici ,,ortodocşi’’, adică dreptmăritori! Sunt două noţiuni care nu pot sta împreună. Este o incompatibilitate de nedepăşit! Biserica este incompatibilă cu ereticii, Ortodoxia n-are nici un amestec cu ei. Desluşim aici orientarea ecumenistă a semnatarului, care socoteşte că orice comunitate contaminată de erezie este Biserică. Doamne, fereşte! Introducând pluralismul în creştinism, nu le-a fost apoi greu să elaboreze teoria neghioabă a ramurilor, potrivit căreia sectele şi bisericile mincinoase, luate de-a valma, sunt ca nişte ramuri, fiecare cu partea sa de adevăr, iar adevărul, în integralitatea lui, se va obţine prin unirea acestora, unire în care vor să introducă şi Sfânta Biserică Ortodoxă!

Copţii sunt monofiziţi, adică susţin, împotriva Revelaţiei Dumnezeieşti, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire, cea Dumnezeiască. Din această pricină au fost daţi anatemei de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 431, şi s-au despăţit de trupul Bisericii lui Hristos, rămânând separaţi până în ziua de azi. Culmea absurdului o atinge autorul anunţului când ne spune că aceşti copţi s-au despărţit de Biserica Ortodoxă. Şi totuşi numeşte comunitatea coptă Biserică Ortodoxă! Sfânta Biserică Ortodoxă nu se va uni niciodată cu monofiziţii copţi şi cu nicio grupare eretică. Se vor uni trădătorii ei şi ai lui Hristos.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cuviosul Vladimir, luminător al Rusiei: daruri bune pentru popor

 

,,Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm’’.

Miron Costin

După această minunată pledoarie a cronicarului, să deschidem şi noi cărţile bisericeşti şi iscusită zăbavă să facem cu cetitul lor. În Vieţile Sfinţilor pe iulie, pag. 330-345, cetim:

Cuviosul Vladimir al Rusiei, pomenit în această zi, era nepotul Cuvioasei ţarine Olga. S-a scris despre el că după ce a ajuns pe tronul Rusiei, a făcut cercetare pentru a se convinge care este Credinţa adevărată. Cei dintâi care s-au înfăţişat au fost mahomedanii. Aceştia au început să preamărească pe zeul Allah ca pe Dumnezeu, şi pe proorocul său mincinos Mahomed. Au arătat apoi că Mahomed le îngăduie să aibă mai multe femei, cu care fiecare poate să-şi împlinească poftele trupeşti după voie. Au mai expus şi alte lucruri murdare care le sunt îngăduite, care însă nu se cuvine să fie pomenite, pentru că în toate trebuie să păstrăm buna cuviinţă. După ce i-a ascultat, Vladimir s-a convins că nu acest fel de credinţă necurată îi trebuie poporului rus.

Au venit apusenii nemţi, cei care au spus că a lor este credinţa cea bună, pentru că ei ascultă de papa Romei, capul bisericii din toată lumea. Împăratul nu s-a plecat spre credinţa lor eretică. Au urmat la rând evreii şi au mărturisit: ,,Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creştinilor’’. Răspunsul împăratului a fost categoric, aspru chiar: ,,Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, când voi înşivă sunteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi risipit prin pământuri străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?’’ Acestea spunându-le, i-a alungat de la faţa sa.

Cei din urmă au fost grecii, care s-au înfăţişat cu daruri de la împăraţii greceşti, aduse de un filozof, adevărat iubitor de înţelepciune, Chiril. Acesta a vorbit ţarului pe larg despre Credinţa mântuitoare, despre judecata înfricoşătoare care ne aşteaptă pe toţi. I-a arătat şi o pânză ţesută cu aur care arăta judecata lui Dumnezeu şi despărţirea drepţilor de cei păcătoşi, pentru veşnicie. ,,Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăţie, apoi locul tău va fi la stânga’’. Ţarul Vladimir a orbit, întocmai cum Saul îşi pierduse vederea pe drumul Damascului. Când însă a intrat în apa Sfântului Botez, ochii lui s-au luminat din nou. De-atunci a început să lucreze cu puterea-i împărătească pentru luminarea poporului rus, întocmai cum bunica lui, Olga, făcuse mai înainte (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 330-345).

Presbiter Ioviţa Vasile

Nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire (I Timotei 4, 4)

Iubesc sportul şi anumite discipline ca înotul şi patinajul, care au fost preferatele mele. Sfinţii Părinţi spun ca „trupul este o slugă bună, dar un stăpân rău”. Mişcarea în aer liber este o ţintă pentru sănătatea noastră, psihică şi trupească. Nu există pacient copil la care să nu-i fi recomandat înotul, ca sport complex care, pe lângă beneficiile în anomaliile dento-maxilare, în creşterea şi dezvoltarea armonioasă, are efecte optime în interacţiunea copiilor cu mediul, dezvoltă aptitudini deosebite. Are efecte asupra sănătăţii articulaţiilor, diminuează greutatea crescută, reduce simptomele astmului, tensiunea arterială şi întăreşte activitatea inimii, reduce colesterolul, diabetul şi riscul de a muri din cauza bolilor de inimă. În mare, te simţi liber, tânăr şi mai aproape de cer, de Dumnezeu. Minunat!

Nu trebuie, ca spectatori, să facem din sport o patimă, căci aceasta este dovada unui suflet bolnav. Tenisul poate fi practicat până la o anumita vârstă, după care persoana respectivă poate împlini şi celelalte lucrări duhovniceşti, pe care le doreşte. Cel care a găsit calea duhovnicească, să nu-l mustre pe cel care încă nu a gasit-o, dar totuşi lucrează ceva, din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele! Să ne bucurăm de o reuşită sportivă obţinută prin muncă şi sacrificii, să nu fim frustraţi, sau să încolţească în noi alte patimi precum trufia, orgoliul, slava de sine. Să respectăm cu eleganţă şi nobleţe părerea altei persoane. „În viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre. Acum ştiu! Ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet … este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. ” (Părintele Nicolae Steinhardt).

Dr. Gabriela Naghi

Gânduri pentru Simona Halep

,,Iar când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului’’ (II Timotei 2, 5).

După legile jocului s-a luptat Simona Halep la Wimbledon, vreme de două săptămâni, şi a luat cununa biruinţei. S-a dovedit a fi deasupra tuturor şi asta i-a bucurat nespus pe românii nostri. Nu şi pe americani. Acolo n-au mai putut să-şi trimită ambasadorul, care să spună cine trebuie să câştige. De ce se bucură românaşii noştri? Pentru ca sunt prea de multe ori umiliţi în propria lor ţară de tot felul de lifte. Prea adesea vin ambasadele să ne spună ce e bine, ce rău şi întotdeauna binele e de partea lor, că aşa se întâmplă în toate coloniile lumii. Propaganda mincinoasă ne spune că românii sunt leneşi, sunt needucaţi. Asta l-a şi făcut pe preşedintele circumstanţial Iohannis să lanseze proiectul ,,România educată’’. Cum ar veni, Iohannis să-i educe pe români care, fără el, ar fi, în continuare, lipsiţi de educaţie. Simona arată cu adevărat că nu suntem nici leneşi, nici needucaţi, nici un popor de mâna a doua. Putem fi între cei mai buni din lume, şi nu numai în sport. Avem valori în toate domeniile. Nu întotdeauna însă răzbesc, pentru că le stau în drum cohortele de nulităţi potente, cozile de topor, prezente pe oriunde te uiţi.

Simona e fiică a Bisericii Ortodoxe Române, şi nu una de circumstanţă, de paradă. Este singura dintre competitoare care se însemnează cu semnul Sfintei Cruci pe arenele lumii, sub ochiul camerelor de luat vederi. Nu se ruşinează de Hristos, Îl mărturiseşte de câte ori e prezentă în competiţii.

Simona a fost încununată la Wimbledon cu o cunună care, cu trecerea vremii, se va veşteji, tumultul competiţiilor se va stinge, milioanele adunate se vor risipi, pentru că aşa sunt legile firii. Atotputernicul să-i aşeze pe creştet ,,cununa cea neveştejită a măririi’’ (I Petru 5, 4) pentru binele care-l face, cu multe osteneli şi sacrificii, acestui neam semănat de Dumnezeu pe faţa pământului. Ne uităm cu drag la ea şi-l parafrazăm pe cronicar, simţind ceea ce trăia şi acesta când a scris: ,,nasc şi pe pământ românesc oameni’’.

Presbiter Ioviţa Vasile