În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului

Precum fără Credință e cu neputință să ne mântuim, la fel și fără smerenie. Dar și credința și toate celelalte lucrări bune nu sunt de folos fără smerenie. Căci până și diavolii cred și se înfricoșează, mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat, dar nu le e de folos pentru că nu au smerenie. Omul care are smerenie are lucrări bune, Îl are în el pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, cum zice autorul Proverbelor: În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului. În inima tulburată (a celui mândru), locuiește diavolul.

Proorocul David, după ce din mândrie a căzut în cele două păcate de moarte, preacurvia și uciderea, și s-a pocăit, a plâns, a privegheat, a postit, nu a spus că a fost izbăvit de Domnul pentru că s-a pocăit, a plâns și a postit, ci a spus: M-am smerit și Domnul m-a izbăvit. Cine nu se smerește, nici nu se pocăiește. Cel mândru nu se pocăiește niciodată, dar și dacă se pocăiește, pocăința lui nu este reală, adevărată, sinceră, ci este mincinoasă. Dacă se roagă și postește sau face vreun bine, pe toate le face cu falsitate, cu prefăcătorie, ca și fariseii, ca să-l vadă ceilalți oameni…

Deoarece smerenia este o virtute atât de mare și fără ea nu putem să ne mântuim, să aruncăm cu toții mândria cea diavolească și să dobândim dumnezeiasca smerenie, pe care înțeleptul Isaac Sirul o numește veșmânt dumnezeiesc, întrucât cu aceasta s-a îmbrăcat Unul-Născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, coborând din Ceruri pe pământ pentru mântuirea noastră.

(Părintele Filotei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 34)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

8 gânduri despre „În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului”

  1. Întru mulți ani, trăiască ÎPS Părinte Mitropolit Longhin!
    Ani mulți, bogați și vrednici de păstorire îndelungată, in slujirea Domnului Hristos și a aproapelui!

    Apreciază

  2. Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului

    „Dar cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.” Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viața de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva și rabdă până la sfârșit.
    Răbdarea însă nu este de folos, dacă omul nu rabdă pentru Domnul și pentru Sfânta Lui Evanghelie. Pășește pe calea credinței și a poruncilor evanghelice; prilejurile de a dovedi răbdare se înmulțesc, însă răbdarea începe să aducă cununi și, fiind mai înainte stearpă, devine acum roditoare.
    Cu câtă orbire ne împresoară vrăjmașul, încât ne face să socotim răbdarea pentru Dumnezeu grea și de nesuferit, iar răbdarea cu care împresoară el pe cei robiți patimilor o arată ca fiind ușoară și necostând nimic, în vreme ce ea e mult mai grea și mai lipsită de bucurie decât răbdarea celor ce se luptă cu patimile și se împotrivesc vrăjmașului! Iar noi suntem orbi și nu vedem asta… Ne ostenim, răbdăm și ne sleim de puteri pentru vrăjmașul, spre pieirea noastră.

    Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 140

    Apreciază

  3. Totul se întâmplă după rânduiala lui Dumnezeu

    După ale cui rânduieli și legi se săvârșește zămislirea, formarea și creșterea trupului omenesc în pântecele mamei, maturizarea lui și ieșirea la lumină a organismului omenesc deplin? După ale cui rânduieli sunt consumate mâncarea și băutura, sunt potolite foamea și setea, se săvârșește hrănirea trupului nostru? Cine a gândit și a zidit așa o minunată felurime a nenumăratelor roade gustoase pentru limbă și preafrumoase la arătare ale pământului, ce cu înțelepciune și gust ales au fost rânduite și pregătite spre hrana și desfătarea noastră?
    După ale cui rânduieli este prelucrat în trupul nostru sângele, fără de care viața omului nu este cu putință? Oare nu după ale Preamarelui Înțelept și Artist, Atotdesăvârșitului, Celui fără de început și Atotputernicului nostru Domn și Dumnezeu?
    Deci cazi în pulbere, dă mulțumită, cucernicește-te înaintea Lui. Iubește-L, însă și teme-te de Dânsul de nu faci voia Lui, dacă nu te supui Lui! Amin.

    Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu, Editura Sophia, București, 2009, pp. 11-12

    Apreciază

  4. Să ne pregătim, să fim atenți, să ne grăbim acum!

    Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.
    De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoșător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, și apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenți, să ne grăbim acum! Nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăință și să ne întoarcem la Dumnezeu. Și când Dumnezeu va vedea această intenție bună din partea noastră, ne va ajuta. Și va spori această mică intenție a noastră și o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.

    Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 13

    Apreciază

  5. Unii apucă pe o cale greșită pentru că n-are cine să-i ajute. Însă Dumnezeu nu-i lasă!
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    -Părinte, se poate ca unul să trăiască în nepă­sare, dar cu toate acestea, să mărturisească (pe Hristos) cu curaj atunci când i se dă prilejul?

    -Pentru ca un om să facă aceasta, trebuie ca ini­ma lui să aibă bunătate, duh de jertfă. De aceea am spus să se cultive noblețea, duhul jertfei. Unul să se jertfească pentru celălalt.
    Vă aduceți aminte de Sfân­tul Bonifatie și de Sfânta Aglaida (Sfântul Bonifatie era robul nobilei Aglaida, dar și robit de dragostea stăpânei lui)? Duceau în Roma acea viață vrednică de plâns (păcătuiau trupește împreună), dar când stăteau să mă­nânce, mintea lor mergea la săraci. Alergau să dea mai întâi mâncare la săraci și după aceea mâncau și ei. Cu toate că erau stăpâniți de patimi, aveau bunătate și îi durea inima pentru săraci. Aveau duh de jertfă, de aceea Dumnezeu i-a ajutat. Și Aglaida, deși trăia o viață păcătoasă, îi iubea pe Sfinții Mucenici și se interesa de sfintele moaște. I-a spus lui Bonifatie să meargă cu alți slujitori ai ei în Asia Mică, ca să adune și să cumpere sfinte moaște ale Mucenicilor și să le aducă la Roma. Iar acela i-a spus zâmbind: „Dar dacă-ți vor aduce și moaștele mele, le vei primi?”. „Nu glumi cu acestea”, îi spune aceea.

    Când a ajuns în Tars și s-a dus în arenă ca să cumpere sfintele moaș­te, privea la muceniciile creștinilor și îndată a fost mișcat de statornicia lor. A alergat, a sărutat legătu­rile și rănile lor și le-a cerut să se roage ca să-l întă­rească Hristos și pe el să mărturisească în public că este creștin. Așadar, a mărturisit și el în arenă, a pri­mit nevoință mucenicească, iar însoțitorii lui i-au cumpărat moaștele și le-au adus la Roma, unde înge­rul Domnului a înștiințat-o pe Aglaida de întâmplare. Astfel s-a împlinit ceea ce prorocise Bonifatie zâm­bind, înainte de a pleca din Roma. Apoi, femeia, după ce și-a împărțit averea, a trăit în nevoință și sărăcie încă 15 ani și s-a sfințit (pomenirea lor se prăznuiește la 19 decembrie). Vedeți, nu fuseseră ajutați, de aceea mai înainte fuseseră atrași spre rău și apucaseră pe o cale greșită.
    Însă aveau duh de jertfă și de aceea Dumnezeu nu i-a lăsat până în sfârșit.

    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 257-258

    Apreciază

  6. Pt cei care inca orbecaie in duhul ecumenist pt ca ecumenistii comemoreaza anul 2022 ca an al „rugaciunii”,re-pun un articol edificator al Parintelui Vasile Iovita din anul 2017 in legatura cu mersul la slujbele si tainele ereticilor subiect care tinteste exact buba care doare-in ce masura conteaza daca sunt sau nu sunt condamnati.In articol se explica clar ca acel Sfant Mucenic fiind in inchisoare a refuzat pt ca nu dorea comuniunea cu episcopul eretic,impartasania lui ,acesta chiar daca nu fusese inca condamnat de un sinod.Pt o documentare mai amanuntita,studiati anul mortii acestui Sf Mucenic si intervalul dintre sinodul I ec.si sinodul II ec.
    „Motivul este simplu, uşor de înţeles pentru oricine: fapta este potrivnică voii lui Dumnezeu. Ne-o spune Sfânta Scriptură, ne-o spun Sfintele Canoane, legile Bisericii. Ne-o spun Sfinţii lui Dumnezeu, prin cuvânt, dar şi prin pilda vieţii lor.

    Sfânta Scriptură ne îndeamnă, prin pana Sfântului Apostol Pavel: ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit’’ (Tit 3, 10). Tocmai pentru a nu fi părtaş păcatului cumplit al ereziei şi osândei ereticului în iad, Apostolul neamurilor porunceşte cu atâta fermitate detaşarea şi îngrădirea celor binecredincioşi, care doresc cu sinceritate să-şi lucreze mântuirea.

    Canonul 46 Apostolic acelaşi lucru ne îndeamnă: ,,Poruncim ca să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?’’ Aici sunt pomenite doar două taine, dar interdicţia se extinde, în chip logic, asupra tuturor pretinselor taine, slujbe şi ierurgii săvârşite de eretici, lipsite de har şi implicit de validitate. Aici au greşit grav şi cu bună ştiinţă participanţii la adunarea din Creta: au admis căsătoria unui ortodox cu o heterodoxă, o baptistă, bunăoară, şi prin aceasta au recunoscut ,,validitatea’’ simulacrului de botez săvârşit în secta baptistă, sau de oricare altă sectă. Strigător la cer! Şi domnul Andrei Andreicuţ, şezător pe jilţ arhieresc la Cluj, caută să ne convingă câtă grijă şi dragoste au ei pentru cei din diaspora, căsătoriţi cu neortodocşi, de a nu-i lăsa să vieţuiască în păcat, ca şi cum o asemenea ,,cununie’’ ar avea valoare de Sfântă Taină.

    Departe de a fi Sfinte Taine, lucrările ereticilor aduc întinăciune asupra celor care le primesc. O spune desluşit următorul Canon Apostolic, 47, care are următorul conţinut: ,,Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are Botezul cu adevărat, sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici, să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi’’.

    Să mai spunem că aceia care se apropie de potirele eretice primesc otravă, după cum spun Părinţii Bisericii, nicidecum Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos.

    Astăzi, în Biserica lui Hristos pomenim pe Sfântul Mucenic Erminingheld, fiul lui Luvighild, împăratul goţilor. Familia împăratului era căzută în erezia ariană. Episcopul Ispalitaniei, Leandru, l-a întors din rătăcire pe Erminingheld, ceea ce a stârnit revolta împăratului. Rămânând neînduplecat, Sfântul Erminingheld a fost ferecat de tatăl său şi aruncat în închisoare. Aici i s-a trimis un episcop eretic pentru a-i duce aşa zisa împărtăşanie, de Sfintele Paşti. ,,Iar Sfântul răbdător de chinuri, îngreţişându-se de episcopul arian şi mustrând aspru credinţa lui cea rea, l-a izgonit de la sine, neprimind împărtăşirea cea eretică. Şi a fost împărtăşit de un preot dreptcredincios, pe care Sfântul Leandru, episcopul, l-a trimis la dânsul în taină cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos’’ (Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag. 11).

    Orbit de reaua credinţă şi de mânie, împăratul Luvighild a trimis slujitorii şi i-au tăiat capul Sfântului. Deasupra Sfântului s-au arătat făclii aprinse şi s-au auzit cântări îngereşti. Lovit de pedeapsa lui Dumnezeu, împăratul ar fi vrut să vină la Dreapta Credinţă, însă nu i s-a îngăduit. Dumnezeu a rânduit lucrurile cu atâta înţelepciune, încât neamul goţilor a părăsit rătăcirea ariană şi a venit la Credinţa cea adevărată.

    Normativă pentru noi şi pentru vremurile de acum este este şi atitudinea Sfântului Ioan Evanghelistul. Aflându-se sub acelaşi acoperiş cu un eretic al vremii, Cerint, Apostolul Domnului şi-a îndemnat ucenicii să părăsească locul, nu cumva să se prăbuşească clădirea peste ei.”

    Preot Ioviţa Vasile.

    Apreciază

  7. Pt cei care nu au discernamant in a observa delimitarea de erezie si eretici a crestinilor ortodocsi:
    Mai punem odata in discutie ac problema pt ca multi nu au discernamant.
    Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cuprinse în Tradiţia Bisericii, mai exact în Sfânta Tradiţie. În armonie cu acestea se află Canoanele sinoadelor locale, prin urmare, aparţin şi ele Sfintei Tradiţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Canoanele Sfinţilor Părinţi. Sfânta Tradiţie este parte a Revelaţiei sau Descoperirii dumnezeieşti. Concluzionăm de-aici că Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe sunt componente al Revelaţiei Dumnezeieşti şi asta ne arată că ele nu sunt şi nu vor fi niciodată perimate, încât să poată spune cineva că nu mai corespund vremurilor noastre. Dimpotrivă, alături de Sfintele Dogme, ele sunt stâncile neclintite care ne feresc de rătăciri şi ne străjuiesc drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că aceia care nesocotesc şi încalcă Sfintele Canoane, nu au statornicie şi certitudini în privinţa dreptei vieţuiri, sunt nişte rătăcitori pe nisipuri mişcătoare. Aceste consideraţii sunt necesare cu atât mai mult cu cât, în vremea noastră, cei dintâi chemaţi a le apăra şi păzi, ierarhii, le dispreţuieasc, le încalcă, socotindu-le inutile. Mare păcat! Adunarea eretică din Creta este exemplul elocvent care ilustrează în chip nefericit afirmaţia de mai sus.

    În cele ce urmează, mă voi referi la Canonul 15 al Sinodului I- II din Constantinopol, cel care fundamentează, alături de Canonul 31 Apostolic, întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi erezie, chiar înainte de a fi osândiţi de Sinod. Conţinutul Canonului este acesta: ,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

    Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.

    Precum se vede, în partea întâia Canonul arată mare asprime faţă de cei ce întrerup pomenirea pentru orice păcat de care s-ar face vinovat întâi stătătorul (desfrâu, beţie, omor chiar). Când însă episcopul a căzut în păcatul ereziei, Canonul este neîndurător şi prevederile lui au caracter imperativ.

    1.Devine obligaţie întreruperea pomenirii şi-i apără pe preoţi de certarea canonicească, adică de judecata episcopilor. Această prevedere a fost încălcată cu brutalitate de ierarhii eretici care au purces la ,,caterisirea’’ vrednicilor preoţi care au cutezat să se îngrădească de erezie. Canonul 3 al Sinodului III Ecumenic spune cu multă limpezime că actul caterisirii este nul atunci când episcopul este eretic. Comentând acest Canon, părintele Floca menţiona: ,,În cazul în care superiorul (episcopul) propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică atunci respectivii au dreptul şi datoria ca imediat să se despartă de acel superior’’. Acest imperativ l-au avut în vedere Cuvioşii şi Cucernicii Părinţi care au încetat pomenirea ereticilor.

    Preoţii care au urmat acestui Canon, au ştiut cele ce vor urma şi cu toate acestea şi-au asumat împlinirea lui. Au fost ameninţaţi, denigraţi, şantajaţi, izolaţi, alungaţi din sfintele locaşuri. Familiile lor au avut de suferit de asemenea, deorece au fost private de cele ce li se cuveneau. Este motivul pentru care Canonul îndeamnă pe toţi membrii Bisericii să le dea cinstea cuvenită celor ortodocşi. Spre cinstea lor, sunt destui credincioşi care li s-au alăturat şi îi spijină, înţelegând că sfinţiţii slujitori şi-au pus în joc liniştea şi sănătatea pentru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe, în faţa avalanşei de erezii abătute asupra Bisericii lui Hristos, chiar de cei aşezaţi în jilţuri arhiereşti.
    Preoţii nepomenitori alungaţi din biserici, nu şi din Biserică, au fost acuzaţi de pseudo-episcopi precum că ar fi schismatici. Priviţi, vă rog, cuvintele Canonului: ,,nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Exact opusul a ceea ce zic episcopii eretici. De aceea nu le convine cinstiţilor ierarhi acest Canon şi se feresc de el ca de foc. Nu-l citează, nu fac niciodată trimitere la el. Îi incriminează, şi asta n-o pot accepta cu niciun chip.
    4.Vă rog să observaţi că acest Canon nu-i numeşte pe cei căzuţi în erezie episcopi, ci pseudo-episcopi sau minciuno-episcopi, nici învăţători, ci pseudo-învăţători. Asta înseamnă că respectivii sunt decăzuţi din demnităţile arhiereşti şi ar trebui ori să se pocăiască şi să fie iertaţi şi reprimiţi în Biserică în rândul mirenilor, ori să plece din tronurile pe care le ocupă. Potrivit Canonului 3 al Sfântului Atanasie cel Mare, celui căzut în erezie să nu i se dea loc în cler.

    Apreciază

  8. Bine spuneati parinte Vasile in 22 dec.2017 ca revolutiile sunt impotriva lui Dumnezeu:
    „Astăzi este sărbătorită revoluţia română din 1989. Comuniştii teoretizau şi ne învăţau la şcoală că revoluţiile sunt evenimente legice, obiective, spontane care se produc în anumite momente ale istoriei, chiar fără voia oamenilor. Adevărul este că toate revoluţiile au fost pregătite din umbră de specialişti care deţineau şi mijloacele şi mecanismele de declanşare a lor, speculau anumite nemulţumiri, iar masele erau manipulate în sensul dorit de ei. Fie că o numim revoluţie ori lovitură de stat, ceea ce s-a întâmplat în 1989 a avut ca scop înlăturarea comunismului, care şi-a îndeplinit rolul criminal în istorie, şi înlocuirea lui cu un sistem mai subtil, mai perfid şi mai periculos, sub masca înşelătoare a democraţiei.

    În anii din urmă ai comunismului, România se găsea sub dictatura lui Ceauşescu şi a clicii sale, dar străinii nu aveau cum să înrobească ţara şi să pună mâna pe toate avuţiile sale. De bine de rău, resursele ţării erau îndreptate şi spre cerinţele românilor. În anii post-decembrişti, ţara a fost vândută sau închinată străinilor, jefuită de tot ce avea mai bun, populaţia este sistematic sărăcită, pentru că industria, cum era ea, a fost distrusă, agricultura ruinată prin politici mârşave şi precis ţintite. Sub Băsescu dictatura a revenit sub altă formă. O clică aflată la putere dispunea după cum vrea de toate mecanismele puterii şi le folosea discreţionar în scop propriu, încălcând constituţie, legi, principii, bunul simţ, omenia, fără oprelişti.

    Biserica nu se poate situa de partea revoluţiilor, nu le poate încuraja şi nici nu se bucură pentru oarecari avantaje trecătoare pe care le-ar aduce acestea. Revoluţiile înseamnă crimă, teroare, violenţă, cultivarea urii, luptă surdă pentru putere, înşelăciune, minciună, manipulare, ,,valori’’ pe care Biserica le-a combătut dintotdeauna. Este mare păcat că au fost atraşi în vâltoarea revoluţiei oameni nevinovaţi, care au fost ucişi în numele unor idealuri de care românii de rând n-au ajuns beneficieze. Dimpotrivă, profitorii s-au căţărat în poziţii înalte, de unde privesc cu dispreţ un popor ajuns, realmente, în starea de sărăcie şi dezorientare.

    Vremurile pe care le trăim sunt vremuri de cernere. Mulţi vor fi aceia care se vor depărta de Dreapta Credinţă, după cum mulţi vor fi care se vor apropia şi mai mult de Dumnezeu şi de Biserica Sa.”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: