Mare întâlnire ecumenistă la Facultatea eretică, zisă de Teologie, din oraşul transilvan. Se putea să lipsească întăi-stătătorul, domnul Andrei Andreicuţ? Nu, şi iată ce alocuţiune a susţinut domnia sa în faţa ereticilor români şi străini, şi a unor gură-cască: ,,Eu doar un verset din Sfânta Scriptură îl citez acum, pentru că el se referă la subiect. În cap. 21 al Evangheliei după Ioan este redată rugăciunea Domnului Iisus Hristos: ,,Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis’’ (Ioan 17, 20-21; ierarhul stă cu Sfânta Scriptură în faţă şi are grave probleme de citare).
Unitatea din sânul Sfintrei Treimi ar trebui să se reflecte în unitatea creştinilor pe întreg globul. Din păcate, această unitate pe care o dorea Mântuitorul Iisus Hristos, unitate care apoi ar şi uşura mesajul Evangheliei… din păcate această unitate de-a lungul veacurilor s-a fărâmiţat. Nu ştiu dacă în timpul vieţii mele se va reface această unitate a Bisericii’’.
Este grija cu care va muri acest ierarh transilvan. Nimeni nu i-a spus să nu poarte false griji sau griji inutile, eventual să se preocupe de mântuirea sufletului său şi a celor ce i s-au încredinţat să fie conduşi spre mântuire. Iată ce ne învaţă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă privitor la unitatea sa: ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’ (Învăţătura de Credinţă Creştina Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 165).
Acum ne întrebăm firesc: după ce umblă ecumeniştii români? După cai verzi pe pereţi sau după potcoavele acestora? De ce bat drumurile ecumeniste ale lumii, ca să caute unitatea Bisericii Ortodoxe, care nu s-a pierdut şi nu se va pierde niciodată? Cititorul cu discernământ înţelege, cu înlesnire, că nu unitatea Bisericii o caută aceştia, ci unicitatea unei ,,religii’’ fără Dumnezeu, în cadrul căreia cei orbiţi de necredinţă să-l slujească pe antihrist, vrăjmaşul Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru aceasta, se pot folosi chiar preasfintele cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu! Doamne, câtă întunecime de minte!
Presbiter Ioviţa Vasile
ORTODOXIAÎNCATACOMBE 
Sarut mana parinte, pot sa vorbesc cu dumneavoastra pe telefon sau internet? lasati raspuns pe adresa mea de email, multumesc, numai bine, sanatate
ApreciazăApreciază
Da, putem vorbi pe orice cale fara nicio problema. Doamne ajuta.
ApreciazăApreciază
Pare-se că oriunde ne uităm, dăm numai peste ecumenism.
Așa de exemplu a avut loc de curând (13.02.2019) în Rusia, la Moscova, întâlnirea grupului de lucru pentru cooperare culturală între Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Romano-Catolică. Mai multe informaíi g[sim pe un sait oficial al PAtriarhiei Ruse:
Working Group for Cultural Cooperation between the Russian Orthodox Church and the Roman Catholic Church holds its regular meeting in Moscow
https://mospat.ru/en/2019/02/13/news170402/
Dumnezeu să ne ajute!
ApreciazăApreciază
Pecinginea s-a intins peste tot, asa ca vrand-nevrand dam peste ea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
trebuie sa vorbesc neaparat cu un duhovnic adevarat, lasat nr de telefon pe adresa mea de email va rog
ApreciazăApreciază
Informatie de ultima ora:
Un mesaj video al Episcopului Victor (Kotsaba) de Baryshevka, conducătorul delegației Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la forurile internaționale, către oficialii ONU (Organizația Națiunilor Unite), OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), UE (Uniunea Europeană) și ai altor țări, cauzat de violarea la scară largă a drepturilor omului în Ucraina și de pericolul real al escaladării conflictelor religioase.
ApreciazăApreciază
,,Dumnezeu nu Se lasa batjocorit”, spune cu dreptate acest vladica. Ei bine, de la Dumnezeu va veni ajutorul Bisericii Ucrainene Canonice si tot de l.a Dumnezeu vor veni pedepse cumplite asupra l.ui Porosenko si a schismaticil.or. Faca-se dreptatea lui Dumnezeu cat mai repede.
ApreciazăApreciază
Pe 18 februarie se împlinesc 67 de ani de la despărțirea de viața lumească a Mucenicului Valeriu Gafencu, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul Închisorilor”.
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia.
La 20 de ani, în toamna anului 1941, Valeriu Gafencu a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, deoarece făcea parte din Frățiile de Cruce, ale căror membri erau urmăriți și arestați, în acea perioadă. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași, pe care nu a reușit vreodată să o mai termine, pentru că sfârșitul sau pregatit de calaii regimului comunist, l-a găsit in sanatoriul – închisoare Tîrgul Ocna.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud, fiind întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944, cât și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului de bestialitate din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani este considerată, de către mulți, drept o minune. În închisoarea comunistă din Pitești a dobândit boli precum reumatism, TBC pulmonar, osos și ganglionar. Mulți dintre cei care au fost în preajma lui în ultima parte a vieții sale se consideră fericiți că au avut acest privilegiu, mărturisind că, deși trupul îi era o epavă, din cauza lipsei de hrană, chipul îi era îmbrăcat într-o lumină stranie, nepământeană, pentru că, spun ei, „sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune”.
„Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseții: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăției plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproșa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ți dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbește prin el. Viața lui era zbor spre înălțimi, pe care cu greu îl puteai urmări. ”, a povestit Virgil Maxim, membru al Frățiilor de Cruce și coleg de închisoare cu Valeriu Gafencu.
Seninătatea cu care își aștepta Valeriu moartea i-a impresionat pentru totdeauna, atât pe colegii săi de suferință, cât și pe „gardienii-călăi”. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup și cu hemoptizie (tușea scuipând sânge), chipul lui Valeriu emana, totuși, lumină, deși această boală aduce, de regulă, deprimare și schimonosire a chipului.
Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu și-a rugat colegii de temniță să-i aducă o lumânare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. Deasemenea, Sfântul Inchisorilor a mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.
Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se închine la targa unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o groapă comună, a tuberculoșilor.
*”Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiunea divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem. ”
” Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualității creștine, stâlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU”. – (IPS Bartolomeu Anania)
Printre sfaturile date prin scrisorile trimise către familia sa, Sfântul Închisorilor îndeamnă pe toți oamenii, pe care îi considera „toți cei dragi ai lui”: „Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o căutați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge”. Valeriu Gafencu le-a arătat tuturor celor care l-au cunoscut, prins în mijlocul suferinței, că fericirea adevărată nu depinde de circumstanțele exterioare. Acesta a fost mesajul său, pe care l-a împărtășit atât prin cuvinte, cât și prin gânduri, dar și prin fapte.
*Jean Valjean Ionescu, Iaşi, februarie 1992, „Ubi sunt ante nos? Evocare Valeriu Gafencu” în Studentul Valeriu Gafencu, ”Sfântul închisorilor din România”.
ApreciazăApreciază
Impresionanta aceasta descriere a vietii Sfantului Valeriu. Sfintenia lui de dincolo de mormant ii acuza pe criminalii vremii si pe urmasii acestora, de aceea nu se voieste canonizarea sa. Vladicii nostri sunt preocupati de intalniri ecumenice inutile, de festivisme artificial create, de mesele imbelsugate si de peschesuri, nicidecum de problemele reale ale Bisericii.
ApreciazăApreciază
Sa fie blagoslovit in veci de veci,cuvantul Sfintiei Voastre,Parinte Vasile!
Cuvântul pătimit al Sfantului Inchsorilor , Valeriu Gafencu , se constituie într-un adevărat manifest programatic: „Prin Botez am primit harul curățitor, iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creștini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o rușine să fii credincios, e demodat să fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit, dar, pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești prin Sfânta Împărtășanie. Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa te naști din nou. Nu există cale de compromis”[2].
Acest mărturisitor Mucenic al lui Hristos în închisorile comuniste, reprezentant al generației tinere, și-a pus foarte serios problema experienței lui Dumnezeu în viața personală și, în consecință, mărturisirea credinței ortodoxe printre confrații săi.
Într-o scrisoare adresată mamei sale, Mult Patimitorul Valeriu va scrie: „Vreau să știți că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare și le privesc ca pe o stare de ispășire: cu sufletul senin și plin de pace, cu bucurie tainică și cu multă nădejde. Vreau să știți că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani și ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică și cu nădejdea fericirii viitoare”[3].
Semne ale unei vieți duhovnicești de excepție, de-a lungul unor lungi ani de detenție, sunt fragmentele de scrisori trimise familiei, câteva poezii, un îndreptar de spovedanie întocmit în închisoare, mărturii ale unor minuni din preajma sa, gânduri despre rolul creștinismului astăzi și numeroase mărturii ale colegilor de suferință. În cel mai fidel spirit al tradiției ascetice, Valeriu insistă pe cele două coordonate ale vieții duhovnicești – lucrarea pocăinței, ca stare permanentă de smerenie și căutare a lui Dumnezeu, cu un accent pe participarea omului, și starea de har, ca dar gratuit a lui Dumnezeu, conturând o concepție creștină integrală, care să ilustreze bine rolul spiritualității creștine în lumea de azi.
Pentru construirea unei comunități spirituale, Valeriu sintetizează spiritualitatea ortodoxă în doisprezece principii de viețuire creștină. Le vom evoca succint:
principiul dragostei, participarea la iubirea lui Dumnezeu ca sursă pentru iubirea umană; principiul cinstei sufletești, a fi nepărtinitor, recunoscând fiecăruia ceea ce este al său;
principiul educației, progresul cunoașterii spirituale;
principiul rugăciunii, viața să fie o continuă stare orantă;
principiul unității, a fi împreună în Hristos, ca sursă pentru învingerea răului și anticiparea Împărăției;
principiul ascultării până la moarte, care duce Biserica la biruință;
principiul libertății în adevăr, care respectă ascultarea, înfrumusețează unitatea, mărește simțul răspunderii;
principiul sfatului ecumenic după modelul primus inter pares, împăcând libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia și inovația cu tradiția, sub adumbrirea Sfântului Duh;
principiul comunității, unul întregește ceea ce-i lipsește celuilalt, dăruirea totală, în smerenie; principiul băii sufletești prin Sfintele Taine;
principiul jertfei permanente, având bucuria mântuirii permanent în față;
principiul cunoașterii, cercetăm totul ca din toate să alegem ceea ce este bun.
Toate aceste principii stau la baza nașterii omului nou duhovnicesc, ca reacție la omul nou în varianta ideologiei comuniste.
Acest lucru este limpede exprimat de Valeriu: „Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumnezeu și din strădania lui personală. Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pământ cu ajutorul Duhului Sfânt… Prin omul nou vrem să dăm expresie creștină, în conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile”[4].
Aceste principii creează spațiul necesar lucrării de pocăință, descrisă drept curățire de patimi și căutare a lui Dumnezeu, și deschid drumul experienței harului. Din mărturiile despre tânărul Gafencu, se poate ușor observa importanța pe care o acordă simțirii harului. În termeni aproape identici cu Părinții duhovnicești de dinainte, această stare duhovnicească deosebită este descrisă și în mărturiile sale. O să redau un fragment sugestiv în acest sens: „Azi noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simţit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte şi, cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit”[5].
Puterea sa de mărturisire a credinței, a unui tânăr în lanțuri, dar așezat în slujba lui Dumnezeu și a celor de lângă el, rezidă tocmai în experiența aievea a lui Dumnezeu.
Dr. Aristide Lefa, prieten apropiat si coleg de suferinta, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Valeriu Gafencu pana in ultima clipa, ne spune: „A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: „Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.”
Îmbrăcat în armura credinței, Valeriu Gafencu lasă un testament posterității, pecetluit de experiența sa spirituală autentică: „Vă cheamă Domnul Slavei la lumină/ Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,/ Fortificați Biserica Creștină/ Cu pietre vii, zidite-n temelii!/ Să crească-n inimile voastre-nfrânte/ Un om născut din nou, armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos./ Smulgeți-vă din ceata celor răi,/ Intrați în cinul oastei creștinești/ Priviți spre Porțile Împărătești,/ Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi./ Veniți creștini, luați Lumină!”[6]
[2] Sfântul închisorilor, ed. monahul Moise, Alba Iulia, Reîntregirea, 2007, p. 138.
[3] Sfântul închisorilor, p. 298.
[4] Sfântul închisorilor, p. 260.
[5] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, București, Christiana, 2006, p. 231-232.
[6] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 247-248.
ApreciazăApreciază
Iata o pilda de statornicie fata de Mantuitorul Iisus Hristos. Noi, la cea mai mica adiere de vant suntem gata sa ne lepadam. De asemenea, cand un mare mahar se ratoieste la noi, dam inapoi. Slava lui Dumnezeu pentru Sfintii pe care ni i-a ridicat in Biserica.
ApreciazăApreciază