Întrebări fireşti, răspunsuri necesare

Recent, mi s-a adresat o scrisoare cu o sumă de întrebări. Încercând a o reproduce prin copy-paste, n-am găsit modalitatea tehnică, aşa încât public răspunsurile mele, suficiente pentru ca cititorii să-şi facă o imagine asupra conţinutului acelei scrisori,

 

Încerc să vă răspund cât pot de succint.

  1. Nu sunt un om cult, deşi mi-aş dori. În domerniul Dreptului bisericesc am multe şi mari lacune datorate, în parte, Părintelui Floca Ioan, care introducea în structura examenelor lucruri absolut inutile şi deosebit de dificile, care consumau timp şi efort cu nemiluita. Cei care l-au avut profesor la Sibiu ştiu despre ce vorbesc. Am făcut doi ani de Drept bisericesc fără a studia măcar un Canon. Cărţi nu existau, aşa încât trebuia să ne mulţumim cu nimicul care ni se servea. Abia în anii din urmă am studiat Sfintele Canoane şi ne-am dat seama cât de ignoranţi suntem.
  2. Vă rog să vă referiţi la Sfintele Canoane cu respectul cuvenit, având în vedere că fac parte din Revelaţia Dumnezeiască şi sunt legile după care se conduce Sfânta Biserică Ortodoxă. Lacunare nu sunt, dimpotrivă, au o redactare amplă şi se completează, în chip fericit, unele pe altele.
  3. Scopurile întreruperii comuniunii sunt clare şi reies din cuprinsul Canoanelor: izbăvirea Bisericii de schisme şi dezbinări, atragerea atenţiei asupra ereziilor care au pătruns în Biserică, aducerea ierarhului căzut în erezie la Dreapta Credinţă, îngrădirea (delimitarea) nepomenitorilor de erezii.
  4. Întreruperea pomenirii este absolut obligatorie. Fiecare preot a jurat la hirotonirea sa că va apăra Sfânta Credinţă Ortodoxă aşa cum ne-a fost dăruită de Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, cu dogmele care au fost formulate la Sinoadele Ecumenice, cu Sfintele Canoane păstrate în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Indiferenţa noastră în vremea când Credinţa ne este primejduită de eretici înseamnă gravă călcare de jurământ şi dispreţ faţă de tezaurul Sfintei Ortodoxii. Aceaşi datorie sfântă de a apăra Credinţa Ortodoxă o au şi mirenii noştri. Cuvântul ,,opţional’’ n-are ce căuta în vocabularul  ortodoxului atunci când  Credinţa ne este batjocorită.
  5. Ortodocşii nu vor pomeni numele niciunui episcop străin de eparhia lor, deoarece aceasta înseamnă alunecare în schismă. Există o formulă de pomenire generică, cuprinsă în Sfânta Liturghie, rostită de preot în taină şi care are următorul conţinut: ,,Încă Te rugăm: Pomeneşte, Doamne pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău…’’. Aşadar, oriunde ar trebui pomenit episcopul locului în condiţii normale, se foloseşte formula citată. Mai trebuie făcută precizarea, absolut necesară, că pomenim nominal episcopi ortodocşi la fel cum îi pomenim pe mireni, pentru diferite trebuinţe (sănătate, izbăvire de vrăjmaşi etc), ceea ce nicidecum nu e o greşală.
  6. Relaţia nepomenitorilor cu episcopii din alte eparhii e una simplă, firească: comuniune cu cei care sunt în Adevăr, întreruperea comuniunii cu cei căziţi în erezie.
  7. Comuniunea trebuie întreruptă cu toţi ereticii. Sunt unii care rămân o vreme în comuniune cu ereticii fără să-şi dea seama. Nu s-au informat, nu li s-a explicat. Comuniunea cu aceştia se păstrează până când vor ajunge să cunoască realitatea şi atunci fiecare se va poziţiona cum va găsi de cuviinţă. Sfântul Gherasim de la Iordan şi Sfântul Ioanichie cel Mare au căzut în erezie din neştiinţă. Îndată ce şi-au dat seama de aceasta, s-au pocăit, s-au lepădat de erezie şi au devenit Sfinţi.
  8. Categoric, lucrările clericilor condamnaţi nominal de Sinod, nu sunt Sfinte Taine. O spun desluşit Sfintele Canoane. Se poate însă întâmpla ca starea de erzie a cuiva să se datoreze neştiinţei şi această stare poate fi pasageră, cum rezultă din cele două exemple citate înainte. De aceea este necesară judecata Sinodului. Un exemplu binecunoscut este cel al lui Nestorie. Eretic înverşunat, el a fost invitat la Sinodul III Ecumenic tocmai pentru a i se arăta rătăcirea pe care o propovăduieşte şi a fi rugat să revină la Dreapta Credinţă. Dacă s-ar fi pocăit şi şi-ar fi recunoscut erezia, ar fi fost primit şi ieratat, iar Tainele săvârşite de el în vreme ce era eretic, ar fi fost recunoscute drept valide, socotindu-se că a fost vorba de o rătăcire trecătoare. Refuzând să se prezinte la Sinod, Nestorie a fost condamnat, caterisit şi excomunicat, dimpreună cu cei de un cuget cu el. Sinodul a elaborate primele patru Canoane în care s-a statornicit că aceia care au căzut în nestorianism sunt străini de preoţie şi decăzuţi din treaptă; cei înlăturaţi de Nestorie pentru că au cugetat drept, au fost restabiliţi în treapta lor; cei care cugetă ortodox ,,să nu se supună nicidecum şi în niciun chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se despart de Biserică’’; cei care ar cugeta în continuare precum Nestorie, să fie caterisiţi.
  9. Patriarhul Ioan al Antiohiei a fost un aprig susţinător al lui Nestorie. Aşadar a fost eretic. După încheierea Sinodului III Ecumenic (431), Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei, a încercat, vreme de doi ani, să-l aducă pe Ioan al Antiohiei la Dreapta Credinţă. În cele din urmă a reuşit, cei doi s-au împăcat, astfel că Ioan nu a murit ca eretic şi, evident, Tainele săvârşite de el au fost recunoscute. Exemplele citate ne arată de ce este absolut necesar ca Sinodul să se pronunţe în privinţa ereticilor.
  10. Vedeţi că dacă facem recurs la ,,jurisprudenţa’’ Bisericii, lucrurile se lămuresc. Şi nu ne limităm la Canonul 15. Încă de la anul 65 după Naşterea Mântuitorului, anul scrierii Epistolei către Episcopul Tit, Sfântul Apostol Pavel stabileşte cu limpezime; ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te’’ (Tit 3, 10). Observaţi că Apostolul Domnului nu face distincţie între clerici, monahi şi mireni. Apoi vă rog să vedeţi şi Canonul 31 Apostolic şi să cercetaţi precedentele Sfinţilor şi  Părinţilor greci care au întrerupt pomenirea. Socotesc că documentarea noastră a fost şi este suficient de temeinică, pentru că nu  vrem să ne primejduim mântuirea bizuindu-ne pe puterile noastre. Sprijinindu-ne pe Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre, este evident că înlăturăm răstălmăcirile şi înterpretările greşite de care pomeniţi.

V-am răspuns precât stă în puterile mele. Ceilalţi Părinţi nepomenitori sunt mult mai bine documentaţi şi răspunsurile lor ar fi, indubitabil, mult mai bune şi mai potrivite. Adresaţi-vă Părinţilor  Claudiu Buză, Cosmin Tripon, Grigorie Sanda, Ioan Ungureanu şi domnului teolog Silviu Mihai Chirilă.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Reclame

Sfânta Ortodoxie e singura Credinţă mântuitoare

 

Potrivit recensămintelor, 87% din populaţia României s-a declarat a fi ortodoxă. Dacă într-adevăr toţi aceşti oameni ar umple sfintele biserici în Duminici şi sărbători, s-ar spovedi şi s-ar împărtăşi cu regularitate, într-un cuvânt, ar duce o viaţă după poruncile Mântuitorului, faţa acestei ţări ar arăta cu totul altfel. Din păcate, un procent mult mai mic se străduieşte cu adevărat să-şi dobândească mântuirea.

Ortodoxia înseamnă Dreapta Mărire a lui Dumnezeu. Ortodoxia înseamnă trăire în Hristos. Fiul lui Dumnezeu a spus şi Sfântul Evanghelist Matei a lăsat scrise aceste cuvinte: ,,Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află’’ (Matei 7, 14). Sunt puţini cei care o află, nu pentru că ea ar fi cu anevoie de găsit, ci pentru că puţini o caută şi încă şi mai puţini se silesc să trăiască după Sfânta învăţătură. Ortodoxia este tocmai poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă. Despre ceea ce este în afara Ortodoxiei, Mântuitorul a afirmat: ,,Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea’’ (Matei 7, 13). Cunoscând cât de cât alcătuirea religioasă a lumii, ne dăm seama că un număr foarte mic, din totalul populaţiei, se află pe calea cea strâmtă.

Ortodoxia oferă lumii singura învăţătură mântuitoare şi singura stabilitate de care aceasta are nevoie. Sectele, protestanţii, catolicii şi toate bisericile mincinoase au învăţături fluide, schimbătoare de la epocă la epocă, în funcţie de interesele momentului, ceea ce nu poate genera decât confuzie şi dezorientare. Ortodoxia stă ca o stâncă pururi nemişcată în acest vălmăşag al facerii şi prefacerii, deoarece ea păstrează fără umbră de schimbare Sfintele Dogme, învăţăturule celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi tot ceea ce Sfinţii Părinţi au mărturisit de-a lungul secolelor şi adesea au pecetluit cu sângele lor. Văzând această neschimbare Dumnezeiască, vrăjmaşii Ortodoxiei ne acuză de închistare şi înapoiere, de lipsă de adaptare, de conservatorism excesiv. Până la urmă ei nu fac decât să recunoască, involuntar, fidelitatea Ortodoxiei faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să mulţumim Bunului Dumnezeu, iubite cititorule, că prin grija părinţilor noştri, am fost făcuţi mădulare ale Bisericii Ortodoxe, atunci când am primit Sfântul Botez. Nici nu ne dăm noi seama ce dar incomensurabil ni s-a dat, fiind născuţi din părinţi ortodocşi şi crescuţi în singura Credinţă mântuitoare.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

 

 

 

Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie adevărului

În cea dintâi Epistolă Pastorală trimisă de Sfântul Apostol Pavel episcopului Timotei al Efesului, citim: ,,Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temelie adevărului’’ (I Timotei 3, 14-15). Din aceste cuvinte înţelegem cu limpezime că Sfânta Biserică Ortodoxă este unica depozitară şi păstrătoare a adevărurilor de Credinţă mântuitoare pentru toţi oamenii, din toate locurile şi din toate timpurile. Dacă cercetăm oricare sectă sau comunitate care se autointitulează fraudulos ,,biserică’’, vom constata că la acestea adevărul subzistă amestecat cu erezia, încât omului de rând îi este greu sau imposibil a le separa. Dacă romano-catolicii, protestanţii, neo-protestanţii ar vrea, ar înţelege că nu se află pe calea mântuirii, unirea lor cu Biserica s-ar înfăptui de la sine. Cum ei cunosc Ortodoxia, dar o refuză şi luptă împotriva ei cu obstinaţie, nu vor avea cuvânt de dezvinovăţire la dreapta judecată.

Se obiectează adesea că şi în Biserica Ortodoxă sunt păcătoşi, şi atunci cum mai pretindem noi că aceasta este ,,stâlp şi temelie adevărului’’? Biserica noastră este alcătuită din păcătoşi, care însă sunt îndrumaţi spre pocăinţă şi spre sfinţenie. Tocmai aceasta este menirea Bisericii, de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi a-i călăuzi spre împărăţia Sa. Dar în Biserică există şi Sfinţi, ştiuţi şi neştiuţi, care se roagă pentru mântuirea tuturor oamenilor şi nici nu ne putem da seama cât bine fac ei lumii.

Acelaşi Sfânt Apostol Pavel a scris Bisericii din Efes că ,,Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană’’ (Efeseni 5, 25-27). Prin urmare, Biserica Ortodoxă fiind Sfântă, fiecare membru al său are menirea de a tinde spre sfinţenie.

Ortodoxia este acuzată de exclusivism, fără ca acuzatorii să-şi dea seama că, de fapt, ei recunosc că este unica Biserică. Mântuitorul nostru nu a întemeiat mai multe Biserici, nici secte, ci doar pe cea ,,Una, Sfântă Soborniocească şi Apostolească’’. Acuzaţia de fundamentalism adusă ortodocşilor iarăşi este o recunoaştere involuntară, căci fundamentul nu este altceva decât temelie, exact cum  defineşte şi Sfântul Apostol Pavel Sfânta Biserică în textul citat la început.

Ştiind toate acestea, ne vom întări şi mai mult în Sfânta Credinţă Ortodoxă şi, cât stă în puterile noastre, îi vom aduce şi pe alţii la cunoaşterea adevărului.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

Părintele Cosmin Tripon: De ce greco-catolicii nu sunt Biserică, ci pseudobiserică

Presupunând că printre cititorii acestui portal ortodox se află și unii nefamiliarizați cu termenii teologici, ne propunem să explicam mai întâi care este semnificația termenului “eretic”, urmând apoi să facem o scurtă și sintetică incursiune în istoria Bisericii, pentru a înțelege corect care este semnificația constructului greco-catolic și, mai cu seama, de ce învățătura acestei pseudobiserici este una eretică și, în consecință, de ce slujirea ortodocșilor cu aceștia este interzisă.

Erezia

Prin cuvântul “erezie” se înțelege o abatere de la învățătuta de credință a Bisericii, de la dogmele acesteia, o eroare, o rătăcire, o strâmbare a Adevărului revelat, iar după Avva Agathon “este despărțire de Dumnezeu”[1].

 

Întemeierea Sfintei Biserici

Sfânta Biserică, despre care Crezul sau Simbolul de credință afirmă că pe lângă sfințenie mai are însușirea de a fi unică, sobornicească și apostolească, a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos în chip tainic prin Jerfa mântuitoare și răscumpărătoare de pe Sfânta Cruce, iar în chip văzut în ziua Cincizecimii, prin trimiterea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli. Domnul Hristos a întemeiat o singură Biserică, o dată și pentru totdeauna. Nu sunt mai multe biserici, ci numai una, a cărei învățătură a fost răspândită în întreaga lume de Sfinții Apostoli și urmașii acestora, episcopii, preoții și diaconii.

Schisma cea mare

După un mileniu de existență, Sfânta Biserică a suferit la 1054 o grea încercare prin ruperea din trupul ei a părții apusene, grupată în jurul episcopului Romei, numit și papă. Prin această rupere, Apusul creștin s-a despărțit pentru totdeauna de Trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, nereușind nici până astăzi să revină la locul de unde a plecat.

Din acel moment, 1054, tot tezaurul dogmatic, canonic și liturgic al Bisericii a fost păstrat și transmis mai departe în chip neștirbit, prin succesiune apostolică, de către Răsăritul creștin, numit de acum Biserica Ortodoxă, care învață Dreapta Credință și este continuatoarea de drept și de facto a Sfintei Biserici întemeiate de Hristos la Rusalii în Ierusalim, deoarece a rămas fidelă Domnului Său precum și hotărilor sinoadelor ecumenice și învățăturilor Sfinților Părinți. Apusul s-a numit de atunci înainte “Biserica Romano-Catolică”, uzurpând numele de “romano-catolică”, care în mod firesc ar trebui atribuit doar Bisericii Ortodoxe, deoarece aceasta este romană, adică este de tradiție bizantină (bizantinii se numeau “romei”, adică romani, fiind  romanitatea răsăriteană), și este catolică, adică este universală, având deplinătatea revelației Adevărului mântuitor și a harului lucrător pentru mântuire, pe când constructul rezultat în Apus prin Schisma din 1054 se cuvine să se numească cel mult “adunarea papistașă”, întrucât nu are niciun semn real al bisericității tocmai pentru că este axată în jurul unui om, papa roman, nefiind ancorată în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. “Biserica Romano-Catolică” a continuat pe linia ereziilor, suferind, la rândul ei, mari sciziuni ca urmare a Reformei protestante din sec al XVI-lea, din aceasta născându-se așa-zisele “Biserici protestante”, luteranismul, calvinismul și „Biserica” Anglicană.

În esență, pe lângă cauze de natură politică au fost și două cauze principale religioase care au dus la acestă ruptură sau despărțire, cunoscută cu numele de Schisma cea mare: introducerea în Apus în Simbolul de Credință a adaosului eretic „Filioque” și, mai ales, primatul papal, prin care papa, episcopul Romei, dorea să-și impună dominația și supremația asupra întregii Biserici.

Vița de vie și Copacul Hristos

Sfinții Părinți ai Bisericii, pornind de la Pilda Viței de vie, în care Mântuitorul spune”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard”, (Ioan, 15,5-6), au asemănat Biserica și cu un copac, care îl reprezintă pe Hristos. Când din acest copac s-a rupt ramura creștină a Apusului, această ramură a căzut jos și s-a uscat, nemaiviind prin sine îsăși, așa cum se întâmplă cu orice ramură care se rupe dintr-un copac obișnuit. Consecința acestei rupturi fiind aceea că apusenii au pierdut harul și Sfintele Taine, atât din cauza ruperii de Copacul Hristos, cât și pentru faptul că după aceea a generat noi și noi erezii, din aceste motive ei nu numai că nu sunt Biserică, ci se situează chiar în afara Bisericii lui Hristos.

Dezbinarea Bisericii ortodoxe din Transilvania și întemeierea pseudobisericii greco-catolice

În țara noastră, creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei, după unele izvoare chiar și de Sfântul Apostol Filip, deci avem un creștinism de origini apostolice. Biserica românilor și străromânilor nu a acceptat ereziile papale, ci a rămas fidelă Sfintei Tradiții Apostolice, păstrând comuniunea cu Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, adică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, “drept învățând cuvântul adevărului”.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, asupra Bisericii ortodoxe românești din Transilvania s-a declanșat o puternică presiune, însoțită de aspre prigoane, prin convertirea forțată la catolicism a românilor ortodocși, acțiune prin care se urmărea deznaționalizarea românilor, maghiarizarea lor și sporirea influenței catolicilor în Principat, influență deținută de aproape un veac și jumătate de calvini, deși românii ortodocși erau majoritari în această provincie, însă aceștia erau tratați doar ca „tolerați”.

După secole de împilare prin măsuri economice și sociale draconice, clerului   român ortodox transilvănean i s-a propus de către noua orânduire habsburgică catolică condiții mai bune de trai, mai exact dobândirea tuturor privilegiilor de care se bucurau clericii catolici, una din cele patru religii recepte recunoscute în Transilvania alături de calvini, luterani și unitarieni,  în schimbul acceptării unirii religioase cu Biserica Romei, căzută în erezie și schismă din 1504.

Pentru a se bucura de acele privilegii, preoții ortodocși trebuia să accepte cele patru puncte “florentine”, formulate la sinodul de la Ferara-Florența din 1439, care nu sunt doar patru puncte deosebitoare între ortodocși și papistași, ci, în fapt, sunt patru mari erezii:

  1. Papa este capul întregii Biserici;
  2. Sfânta Împărtășanie se poate face și cu pâine nedospită (azimă);
  3. Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul (filioque);
  4. În afară de rai și iad mai există un loc curățitor numit purgator[2].

Această unire se va realiza în 1701, în timpul mitropolitului Athanasie Anghel, care se va lepăda de Sfânta Ortodoxie, de arhieria sa primită de la mitropolitul Teodosie al Tării Românești, de protectorul său, Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, care îi asigura importante venuturi în bani precum și moșia Merișani din Județul Argeș, acceptând să fie “hirotonit” la 24 martie 1701 la Viena ca preot, iar a doua zi ca episcop, semnând și o declarație umilitoare în 16 puncte, considerată de Nicolae Iorga drept “cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică românesc”. Prin instalarea lui în fruntea acestei noi structuri bisericești, vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei își înceta existența, locul ei fiind luat de o episcopie unită.

Așa a luat ființă  așa-numita Biserică Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma din Transilvania.

Întrucât acestă structură eclesiastică nu a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, fiind o construcție artificială, creată ca urmare a presiunilor politice și militare exercitate de împăratul Leopold I, a propagandei misionarilor iezuiți trimiși de Vatican, a dezbinării românilor ortodocși și a trădării și lepădării de adevărata Biserică a mitropolitului Athanasie Anghel[3], nu i se poate atribui statutul de Biserică, ci de pseudobiserică. Biserica lui Hristos propovăduiește dreapta credință, pe când această pseudobiserică propovăduiește ereziile papei de la Roma. Or, ereziile nu au fost considerate niciodată de Sfinții Părinți Biserică, ci doar ceea ce sunt: abateri de la dreapta credință, rătăciri.

Cine nu ține cont de aceste adevăruri istorice precum și de jertfa martirilor transilvăneni, care s-au opus uniației, recunoscându-i pe acești eretici ca Biserică și săvârșind slujbe în comun cu aceștiea, încalcă flagrant Sfintele Canoane și batjocorește pe Însuși Hristos, adevăratul cap al Bisericii.

Redăm aici Canoanele 45 și 46 apostolice, cu explicația canonistului român Arhidiacon prof. dr Ioan N. Floca, pentru a înțelege corect gravitatea slujirii împreună cu ereticii.

Canonul 45: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că deoarece ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare[4].

Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii.

Un astfel de caz de încălcare flagrantă a Sfintelor Canoane s-a întâmplat recent, cu ocazia binecuvântării  de către patriarhul Daniel împreună cu clerici greco-catolici a Monumentului ridicat în cinstea eroilor și făuritorilor Marii Unirii de la Alba-Iulia , dar au fost și altele în trecut. Bunăoară, mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului s-a împărtășit la greco-catolici[5], după aceea  declarând public[6] (min. 4.09-4.20) că nu-i pare rău de acest gest, iar episcopul Sofronie Drincec al Oradiei a săvârșit slujba de sfințire a Aghiasmei Mari cu pseudoepiscopul greco-catolic Virgil Bercea[7].

Din presa vremii aflăm că Mitropolitul Bartolomeu al Clujului a afirmat că va cere în sinod caterisirea celor doi, dar mai cu seamă a episcopului Sofronie, care se afla în jurisdicția Înaltpreasfinției Sale. Astfel, unul dintre ziarele centrale au scris la acea vreme: „Mitropolitul Banatului este acuzat de ÎPS Bartolomeu că s-a împărtăşit în timpul unei slujbe greco-catolice, sunt pedepsiţi de noi, ci s-au autopedepsit. Prin ce a făcut Mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale», a spus ÎPS Bartolomeu”.

Paradoxul acestei situații constă în faptul că Preasfințitul Sofronie, cel care trebuia caterisit în 2008 pentru încălcarea gravă a Sfintelor Canoane, recidivând de mai mult ori de atunci și până astăzi, m-a izgonit pe mine de la parohia și altarul unde slujeam pentru că, în esență, am luptat pentru respectarea Sfintelor Canoane și pentru stoparea și înlăturarea unor astfel de practici necanonice din Biserica Ortodoxă, precum și pentru faptul că nu accept căsătoriile mixte și recunoașterea ereticilor ca Biserică. Cum ar putea fi valide caterisirile unor astfel de ierarhi atâta vreme cât prin aceste măsuri sunt pedepsiți preoții care apără și mărturisesc adevărul de credință, câtă vreme s-au folosit de poziția Preasfințiilor și Înaltpreasfințiilor lor pentru a se răzbuna pe cei ce nu acceptă erezia ecumenismului?

În istoria Bisericii există numeroase cazuri de preoți care au întrerupt pomenirea ierarhilor lor pentru că aceia propovăduiau public o erezie. Este ilustru cazul Sfântului Grigore Palama, care a fost caterisit pentru întreruperea pomenirii, și-a continuat slujirea, ignorând acea caterisire mincinoasă, a fost canonizat Sfânt al Bisericii Ortodoxe și are moaște la care se închină inclusiv persecutorii noștri ecumeniști.

Spunem toate lucrurile acestea nu din vreun sentiment de mândrie personală sau ură față de papistași, greco-catolici, protestanți sau neoprotestanți, ci din dragoste față de ei, dorind să le împărtășim Adevărul ca să se poată mântui și aceștia. Tocmai de aceea le arătăm că singura modalitate prin care îl pot cunoaște pe Hristos și uni cu acesta este baptisteriul ortodox unde se pot învrednici de lumina cea adevărată.

(Text preluat de pe portalul Ortodoxinfo)

A fost odata un schit numit Radeni

Dintr-un excelent documentar al domnului teolog Mihai Silviu Chirilă am aflat lucruri întristătoare despre actuala stare de fapt din schitul nemţean, ctitorit la îndemnul Parintelui Iustin Pârvu. Lucrutile au ajuns în acest stadiu şi, pentru orice cunoscător, ele nu constituie o surpriză. Era de aşteptat să se întâmple aşa. Aş vrea să rememorez câteva fapte care ne vor face sa înţelegem cu mai multă înlesnire de ce Schitul Rădeni a căzut.

  1. Mare parte din noi am fost prezenţi în 2017 la Beiuş. Atunci am fost confruntaţi cu răbufnirea plină de ură a unui personaj malefic care, din poziţia de lider ce şi-o asuma, a tulburat grav acea întâlnire. Am părăsit locul de întâlnire după prima zi cu, dezamăgire şi întristare, socotind că niciunul din cei prezenţi nu va mai avea vreo legătură cu acesta. M-am înşelat. O seamă dintre noi au continuat să-l urmeze, până când în ianuarie anul acesta s-a produs ruptura între nepomenitori, odată cu întâlnirea de la Roman. Printre ei şi egumenul Pamvo Jugănaru cu obştea.
  2. Văzând această abatere gravă a celor din gruparea malefică Sava- Efrem, ierarhul pe care-l iubim l-a sunat în trei rânduri pe egumenul Pamvo. Nu i-a răspuns. Era sub demnitatea lui să primească bune sfătuiri de la un om care-i voia binele şi, dacă l-ar fi ascultat, nu se ajungea la căderea schitului.
  3. A urmat încercarea nereuşită de a se pune sub oblăduirea ierarhului sârb Artemie, căzut în schismă, fapt de care Pamvo Jugănaru s-a disociat. Disensiunile între aceştia erau din ce în ce mei evidente şi, încet-încet, gruparea s-a fărâmiţat, că aşa-i şade bine oricărei schisme.
  4. Cu puţin timp în urmă, mare parte din vieţuitorii Schitului Rădeni au plecat. Schitul a căzut prin nevrednicia vieţuitorilor săi şi aici l-aş aşeza la loc de frunte pe egumenul Pamvo, care a plecat urechea spre cei despre care s-a convins că sunt vrăjmaşi ai Bisericii, infiltraţi în mişcarea nepomenitorilor tocmai pentru a o distruge din interior. Odată convins de această realitate tristă, era de aşteptat ca Pamvo Jugănaru să revină la bunele rânduieli existente, cu care am pornit la drum. Nu se întâmplă asta, Pamvo continuă să se scalde în ape tulburi şi duce cu sine povara nesăbuinţei de care a dat dovadă când la Roman a afirmat public că e de acord cu tot ce s-a hotărât acolo, adică cu schisma. De semnat, n-a semnat, deoarece a plecat înainte de a se încheia întâlnirea.
  5. Îmi îngădui să dau un copy-paste, conţinând două fraze pe care le-am scris într-un articol în 29 ianuarie 2018:,,Pentru Părinţii de la Rădeni am un mesaj scurt: dacă vor continua să meargă pe acest drum, mănăstirea lor va cădea în mâinile ereticilor ecumenişti. Să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel’’. Din păcate, nu m-am înşelat. Maleficul, mercenarul Sava şi Efrem jubilează. Şi-au îndeplinit misiunea cu brio şi îşi merită cu prisosinţă recompensele. Ceea ce n-au reuşit jandarmii şi vătafii mitropolitani, au făptuit purtătorii de veşminte monahale Pamvo Jugănaru, Spiridon Roşu, Xenofont Horga, Antim Gâdioi, Elefterie Tărcuţă, Ghervasie şi ceilalţi, câţi or mai fi fost pe-acolo. Propun ca toţi aceştia să fie ridicaţi la rangul de arhimandrit.

Nu pot încheia fără a reproduce câteva fragmente din profeţia Sfântului Anatolie de la Optina (1855-1922): ,, ,,În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii… Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci’’. 

Din Schitul Rădeni ce-a mai rămas? Ce-aţi lăsat în urmă, cinstiţi ieromonahi, care acum v-aţi aciuat care pe unde-aţi putut?

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Să ne aducem aminte de arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian Chira Maramureşanul

Era prin anii 1974-1977, vreme în care uceniceam într-ale Sfintei Teologii la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. Era obiceiul ca la examenele de sfârşit de an, unul din arhiereii Ardealului să fie desemnnat spre a supraveghea ca acestea să se desfăşoare cu bună rânduială. În două rânduri, misiunea i-a fost încredinţată I.P.S. Iustinian, pe atunci episcop vicar la Cluj. Am trăit în preajma Î.P.S Sale momente unice, irepetabile pe care mi le aduc aminte cu bucurie duhovnicească şi acum, după trecerea a mai bine de patruzeci de ani. Examenele nu erau grele, le susţineam cu plăcere, deoarece părinţii profesori nu se înverşunau împotriva noastră cu gândul de a ne crea dificultăţi inutile.

Î.P.Sfinţitul Iustinian era în toată vremea printre noi. Nu socotea a fi sub demnitatea arhierească faptul de a citi, împreună cu noi, psalmi la strană. Se interesa de fiecare, eram 144, şi tuturor le spunea o vorbă bună, îi strângea la piept şi-l auzeam rostind cu drag ,,ţucu-l tătucu’’. Seara, după servirea mesei şi rugăciune, ne lua cu dânsul la o plimbare prelungită în jurul bisericii şi-atunci aveam posibilitatea să-i adresăm întrebări nenumărate privind comorile veşnice ale Sfintei Ortodoxii. Ne răspundea simplu, pe înţelesul nostru, în frumosul grai maramureşan. După aceste seri peripatetice, ne retrăgeam îndestulaţi, în linişte, spre odihna nopţii.

Mi-aduc aminte de ceea ce ne relata într-una din aceste plimbări. Încerc să o redau cât pot de fidel. ,,Mă aflam în Bucureşti şi având oarecare răgaz, am ieşit şi m-am îndreptat spre o cofetărie. În vreme ce stăteam la masă, văd prin vitrina localului un băieţel care-şi turtea nasul de sticlă şi privea spre noi. Îi fac un semn cu mâna şi în scurt timp s-a aşezat la masa mea. Din vorbă-n vorbă, am aflat că mama lui era spălătoreasă şi traiul lor era cu destule lipsuri. L-am rugat să meargă şi să-şi aleagă toate prăjiturile pe care le doreşte. După ce s-a înfruptat din ele, am cerut să i se pregătească şi un pachet consistent cu toate bunătăţile, spre a-l duce mamei. Aşa m-am despărţit de acel copil.

Au trecut cam doi ani. Eram iarăşi în Bucureşti şi, după obicei, m-am dus la aceaşi cofetărie. N-a trecut mult şi-l văd pe acelaşi copil oprindu-se în dreptul localului. M-a observat imediat şi a venit la mine. ,,Părinte, unde aţi fost până acum? De doi ani vă aştept’’. ,,Apoi, măi Marius, vezi tu că io-s bătrân şi mai uit. Da’ bine că ne-am întâlnit iară’’.

L-a înconjurat cu aceaşi dragoste părintească şi i-a dat să se bucure de bunătăţile copilăriei, de care avea parte atât de rar. Acesta era şi este arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian. Anii s-au scurs pe nesimţite şi Î.P.S. Sa a fost trimis să păstorească Biserica din Maramureşul natal, la Baia Mare. În vremea din urmă, am încercat să iau legătura cu Î.P.S. Sa. N-a fost cu putinţă. Puterile i se împuţinaseră. Episcopia încăpuse, între timp, pe mâini străine. Apoi a venit momentul trecerii la Domnul. Am vizitat Mănăstirea de suflet a Î.P.S Sale. Nu mai era ce-a fost acum patruzeci de ani. Monahii erau în haine de lucru, cu roabe şi lopeţi în mână. Făceau ascultare, iar aceasta însemna muncă inutilă, care nu mai lăsa loc de canon şi rugăciune. Privirile ne-au fost atrase de semnele acelea caudate, care au înlocuit semnul Sfintei Cruci de pe biserici şi de pe celelalte clădiri. Am văzut şi construcţia aceea faraonică, căreia-i ziceau Centrul Cultural Monahal ,,Nicolae Steinhardt’’. Ce cultură? Ce monahism? Puternicii zilei şi-au propus să zidească acolo cu un scop bine ţintit: pentru desfătarea lor şi spre distrugerea vieţii monahale atât de dragă Î.P.S. Iustinian. Au reuşit, în cea mai mare parte. Abia dacă am putut să intrăm în vorbă cu doi monahi, care trebăluiau prin biserică. S-au arătat binevoitori, ştiau ceva despre Creta, dar erau dispuşi să facă ,,ascultare’’.

Am părăsit Mănăstirea Rohia cu un sentiment apăsător şi am zăbovit o vreme la mormântul Î.P.S. Sale. Atunci am înţeles de ce şi-a pregătit locul de îngropăciune în afara mănăstirii în care L-a slujit, ani de-a rândul, pe Marele Arhiereu Hristos.

,,Am să mă lupt pentru voi cu Dumnezeu’’, erau cuvintele pe care le spunea celor care-i treceau pragul. Sunt sigur că asta şi face în aceste vremuri cumplite, pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Faceţi bine, frăţiile voastre, cei care n-aţi făcut până acum, şi scrieţi pe pomelnicele voastre numele Înalt-Preasfinţitului, rugătorul nostru în faţa tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile

Un student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti mărturiseşte împotriva ereziilor şi a schismei

Preacucernice Părinte Decan,

Subsemnatul Bucur Valentin, student al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București, anul 3, promoția 2014 – 2018, programul de studii universitare de licență, secția „Pastorală”, vă rog cu respect să luați la cunoștință următoarele rânduri.

O plângere similară cu cea prezentă, am depus la registratura facultății în data de 06.10.2017 cu numărul de înregistrare 570, adresată Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu, decanul instituției în cauză, la acel moment.

Întrucât nu am primit nici un răspuns din partea părintelui decan, actual vicar eparhial onorific, vă adresez respectuos preacucerniciei voastre, părinte decan Vasile Răducă, cele ce urmează:

Ținând cont de faptul că în luna iunie 2016 a avut loc în Creta, așa-numitul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox”, sinod care s-a dovedit a fi, din păcate, dăunător pentru Biserica noastră Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, am hotărât ca începând cu semestrul 2 anul 3, să nu mai particip la programul liturgic organizat în cadrul facultății pe care, actualmente o reprezentați în calitate de părinte decan.

Am hotărât aceasta constatând caracterului tâlhăresc al acestui „Sinod”. Afirm astfel, cu tărie, în urma observării hotărârilor finale neortodoxe ale documentelor de la Kolimbari, că acest „sinod” a oficializat în fapt ecumenismul, compromițând hotărârile din Sfintele Sinoade Ecumenice, dizolvând sinodalitatea ortodoxă, acceptând „căsătoriile mixte”, denumirea ”istorică” de ”biserici”ereziilor, poziția de membru în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor pe mai departe, necondamnând nicio erezie, lăsând să participe ca ”observatori”, eretici condamnați deja de aceleași Sfinte Sinoade Ecumenice etc.

Atâta timp cât și delegația BOR a semnat, din păcate, în unanimitate documentele „sinodului”, eu nu mai pot participa la Sfântă Liturghie unde se pomenește numele Ierarhului semnatar cretan. Și aceasta deoarece preotul care slujește, pomenind ierarhul semnatar, arată că este de același cuget cu ierarhul respectiv, care la Creta a semnat pentru legalizarea pan-ereziei ecumenismului, așa cum este numită această erezie de către Sfântul Justin Popovici.

În calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite, nu mai pot participa la slujbele unde este pomenit ierarhul ecumenist, pentru că, prin simpla mea prezență, dau mărturie că sunt în același cuget de mărturisire a credinței cu preotul pomenitor în condițiile deja prezentate.

În urmă neparticipării mele la slujbe, am acumulat absențe, așadar apoi nefiindu-mi permis să întru în sesiunea de examene din vara anului 2017, am acumulat pe nedrept și restanțe. Din motive personale nu am putut să mă prezint la multe dintre examenele organizate în sesiunea de restanțe din acea toamnă, ajungând astfel să fiu chiar și exmatriculat.

Prin prezenta plângere vă rog cu deosebit respect, să reanalizați situația mea de studiu în cadrul facultății, și să constatați că s-a produs un abuz, în semestrul 2, anul 3,  în urma căruia am ajuns să acumulez un număr mai mic de credite decât cel stipulat în regulament pentru a putea trece în anul 4 de studiu.

Menționez că am avut onoarea să particip în ziua de duminică, 18 iunie 2017, în Municipiul Botoșani, la Sinaxă națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudo-sinodului din Creta. Sinaxă a avut ca temă de dezbatere Mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ereziei ecumenismului promovat de pseudosinodul din Creta. La final s-a adoptat  Rezoluția Sinaxei pe care am semnat-o, arătând astfel că sunt de acord cu textul acesteia.

Sunt convins că prezența mea la acest eveniment ortodox autentic, din iunie 2017 la Botoșani, nu a fost trecută cu vederea de către părintele prodecan al facultății de atunci, întrucât preacucernicia sa a fost informat de către responsabilul din anul meu, după ce, acesta din urmă menționat, s-a angajat să mă “fileze”… printre cei prezenți, în filmarea, disponibilă pe internet, de aproximativ 4 ore a Sinaxei cu pricina.

Începând cu părtășia la erezia ecumenismului, astăzi s-a ajuns la părtășia la schisma creată și susținută de patriarhul ecumenist Bartolomeu I, prin înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe ucrainene fără consultarea prealabilă a patriarhiei de la Moscova, sub jurisdicția căreia se află Biserica canonică a Ucrainei din vechime până în prezent. PF Bartolomeu a numit până la întrunirea sinodului Bisericii Unite, precum știm, în fruntea acestei patriarhii unite, pe schismaticul Filaret Denisenko, caterisit și anatematizat de către Patriarhia Rusiei și Moscovei, în trecut fiind acuzat de comuniune cu papistășii.

Ziua de 25 noiembrie 2018, reprezintă îmbrătișarea din partea BOR a părtășiei la această schismă, prin coslujirea patriarhului ecumenist Daniel împreună cu patriarhul ecumenist Bartolomeu I cu ocazia sfințirii catedralei “mântuirii” neamului, redenumită între timp, națională, pesemne imediat după eșecul de la referendum.

Așadar putem spune fără ezitare, că în BOR a pătruns în mod păgubitor, din punct de vedere eclesiologic și soteriologic, duhul ereziei ecumenismului și duhul schismei, garanți pentru aceste neajunsuri fiind patriarhii ecumeniști Bartolomeu I și Daniel.

Însă doresc să precizez privitor la paragraful de mai sus: fără echivoc putem afirma că sufletele oamenilor, membri BOR, vor fi acum încercate și înrobite cu două înșelări la care se expun din diferite motive. Unele suflete sunt deja pervertite și au în consecință un cuget contaminat de erezia pătrunsă în trupul Bisericii, unde putem menționa pe semnatarii direcți și indirecți ai documentelor cretane, cât și clerici și mireni cu cuget ecumenist, printre care aș dori să nu vă numărați și dvs. Însă mai sunt și suflete părtașe la erezie, fără cuget ecumenist, care din diferite motive (frică, ignoranță, neștiință etc), se expun mai nou și la schismă, fără însă a fi numiți eretici și schismatici, până la convocarea unui Sinod Ortodox Ecumenic autentic.

Astfel stând lucrurile, în momentul de față, NU putem vorbi despre lipsa Harului Duhului Sfânt lucrător în BOR! Însă putem vorbi despre Harul Duhului Sfânt lucrător prin iconomie față de cei care NU au cuget ecumenist, însă, din diferite alte motive sunt încă neîngrădiți față de erezie, deși în temeiul canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol 861 pot face aceasta prin nepomenire oricând.

Luând atitudine împotriva ecumenismului în calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite din București, declar că din anul 3 de facultate am ales ca preot duhovnic unul dintre preoții nepomenitori din țară, participând la slujbele oficiate de el în casele oamenilor care au același cuget de îngrădire față de erezia ecumenismului, neseparându-se de BOR, ci doar delimitându-se de erezia propovăduită de către ierarhii semnatari ai documentelor de la Kolimbari.

Cu inima deschisă și cu toată considerația ce v-o port, pentru că în primul rând sunteți om și apoi preot ortodox cât și profesor universitar doctor în teologie ortodoxă, vă asigur că dacă veți analiza cu scrupulozitate hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, cât și urmările ce s-au succedat mai apoi, și veți ajunge să vă îngrădiți de această erezie și schismă prin întreruperea publică a pomenirii ierarhului ecumenist semnatar din Creta, voi veni să particip la slujbele oficiate de către dvs fără rezerve, susținându-vă.

Dacă veți ajunge la înțelegerea pericolului apărut odată cu pătrunderea ereziei ecumeniste în cadrul Bisericii Ortodoxe, nădăjduiesc că veți înțelege și abuzul menționat mai sus, la care am fost supus.

Aștept din partea dvs, cu deosebit interes, o atitudine ortodoxă compatibilă cu linia echilibrată a Sfinților Părinți în materie de mărturisire a Dreptei Credințe Creștin Ortodoxe în condițiile apariției unei erezii de factura celei prezente, cu dimensiuni și repercursiuni fără precedent în Biserica Ortodoxă.

Ținând cont de experiența teologică ortodoxă incontestabilă, care vă investește și astăzi în poziția pe care o ocupați în instituția mai sus menționată, aștept din partea dvs începerea aplicării canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol din 861, în calitatea dvs de preot ortodox, prin nepomenirea ierarhului locului semnatar cretan, conștientizarea studenților FTOUB, privind pericolul existenței ereziei deja pătrunse și derivatele din aceasta, la care sunt supuși, și explicarea privind lipsa Harului lucrător în Apus de mai bine de nouă secole, în calitatea dvs și de profesor universitar de teologie ortodoxă.

Atașate acestei plângeri vor fi textul Rezoluției de la Botoșani 2017, cât și prima plângere adresată fostului Pr. prof. dr.  Decan al FTOUB.

07.12.2018                                                                                                                                              Semnătura

Preacucernicului Părinte Decan al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București.

(Text preluat de pe blogul Ortodoxia Marturisitoare)

NOTA

Rugăm pe ierarhii vizaţi în aceasta scrisoare, ca şi pe diriguitorii Facultăţii de Teologie, să nu întreprindă acţiuni represive împotriva acestui mărturisitor. Mai mult, le cerem să înlăture nedreptăţile deja comise împotriva lui. ,,Ajunge zilei răutatea ei’’. Gândiţi-vă că veţi da greu răspuns în faţa Dreptului Judecător pentru ereziile din Creta, ca şi pentru schisma aceasta pe care o susţineţi cu asiduitate.

Presbiter Ioviţa Vasile