Predică la Duminica a 6-a din Post. Vremea Sfintelor Patimi s-a apropiat. Intrarea Domnului în Ierusalim

În această Duminică  Sfântă, ne este dat de sus să fim lângă Mântuitorul intrând în cetatea Ierusalimului. Văzând în duh, cu multe secole înainte, acest eveniment, Sfântul Prooroc Zaharia a aşezat în cartea sa acest îndemn: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, că iată, Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor şi smerit’’. Şi fiicele Sionului şi ale Ierusalimului s-au bucurat văzând pe Cel Drept şi Biruitor şi Smerit. În entuziasmul lor, şi-au aşternut hainele pe pământ, făcând drum Dumnezeului şi Mântutitorului lumii. Ca bucuria să fie deplină, au tăiat ramuri din copaci, semn ale biruinţei, şi le-au înălţat, cinstind pe Biruitorul. Cetatea sfântă  fremăta de strigătele mulţimilor: ,,Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!’’ (Marcu 11 9-10). ,,Osana’’ este o exclamaţie ebraică însemnând ,,mântuieşte’’, oamenii înţelegând prea bine că Iisus este Mântuitorul nostru şi că ,,întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi’’ (Fapte 4,12).

Sfinţii Evanghelişti descriu în cuvinte puţine, dar semnificative, entuziasmul oamenilor în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu nu se bucura. Nu se bucura pentru că în zare se vedea fatidica Golgotă, iar El ştia că aceleaşi mulţimi, peste numai câteva zile, vor striga cu ură nestăvilită: ,,Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’’ Nu se bucura pentru că Ierusalimul n-a cunoscut vremea cercetării sale (Luca 19, 44). De aceea, Iisus vedea viitorul sumbru al cetăţii: ,,Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră’’ (Luca 19, 43-44).

Aceste profetice cuvinte aveau să-şi găsească împlinirea în anul 70, când armatele romane au distrus Ierusalimul şi au desfiinţat statul Israel. Nu se bucura Iisus pentru că mai-marii poporului fierbeau de ură şi căutau să-L piardă, dar nu puteau, din pricina celor care-L însoţeau şi-L ascultau (Luca 19, 47-48). Era contestat atunci, este batjocorit şi-n vremea noastră, de aceea scria Părintele Stăniloae cu grea amărăciune: ,,Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană, monofizuţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem în lumină şi mai mult adevărurile Lui’’.

Tristeţea Mântuitorului contrasta vădit cu cu bucuria generală, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Luca să scrie că, văzând starea de lucruri din cetate, ,,a plâns pentru ea’’ (Luca 18, 41). Sentimentele noastre, ale fiilor Bisericii, sunt de bucurie şi, deopotrivă, de tristeţe. De bucurie pentru că suntem dintre cei care-L primim cu drag pe Fiul lui Dumnezeu; de tristeţe pentru că Intrării în Ierusalim i-au urmat Patimile cele mântuitoare, când răutatea lumii întregi s-a revărsat peste dealul Golgotei. Astăzi, asemenea mulţimilor ierusalimitene, primim şi noi ramuri de salcie binecuvântate în biserică pe care le vom duce la casele noastre şi le vom aşeza la sfintele icoane. Şi-n acest fel ne arătăm dragostea pentru Mântuitorul şi statornicia până la moarte (Apocalipsa 2,10).

Bucură-te, Sfântă Biserică Ortodoxă, Mireasă a lui Hristos, că Împăratul tău vine la tine! A venit atunci în Ierusalim, va veni iarăşi la sfârşitul veacului acestuia. ,,Da, vin curând. Amin. Vino, Domne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin’’ (Apocalipsa 22, 20-21).

Presbiter Ioviţa Vasile

Maleficul Rafila orbecăie în întunericul minții sale: Dorește ca romanii să se împuțineze și mai mult

În plină iarnă demografică a României, Ministrul Sănătății vrea ca statul să faciliteze achiziția de anticoncepționale de către femei.

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, a anunțat joi că are în vedere un proiect care presupune compensarea de către stat a contraceptivelor, dacă o femeie tânără dorește acest lucru.

Rafila a răspuns afirmativ, adăugând că proiectul este similar cu cel care a stat la baza compensării vaccinurilor pentru adulți.

„Da, este similar dacă vreţi cu proiectul care a stat la baza compensării vaccinurilor. Mi se pare mult mai firesc şi mult mai simplu ca o femeie tânără să beneficieze de tratament contraceptiv, dacă doreşte acest lucru, în mod evident, pe bază de prescripţie medicală, pentru că în sistemul care a existat acum mai mulţi ani, care însemna achiziţie centralizată, distribuirea în judeţe şi aşa mai departe – era foarte complicat – ducea la foarte multe pierderi şi la foarte multă birocraţie. O să discutăm în ceea ce priveşte categoriile eligibile, să avem în vedere ca toate persoanele care ar trebui să beneficieze de un astfel de tratament să poată să o facă”, a explicat ministrul Sănătăţii, citat de Agerpres.

De remarcat că ministrul Rafila a folosit expresia „tratament contraceptiv”, ca și cum sarcina ar fi o boală, iar copilul o afecțiune care trebuie tratată.

Rafila a precizat că, în cazul minorelor, va fi necesar acordul părinţilor: „O să vedem la minore, este problema legată şi de discuţia cu părinţii acestor minore, pentru că e bine ca tratamentul contraceptiv să fie făcut şi cu acordul părinţilor.”

Această inițiativă a ministrului sănătății vine pe fondul unei crize demografice fără precedent în România.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Sfantul Ierarh Ștefan din Perm

Multe lucruri frumoase s-ar putea spune despre Sfinţii pe care-i pomenim în această zi. Am ales a scrie cuvânt de învăţătură despre Sfântul Ştefan, rânduit de Biserică să fie păstor într-un popor închinător la idoli, care locuia în ţinutul Permului, aflat sub stăpânire rusească. Înainte de toate, a învăţat limba acelui popor, apoi a alcătuit un alfabet pentru a putea traduce Scripturile Sfinte în graiul lor. Împotrivirile erau mari şi numeroase din partea păgânilor din Perm. S-au ridicat cu defăimări asupra lui, unii chiar au vrut să-l ucidă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a izbutit să aducă, prin Sfântul Botez, la Dreapta Credinţă câteva suflete şi să înalţe o biserică.

În ţinutul Permului era un vrăjitor vestit pe care oamenii îl cinsteau ca pe un tată şi învăţător al lor. Cum vrăjitorii sunt slujitori ai diavolului, şi acesta s-a ridicat cu înverşunare asupra Sfântului. De multe ori a chemat diavolii asupra Cuviosului ca să-l înspăimânte, însă aceştia s-au dovedit fără putere, încât nu se puteau apropia de el. Într-una din înfruntări, vrăjitorul a propus Sfântului două încercări prin care să se arate cine are Credinţa adevărată: trecerea prin foc şi prin apă. Sfântul a răspuns cu smerenie: ,,Pace vouă, fraţilor, mântuiţi-vă, iertaţi-mă şi vă rugaţi pentru mine, căci eu pentru Sfânta Credinţă sunt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în faţă, nădăjduind spre Iisus, Începătorul şi Împlinitorul Credinţei’’.

Când a venit vremea primei încercări, Cuviosul a cerut celor de faţă să aprindă o casă pustie din apropiere. Luând de mână pe vrăjitor, a voit să intre cu acesta prin foc. Frică mare a căzut asupra slujitorului diavolesc, încât n-a voit să se supună cu nici un chip încercării pe care el însuşi o propusese. Urmau să intre apoi într-o copcă făcută în gheaţa unui râu. Şi de rândul acesta vrăjitorul s-a arătat înspăimântat, aşa că poporul adunat s-a convins de deşertăciunea şi neputinţa  sa şi a strigat: ,,Este vinovat şi i se cuvine pedeapsa morţii’’. Sfântul le-a răspuns cu multă înţelepciune: ,,Ba nu! Mâna noastră nu va fi asupra vrăjmaşului nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să învăţ cu blândeţe şi să sfătuiesc cu linişte; nici nu mi-a poruncit Stăpânul meu să pedepsesc, ci să cert cu milă’’. A certat, aşadar, pe vrăjitor şi l-a alungat din acele locuri, astfel că Biserica sporea, iar capiştile idoleşti erau dărâmate.

După o vreme, fiind la Moscova, Sfântul Ştefan s-a îmbolnăvit şi s-a mutat la Domnul, lăsând în urmă Biserica Permului, pentru mântuirea păcătoşilor (După Vieţile Sfinţilor pe aprilie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.325-337).

Presbiter Iovița Vasile

E ceva putred în Danemarca? Mă tem că sunt prea multe, în această țară luterană…

Cristina Șevcenco, o tânără româncă a povestit pe rețelele de socializare cum a luat decizia de a se întoarce în țară, după mai mulți ani în care a locuit în Danemarca. Tânăra a povestit, pe parcursul mai multor clipuri postate pe tiktok, care este realitatea din țara lui Hamlet, față de ceea ce mass-media prezintă românilor, ca fiind un fel de „paradis” al țărilor nordice.

Antreprenoare de succes, care lucrează cu firme din străinătate, tânăra a spus că în Danemarca, situația este foarte gravă din punct de vedere social: acolo, depresia și consumul de alcool sunt la niveluri uriașe, iar conceptul de familie este țăndări.

„Mass-media ascunde ceea ce se întâmplă de fapt, în Danemarca. Tinerii sunt predispuși să devină alcoolici, pentru că beau de la o vârstă foarte fragedă, nici în România nu se bea atât de devreme.

Ei beau cantități industriale de vodcă, la orice oră, în orice zi, înainte să se ducă la școală, înainte să urce la volan. Danemarca este țara cu cel mai mare consum de antidepresive, în special Xanax. Majoritatea cunoștințelor mele din Danemarca erau pe Xanax. Toată lumea bea și toată lumea fumează.

Relațiile incestuoase sunt foarte, foarte populare. Pe mine m-a oripilat țara.

Acolo nu există conceptul de „întâlnire”: fiecare se întâlnește cu cine vrea. În orașul în care locuiam a izbucnit, la un moment dat, o epidemie de boli cu transmitere sexuală.

În Danemarca se insistă pe partea de explorare sexuală. O profesoară de-a mea m-a întrebat dacă am încercat vreodată cu o femeie”, a spus ea.

Tânăra a menționat că în Danemarca, impozitele sunt uriașe: „În Danemarca faci foarte mulți bani, dar 60% îi împarți cu statul, pentru că plătești 58% taxe și din orice formă de venit ai, trebuie să plătești impozit, peste acești 58%.”

Cristina Șevcenco a mai zis că după ce a trăit în Danemarca, a înțeles valoarea familiei, pe care o lua „de bună”, la plecarea din țara noastră, România. „Eu sunt o persoană care-și dorește o viață de cuplu, liniștită. Acolo, totul este un război. […] Mi-am dorit mult să fiu în România, pentru că luam „for granted”( de bună – n.r.) familia și acum, la 30 de ani, înțeleg altfel.

De când am m-am întors în România, am firma mea, lucrez pe timpul meu, în condițiile mele. România are inima mea, chiar că consider că România este a celor care se întorc, să o ajute să crească, să se dezvolte. România are un potențial pe care mulți nu-l văd. Aș prefera să lucrez în România și să fac mai multe lucruri, decât să lucrez în Danemarca în construcții”, a conchis ea. Postările sale au devenit virale.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Biserica noastră s-a pronunțat împotriva vaccinurilor ucigașe încă din 2009

Am citit predica unui părinte, rostită și scrisă în 2009, prin care acesta atrăgea atenția asupra primejdiei de moarte pe care o reprezentau, de-atunci, vaccinurile puse la dispoziția cetățenilor romani. Slujitorii Bisericii s-au pronunțat și asupra Gardasilului, administrat fetițelor de pană la 14 ani. Acum s-a dovedit că acesta are efecte cumplite asupra sănătății, cu toate că era prezentat, în chip mincinos, ca remediu împotriva cancerului de col uterin. Citind cele scrise mai jos, am recunoscut glasul Bisericii, deosebit de maleficul Vasile Bănescu, erijat în purtător de cuvant al ei, în vremea pandemiei. Ne aducem aminte cu cată ardoare îndemna acest personaj funest lumea spre centrele de vaccinare și cați sunt acum în suferință, sau nu mai sunt printre noi, datorită lui.

Presbiter Iovița Vasile

,,Peste toate acestea, vedem cum se încearcă răspândirea gripei porcine şi crearea unei psihoze în rândul oamenilor, încât să primescă vaccinurile, care li se pun cu generozitate la dispoziţie. După cum s-a dovedit, aceste vaccinuri distrug sistemul de apărare a organismului uman, ceea ce constituie un act criminal. Au ieşit la iveală planurile ascunse ale stăpânitorilor lumii de a reduce populaţia globului la o treime, prin înfometare, epidemii şi pandemii provocate, vaccinuri ucigaşe, controlul naşterilor, încurajarea avortului, sărăcie şi, după cum spun unii, un al treielea război mondial. Biserica noastră şi-a făcut datoria nu prin ierarhi, ci prin credincioşii simpli, prin preoţi umili, prin călugări nebăgaţi în seamă, care au prevenit populaţia asupra primejdiilor care o pândesc. Până acum, 17 decembrie 2009, foarte puţini au primit vaccinul, iar autorităţile sunt disperate de insucces şi ameninţă că acei care se vor îmbolnăvi fără a primi vaccinul, vor suporta cheltuielile de spitalizare, după ce aceştia au plătit, ani la rând, importante sume de bani pentru asigurările de sănătate şi pentru medicii de familie. Dictatura este mai mult decât evidentă: ţi se ia cu sila şi ţi se dă ceea ce vor ei, fără a avea putinţa de a te împotrivi în vreun fel sau altul.

Ca tabloul dezastrului să fie complet, au încercat să vaccineze fetiţele de 9 ani împotriva cancerului de col uterin, ca şi cum acest vaccin miraculos ar avea efect până la sfârşitul vieţii. Campania a fost un eşec şi a fost amânată până în toamna acestui an. Când a fost reluată, au schimbat categoria de vârstă la 12-14 ani, pentru a cuprinde cât mai multe fete în acest plan diabolic. Se pare că şi de data aceasta oamenii au sesizat intenţiile ascunse ale autorităţilor şi refuză vaccinul pentru fiicele lor’’.

Biserica Ortodoxă Romană: Șapte ani sub prigoana ecumeniștilor

Ce repede au trecut!

Eram la cateva luni după întreruperea comuniunii cu episcopul ecumenist al Sălajului, Petroniu Florea. Fusesem oprit de la slujire, încat a trebuit să plec de la Mănăstirea Bălan, unde slujeam fără vreo pretenție materială, doar de dragul vieții mănăstirești. Imediat mi-am strămutat slujirea în paraclisul pregătit cu multă vreme înainte și mi-am continuat slujirea, ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat.

Atunci am simțit nevoia de a face mai mult, spre slava lui Dumnezeu și binele semenilor. L-am rugat pe Părintele Cantor Mihai, mai tanăr și mai priceput, să-mi deschidă acest blog cu gandul de a publica, din vreme-n vreme, cate o predică, oarece cateheze, o seamă cuvinte duhovnicești pe care le aveam scrise și cam atat. Era 24 aprilie 2017.

Primul an  a mers greu, abia dacă am putut contabiliza vreo 2900 de vizualizări. Apoi audiența a crescut încet, pentru că n-am încetat să public ceea ce-mi propusesem. În anii care au urmat, am reușit să adun peste 200 000 de vizualizări anual, ceea ce pentru mine era mult peste așteptări. Așa am ajuns astăzi la un total de circa 1 155 000 de vizualizări. Pentru unii e o nimica toată, pentru mine reprezintă foarte mult. Am publicat în această. perioadă aproape 3200 de articole, cuvinte ale Sfinților Părinți, extrase din gîndirea Părinților pustiei, din viețile Sfinților, predici, cateheze, cuvinte de învățătură, comentarii, meditații, studii, recenzii, exegeze, polemici, documente de mare interes eclezial.

Cu trecerea vremii, mi s-au alăturat mai mulți părinți, frați și surori îngrădiți de erezie, cu prețioase contribuții personale ori cu texte de interes pentru cei care-L iubesc sincer pe Mantuitorul Hristos. Acest fapt a dat substanță și valoare blogului, meritul meu fiind doar acela de a copia și pregăti textele respective pentru publicare. Cei mai mulți s-au retras din această colaborare, din motive pe care n-am încercat să le deslușesc, așa încat am rămas ca o pasăre singuratică pe acoperiș, cum spune Psalmistul. Oricum, eu le sunt recunoscător pentru osteneala frățiilor lor. Chiar și în aceste condiții, mă străduiesc să mențin ritmul unei postări pe zi și să intru în al optulea an de publicistică bisericească cu destule neîmpliniri, ezitări, căderi și greșeli pe care le-am făcut, și pe care le-am îndreptat doar parțial.

Sunt extrem de mulțumit pentru faptul că am păstrat blogul curat, fără reclame agresive, indecente și supărătoare, pană la urmă. Am refuzat această ofertă și bine am făcut, pentru ca Dumneavoastră, cititorii mei, să puteți lectura textele în liniște și, sper eu, cu foloase duhovnicești.

Despre mișcarea noastră de apărare a Bisericii și Credinței, în fața asaltului ecumenist, sunt multe de spus. Ne-au lovit destule valuri, am trecut prin multe ispite, am starnit animozități și nemulțumiri, am pierdut prieteni. Important e că ne-am păstrat echilibrul și gandurile bune pe care ni le-a dat Dumnezeu, cu care am început drumul acesta anevoios, chiar dacă de multe ori, ne-am confruntat cu situații nemaiîntalnite în Istoria Biserici noastre.

Mulțumesc Atotputernicului Dumnezeu că în vremea cumplitei plandemii m-am situat printre cei care v-au atras atenția asupra primejdiei imense, pe care o reprezenta  zisul vaccin ucigaș. Acum se vede răul pe care-l provoacă oamenilor acea substanță inoculată cu intenția vădită de a ucide și a reduce populația globului de către indivizi satanizați, cățărați pe pozițiile înalte ale puterii.

Internetul, telefonia mobilă și celelate înlesniri inventate de om pot fi de un folos real, dar oferă și o latură absolut malefică, depinde cum ne raportăm la ele. Cată vreme încercăm să stăm de partea adevărului, socotesc că este benefic să ne folosim de ele. Nici nu m-am gandit vreodată că ceea ce public pe acest blog va ajunge pană la marginile lumii: Japonia, Noua Zeelandă, Filipine, Malaiezia, Australia, din nordul pană-n sudul Africii, din Canada pană-n regiunile sudice ale Americii Latine, în țări islamice unde Hristos e interzis, cum interzisă este și Evanghelia Sa.

Ce vom face în viitor? Ce va randui Dumnezeu, Care ne cunoște gandurile, ne pătrunde inimile și rărunchii și le ține toate sub purtarea Sa de grijă. Grijă de căpetenie să ne fie mantuirea sufletelor noastre, fără de care alergarea noastră pe pămant își pierde sensul și rostul. Este posibil ca, la un moment dat, să-mi închidă blogul, poate chiar fără putință de revenire. Facă-se voia lui Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe era ostaş în armata împăratului păgân Diocleţian. Faptul că era creştin a rămas tăinuit, o vreme. Când s-a aflat că este slujitor al lui Iisus Hristos, a fost dus în păgânească adunare şi acolo a mărturisit cu bărbăţie: ,,Până când, o, împărate, şi voi, domni şi sfetnici, care sunteţi rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile celor fără de lege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce-i prigoniţi şi-i chinuiţi pe creştini, silind spre a voastră păgânătate – întru care petreceţi nebuneşte – pe aceia, care au învăţat a ţine bine Sfânta Credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei, deci nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; şi toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Deci ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să vă învăţaţi Dreapta Credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de Dreapta Credinţă să nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!’’

Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul într-o zi de 23 aprilie.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu a încetat a lucra binele nici după moartea lui. Cărţile noastre bisericeşti ne istorisesc multele minuni ce s-au săvârşit prin acest Sfânt bineplăcut lui Dumnezeu. Se spune că un mahomedan a intrat într-o biserică la vremea citirii pravilei. A văzut un preot stând înaintea icoanei Sfântului Mucenic Gheorghe, citind rugăciuni în taină. Atunci a vorbit rău-credinciosul celor de un neam cu el: ,,Vedeţi pe acest nebun ce face? Se roagă la scândură. Aduceţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scândura aceea’’. Încordând arcul a slobozit săgeata, dar aceasta nu s-a dus spre icoană, ci în înălţime şi căzând, a rănit mâna acelui nesăbuit, încât grea durere îi pricinuia. Preotul i-a vorbit cu înţelepciune, învăţându-l că se închină lui Dumnezeu şi nu scândurii. Ca să cunoască puterea lui Dumnezeu, l-a sfătuit să ia la sine icoana Sfântului Mucenic Gheorghe şi din candela ce va arde în faţa ei să ia ulei şi să-şi ungă mâna. Cu bunăvrerea lui Dumnezeu s-a vindecat şi a cunoscut minunile pe care le săvârşeşte Dumnezeu prin Sfinţii Lui, care sunt pe tot pământul. A cerut să fie botezat, lucru care s-a petrecut în puterea nopţii, de frica mahomedanilor păgâni, care ucid fără cruţare pe cei care părăsesc reaua şi deşarta lor credinţă.

Pentru rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu să Se milostivească spre noi, cei păcătoşi (După Vieţile Sfinţilor pe aprilie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 274-300).

Presbiter Iovița Vasile

Un adevărat arhiereu al lui Hristos, Sfîntul Papă Grigorie Dialogul

De mai multe ori am scris cu bucurie că pe scaunul Bisericii din Roma au stat Papi adevăraţi, cu dragoste pentru Hristos şi aproapele, care nu s-au socotit a fi mai presus de ceilalţi episcopi şi stăpâni peste Biserică, ci au slujit tuturor, după cuvântul Mântuitorului: ,,Ştiţi că ocârmuitorii nemurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care dintre voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul, să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi’’ (Matei 20, 25-28)

Am pomenit, între Sfinţii lui Dumnezeu, pe Fericitul Atanasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei. Acesta a trăit în vremea Sfântului Grigorie Dialogul, Papă al Bisericii Romei (590-604). Cei doi Sfinţi erau despărţiţi de o depărtare cu anevoie de străbătut, dar uniţi întru slujirea Mântuitorului. Câtă dragoste frăţească era între cei doi arhierei ai lui Hristos, mărturiseşte o scrisoare trimisă de Sfântul Papă Grigorie fratelui său, Sfântul Atanasie Sinaitul.. ,,Mă înştiinţezi, Preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hârtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine, şi pătimeşti de durere că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus ne opreşte pe noi. Însă adevărat zic, că şi în hârtie îmi vorbeşte gândul vostru, că în cuvintele Preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu suntem despărţiţi cu locurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu suntem uniţi prin legătura dragostei… Ci vă rog pe voi, rugaţi-vă pentru mine, neputinciosul, ca Domnul, scoţându-mă dintr-atâtea de multe învăluiri şi primejdii de la longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvântările voastre cele îndurate, pe care mie, omule al lui Dumnezeu, fiind sărac cu duhul, mi le-ai trimis, zicând:  Ce să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului? Dar de  nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de îndurate’’. (După Vieţile Sfinţilor pe aprilie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 228-231).

Înţelegem de-aicicum cugetau adevăraţii arhierei ai Bisericii Romei şi  constatăm câtă diferenţă este între aceştia şi papii cei semeţi, care se socotesc stăpâni peste Biserică, locţiitorii lui Hristos, şi în numele Lui răspândesc o mulţime de erezii, încât catolicii nu mai sunt o Biserică, ci o adunare de eretici.

Presbiter Iovița Vasile

Fii naționalist! Iubește-ți poporul. Romînii sunt seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9)

Fii naționalist în limitele adevărului. Nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, ca popor, noi suntem interesați de căutarea, aflarea și rostirea adevărului.

A fi naţionalist înseamnă să pui deasupra oricărei idei politice imperativul supraviețuirii ca neam, ca națiune, ca stat! O supraviețuire în demnitate și prosperitate. Salus Patriae suprema lex! Acest imperativ – Salvarea Patriei este legea supremă!, considerăm că este firesc și justificat să guverneze viața politică în toate comunitățile naționale de pe fața pământului. Supraviețuirea și creșterea demografică de calitate este ținta naturală, firească, de la Dumnezeu lăsată pentru fiecare soi de ființe! Deci și pentru om!

Naționalismul nu are nimic de ascuns. Este singura ideologie care poate fi promovată în respectul deplin al adevărului. Ca naționaliști, nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, fiind preocupați de edificarea și creșterea noastră ca națiune, suntem interesați de aflarea și rostirea adevărului. Numai pe adevăr se poate întemeia ceva durabil.

Politica interesului comunitar, național, pune deseori în adversitate persoane și popoare. În asemenea cazuri, cel puțin una din părți, dacă nu cumva amândouă, se fac vinovate de păcatul de a concepe politica interesului național în afara respectului pentru adevăr, pentru dreptate. Fac, din această perspectivă, afirmația cea mai importantă pentru liniștea și elanul sufletesc al politicianului român tînăr și idealist, pornit să se pună în slujba Neamului, dar și a lui Dumnezeu: între interesele Neamului Românesc și respectul adevărului nu există nicio contradicție, nicio incompatibilitate. Atâta vreme cât ne vom ține aproape de obiectivele social-politice formulate de ideologii naționalismului românesc, în frunte cu Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu, vom avea de partea noastră deopotrivă argumentul adevărului istoric și argumentul legitimității.

În rezumatul cel mai succint, obiectivele noastre pot fi cuprinse prin formula eminesciană:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Așa cum au fost ele formulate până acum de gânditorii și luptătorii pentru ideea națională, obiectivele autentic românești nu lezează drepturile legitime ale altor comunități sau popoare, nu contrazic morala creștină, nu se abat de la principiile justiției. Preluarea și promovarea acestor obiective nu riscă să pună pe cineva, cu atât mai mult pe un tînăr, în situația de a se dezice de ceea ce Dumnezeu a sădit mai bun în el.

Ca români, nu vă temeți de aflarea și rostirea adevărului! Așa cum se tem alții! Nu puțini! În fața lui Dumnezeu, a celorlalte seminții și a propriei noastre conștiințe, nu avem nimic de ascuns! Dimpotrivă, în numele adevărului avem de corectat sau infirmat, prin dovezile cuvenite, o sumedenie de calomnii și neadevăruri puse în circulație pe seama noastră, a românilor. De asemenea, importante fapte și evenimente istorice așteaptă să ne facem datoria față de ele și să fie scoase din întunericul uitării ori al ocultării, pentru a fi puse în circuitul valorilor publice, universale.

Sunt, din păcate, multe popoarele a căror istorie consemnează evenimente pentru care urmașii de azi au toate motivele să se rușineze, să-și pună cenușă în cap și să prezinte scuze altor popoare. Recunoașterea publică a acestor vinovății este un pas pentru care omenirea trebuie să se pregătească sufletește și mental. Procesul globalizării, acceptabil și benefic chiar în anumite limite, impune cu necesitate instaurarea unui climat inter-națiuni de încredere, de armonie și colaborare, de concordie. Recunoașterea cu seninătate a greșelilor trecutului face parte din preliminariile unei globalizări în armonie și bună înțelegere. Un examen lucid al trecutului istoric românesc ne pune pe noi, naționaliștii români, în situația reconfortantă de a nu înregistra abuzuri sau daune majore aduse de înaintașii noștri altor popoare, unor comunități umane. Nu a fost lipsită de greșeli și păcate istoria noastră, dar aceste greșeli sunt mai ales față de noi înșine, față de politica autentică a interesului național, pe care deseori am abandonat-o ori am conceput-o greșit. Sau am trădat-o…

Pe parcursul unei istorii milenare, românii nu au practicat niciodată adversitatea sistematică (și tâmpă!) față de un popor sau altul, față de vreo țară. Iar când neprevăzutul istoriei i-a pus pe români în situația de ocupant al unui teritoriu străin, românii s-au comportat remarcabil de demni, de reținuți în a produce suferinţe Celuilalt. La fel, față de prizonieri. În general, față de adversarul învins, aflat oareșicum la discreția învingătorului, românii s-au purtat cu un fair play pe care istoriografii români nu s-au învrednicit să-l evidențeze cum se cuvine, iar istoricii străini l-au ascuns metodic.

Noi, românii, avem o poziție privilegiată față de adevăr. O datorăm părinților și înaintașilor noștri. Ea trebuie să inspire politicianului român deopotrivă încrederea în sine, în cei pe care îi reprezintă, ca și obligația de a trata de la egal la egal cu oricine! Nu avem niciun motiv real pentru a ne fi rușine de noi, ca români!

Avem toate motivele ca să ne vindecăm de complexul de inferioritate de care suferă mulți politicieni și intelectuali de-ai noștri, mai sărăcuți cu duhul, în relațiile lor cu alte culturi, cu alți politicieni sau intelectuali, străini. Consemnăm și subliniem obligația de a combate cu seninătate și fermitate mulțimea de interpretări și comentarii asupra istoriei noastre, asupra firii poporului român, concepute cu rea credință, cu rea voință, nu din ignoranță, ci, de cele mai multe ori, cu program de denaturare a adevărului istoric. Elaborarea și propagarea unor interpretări voit false, defăimătoare, neconforme cu realitatea, cu adevărul, este expresia și efectul unui anti-românism tot mai vizibil, mai bine organizat, mai profesionalizat…

De aceea, din decalogul nostru nu poate lipsi conștientizarea, demascarea și combaterea anti-românismului! Un imperativ de maximă actualitate și urgență.

Problema națională trebuie aprofundată cu prioritate, deoarece lumea de azi și de mâine pune fiecare popor și fiecare țară în conflict de supraviețuire cu alte popoare și mai ales în adversitate cu politica de globalizare. Dacă această adversitate se va tranșa în favoarea mondializării, a globalizării, asta va însemna dispariția statelor naționale, a raselor și națiunilor, în favoarea unui model uman așa zis multi-rasial și multi-cultural. Acest model promovează amalgamul cultural și al raselor, dispariția identității naționale.

În mod paradoxal, față de lumea animală atitudinea considerată a fi cea mai corectă este atitudinea ecologică, de protejare și prezervare a raselor, a speciilor, de salvare a acestora cu eforturi oricât de mari dacă este cazul. O grijă specială este acordată identificării și înmulțirii exemplarelor care ilustrează cel mai bine atributele rasei, ale speciei sau clasei respective de ființe.

Pe plan uman însă, ideea de a păstra puritatea și identitatea rasială este considerată o idee retrogradă, chiar criminală. Și asta pentru că se consideră, în mod fundamental greșit, că preocuparea pentru ideea și idealul de puritate etnică sau rasială ar fi de sorginte nazistă! Ba unii afirmă chiar că este ideea responsabilă de hecatomba umană din cel de al Doilea Război Mondial!

Nimic mai fals decât această abuzivă reductio ad Hitlerum, în care avem motive să vedem o diversiune grosolană, orientată împotriva progresului uman autentic. Teoriile așa zis rasiste sunt mult mai vechi şi au autori diverși, englezi, fracezi, americani, evrei, germani, unii dintre ei deosebit de serioși ca metodă științifică. Inclusiv autori asiatici. Nazismul este un accident istoric, nu poate fi luat în serios pentru a discredita o teorie care are justificarea ei în absolut! Nazismul nu a inventat rasismul, ci l-a compromis sau, mai probabil, nazismul a fost invocat pentru compromiterea cercetării ştiinţifice a raselor umane. A fi împotriva conservării raselor și etniilor, în forma în care rasele au ajuns în epoca modernă, înseamnă a fi împotriva naturii și a lui Dumnezeu.

Prin epoca modernă înțeleg epoca în care popoarele și statele ajung să conștientizeze și să practice planificarea istoriei, încercând să reducă rolul hazardului, al întâmplării în Istorie! Planificarea istoriei nu se poate face fără transparență și consens. Ideea de protecție și consolidare etnică, rasială, trebuie să fie unul dintre consensurile majore și definitorii ale lumii moderne.

Firește, ca orice lucru omenesc, naționalismul (inclusiv rasismul „pozitiv”) a cunoscut și el forme denaturate, aberante chiar, în numele său au fost săvârșite abuzuri și excese care au sfârșit prin a compromite ideea. Ea trebuie reluată cu seninătate și luciditate. Iar primul gest va fi unul reparatoriu față de victimele falsului naționalism. Așadar, afirmarea ideii naționale trebuie să includă condamnarea exceselor șovine, a falsului naționalism, a naționalismului agresiv, de paradă etc. Sunt multe formele sub care naționalismul a degenerat, de cele mai multe ori cu intenția de a compromite ideea națională. În acest scop, ca prim pas, va fi să ne folosim corect de cuvinte re-punând în circulație cuvîntul șovin, respectiv șovinism. Cuvîntul șovin, șovinism a dispărut din vocabularul mass mediei în ultimii douăzeci de ani, fiind folosit cu acest sens peiorativ cuvîntul naționalism, ca sinonim al lui șovinism! Vedem în acest fapt aparent mărunt o dovadă în plus a conspirației împotriva ideii naționale, a strădaniei nelegiuite de a compromite naționalismul… De amploarea și eficiența acestei diversiuni ne dăm seama din faptul că nu s-a dat în acest sens niciun ordin expres, vizibil, transparent, ci au fost folosite căi de comunicare oculte, ascunse de opinia publică, ordine la care s-a supus întreaga massmedia, cu o unanimitate îngrijorătoare.

Suntem patrioți, aceasta fiind chiar o obligație constituțională, iar cei mai norocoși dintre noi sunt naționaliști. Dar nu suntem șovini! Dimpotrivă, vedem în șovinism atitudinea cea mai păguboasă pentru idealul naționalist, iar în plan strict uman șovinismul este o dovadă de precaritate intelectuală, de stupiditate.

Ar trebui să distingem net între rasism și șovinism. Din păcate cuvîntul rasism a fost încărcat pe nedrept cu un noian de conotații negative. Din această pricină folosirea cuvîntului rasist cu sens neutru, chiar pozitiv, ridică unele dificultăți. Poate că ar fi cazul să apelăm, pentru o vreme, și la câteva sinonime posibile, precum etnicism, etnocentrism sau chiar rasialism… Înțelesul acestor cuvinte: concepția potrivit căreia diversitatea rasială este o podoabă și o binefacere pentru omenire, este expresia ideii de bine și de frumos care a guvernat Creația. Rasele trebuie prezervate și ocrotite, iar programele și politica de metisare a raselor trebuie declarate crime împotriva umanității. Nota bene: pare de domeniul evidenței faptul că există asemenea politici și programe de metisare a raselor, de corcire a umanității. Mai greu de identificat sunt autorii acestor programe. Printre promotorii de serviciu, scenariștii filmelor de la Hollywood, din ultimii 40-50 de ani, care lucrează cu metode și șabloane evidente pentru specialiști, dar pentru publicul larg deosebit de eficiente…

În mod apăsat subliniem că la nivelul individului atribuim și recunoaștem ființei umane dreptul și totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da astfel naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Nu descurajăm asemenea relații, dar nu admitem politica de încurajare, promovare sau provocare a metisajului etnic sau rasial.

Societatea așa zis multi-culturală și multi-rasială spre care vor unii să ne îndreptăm va fi o abdicare de la demnitatea și frumusețea ființei umane! Politica așa zis anti-rasistă este fals umanitaristă, ea a fost lansată și promovată de cercuri și structuri oculte, obsedate în fapt de un exclusivim rasial, violent șovin, vecin cu demența, cu paranoia!

Promotorii anti-rasismului de după al II-lea Război Mondial se dovedesc a fi în fapt activiștii unui șovinism dezgustător, ai unui exclusivism etnic și religios criminal, împins până la genocid. Un genocid deseori subtil, insesizabil, așa cum s-a desfășurat până acum genocidul complex, pe multe căi practicat, împotriva rasei albe, a indo-europenilor, a creștinilor. Afirm cu toată seriozitatea că problemele grave pe care le are demografia popoarelor europene, ale așa zisei rase albe, nu sunt întâmplătoare, nu sunt datorate unor cauze scăpate de sub control, ci sunt provocate, sunt planificate la nivelul unor structuri de putere planetare și oculte, criminale.

Rasele și etniile, „neamurile” cu care Dumnezeu a binecuvîntat omenirea, sunt egal îndreptățite la existență și prosperitate în demnitate. Deplângem și respingem orice iluzie și amăgire de sine a celor care ar putea considera că rasa ori neamul de care aparțin ar avea un statut de excepție, de superioritate și exclusivitate față de celelalte popoare și rase. Omenirea a suferit destul din pricina acestor rătăciri, a acestor rătăciți printre noi…

A fi patriot este o stare naturală, de normalitate. Prin natura sa individul este programat genetic să fie capabil de sacrificiul suprem pentru salvarea speciei, a neamului său, a Patriei. A fi naționalist înseamnă însă mai mult decât a-ți da viața pentru binele comunitar, al Celorlalți! A fi naționalist înseamnă să-ți dedici viața Celorlalți, Neamului. A fi naționalist este un har de care au parte cei mai aleși dintre noi. Este un noroc sau un blestem, căci mulți naționaliști au plătit cu viața crezul lor! Nimănui nu i se poate reproșa neputința de a fi naționalist.

Naționalitii autentici sunt solidari între ei. Rasiștii autentici la fel ar trebui să fie și ei! La fel cum solidare sunt și persoanele autentic religioase, indiferent de religia lor.

Într-o discuție pe Calea Victoriei cu Petre Țuțea, văzându-l cât de înfocat este ca naționalist, Nae Ionescu i-a cerut învăţăcelului său să propună un portret al „bunului român”. Nea Petrache a răspuns prompt și memorabil prin ceea ce Marcel Petrișor a numit pentalogul lui Petre Țuțea:

Să fie creștin, pătruns de taina Mântuirii noastre prin Iisus
Să fie oricând gata să dea totul pentru Neam și Țară
Să respecte femeia, chip al Maicii Domnului pe Pământ
Să fie onest și sincer cu sine însuși și semenii săi
Să fie un bun profesionist, în stare să se bucure când întâlnește un român mai capabil, mai performant.
Nota bene: am redat cu cuvintele mele acest pentalog, pe care l-am ținut minte ca inventar de idei.

Cred că din cele cinci „porunci” ale lui Petre Ţuţea cea mai potrivită, mai „imperativă” pentru noi, românii, este capacitatea de a ne bucura atunci când în preajma noastră se iveşte un ins, un român, un om mai deştept, mai puternic, mai performant decât noi. Se pare că ne lipseşte în mod specific şi va trebui să o educăm la fiecare român, capacitatea de a veni cu inima deschisă în sprijinul vecinului sau colegului mai norocos, mai performant, mai talentat, ajutându-l să-şi pună în valoare întreg potenţialul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, spre binele Neamului şi al Omului. Prea sunt mulţi românii care nu ştiu să se bucure de norocul de a avea de-a face cu unul mai deştept, mai inspirat, mai creativ decât ceilalţi. Şi nu sunt puţini românii şi, oamenii în general, roşi de invidie când cel de alături, frate, vecin sau coleg, se dovedeşte a fi mai bun.

Ca naționalist, ca om normal adică, bucură-te de norocul altuia! Iar dacă nu-ți poți reprima invidia, fii măcar atât de inteligent și dă-ți seama că face parte din norocul vieții tale să ai de-a face cu oameni mai deștepți, mai puternici și mai talentați decât tine, pe care să-i sprijini cu inima deschisă în a-și afirma talentul și celelalte daruri cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu. Va fi și spre binele celorlalți, deci și spre binele tău! Iar capacitatea ta de a recunoaște și respecta meritele și munca altuia este un dar tot de la Dumnezeu! Nu-l refuza!

A te bucura de succesele altuia este forma cea mai potrivită de a arăta că am înţeles şi am preţuit cum se cuvinte principiul suprem al Creaţiei: infinita diversitate, faptul că nu există doi, ci numai unu, adică numai unicate, fiecare cu particularitatea sa născătoare de fapte ne-mai-săvârşite vreodată. Străduiește-te să te cunoști și să te înțelegi pe tine însuți, pentru a descoperi fărîma de unicitate cu care te-a dăruit Dumnezeu. Ești dator să-ți pui în valoare unicitatea! Unicitatea cu care te naști nu-ți aparține, la fel cum nici șansa de a te naște, viața ta însăși nu-ți aparține, nu ai dreptul să faci ce vrei cu ea, să dispui după bunul plac! Așa cum nu poți spune „acesta este copilul meu și fac ce vreau cu el!”, la fel cu viața ta trebuie să te străduiești să faci ce trebuie, să vrei să faci ce trebuie! Și să te străduiești să pricepi ce trebuie să faci! Să vrei să faci!

Voința de a făptui în folosul Neamului este definitorie pentru naționaliști.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Predică la Duminica a 5-a a Sfântului şi Marelui Post. Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12)

Prin anul 57 de la Naşterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint şi de fapt, Bisericii de pe toată faţa pământului întâia Epistolă, pe care o avem şi noi cuprinsă în Sfânta Scriptură. Între multele folositoare şi ziditoare de suflet  învăţături o aflăm şi pe aceasta care, în cuvinte puţine, ne vorbeşte de împărăţia lui Dumnezeu: ,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El’’ (I Corinteni 2, 9). Vedem, din aceste cuvinte, cât de mărginiţi suntem noi oamenii atunci când suntem puşi în faţa  realităţilor Dumnezeieşti şi cât de puţin înţelegem şi cuprindem cu slabele noastre puteri adevărurile ce ne sunt date a le şti prin Credinţă. Orice stare, ori situaţie o înţelegi mai bine atunci când o trăieşti. Aşa şi noi, nu vom înţelege Împărăţia lui Dumnezeu decât în vremea când, nădăjduim că vom trăi în ea. Să dea Atotputernicul să fie aşa. Până atunci să ne străduim cât putem să fim găsiţi vrednici de ea. Şi pentru aceasta se pune o singură şi necesară condiţie: să iubim pe Dumnezeu. În iubire sunt cuprinse şi credinţa şi faptele bune şi dragostea pentru aproapele şi harul lui Dumnezeu.

Din păcate, nu întotdeauna ne străduim cât se cuvine să străbatem calea spre Împărăţia Cerurilor fără abateri şi poticneli. Socotim prea adesea că acolo se ajunge lesnicios şi facem atât de puţin pentru a o dobândi. Cu alte cuvinte, dorim să dobândim o răsplată incomensurabilă, plătind un preţ cât mai mic cu putinţă. Socoteli negustoreşti, căci adevărul este altul. Este cel pe care ni-l arată Sfântul Evanghelist Luca în Cartea Faptele Apostolilor: ,,prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu’’ (14, 22).

În Evanghelia acestei Sfinte Duminici îi vedem pe cei doi Sfinţi Apostoli fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, cerând de la Mântuitorul să fie învredniciţi de şederea de-a dreapta şi de-a stânga în împărăţia Sa. Cei mai mulţi comentatori, ca şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au o luare de poziţie critică faţă de cererea celor doi. Chiar s-au mâniat pe ei. Să dea Dumnezeu ca greşeala noastră cea mai mare să fie cea  făcută de cei doi Apostoli şi să dorim şi noi cu aceaşi sinceritate, dusă până la nevinovată naivitate, a intra în Împărăţia cea veşnică. Cine nu-şi doreşte să fie părtaş al Împărăţiei? Cine n-ar vrea să stea aproape de Mântuitorul în veşnicie? Numai că, aşa cum spune Cartea Sfântă, nu putem ocoli suferinţele în călătoria noastră, ori mai bine zis, nu ne ocolesc ele pe noi. Este ceea ce n-au înţeles dintru început cei doi Sfinţi Apostoli: în împărăţia veşnică nu se intră printr-o simplă cerere adresată Mântuitorului. De aceea li s-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. N-au înţeles atunci, dar au înţeles când au trecut prin toate vitregiile ce le implica misiunea Dumnezeiască la care-au fost chemaţi: ,,În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea’’ (Ioan 16, 33).

Care au fost necazurile şi suferinţele prin care au trecut Apostolii Domnului? Ni le enumeră Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Poporul lui Dumnezeu din Corint: ,,În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine’’ (II Corinteni 11, 23-27).  Sfinţii Apostoli au înţeles când a trebuit să-şi pună viaţa pentru Evanghelie şi s-au dus bucuroşi la moarte, cu nădejdea îndreptată spre răsplata Împărăţiei Cerurilor.

După ce a vindecat pe cei zece leproşi, Mântuitorul a fost întrebat de fariseii vremii: ,,Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?’’ Acestora le-a răspuns: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru’’ (Luca 17, 20-21). Viaţa de-acum ne este dată spre a o dobândi pe cea veşnică. Încă din vremea vieţii pământeşti avem posibilitatea de a trăi realităţile vieţii viitoare, din Împărăţia Cerurilor, iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Luca 10, 27). Sfântul Apostol Pavel, scriind credincioşilor din Roma, i-a îndemnat să fie cu luare aminte că ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt’’ (Romani 14, 17).

Tăgăduitorii învierii morţilor, saducheii cei împuţinaţi la minte, vrând să-L ispitească pe Mântuitorul, au primit răspuns Dumnezeiesc privitor la Împărăţia veşnică: ,,Fii veacului acestuia se însoară şi se mărită, iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii’’ (Luca 20, 34-36).

Cartea bisericească numită Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, în ziua a cincisprezecea, relatează un fapt petrecut în secolul al XIX-lea: ,,Un monah, anume Arsenie, cu metania la Mănăstirea Neamţ, care fusese ucenicul stareţului Silvestru, având mare dorinţă să meargă la Sfântul Munte, a luat blagoslovenie şi s-a dus acolo în anul 1817. Apoi, netrecând multă vreme de la ducerea lui, a murit stareţul lui. Şi el, aflându-se acolo în Sfântul Munte, s-a îmbolnăvit odată foarte cumplit, încât din multă slăbiciune a leşinat. Şi li se părea la toţi cei ce stăteau de faţă că a murit şi îi pregăteau cele de înmormântare. Dar el, întru acea vreme a fost răpit de un tânăr foarte luminat şi a fost dus în locurile cele din înălţime, unde petrec plăcuţii lui Dumnezeu. Şi acolo ajungând, a văzut un bătrân foarte încuviinţat, şezând pe un scaun împărătesc şi raze ca de soare slobozind de la sine, şi la faţă plin de mare dar. Pe care, când l-a văzut monahul, a socotit, din bucuria ce l-a cuprins, că acela este Dumnezeu.. Şi a zis către tânărul care îl purta: ,,Oare acel bătrân este Dumnezeu?’’ Iar el i-a răspuns, zicând: ,,Nu este Dumnezeu acela, ci plăcutul lui Dumnezeu, Stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţului, de unde eşti şi tu’’. Şi vorbind aşa, numai iată că a văzut şi pe stareţul său, adică Silvestru, aproape de Părintele Paisie, şi îndată căzând, i s-a închinat până la pământ. Iar Stareţul Silvestru i-a zis lui: ,,Frate, ce cauţi mai înainte de vreme aici?’’ Şi el a răspuns: ,,Părinte, mă rog, nu mă lăsa să mă duc de aicea! Pentru că nu au văzut ochii mei niciodată acest fel de frumuseţe’’. Iar stareţul i-a zis: ,,Frate, ţie ţi se cuvine încă multă nevoinţă să arăţi şi multe ispite pentru fapta bună să pătimeşti, până vei veni aici. Tu aici eşti adus numai ca să vezi şi să te întorci înapoi şi la mulţi să le spui că prin multe necazuri poate cineva a se învrednici locului acestuia’’. Şi aşa vorbind, a fost răpit fără de veste de tânărul acela ce îl dusese şi s-a trezit iarăşi în trupul său, întru mare mirare celor ce stăteau acolo de faţă’’.

Ştiind aceste lucruri, bine ne este nouă să intrăm în lupta cea bună şi grea, cu nădejdea biruinţei şi a încununării. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

În loc să-L vestească pe Hristos Domnul, papistașii au clădit, pe pămînt american, Babiloane, Sodome și Gomore

Cuvintele și învățăturile Sfinților Părinți, care ne-au rămas pentru aceste vremuri, sunt, precum razele soarelui (Luminătorul cel mare, lăsat nouă de Dumnezeu), care se arată printre dârele de otrăvuri care acoperă cerul, încontinuu.

Este exact cum spuneți sfinția voastră; vizibil și palpabil s-au pogorât peste noi vremurile din urmă, dar Dumnezeu nu ne va părăsi nici o secundă, dacă, nici noi nu-L vom trece la locul doi, pe lista sufletului.

Papistașii, care s-au rupt de Biserica Lui Hristos, în urmă cu secole, au trecut oceane, spunând că se duc să-L mărturisească locuitorilor de acolo….în fapt, i-au exterminat și le-au luat pământurile, clădind Babiloane, Sodome și Gomore, iar, mai nou, dorind să fie stăpânii întregii lumi – fără omenire, asupra căreia au demarat exterminarea prin orice mijloc.

Tristețea cea mare a adevăraților creștini ortodocși, este legată de marea lepădare a fraților noștri de Dreapta Credință, motivul pentru a-i ține încontinuu în rugăciunile noastre, pentru luminarea minții lor și întoarcerea la Hristos.

Un neam care trăiește de mii de ani pe pământul dăruit de Dumnezeu, care n-a atacat, n-a exterminat, n-a capturat pământuri străine, cum ar fi dacă s-ar întoarce la Dreapta Credință?

Cu noi este Dumnezeu! Mulțumim, binecuvântați, părinte Vasile!

Ana H.

Domnul și Maica Domnului.

Porunca Dumnezeiască a acestor cumplite vremuri, cand scelerații și demenții lumii ne ucid semenii cu sălbăticie

,,Să nu ucizi’’ (Ieşire 20, 13). Este a şasea din cele zece Porunci date de Dumnezeu, prin Moise, poporului Israel şi lumii întregi. Călcarea acestei porunci este de o gravitate deosebită şi se numeşte păcat strigător la cer, după cum spune Dumnezeu Însuşi lui Cain, ucigaşul fratelui său, Abel: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’ (Facere 4, 10).

Viaţa este darul lui Dumnezeu, unic şi nerepetabil. Datori suntem să punem preţ pe acest dar, deoarece viaţa aceasta pământească este timpul în care suntem chemaţi să ne lucrăm mântuirea. Nu ne este îngăduit să ridicăm viaţa aproapelui, dar nici propria noastră viaţă, prin sinucidere. Această poruncă se încalcă şi atunci când unei femei însărcinate i se provoacă avortul, adică se curmă viaţa unei fiinţe nevinovate, lipsită de apărare, care nici măcar nu ajunge să vadă lumina zilei. În anii care au urmat după revoluţia din 1989, societatea românească a evoluat spre mai rău şi prin numărul mare de avorturi. A fost an în care au fost suprimate vieţile a peste un milion de prunci nevinovaţi, ceea ce este o grozăvie fără seamăn! Sa ne imaginăm că aceşti prunci ar fi fost lăsaţi să se nască şi ei ar fi înfrumuseţat românimea, prin curăția și nevinovăţia lor. Vinovaţi de acest păcat sunt femeile care solicită avortul, soţii lor, care le îndeamnă sau consimt la acest act criminal, mijlocitorii şi medicii care provoacă avorturile. Biserica a rămas singura care apără, cât îi este cu putinţă, viaţa pruncilor care urmează să se nască. De aceea este privită cu ură de slujitorii satanei, care încurajează avortul prin legi permisive. Greu răspuns vor da toţi aceştia la Judecata lui Dumnezeu!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă’’ (Matei 10, 28). Vorbim totuşi de o ucidere sufletească nu în sensul propriu, al nimicirii acestuia, ci în sensul afundării acestuia în păcate necurmate, neurmate de pocăinţă. Ucigaşi sufleteşti sunt ereticii de toate felurile, care răspândesc învăţătura lor pierzătoare ca pe o otravă, şi care duc multe suflete în rătăcire şi implicit în pedeapsa veşnică a iadului. Ucigaşi sunt socotiţi şi cei care îndeamnă pe aproapele la păcat, sau îi favorizează înfăptuirea păcatului, sau sunt ei înşişi sminteală altora. ,,Cel care urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este’’ (I Ioan 3, 15).

Războaiele, revoluţiile, pogromurile, genocidurile au fost şi sunt încălcări organizate ale acestei Porunci Dumnezeieşti.

Presbiter Iovița Vasile

Pascalia Bisericii Ortodoxe

Părinții Bisericii care au fost înaintea noastră bine ne-au sfătuit să păstrăm cu grijă cărțile bisericești, deoarece vor veni vremuri în care acestea cu greu se vor mai găsi. Iată că am ajuns la vorbele lor. Ecumeniștii cenzurează, schimbă, denaturează conținutul cărților. Există intenția de a denatura chiar și Sfanta Scriptură, pentru a o aduce la forma dorită de evrei.

În ultimele decenii, Evangheliile pentru folosința liturgică au la sfarșitul lor Pascalia Ortodoxă, pentru perioada cuprinsă între anii 1961 și 2118, precum și tabele lămuritoare și mult folositoare , deopotrivă pentru clerici și credincioși.

Am socotit că e bine să reproduc Pascalia Ortodoxă, pentru a o pune la îndemana tuturor, știind că ecumeniștii vor schimba data sărbătoririi Sfintelor Paști, pentru a se alinia cerințelor papistașilor. Noi însă avem datoria sfantă de a prăznui Învierea Domnului întocmai cum au statornicit Sfinții Părinți la Sinodul I Ecumenic, din anul 325, și nicidecum să nu ne clintim din această randuială, rămasă neschimbată de 1700 de ani.                 

Presbiter Iovița Vasile

Datele Paştilor din 1961 până în 2118

1961 – 09 aprilie
1962 – 29 aprilie
1963 – 14 aprilie
1964 – 03 mai
1965 – 25 aprilie
1966 – 10 aprilie
1967 – 30 aprilie
1968 – 21 aprilie
1969 – 13 aprilie
1970 – 26 aprilie
1971 – 18 aprilie
1972 – 09 aprilie
1973 – 29 aprilie
1974 – 14 aprilie
1975 – 04 mai
1976 – 25 aprilie
1977 – 10 aprilie
1978 – 30 aprilie
1979 – 22 aprilie
1980 – 06 aprilie
1981 – 26 aprilie
1982 – 18 aprilie
1983 – 08 mai
1984 – 22 aprilie
1985 – 14 aprilie
1986 – 04 mai
1987 – 19 aprilie
1988 – 10 aprilie
1989 – 30 aprilie
1990 – 15 aprilie
1991 – 07 aprilie
1992 – 26 aprilie
1993 – 18 aprilie
1994 – 01 mai
1995 – 23 aprilie
1996 – 14 aprilie
1997 – 27 aprilie
1998 – 19 aprilie
1999- 11 aprilie
2000 – 30 aprilie
2001 – 15 aprilie
2002 – 05 mai
2003 – 27 aprilie
2004 – 11 aprilie
2005 – 01 mai
2006 – 23 aprilie
2007 – 08 aprilie
2008 – 27 aprilie
2009 – 19 aprilie
2010 – 04 aprilie
2011 – 24 aprilie
2012 – 15 aprilie
2013 – 05 mai
2014 – 20 aprilie
2015 – 12 aprilie
2016 – 01 mai
2017 – 16 aprilie
2018 – 08 aprilie
2019 – 28 aprilie
2020 – 19 aprilie
2021 – 02 mai
2022 – 24 aprilie
2023 – 16 aprilie
2024 – 05 mai
2025 – 20 aprilie
2026 – 12 aprilie
2027 – 02 mai
2028 – 16 aprilie
2029 – 08 aprilie
2030 – 28 aprilie
2031 – 13 aprilie
2032 – 02 mai
2033 – 24 aprilie
2034 – 09 aprilie
2035 – 29 aprilie
2036 – 20 aprilie
2037 – 05 aprilie
2038 – 25 aprilie
2039 – 17 aprilie
2040 – 06 mai
2041 – 21 aprilie
2042 – 13 aprilie
2043 – 03 mai
2044 – 24 aprilie
2045 – 09 aprilie
2046 – 29 aprilie
2047 – 21 aprilie
2048 – 05 aprilie
2049 – 25 aprilie
2050 – 17 aprilie
2051 – 07 mai
2052 – 21 aprilie
2053 – 13 aprilie
2054 – 03 mai
2055 – 18 aprilie
2056 – 09 aprilie
2057 – 29 aprilie
2058 – 14 aprilie
2059 – 04 mai
2060 – 25 aprilie
2061 – 10 aprilie
2062 – 30 aprilie
2063 – 22 aprilie
2064 – 13 aprilie
2065 – 26 aprilie
2066 – 18 aprilie
2067 – 10 aprilie
2068 – 29 aprilie
2069 – 14 aprilie
2070 – 04 mai
2071 – 19 aprilie
2072 – 10 aprilie
2073 – 30 aprilie
2074 – 22 aprilie
2075 – 07 aprilie
2076 – 26 aprilie
2077 – 18 aprilie
2078 – 08 mai
2079 – 23 aprilie
2080 – 14 aprilie
2081 – 04 mai
2082 – 19 aprilie
2083 – 11 aprilie
2084 – 30 aprilie
2085 – 15 aprilie
2086 – 07 aprilie
2087 – 27 aprilie
2088 – 18 aprilie
2089 – 01 mai
2090 – 23 aprilie
2091 – 08 aprilie
2092 – 27 aprilie
2093 – 19 aprilie
2094 – 11 aprilie
2095 – 24 aprilie
2096 – 15 aprilie
2097 – 05 mai
2098 – 27 aprilie
2099 – 12 aprilie
2100 – 01 mai
2101 – 23 aprilie
2102 – 08 aprilie
2103 – 28 aprilie
2104 – 19 aprilie
2105 – 04 aprilie
2106 – 24 aprilie
2107 – 16 aprilie
2108 – 05 mai
2109 – 20 aprilie
2110 – 12 aprilie
2111 – 02 mai
2112 – 16 aprilie
2113 – 08 aprilie
2114 – 28 aprilie
2115 – 13 aprilie
2116 – 02 mai
2117 – 24 aprilie
2118 – 16 aprilie

Temelia greco-catolicilor din Ardeal: Trădare, fals, înșelăciune

Uniaţia a fost o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism.

Această formă presupunea acceptarea de către ortodocşi a conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii române în timpul serviciilor religioase.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special pe Ordinul Iezuit şi pe metodele acestuia. În urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.

Actul de unire, fals și mișelesc

„Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor rumâneşti dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Ţărăi Ardealului. Cercând noi schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi nieperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască şi ne mărturisim a fi mădularele ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră şi cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

Însă într-acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinţii sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.„

„Manifestul de unire” a apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea catolică instaurată peste Transilvania de austrieci dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă.

Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Diploma Leopoldină  a fost o adevarată Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate şi consfinţea faptul că în funcții publice puteau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu-se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român majoritar în Transilvania: național, social si religios, maghiarii, saşii şi secuii.

Ortodocșii români erau consideraţi „toleraţi”, fiind lipsiți de drepturi și în afara legii, cu toate că reprezentau populaţia cea mai numeroasă.

La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe.

În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea clericilor români (preoţi şi protopopi), mai multe avantaje materiale. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dăduse un manifest prin care se arăta că ortodocșii care se vor uni cu catolicii, trebuiau să respecte patru puncte :

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

Referitor la momentul 7 octombrie 1698, când  38 de protopopi ortodocși, s-au  întrunit şi au  redactat în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma, trebuie subliniat că printre condițiile menţionate de acel document erau menționate, respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a Bisericii și dorinţa să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea primei pagini s-a făcut  intenționat eronat, menţionându-se că respectivii clerici ortodocşi erau de acord cu unirea, fără să fie traduse și condițiile.

Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu.  În perioada 1701-1761, ortodocșii care nu s-au unit cu Roma nu au avut un conducător duhovnicesc.

Așa s-a făcut  de bună voie unirea ortodocşilor români ardeleni cu biserica catolică …

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl înfierau pe Atanasie „mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Atanasie, până atunci episcop ortodox, fusese hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 iar pe 15 martie 1701, episcop, acordându-i-se totodată  unele distincții de către împăratul austriac, al cărui consilier a devenit.

Nicolae Densușianu, el însuşi român greco-catolic, a  contestat identitatea textului românesc cu cel latin al „Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698, arătând că textul românesc consemna numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum se specifica în textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540 ,,pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Originalul actului a stat ascuns multă vreme , fiind găsit abia la sfârşitul secolului al XIX- lea, în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. de marele istoric greco-catolic Nicolae Densuşianu şi  se găseşte în prezent în fondurile Academiei Române.

În opinia unor istorici, chiar şi greco-catolici, actul este evocat drept „un fals evident”printre motivele care i-a determinat să afirme falsitatea originalului acestui act fiind: lipsa semnăturii mitropolitului, fără care actul este lovit de nulitate dintru început; nemenţionarea aşa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenţionarea aşa-zisului sinod nici în plângerile şi nici în răspunsurile din corespondenţa purtată de ortodocşi cu autorităţile în anii 1698-1711;  nerespectarea normelor procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un spaţiu, de semnătura mitropolitului şi alături a secretarului, cu peceţile acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanţei protopopiei; niciuna din aceste reguli nu a fost respectată).

Nicolae Densuşianu, Silviu Dragomir şi alţi istorici au concluzionat că este vorba de un act fals, plăsmuit de iezuiţi prin strângerea de semnături de la protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la început ultima, iar ulterior trecută în faţă şi completată cu declaraţia de unire.

Există opinia conform căreia actul în speţă ar fi fost realizat abia în 1701  când Atanasie Anghel, chemat la Viena (după nenumărate persecuţii suferite în Transilvania), a fost pus să aleagă între închisoarea pe viaţă pentru 22 de acuzaţii (exact numărul articolelor din mărturisirea de credinţă semnată de acesta la hirotonire) şi respectiv unirea cu Roma.

Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească faţă de tentativele de catolicizare, alege să îşi schimbe religia.

El se leapădă oficial şi ceremonial de Ortodoxie. Este apoi „rehirotonit” întâi preot iar apoi episcop romano-catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la romano-catolicism rudele i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincţie pentru „meritele sale înalte şi speciale” şi un salariu anual de 4.000 de florini.

Cu această ocazie a fost realizat şi actul, prin colaborarea unor protopopi apostaţi, completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după semnături, dar pecetluit!) şi datat apoi… 1698, pentru a justifica o serie de declaraţii false ale iezuiţilor în faţa Dietei şi a Curţii de la Viena.

Merită notat că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel:

„Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri (deci actul fusese făcut de alţii, nu de Atansie şi cei din preajma lui şi nu cu colaborarea lui ) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră.”

Printre motivele care a determinat un număr de istorici să recunoască falsitatea traducerii acestui act sunt: diferenţele radicale între textul original românesc şi textul tradus latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nicio abdicare canonică „din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului”; textul latinesc prezintă o unire totală ); menţionarea în traducerea latină a diplomei leopoldine dată în 16/28 februarie 1699, deci la câteva luni ulterior pretinsului sinod.

Nicolae Densuşianu, referindu-se la traducerea latină a originalului, a socotit-o a fi „o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Oare ce justificare poate exista pentru dărâmarea cu tunurile a zecilor de biserici şi mănăstiri ortodoxe de către generalul austriac Bucow?

Ţinând seama de viața și lupta pentru apărarea ortodoxiei a Sfinților Cuvioși Mărturisitori: Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea; Sfinții Preoți Mărturisitori: Ioan de la Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, acești cinci Mărturisitori români din Ardeal sunt cinstiți ca Sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat, fiind pomeniți de Biserica Ortodoxă Română în data de 21 octombrie.

(Preluare selectivă de pe Cer și Pămant Romanesc)

Semnal: Ecumeniștii trădători vor să livreze papistașilor eretici Biserica noastră Ortodoxă

Atenție la papistași și la unirea cu ei, pe care o pregătesc Bartolomeu, papa și acoliții lor. Atenție cei care așteaptă să se schimbe Biserica din temelii și să fie ca și la papistași. Așa i-a amăgit papa și pe greco-catolici când a vrut să-i schimbe. Ei n-au vrut să se închine altfel, și când a văzut că nu putea să-i facă să se închine, le-a zis: ,,Închinați-vă ca voi, rămâneți și duceți o viață ortodoxă, dar țineți adimistrativ de noi.” În present, sunt mai catolici decât papa. I-a păcălit. I-a prins cu puțin și au ținut și țin în continuare organizatoric de Roma. Acesta a fost scopul.

Acum tot așa intenționează și cu ortodocșii, tot metoda aceea o folosesc, într-un fel sau altul. Noi nu stăm de vorbă cu cei desprinși de adevărul de credință decât într-un singur caz: dacă vor să revină la Ortodoxie, fără condiții. Atenție cei care îi urmează orbește pe episcopii ecumeniști că s-ar putea să devină papistași peste noapte.

Ștefan C.

Sfantul Nil Atonitul: Despre înmulţirea fărădelegii

Când se va înmulţi fărădelegea o să se adune toate prihănirile şi necurăţiile lumii, şi o să se învisteriască necurata fică a curviei care să fie lăcaş al preacurviei. Că precum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de Naştere şi în Naştere şi după Naştere, Preasfânta Fecioară, şi a Născut pe Iisus care nu a ştiut păcat; aşa din contră necurata aceea fică, muma fărădelegilor, va fi şi mai înainte de naştere şi în naştere şi după naşterea spurcatului antihrist, o să fie curvă necurată şi preacurvă în toată viaţa ei. La această necurată o să se adune toate fărădelegile şi o să nască pe fiul pierzării. Şi din pricina lipsirii Darului Sfântului Duh la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor, o să se adune şi o să învie toate fărădelegile oamenilor în pântecele ei. Şi după naşterea filului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întâi o să se lipsească de dragoste, de unire, de curăţenie. Al doilea, tot locul şi oraşul de păstori temători de Dumnezeu şi proistoşi credincioşi. Al treilea, Bisericile lui Dumnezeu de arhierei şi de duhovnici şi preoţi evlavioşi, precum de acum au început a se lipsi.

După aceea o să se arate şi acest necurat după creşterea vârstei lui şi o să se umple de satanicească putere ca să facă semne şi minuni înaintea ochilor oamenilor pătimaşi, precum a facut Chinopsos mincinoasa înviere, fiindcă la Sfinţi nu are lucrare în slăbiciune ci numai la cei întunecaţi de patimi. Precum marele Macarie vedea pe muiere în firea ei, pe care o vedeau oamenii ca pe o iapă. Şi o să se făţărnicească cu blândeţea, pentru ca să plece pe noroade la înşelăciunea lui, ca să se faca monarh. Asemenea se va arăta paşnic şi smerit, ca să i se închine toţi. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, când se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei şi a fricii lui Dumnezeu, peacurvia, curvia, sodomia, iubirea de avuţii, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să stăpânească toate cetăţile. Fiindcă nu o să se găsească alt om vrednic să stăpânească cetăţile, pentru aceea toată lumea o va stăpâni şi o să-l aibă pe acesta atotstăpânitor.

Atunci pe cât vor căpătui, vor socoti că-şi lucrează mântuirea. Atunci o să se defaime Sfânta Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu şi o să fie multă lipsă în lume. Semne şi arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii. Foame îndoită, simţită şi gândită. Simţită, că o să se închidă cerul ca în zilele lui Ilie, pentru fărădelegile lor şi nu o să dea ploaie şi vor flămânzi oamenii de cuvântul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vreun Drept cu fapte bune ca să-i înveţe Cuvântul mântuirii. Şi o să se ridice blagoslovenia lui Dumnezeu de la mâncăruri şi băuturi. Fiindcă pe cât vor mânca mai mult vor flămânzi. Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor şi aurul şi argintul vor fi defăimate şi o să se calce pe drumuri ca pietrele.

Atunci o să se zămislească răutatea luceafărului în inimile oamenilor si atunci o să vieţuiască păgânătatea cu pântecele lui antihrist. Şi se va ridica Darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Scriptura. Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în aceşti oameni fiindcă sunt trupuri. O să se împuţineze şi oamenii şi o să moară pe drumuri precum păsările, pecetluiţi de antihrist, vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinul, şi mâncând trupuri moarte vor muri şi ei. Iar înţelesul peceţii lui antihrist (666) este aşa: „Al meu eşti şi al tău sunt, de bună voie vin, nu de silă”. Vai şi amar celor pecetluiţi! Şi o să se facă tulburare mare în lume. Şi auzind oamenii în altă parte pace, o să se mute acolo. Şi o să găsească mai multă lipsă. Şi o să audă de la locuitori: O, cum aţi venit în acest blestemat loc, unde nu a rămas înţelegere omenească? Atunci, văzând Dumnezeu tulburarea oamenilor, o să poruncească mării să-şi ia cea dintâi stare şi o să se urce focul cel de sub pământ din care se înfierbântă apele calde, şi o să fiarbă apa lumii precum fierb apele de la metale şi atunci vor înceta oamenii să se mute din loc în loc. Şi din fierberea mării o să se desfiinţeze faţa pământului şi o să se usuce pământul şi nu va răsări iarbă şi copacii nu vor da lăstare, izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele şi păsările vor muri de aburii mării şi ai puciiasei. Şi iată vremea se apropie şi voi nu înţelegeţi, fiindcă vicleşugurile oamenilor s-au înmulţit şi s-au făcut stihiile grabnic, pentru a se apropia sfârşitul ce l-a orânduit Dumnezeu în mijlocul milemiului al 8-lea.

Deci Dumnezeu, purtând grijă de mântuirea oamenilor celor cu bunăvoinţă, o să trimită pe Enoh, pe Ilie şi pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul) să propăvăduiască şi să întărească mărturisirea pentru acei ce o să se mântuiască şi să înveţe că cei care nu se vor pecetlui se vor mântui în Împărăţia Cerurilor. Să se însemneze cu semnul Crucii, că insemnarea Sfintei Cruci izbăveşte pe om de osânda iadului, iar lui antihrist îi dă osânda iadului. De flămânzit să răbdaţi, că Domnul vă va trimite ajutor din înălţine, iar oamenilor le va zice: Iată câţi s-au pecetluit, s-au mulţumit. Şi le va zice: Oamenii nu s-au mulţumit la însemnarea pecetei pierzării, ci înşelăciunea i-a facut nesimţitori şi nu cunosc mântuirea lor. Oamenii cei materialnici, s-au făcut draci şi nu simt foamea şi setea pentru care s-au făcut într-o unire cu dânşii, însă flămânzesc şi însetoşează mai mult decât voi, de şapte ori câte şapte. Răbdaţi puţintel şi o să vedeţi pe cei pecetluiţi murind sufleteşte şi trupeşte. Iar cei ce vor răbda din voi o să trăiţi viaţă vesnică. Opt milenii, opt mii de ani sunt. Deci venirea Domnului a fost la anul 5508, care fac cinci milenii. Iar în jumatatea mileniului al 8-lea adica la 7500 de la facerea lumii şi de la Hristos 2000, Deci 500 s-au lăsat şi de se vor mai lăsa 50, vine.

Atunci antihrist văzind pe cei trei prooroci propovăduind Adevărul şi dovedindu-i înşelăciunea lui, o să se mânie şi o să poruncească să i se aducă înaintea lui. Şi întâi o să-i momească zicând: Pentru ce voi nu vă pecetluiţi cu împărăteasca pecete? Atunci o să dojenească ei (Sfinţii) în faţă pentru înşelăciunea lui, zicându-i: O, înşelătorule şi amăgitorule antihriste! Nu-ţi ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ci ne sileşti şi pe noi să te asculătam? Blestemată este pecetea ta şi slava ta şi cu pirzarea ta a venit şi sfârşitul lumii. Iar spurcatul auzind dojana şi blestemurile ce i-au făcut Sfinţii, singur o să ia sabia şi o să-i taie, iar după moartea lor o să poruncescă la ai săi să facă mai cumplite răutăţi. Adică: curvii, preacurvii, sodomii, ucideri, răpiri, minciuni, furtişaguri, tiranii, vânzări de oameni şi cumpărări de copii, parte bărbătească şi femeiască, şi o să curvească în drumuri de faţă precum câinii. Iar oamenii celui spurcat, având libertate să stingă firea omenească cu multe chipuri ale răutăţii, silindu-se simţitor şi gânditor cu răutatea lor să prăpădească bunătatea oamenilor şi să-şi iasă din minţile lor, din multa neastâmpărare şi o să se facă scurţi la trupuri ca dracii. (firea dracilor e scurtă şi rotundă, şi firea oamenilor o să se unească cu a dracilor la scurtimea trupului, vor fi până la cinci palme lungime şi o să se facă mai vicleni decât dracii)

(Preluare)

,,Profeții” iudaice despre antihrist: Regele evreilor va fi adevăratul papă al Universului, patriarhul bisericii internaţionale

,,De asemenea a trecut ceva timp de când am început să discredităm pe preoţi, să le ruinăm misiunea pe pământ; pentru noi, reprezintă o mare piedică. Influenţa lor are din ce în ce mai puţin efect asupra oamenilor. Libertatea conştiinţei a fost decretată în întreaga lume, devenind principiu, astfel nu ne mai despart decât câţiva ani până când vom reuşi să distrugem complet creştinismul; cât despre celelalte religii, dificultăţile vor fi minore, dar acum este prematur să discutăm. Regele evreilor va fi adevăratul papă al Universului, patriarhul bisericii internaţionale’’ (Milton William Cooper, Partea nevăzută a lumii, Ed. Elit, f. a., p. 253). Acest citat este extras dintr-un document mai vechi, nerecunoscut pe faţă de urmaşii celor care l-au elaborat. Este de înţeles. Faptul că această prevedere, şi toate celelalte, sunt puse sistematic în practică, arată că avem de-a face cu un document autentic, care a fost ţinut secret o vreme, apoi, prin vrerea lui Dumnezeu, a ajuns cunoscut.

În vremea ciumei comuniste, preoţii, ierarhii şi monahii erau definiţi în documentele securităţii drept ,,armata neagră’’ şi au fost socotiţi o mare primejdie pentru societatea cu viitor de aur. Aceştia au fost luaţi cu brutalitate de la Sfintele Altare şi întemniţaţi. Mulţi au murit muceniceşte. Canonizarea lor este interzisă. Biserica, adică poporul lui Dumnezeu, le recunoaşte jertfa, le cinsteşte sfintele moaşte şi le alcătuieşte acatiste.

După 1989, Biserica a avut o perioadă scurtă de libertate. Bisericii i se recunoştea autoritatea în societate şi lucrurile păreau că se îndreaptă spre normalitate. N-a trecut prea mult şi, încet-încet, cei ce se arătau a fi prieteni ai Bisericii Ortodoxe şi-au arătat adevărata faţă: s-au înverşunat împotriva ei cu o ură diabolică, emisiunile religioase au fost suprimate, trepăduşii au început să caute greşeli în Biserică pe care le-au mediatizat hiperbolic. Nu contează că, după o vreme, adevărul iese la lumină şi minciunile sunt dovedite. Ţinta lor nu este distrugerea creştinismului, aşa cum eronat este el înţeles azi. Ţinta este Biserica Ortodoxă cu slujitorii ei adevăraţi, ,,marea piedică’’ în calea înfăptuirii unor ambiţii nebuneşti. Nu trebuie să ne mirăm. N-au ajuns nemernicii lumii să spună despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel mai înjositoare minciuni, plăsmuite în străfundurile iadului? Noi credem în cuvintele Sale, din care nu va rămâne o cirtă neîmplinită: ,,Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18).

Presbiter Iovița Vasile

Duminica – ziua de odihnă a Bisericii noastre

,,Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti’’ (Ieşire 20, 8). Este Duminica întâia sau a şaptea zi a săptămânii? Răspunsul trebuie  nuanţat. Pentru evreii necredincioşi, care nu L-au primit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Duminica este ziua întâia a saptămânii, deoarece ei păstrează sâmbăta ca zi de odihnă, socotită de ei ziua a şaptea. Biserica lui Hristos a primit de la Mântuitorul ei, ca zi de odihnă Duminica, prin urmare, aceasta este ziua a şaptea. Porunca Decalogului, citată la început, este mai amplă şi are următorul conţinut: ,,Lucrează şase zile şi-ţi fă treburile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici sluga ta…’’ De-aici se vede cu limpezime că Duminica urmează celor şase zile lucrătoare şi este ziua a şaptea, ziua de odihnă. Însăşi ordinea creaţiei ne spune că în şase zile a făcut Dumnezeu lumea, iar în a şaptea zi S-a odihnit (Ieşire 20, 11). De două mii de ani Biserica a păstrat această rânduială sfântă.

În anul 2010, în calendarele bisericeşti ce s-au tipărit, s-a schimbat această rânduială. Adică ziua de Duminică a ajuns a fi socotită drept ziua întâia a săptămânii, împotriva oricărei logici. Este ca şi cum am spune că Dumnezeu S-a odihnit întâi, apoi a început lucrarea creaţiei; este ca şi cum Mântuitorul ar fi înviat şi apoi ar fi urmat Sfintele Sale Patimi. Dacă în Biserica Ortodoxă poate cineva să exprime un punct de vedere, îmi îngădui să spun că trebuie să revenim la tradiţia bimilenară a Sfintei Biserici. Faptul ca s-a invocat introducerea aceleaşi rânduieli, străine Ortodoxiei, şi în celelalte Biserici surori, nu are relevanţă. O eroare nu poate fi temei pentru altă eroare.

Mă tem că acesta nu este decât un pas menit să erodeze Tradiţia cea Sfântă a Bisericii Ortodoxe. Totul se face calculat, cu paşi mărunţi, pe nesimţite, cred ei. Ei bine, se simte, se vede, se constată că există tendinţa aceasta nefastă de a schimba sfintele rânduieli ale Bisericii noastre. Sfântul Apostol Pavel s-a ridicat pentru păstrarea neschimbată a Evangheliei, dar şi a tuturor celor primite: ,,Mă mir că aşa degrabă treceţi de la Cel Care v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, – să fie anatema! (Galateni 1, 6-9). Oare ştiu distinşii noştri ecumenişti ce înseamnă anatema?

Presbiter Iovița Vasile

Dumnezeul nostru, Domnul Oștirilor

Sfant, Sfant, Sfant e Domnul Savaot, plin este cerul și pămantul de mărirea Lui (Isaia 6, 3). De fiecare dată, cantăm la Sfanta Liturghie această splendoare Dumnezeiască de preamărire a Domnului Oștirilor, căci așa se traduce ebraicul Iahveh Țebaot. Și nu fără temei, cum vom vedea în cele ce urmează.

Era în vremea Proorocului Elisei. Regele Siriei s-a ridicat cu război împotriva israeliților. Oricate planuri și strategii au pus la cale, toate s-au dovedit zadarnice. Atunci regele i-a bănuit pe apropiații săi de trădare, însă unul din slujitori îi aduce necesara lămurire: ,,Proorocul Elisei, pe care-l are Israel, spun regelui lui Israel pană și cuvintele pe care le grăiești tu în odaia ta de culcare’’ (IV Regi 6, 12).

Reacția regelui Siriei a fost promptă: a organizat o expediție militară, cu porunca de a-l captura pe Proorocul Domnului. Făcandu-se dimineață, slujitorul Proorocului Elisei, a ieșit din odaie și s-a îngrozit de ce a văzut: cetatea Dotan era înconjurată de oștile siriene, cu cai și care de luptă. Cuprins de disperare, se duce imediat la Proorocul Domnului să-i dea de știre. Acesta însă nu se tulbură, rămane încrezător în Domnul Oștirilor și-l liniștește pe slujitor: ,,Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decat cei ce sunt cu ei. Și s-a rugat Elisei: Doamne, deschide-i ochii ca să vadă. Și a deschis Domnul ochii slujitorului și acesta a văzut și iată, tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elisei’’ (IV Regi 16, 17).

Sirienii au început asaltul cetății. O nouă rugăciune, o nouă minune Dumnezeiască: ,,Doamne, lovește-i cu orbire’’. Pe loc, oastea siriană a fost redusă la o neputință totală și a fost ușor pentru Proorocul Elisei să-i îndepărteze, ducandu-i în Samaria. Aici, Dumnezeu le deschide ochii și sirienii văd că expediția lor a fost zădărnicită în chip minunat.,,Și văzand regele lui Israel, a zis către Elisei: Să-i ucid, părinte? Iar Elisei a zis: Au doară cu arcul tău și cu sabia ta i-ai prins, ca să-i ucizi? Dă-le paine și apă, să mănance și să bea și apoi să se ducă la domnul lor’’.

Recomand această lectură biblică tuturor credincioșilor noștri. Aș recomanda-o și puternicilor vremelnici ai lumii, dar aceștia sunt preocupați de lucrările diavolului. Acest episod ne arată cum Dumnezeu, prin Proorocul său, a înlăturat o confruntare militară absurdă, în care s-ar fi vărsat sangele multora. Este aceasta o pildă de felul cum se pot înlătura sau zădărnici războaiele declanșate de demenții lumii acesteia, pentru satisfacerea unor orgolii prostești și nebunești.

Relatarea biblică este dătătoare de mari nădejdi pentru credincioșii prigoniți în vremea noastră. Ne arată cu limpezime că Domnul Oștirilor veghează asupra celor ce-L iubesc și trăiesc după poruncile Sale. Ascuns și discret. Nici nu ne dăm noi seama cate rele zădărnicește Dumnezeu și le împiedică să vină asupra noastră. Văzand cu ochii minții imaginea oștirilor stranse în jurul Proorocului Elisei și a slugii sale, înțelegem de ce  Domnul nostru este Țebaot sau Savaot. Înțelegem și sensul celor scrise de Psalmist: ,,Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el, și-i va izbăvi pe ei’’ (Psalmul 33, 7).

Această teribilă prigoană, nu se manifestă încă în toată amploarea, cruzimea și răutatea ei. Vremurile ce vin sunt unele de ,,stramtorare cum n-a fost de la începutul lumii pană acum, și nici nu va mai fi’’ (Matei 24, 21).  Dar nu vă temeți: ,,Pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decat cei ce sunt cu ei’’ (IV Regi 6, 16).

Mai numeroși și mai puternici!

Presbiter Iovița Vasile

Predică la Duminica a 4-a a Sfântului şi Marelui Post. Staţi împotriva diavolului

Oamenii din toate vremurile au fost şi sunt într-o continuă confruntare cu diavolul. ,,El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl al minciunii’’ (Ioan 8, 44). Diavolul este într-o necurmată luptă pentru a-i duce pe toţi oamenii la chinurile veşnice ce-i sunt pregătite lui şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Sfântul Bisericii noastre, Ioan Gură de Aur făcea cu amărăciune, următoarea constatare: ,,Duşman de moarte ne este diavolul şi a pornit împotriva noastră război neîmpăcat. Nu ne sârguim noi atât pentru mântuirea noastră, cât se sârguieşte el pentru pierderea nostră’’ (Omilii la Matei XIII, 4). De răul pe care-l pricinuieşte cel viclean, aduce mărturie Evanghelia Sfântă a acestei Duminici.

Un părinte îndurerat aduce la Mântuitorul pe fiul său stăpânit de un demon mut şi surd. Cum se manifesta acestai? ,,Oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte’’. Acestea, iubiţi credincioşi, sunt semnele, simptomele unei boli cumplite, epilepsia. Medicina din vremea noastră, cu toate performanţele ei, n-a reuşit până acum să stabilească cauza acestei boli şi nici să găsească un tratament eficient. N-a reuşit pentru că epilepsia iese din sfera ştiinţei medicale, este o boală demonică care se poate vindeca prin înfăptuirea lucrărilor sfinte instituite de Mântuitorul nostru şi încredinţate Sfintei Sale Biserici Ortodoxe.

Oricâte încercări va fi făcut omul acesta pentru tămăduirea fiului său, toate s-au dovedit neputincioase. Nici strădaniile Sfinţilor Apostoli nu l-au putut vindeca, cu toate că li s-a dat putere scoată demonii încă de la trimiterea lor la propovăduire (Matei 10, 1). De ce, atunci, n-au reuşit să alunge demonul cel cumplit? Sfinţii Apostoli erau în acea perioadă când învăţau de la Mântuitorul ceea ce le era de trebuinţă în misiunea lor. Încă nu ajunseseră să ştie că ,,acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (v. 29). Aceasta a fost ocazia prielnică pentru Apostoli spre a-şi împlini învăţătura, aşa cum şi noi învăţăm acum cât de trebuincioase ne sunt rugăciunile şi postul pentru biruinţa asupra celui rău. Dar diavolul ştiind că prin acestea poate fi învins, ce s-a gândit să facă? A scornit o mulţime de secte şi biserici mincinoase pe care le pune să facă rugăciuni zadarnice, fără însă să postească. Nu vedeţi? Sectarii nu ţin nici măcar o zi de post pe an, că aşa-i îndeamnă diavolul, şi în felul acesta îi lipseşte de arma postului fără de care demonii nu pot fi alungaţi. Şi nu numai că nu postesc, dar învaţă că postul este fără de folos, ridicându-se cu neruşinare împotriva prealuminatei învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a spus desluşit: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post’’.

În faţa neputinţei omeneşti, asistăm la confruntarea dintre Fiul lui Dumnerzeu şi duhul cel rău care se încuibase în copilul acela. Dumnezeiasca putere se arată în cuvintele Mântuitorului: ,,Duh mut şi surd, Eu îti poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el’’. A fost momentul în care puterea celui rău s-a surpat, demonul a răcnit, căci fiind mut şi surd atât putea face, l-a zguduit cu putere pe copil, a ieşit lăsându-l ca mort, dar nu era mort. Era starea aceea de epuizare ce se resimte asupra celor chinuiţi de diavolul, în care nu-şi mai amintesc nimic şi le trebuie un timp oarecare pentru a-şi reveni. În clipa următoare, Domnul nostru Iisus l-a luat de mână şi l-a ridicat. Din acel moment era sănătos. Demonul s-a arătat neputincios în faţa măreţiei Dumnezeieşti a lui Iisus. De altfel, Scripturile Sfinte ne arată cu limpezime câte ori s-a petrecut această înfruntare dintre Mântuitorul şi puterile diavolului, n-a fost măcar o umbră de îndoială asupra biruinţei Sale. Acest adevăr ne este dătător de nădejdi în lupta noastră cu diavolul, cel care, prin vicleşug, ne strecoară în minte gândul că este puternic şi nimic nu-l poate birui, tocmai pentru a ne afunda în deznădejde şi a ne face să renunţăm la luptă. Renunţând, îl facem biruitor pe el. Să nu fie!

Am întâlnit o tânără demonizată care periodic era rău chinuită de demoni. Văzând-o, cumnatul ei mi-a spus cam aşa: ,,Părinte, fata asta nu se va mai putea integra niciodată în societate’’. Era un gând de deznădejde mărturisit. Dar n-a fost aşa. După mai bine de doi ani şi jumătate de chin, Dumnezeu a izbăvit-o în vreme ce se afla în Ucraina, în Mănăstirea Pociaev, cu multe Sfinte Moaşte. Spunea fata mai târziu că s-a izbăvit prin rugăciunile Sfintei Eufrosenia, în momentul în care a ajuns în dreptul moaştelor ei. După ce s-a făcut sănătoasă, a absolvit o şcoală sanitară post-liceală, s-a cununat cu un tânăr din Moldova, Dumnezeu le-a dat un copil, iar acum sunt în Italia.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre stăruie cu deosebire asupra întăririi noastre în credinţă, îndemnându-ne să nu ne arătăm fricoşi în lupta cu diavolul. ,,De aceea credincioşii nu se cuvine să se înfricoşeze. Căci toate meşteşugirile lor sunt nimic în faţa harului lui Hristos… Deci numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, dispreţuindu-i pe aceştia şi netemându-ne deloc de ei. Ci cu cât mai mult încearcă să ne facă acestea, cu atât mai mult să ne încordăm nevoinţa împotriva lor, căci mare armă este împotriva lor viaţa dreaptă şi credinţa în Dumnezeu. Căci se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de argint, de neiubirea de slavă deşartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi, în primul rând, de dreapta credinţă în Hristos a nevoitorilor’’. Cuvintele acestea de îndemn şi încurajare ni le-a lăsat Sfântul Antonie cel Mare, cel care a vieţuit în pustia Egiptului şi a îndurat multe ispite diavoleşti, chiar agresiuni fizice ale demonilor dar, cu harul lui Dumnezeu, s-a arătat biruitor peste toate. 

La curaj ne îndeamnă, peste veacuri, şi Sfântul Părintele nostru Ioan Gură de Aur: ,,Dar să nu vă temeţi, să nu vă ia frica. Vegheaţi doar, şi se va face ca o vrabie… Dacă vrem, Dumnezeu ne-a dat putere să călcăm peste el cu picioarele’’. Mai aproape de vremea noastră, Sfântul Nicodim Aghioritul ne-a lăsat şi el un temei de biruinţă în lupta noastră cu puterile întunericului, într-o carte folositoare de suflet, Despre vrăjitorie, în care ne-a scris aşa: ,,Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul care nu poate să vă facă nicio silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, deoarece voi sunteţi îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu’’ (p. 68-69).

Despre armele lui Dumnezeu, postul şi rugăciunea, tocmai am auzit când s-a citit Evanghelia Sfântă şi puţin mai în urmă, la începutul acestui cuvânt. Dacă mergem de la Sfânta Biserică purtând în inimi şi minţi aceste mult folositoare cuvinte, am şi pus începutul biruinţei noastre. Suntem în Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Ne vom lăsa dezarmaţi? Ne vom purta ca nişte dezertori fricoşi? Vom lăsa deoparte postul şi rugăciunea sfântă? Vom dispreţui sfintele cuvinte ale Mântuitorului? Doamne fereşte, să nu fie! Socotesc a fi foarte potrivite cuvintele Sfântului Apostol Iacov (4, 7) scrise prin anul 62 de la Naşterea Mântuitorului: ,,Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi’’.

Diavolul şi demonii lui sunt îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au căzut din slava cerească. Aşa cum există îngeri căzuţi, sunt şi oameni căzuţi din harul lui Dumnezeu. Între aceştia şi demoni s-a creat un fel de simbioză, o conlucrare malefică. Oamenii L-au părăsit pe Creatorul şi Binefăcătorul lor şi s-au făcut slujitori ai diavolului sau al marelui arhitect al universului, cum mai este el numit de o seamă dintre ei. Fără lucrarea acestora, puterea diavolului ar fi mult mai redusă.

În zilele noastre ne confruntăm cu răutatea acestor slujitori satanici, ajunşi în poziţiile cheie ale lumii, pe care vor să o conducă după nebunia lor. Lucrarea lor tinde să-i despartă pe oameni de Dumnezeu şi apoi să-i târască spre osânda cea veşnică a iadului. Diavolul a născocit acea pandemie falsă, care serveşte ca pretext antihriştilor spre a batjocori şi înrobi toate făpturile lui Dumnezeu. Vedem bine că vor să extermine cea mai mare parte a populaţiei globului prin diverse mijloace perfide, vaccinul ucigaş fiind unul din ele. Şi acestora trebuie să le stăm împotrivă, fireşte, cu mijloacele non-violente pe care ni le pune Dumnezeu la îndemână. Biruinţa finală a acestei lupte va fi de partea Bisericii noastre,  şi aici nu poate exista îndoială. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile