Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în 2018, toate Bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio Biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă. Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia. Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul Ierotheos Vlachos,
susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în
toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris
despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în
problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de
Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din Ucraina, după ce Patriarhul
Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos
Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al
Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei
care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de
Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică,
inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală,
să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care,
după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din
comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii
Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se
opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în
Biserica Ucrainei. Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai
mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de
Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol
esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia
public, justificând că este în slujba unității (sic!).
După acordarea Tomosului către grupările
schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie
posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu
Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei
care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca
Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii
care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în
urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că
Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic. În Ucraina
sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă
Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor
pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă
episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o.
Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de
toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic,
recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de
Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la
Cernăuți.
Apoi, Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a
făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții
canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor
locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a
făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că
schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a
permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de
aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și
benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când
adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?
Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia
Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va
întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei
ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci
diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și
apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era
evident că ea va adânci schisma! Deci el însuși a fost de rea-credință.
Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos
a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat
unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu Dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial
apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege
grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii
(pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este
„primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar
trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față
de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică
potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală
dogmatică?
Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om
în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe
arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la
Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în
1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte
biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de
periculoasă? Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție
„neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie,
oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum
ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va
duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția neașteptat de prudentă a
Patriarhiei Rusiei
Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a
întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care
așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica
Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că
nu doresc escaladarea schismei. Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu
Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe
schismaticii din Ucraina. Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19
octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a
slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe
Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii,
ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea,
rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar
dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie. Această moderație nu este
întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de
uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl
încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru
toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că
organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul
Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu
condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această
perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face
parte.
Prea multă implicare politică
Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este
nouă. În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din
SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul
personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o
enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de
Constantinopol. Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un
cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că
atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a
acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de
credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută
de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de
Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când
turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii
de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi
sprijiniți militar de statele catolice. Lucas Notaras, mare demnitar al
imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței
este mai gravă decât decăderea politică: „Mai
bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.”
Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care
ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu
catolicii distrugea însăși credința. Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost
omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas Ortodoxie.
În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol
este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul
Republican. Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa
statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca
normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere.
Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a
făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a
înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta
pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca
Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică. Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în Ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar
eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. Patima
iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a
făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a
stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor Bisericilor
Ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul Ortodoxiei. Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se ieși din această criză este o
întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în
mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a
discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște,
cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. Prima este că știa
că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că,
dacă ar convoca Bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în
țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze.
Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului,
care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei,
Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul
bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de
o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai
vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de
a-i recunoaște pe schismatici. În luna mai, Samuel Brownback,
Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia
Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea
schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica
Moldova. Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște
vor fi grecii și, apoi, vor urma
românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat
românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici. Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul Bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor. Pentru români, recunoașterea schismaticilor
și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică,
și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia
și din Ucraina.
În Basarabia, majoritatea românilor țin de
Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În
Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva
parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană
canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din
aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va
recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou
motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina. Miza
nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci,
ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem.
Ea nu poate să fie de la Dumnezeu. Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate
Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și
să îi întrebe „Quo vadis?” Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al
schismei, al dezbinării.
(Text preluat de pe
Activenews)