Ascultă şi nu judeca. Constată

Ascultă şi nu judeca. Constată

Dintr-o convorbire recentă cu o monahie care avut ascultări în sferele înalte ale Episcopiei sale, am înţeles care sunt liniile de forţă ale îndoctrinării practicate de ocupanţii români ai tronurilor arhiereşti.

1. Ascultarea. Este vorba de o ascultare necondiţionată, oarbă am putea spune, care exclude cu desăvârşire discernământul duhovnicesc. Desigur, a asculta de păstorii Bisericii e un imperativ care statorniceşte bune legături între aceştia şi păstoriţi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiincă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seamă pentru ele’’ (Evrei 13, 17). Una din cele trei făgăduinţe pe care le fac călugării la intrarea-n mănăstire se referă tocmai la ascultare. Ascultarea fiilor Bisericii are însă un hotar. El se numeşte erezie. Atunci când episcopul sau preotul au păşit pe tărâmul ereziei, obligativitatea de a asculta de ei încetează şi devine o datorie sfântă pentru orice credincios de a lua cuvenita distanţă faţă de eretic, chiar Patriarh ecumenic de-ar fi. Aşa au statornicit Sfinţii Părinţi prin Sfintele Canoane 31 Apostolic, 15 I-II Constantinopol şi altele. După sinodul tâlhăresc din Creta, noi fiii Sfintei Biserici Ortodoxe Române avem datoria şi dreptul de a ne îngrădi de toţi ierarhii români, pentru că toţi au devenit eretici, prin semnarea documentelor eretice.

2. Nu judeca. Şi acest imperativ a fost absolutizat de pseudo-episcopii români. Singurul Judecător este Dumnezeu şi noi ne substituim Lui când emitem judecăţi proprii. Sunt de acord şi spun apăsat că nimeni dintre credincioşi ori preoţi n-are voie să-i judece pe ierarhii noştri. Acesta este atributul Sinodului. Una este însă a judeca, şi altceva este a constata. Aici avem pilda memorabilă a Sfântului Maxim Mărturisitorul. A înfruntat şi a mustrat patru Patriarhi ecumenici eretici de Constantinopol, şi nimeni nu l-a învinuit vreodată că i-ar fi judecat. Dimpotrivă, şi-a dobândit sfinţenia tocmai prin această luare de poziţie fermă împotriva ereziei, în vreme ce Patriarhii eretici s-au pierdut în adâncimile iadului. Ce a făcut Sfântul lui Dumnezeu a fost aceea că a constatat, nu a judecat, apoi s-a delimitat de eretici, ca de unii care duc sufletele la pierderea mântuirii. A lăsa erezia să se răspândească în Biserica lui Hristos, spunând că noi ascultăm şi nu judecăm, este o gravă eroare. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a arătat, cu limpezime, drumul pe care-l avem de străbătut spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Preot Ioviţa Vasile

Reclame

Puterea Bisericii de a lega şi a dezlega

Domnul nostru Iisus Hristos a dat slujitorilor Bisericii Sale, episcopi şi preoţi, puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, putere care se  transmite, prin succesiune apostolică, tuturor generaţiilor, până la sfârşitul veacului. Preasfintele cuvinte ale Domnului sunt acestea: ,,Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer’’ (Matei 18, 18)

În ziua a cincisprezecea a acestei luni, pomenim un monah Mucenic, al cărui nume nu-l cunoaştem, dar îl ştie Bunul Dumnezeu. Acesta a stat sub ascultarea părintelui său, apoi, îndemnat fiind de diavolul, a părăsit pe stareţul său şi sfânta ascultare. A plecat în Alexandria şi cum era vreme de prigoană cumplită, a fost prins de păgâni şi i s-a tăiat capul, fiind numărat între Sfinţii Mucenici. Credincioşii au luat trupul său şi, după ce l-au pus într-o raclă de cinste, l-au dus în altarul bisericii.

Întotdeauna când se săvârşea Sfânta Liturghie şi preotul rostea cuvintele ,,Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi’’, racla cu sfintele moaşte se ridica singură şi ieşea din biserică în tindă. Abia după ce se încheia Slujba Dumnezeiască, se ridica iarăşi şi se întorcea în altarul bisericii. Un om binecredincios a dorit să afle pricina pentru care se întâmpla acest fapt şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere taina. Îngerul lui Dumnezeu i-a spus: ,,Ce te înspăimântează în ceea ce se face? Au nu au luat putere Apostolii şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii, a lega şi a dezlega? Iată că Mucenicul pe care-l vedeţi a fost ucenicul cutărui pustnic, dar, nescultându-l şi fiind legat de dânsul, s-a dus, şi până acum, întru acelaşi canon nedezlegat petrece; apoi cunună şi-a luat ca un Mucenic al lui Hristos, dar nu poate să stea în altar când se săvârşeşte Slujba, ci, poruncindu-i îngerul, el iese; şi va ieşi până îl va dezlega cel care l-a legat’’.

            Cartea bisericească spune că acel om binecredincios s-a dus în Alexandria şi, aflând pe pustnicul care-l legase, l-a adus la Sfântul Mucenic. Acesta l-a iertat, l-a dezlegat şi l-a sărutat. Din acel moment, racla cu sfintele moaşte a rămas în altarul sfintei biserici, în toată vremea.

Iubite cititorule, puterea de a lega şi dezlega primită de slujitorii bisericeşti poate fi ignorată sau tăgăduită, dar nicidecum desfiinţată, pentru că Hristos Domnul ne-a făgăduit tuturor: ,,Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin’’ (Matei 28, 20). Slujitorii Bisericii dezleagă păcatele, jurămintele nesăbuite imposibil de ţinut, blestemele, farmecele şi descântecele, orice legătură pusă asupra unui om, prin lucrarea diavolului.

Preot Ioviţa Vasile

Sfânta Cuvioasă Maica noastră Parascheva

Mari foloase duhovniceşti aduce omului citirea vieţilor Sfinţilor, iubite cititorule, de aceea Sfânta Biserică, prin slujitorii ei, ne îndeamnă spre această bună îndeletnicire. Astăzi avem Sărbătoarea Sfintei Maicii noastre Parascheva, ale carei moaşte se găsesc în Catedrala mitropolitană de la Iaşi, ca o binecuvântare pentru pământul Moldovei şi pentru ţara întreagă.

Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivat, localitate în Tracia şi de mică a iubit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi şi-a legat viaţa de Dumnezeu Care i-a dat-o. Prin nevoinţele sale îndelungate, deşi viaţa i-a fost scurtă, a ajuns la măsura sfinţeniei şi Biserica lui Hristos o numără între Sfinţii lui Dumnezeu.

Cinstitele sale moaşte se aflau la Constantinopol. Patriarhia de-aici avea mari datorii faţă de turcii păgâni şi prigonitori, cei care îndatorau pe toţi pe care-i supuneau cu sabia. Binecredinciosul domn al Moldovei, Vasile Lupu, a scos aur din vistieriile ţării şi a plătit aceste datorii. Drept răsplată, pentru ajutorul frăţesc, Patriarhul din Constantinopol, Partenie, a dăruit domnitorului sfintele moaşte şi acesta a mai dat turcilor alte trei sute de pungi de aur, pentru a-i îngădui să le aducă pe pământ românesc, în anul 1641. De-atunci, poporul binecredincios al lui Dumnezeu se învredniceşte de ajutorul Sfintei Parascheva, cea rugătoare către Dumnezeu şi mult ajutătoare prin minunile sale cele multe.

Dintre acestea, am ales una, pe care istorisind-o, ne vom încredinţa de binele imens pe care-l lucrează în lume Sfinţii lui Dumnezeu.

Prin anul 1955, doi soţi din Iaşi ajunseseră la mari neînţelegeri în familie. Într-o seară, femeia a plecat de-acasă, fără ca soţul să ştie de ea. Presimţind că are să se întâmple o nenorocire, soţul a alergat la Sfânta Parascheva şi a rugat-o cu lacrimi să-i aducă soţia acasă. N-a trecut mult şi soţia s-a întors şi a povestit primejdia de moarte prin care a trecut: ,,Diavolul mi-a pus în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar pe la ora opt seara, când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede şi m-a aruncat afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului’’. La ora aceea, fiica lor dormea şi cei doi soţi au înţeles că Sfânta Parascheva a fost aceea care a ascultat rugăciunile soţului şi a izbăvit-o de moarte şi de ispita diavolului. Dumnezeu le-a dat iarăşi înţelegere în familie şi ei au rămas recunoscători Cuvioasei Parascheva pentru marea binefacere (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 193-202).

            Pentru rugăciunile Sfintei Parascheva, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Preot Ioviţa Vasile

 

Sufletul care va păcătui, acela va muri

Sufletul care va păcătui, acela va muri

Sectarii cei împuţinaţi la minte, întru care nu este adevărul lui Hristos, vin şi încearcă să strâmbe învăţătura cea dreaptă a Bisericii, care ne spune că omul este alcătuit din trup stricăcios şi din suflet nemuritor. Pentru aceasta, ei se folosesc de un text scripturistic pe care nu-l înţeleg: ,,Sufletul care va păcătui, acela va muri’’ (Iezechiel 18, 20). Explicarea acestui text este aceasta: omul fiind cu natură dublă, trup şi suflet, este numit în Sfânta Scriptură cu unul sau altul din aceste două cuvinte, înţelesul fiind acelaşi, adică ,,om’’. Astfel, omul e numit trup în mai multe locuri, din care amintim câteva. ,,Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvânteze tot trupul numele cel sfânt al Lui’’ (Psalmul 144, 21); ,,Şi dacă nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile’’ (Matei 24, 22); ,,Precum i-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui’’ (Ioan 17, 2). În aceste versete, şi în multe altele, trup este sinonim cu om. Substituiţi în aceste texte cuvântul trup cu om şi veţi constata că nu se schimbă înţelesul, ba chiar se limpezeşte.

În alte locuri omul este numit suflet: ,,Suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani’’ (Luca 12, 19); ,,Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri’’ (Romani 13, 1); Sfântul Apostol Petru ne spune că în corabia lui Noe ,,puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă’’ (I Petru 3, 20).

Aşadar, înţelesul corect al cuvintelor Sfintei Scripturi, invocate de cei rătăciţi, este acesta: ,,Omul care va păcătui, acela va muri’’, nicidecum că sufletul ar fi muritor.

Preot Ioviţa Vasile

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbeşte despre nişte păcate teribile, care nu se iartă nici în acest veac, nici în cel care va veni. Iată preasfintele cuvinte ale Domnului: ,,Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie’’ (Matei 12, 31-32). Părinţii Bisericii au identificat aceste păcate şi au scris despre ele, ca să le cunoaştem, pentru a nu le săvârşi. Ele sunt în număr de şase:

            – Lepădarea de Credinţă sau apostazia. Este păcatul aceluia care a cunoscut şi a trăit în Credinţa Ortodoxă, însă, din felurite pricini, părăseşte această Credinţă şi se îndreaptă spre credinţele deşarte ale sectelor, sau pur şi simplu alunecă în necredinţă. Dacă omul îşi dă seama de gravitatea păcatului şi  se întoarce la Credinţa adevărată, este primit şi iertat. Când moare în acest păcat, merge în iad.

            – Împotrivirea faţă de adevărurile de Credinţă cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască şi propovăduite de Biserică. În Sfânta Scriptură citim că Dumnezeu ne-a rânduit să postim, ne-a învăţat şi cum să postim, a postit Mântuitorul Însuşi, au postit Sfinţii Apostoli. În faţa unui adevăr atât de evident, rătăciţii nu postesc, îndeamnă şi pe alţii să se ferească de post. Cel care cade în acest păcat are cale de pocăinţă şi, lepădându-se de el, Dumnezeu îl iartă.

            – Încrederea nesăbuită în bunătatea lui Dumnezeu este un păcat de care se face vinovat cel care spune nebuneşte că oricât ar păcătui, Dumnezeu este atât de bun şi milostiv, încât îl va ierta. Aşa poate ajunge omul la sfârşitul vieţii, cu această încredere nesăbuită, care îi va aduce osânda veşnică.

            – Neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu înseamnă deznădejdea celui care gândeşte că Dumnezeu nu-l va ierta dacă se va pocăi, şi atunci continuă păcatele sale până la moarte. Iuda a căzut în păcatul deznădejdii şi s-a spânzurat, refuzând pocăinţa.

            – Invidia harului fratern este păcatul aceluia care vede darurile cu care Dumnezeu împodobeşte pe aproapele său, şi în loc să se bucure, îl invidiază. Şi-n acest caz omul se poate lepăda de acest păcat în timpul vieţii, iar Dumnezeu îl iartă, prin pocăinţă.

            – Nepocăinţa până la moarte, prin însuşi caracterul şi formularea sa, arată că omul refuză să se întoarcă la Dumnezeu în timpul vieţii, şi atunci este evident că va merge la osânda veşnică.

            Socoteşte, iubite cititorule, primejdia mare care ne pândeşte atunci când înclinăm fie şi numai spre unul din aceste şase păcate. Ascultă de Biserică şi nu de potrivnicii lui Dumnezeu, căci aceştia s-au pus în slujba diavolului.

Preot Ioviţa Vasile

Falsificarea Sfintelor Scripturi

Falsificarea Sfintelor Scripturi

Se spune, pe bună dreptate, că poporul român s-a născut creştin. A fost creştin pentru că a fost cuprins în Biserica lui Hristos, el însuşi alcătuindu-se ca o parte a acesteia. Este de la sine înţeles că, dintru început, românii au avut Sfânta Scriptură în graiul lor, care s-a sfinţit tocmai prin rostirea adevărurilor Dumnezeieşti, veşnice şi mântuitoare. Când poetul a scris versul ,,Limba noastă-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii’’, o făcea cu deplină îndreptăţire. Oamenii luminaţi ai Bisericii s-au străduit, de-a lungul veacurilor, să tălmăcească Sfânta Scriptură cât mai exact în limba noastră, sau să aducă traducerile anterioare la măsura limbii care între timp se dezvoltase şi se îmbogăţise cu mijloace noi de exprimare.

            Din păcate, prin anul 1916, un fost călugăr şi diacon al Bisericii noastre, Dumitru Cornilescu, a călcat făgăduinţele pe care le făcuse lui Dumnezeu, a părăsit mănăstirea şi a ales să locuiască la conacul prinţesei Rallu Calimachi. Părăsind Sfânta Biserică, i-a încolţit în minte gândul luciferic de a ,,traduce” Biblia în limba română! Spun că gândul era luciferic deoarece Cornilescu n-avea pregătirea necesară, nu cunoştea limbile ebraică şi greacă, se găsea în afara Bisericii, adevărata deţinătoare a Scripturilor Sfinte. Toate acestea n-au fost pentru el un impediment. Ceea ce a făcut cutezătorul Cornilescu a fost o traducere din româneşte în… româneşte! Cu alte cuvinte a luat textul Bibliei tradus în Biserica Ortodoxă Română şi l-a adaptat cerinţelor protestante, adică şi-a îngăduit să falsifice Sfânta Scriptură în modul cel mai grosolan şi apoi să-şi prezinte ,,lucrarea” ca o nouă traducere, pe care singur a elogiat-o ca fiind cea mai bună! La scurt timp, şi-a comercializat ,,opera”, oferind-o spre publicare Societăţii Biblice Britanice. Acest fals a devenit textul ales de toate sectele vorbitoare de limbă română. Cornilescu a beneficiat de sume imense de bani care i-au permis un trai îmbelşugat până în momentul când Dumnezeu l-a chemat să dea seama de toate păcatele vieţii, care au culminat cu nesăbuinţa  de a batjocori textul Sfintei Scripturi.

            ,,Traducerea” lui Cornilescu a fost primul pas major de falsificare a Bibliei, dar nu singurul. În anul 2006 martorii lui Iehova au pus în circulaţie un nou fals biblic, ,,Sfintele Scripturi, traducerea lumii noi”. Chiar titlul te face să te întrebi: care lume nouă? Desigur, cea de acum, aceea a tăgăduirii şi batjocoririi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria, a tuturor Sfinţilor şi a Bisericii lui Hristos. Cine va citi această biblie satanică se va îngrozi de felul cum aceşti nelegiuiţi au continuat ,,opera” lui Cornilescu. Câteva exemple vor fi suficiente pentru ca orice om de bun simţ să-şi dea seama că se află în faţa unei cărţi inspirate de diavolul. ,,Fiul’’, atunci când se referă la Domnul Iisus, este scris cu literă mică (Matei 1, 1; 4, 3); Duhul Sfânt este denumit batjocoritor ,,spiritul sfânt’’. Când însă e vorba de numele celui rău, diavolul, întotdeauna este majusculizat!. Cu alte cuvinte, dispreţ pentru Persoanele Sfintei Treimi şi respect pentru diavolul! Biserica este înlocuită cu ,,congregaţia’’, Sfânta Cruce a devenit ,,stâlp de tortură’’, Episcopul e înlocuit cu ,,supraveghetorul’’, diaconului i se spune ,,slujitor auxiliar’’, harul Dumnezeiesc a fost substituit cu ,,bunătatea nemeritată’’, Domnul e redat prin Iehova. Toate locurile care vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca Dumnezeu Adevărat au fost răstălmăcite. Cine au fost cei dintâi care I-au tăgăduit Dumnezeirea? Evident, evreii. Nu este greu să pricepem că tot ei, cei din vremea noastră, răstălmăcesc Scripturile, prin interpuşi români, aducând mari blasfemii asupra numelui Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cât mi-a stat în putere am atras atenţia asupra fărădelegilor comise de Cornilescu, o fac şi acum în cazul bibliei satanice a martorilor lui Iehova.

            Privind cu atenţie trecutul, nu este greu să pricepem ce va urma. Scripturile Sfinte vor fi încă şi mai mult batjocorite. Va fi pusă în circulaţie o nouă ,,biblie’’ din care numele cel mai presus de orice nume (Filipeni 2, 9), Iisus Hristos, va fi înlăturat, şi se va scrie numele blestematului antihrist care se va ridica şi se va substitui lui Dumnezeu (cf. II Tesaloniceni 2, 4).

            Iubite cititorule! Ai posibilitatea să te convingi singur vremurile groaznice pe care le trăim. Apropie-te cu încredere de ,,stâlpul şi temelia adevărului’’ (I Timotei 3, 15) care este Biserica cea mult hulită a lui Hristos. Dacă ai Sfânta Scriptură a Bisericii, păstreaz-o cu mare grijă. Vor veni timpuri când aceasta se va găsi foarte rar. ,,Bibliile’’ satanice de felul celor despre care am scris, vor inunda lumea, încât oamenilor le va fi din ce în ce mai greu să deosebească adevărata Sfântă Scriptură de făcăturile diavoleşti.

Preot Ioviţa Vasile

Cursele diavolului

Cursele diavolului

Diavolul este un geniu al răului. El a fost printre îngerii cei buni din ceruri, fiind el însuşi înger bun, până în momentul în care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost aruncat din ceruri. Diavolul şi demonii săi au stat în faţa tronului ceresc şi L-au lăudat pe Dumnezeu, au văzut slava cerească, de aceea  scria Sfântul Apostol Iacov despre ei că ,,cred şi se cutremură’’ (Iacov 2, 19). Diavolul cunoaşte întreaga istorie a omenirii, a amăgit generaţie după generaţie. Poate să grăiască în oricare din limbile pământului şi are capacitatea de a opera în mintea oamenilor, aducându-le gânduri rele şi înşelătoare. De cele mai multe ori se prezintă cu identitate falsă, căci dacă s-ar arăta pe faţă că este diavol, ar fi alungat cu mai multă uşurinţă. Spune Sfântul Apostol Pavel că ,,nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii’’, iar slujitorii lui dintre oameni îl urmează în viclenie şi ,,iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor’’ (II Corinteni 11, 14-15).

            Viclenia diavolului este extraordinară, deoarece ştie să întindă omului curse cu greu de sesizat. Scriind cea dintâi Epistolă episcopului Timotei al Efesului, Sfântul Apostol Pavel îl previne asupra primejdiei ce stă asupra celui care vrea să fie slujitor al Bisericii, aceea de a cădea în cursa diavolului (I Timotei 3, 7). Sfântul Ierarh rus Ignatie Brianceaninov a scris despre cursele celui rău în acest fel: ,,Mă cufund gânditor în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi în lăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laţurile cele amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: Doamne! Cine, oare se va izbăvi din aceste curse ? Răspunsul l-a primit cu multe secole în urmă Sfântul Antonie cel Mare: ,,Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea’’.

            Am dorit să scriu despre cursele diavolului, cinstite cititorule, deoarece toţi suntem războiţi de el şi ne este de folos să-i cunoaştem vicleşugurile pentru a şti cum să-l biruim. Biruinţă asupra diavolului, a cohortelor sale de demoni şi asupra oamenilor care s-au făcut slugi ale sale, nu putem avea decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Lui să ne rugăm în vreme de ispită şi să privim la pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care, fiind ispitit de cel rău, l-a biruit şi l-a alungat.

Preot Ioviţa Vasile