Cuviosul Părinte Petroniu Tănase: Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Vineri

Sfinte, mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșătoare, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșător decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite fărădelegi.

Cina cea de Taină din foișor este totodată și Cina despărțirii: „De acum, să faceți acestea întru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decât oțet și fiere și cu gustul lor va muri și nu Se va mai odihni decât în sabatul cel mare al mormântului. După Cină, Mântuitorul va fi coborât cu Ucenicii pe drumul roman care se vede și astăzi, spre Siluan, și de aici pe Valea Chedronului au ajuns în Grădina Ghetsimani, unde adesea mergea să Se roage. În fața Sfântului Altar din Biserica Mare, care se află în Grădina Măslinilor, se întinde o lespede mare, colțuroasă, piatra pe care s-a rugat Domnul în această noapte, cu lacrimi și sudori de sânge, și pe care omenirea nu va înceta până la sfârșitul veacului s-o spele cu lacrimile căinței și ale recunoștinței. Iar afară, lângă Biserică, mai sunt încă opt măslini uriași, odrăsliți din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.

În primele veacuri, creștinii din Ierusalim se adunau la foișorul Cinei, de unde mergeau, pe rând, la toate locurile Sfintelor Patimi. În fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective și se retrăia înfricoșătoarea dramă. Poporul ascultând, plângea și se tânguia, iar în Vinerea Mare, când se citea Evanghelia de la Ghetsimani și Golgota, strigătele și suspinul lor erau așa de mari, că se auzeau până la zidurile orașului. Până astăzi, la Ierusalim se urmează această sfântă tradiție. Ceasurile de vineri dimineața se citesc în biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat și condamnat Domnul; dedesubt se află temnița celor osândiți și lespedea găurită, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care mulțimea de pelerini o spală cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulițele pe care a purtat Domnul Crucea osândei. A rămas ca mărturie, în piatra zidului, urma mâinii Domnului, cu care S-a sprijinit, căzând sub povara păcatelor noastre și pe care m-am învrednicit și eu, nemernicul, a o săruta. Slujba se încheie la Golgota, locul răstignirii.

La noi, slujba Sfintelor Patimi începe joi seara, cu slujba celor douăsprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor veacuri creștine. Evangheliile alese de la cei patru evangheliști se citesc încadrate de citiri și cântări, care sunt introduceri și comentarii la textele ce se citesc. În chip firesc ele stăruie îndelung asupra smereniei negrăite și pogorârii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, stat-a gol la judecată și a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit” (Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori…” (Antifon 15). „Fiecare mădular al sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi; Capul – spini, fața – scuipări, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea oțetului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele păgânești, spatele – biciuiri, și mâna – trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce și cuie, încheieturile și coasta – suliță” (la Laude). ,,De aceea „toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit; soarele s-a întunecat și temeliile pământului s-au cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ție” (Stihoavna).

Dar mai fără de măsură s-a sfărâmat inima Maicii Preacurate: „Văzând mielușeaua, Maria, pe Mielușelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună și cu alte femei, strigând așa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarăși altă nuntă în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le faci lor vin din apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, și nu mă trecea cu vederea tăcând!” (Icos). Și iarăși: „Văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul, se chinuia…” (Stihoavna).

Legiuitorii lui Israel și poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriți decât pietrele și „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare” (Antifon 6).

Însuși Domnul îi întreabă cu mâhnire și nedumerire: „Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit, pe cei morți i-am înviat! Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce Mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet; în loc să Mă iubiți, pe Cruce M-ați pironit!” (Antifon, 12). Și încheie: „Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat luiși puț sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și slobozit…” (Laude). De aceea, „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile și acelea Mă vor proslăvi” (Antifon 12).

Ascultând cele douăsprezece Evanghelii cu întristare și cutremurare, Biserica ne îndeamnă să urmăm tâlharului cel drept și să strigăm cu credință: „Pomenește-ne, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”. Și să aducem curate simțirile noastre înaintea lui Hristos, ca să nu ne sugrumăm cu grijile lumii, ca Iuda: să nu prăznuim Paștile noastre ca iudeii, ci curățindu-ne de toată întinăciunea și curat să ne rugăm Lui… Contemplând încă această negrăită smerenie a Mântuitorului, pe care El de bună voie a luat-o pentru noi, întristarea Bisericii nu este deznădăjduită, ci plină de nădejde și stăpână, copleșită de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

În Sfânta și Marea Vineri, dimineața, Liturghie nu se săvârșește, pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi (Matei 9, 15). Ceasurile Împărătești din nou ne pun înainte necuprinsa coborâre și smerenie a Domnului, spaima și cutremurul întregii făpturi. Crucea cea dătătoare de viață, credința tâlharului, din care se impun câteva învățături de mare însemnătate pentru mântuirea noastră.

Nefericitul ucenic și vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruțare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să înțeleagă nimic din toate minunile Domnului și din toată dumnezeiasca învățătură pe care o auzise de la Învățătorul, pe Care vânzându-L pe bani și-a agonisit spânzurare și moarte veșnică. „Din ce pricină, îl întreabă ea, te-ai făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărțit de ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară, nu ți-a spălat și ție picioarele la Cină?” O, cât de absurdă și de cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, și care face pe ucenic să se lepede de Învățătorul și să se lipească de diavolul, să cadă din lumină întru întunericul morții. Dimpotrivă, ridicarea tâlharului cel răstignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nădejde. La începutul săptămânii, când eram în așteptarea Mirelui, ne întristam și ne temeam să nu rămânem afară din cămară, neavând haina de nuntă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”. Acum, însă, Mirele a venit și cel dintâi care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul de încredere și smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună pătimea chinurile răstignirii, credința și smerenia care au îndreptat pe vameșul, acestea au deschis tâlharului Raiul!

Dar faptul se cuvine privit și mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul în Rai, prin smerenie și credință. Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Amin.

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

3 gânduri despre „Cuviosul Părinte Petroniu Tănase: Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Vineri”

  1. Ca şi Domnul, să bem paharul până la fund

    „A murit pentru noi.
    Hristos n-a murit pentru că Pilat n-a judecat cu dreptate sau pentru că Iuda L-a trădat sau pentru că a căzut în mâinile oamenilor răi. Nu a murit din aceste pricini. Hristos putea să nu vină din cer, şi nu I s-ar fi întâmplat acestea, sau, dacă a venit, ar fi putut cu o privire să-i piardă pe toţi. Iisus a murit pentru că trebuia să moară şi greşim când ne ocupăm de celelalte cauze şi nu luăm seama la aceasta. Cu siguranţă, Pilat are o răspundere pentru ceea ce a făcut, dar Hristos nu a murit pentru că acela sau alţii au fost răi, ci pentru că trebuia să moară.
    Noi, oamenii, fără excepţie trebuie să murim. Deci, să nu avem păreri deşarte despre noi, să socotim că suntem ceva şi să ne străduim prin meşteşugiri şi înşelăciuni, să ţinem drept acest „cadavru”.
    Da, omul este un „cadavru”, un nimic în urma păcatului şi trebuia să moară cineva. Hristos nu avea nevoie să moară pentru El însuşi, ci a murit pentru noi.
    Dacă presupunem – să nu fie – că Domnul în ultimul moment S-ar fi pogorât de pe cruce, aşa cum L-a provocat tâlharul care-L blestema: „Dacă eşti Tu Mesia, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi pe noi” (vezi Luca 23,39), Şi-ar fi pierdut puterea să-i mântuiască pe oameni.

    Cine dintre noi oamenii, care gândim corect, dacă ne-ar provoca cineva într-un asemenea mod şi ne-ar umili într-un asemenea hal, care dintre noi, în ceasul în care ar fi avut puterea să le răstoarne pe toate, n-ar fi avut înlăuntrul său pornirea să arate că nu are nevoie de cruce şi n-ar fi coborât de pe cruce şi nu s-ar fi eliberat de toţi?
    Iată, însă, că Domnul rămâne acolo şi le rabdă pe toate fără să fie mişcat de această provocare. Îmi vine să spun în acest moment următoarele: dacă presupunem că nu s-ar fi întâmplat cu Adam răul de la început şi că Adam ar fi fost un om integru, adică unul fără de păcat pentru că nu căzuse, dar fără sentimentul prezenţei harului Sfântului Duh înlăuntrul lui – adică aşa cum mai mult sau mai puţin suntem toţi – şi s-ar fi aflat într-o asemenea ispită, socotesc că n-ar fi biruit-o. Şi-ar fi arătat vitejia, puterea, n-ar fi ţinut cont de nimic, ar fi smuls cuiele, S-ar fi coborât de pe cruce, şi ar fi scăpat. Hristos, însă, nu cade în această cursă, nu Se lasă ademenit şi nu este mişcat de asemenea provocări, ci face aşa cum i-a zis lui Petru în grădina Ghetsimani, după ce L-au prins: „Nu voi bea paharul pe care Mi L-a trimis Tatăl?“ (Ioan, 18,11)
    Domnul a venit să străbată toată calea, de la început până la sfârşit şi să ajungă pe cruce, la moarte, să vină la mormântul pe care acum l-am pregătit. Şi aşa cum am spus şi în alte rânduri, la slujbă nu săvârşim reconstituirea evenimentului pe care-l prăznuim, ci-l retrăim pe acesta, anume că Domnul a murit pe cruce, că a fost ţintuit pe ea, apoi înmormântat – până aici au văzut oamenii, dar după aceea n-au ştiut ce se va întâmpla – dar şi că a înviat.

    Deci, a băut paharul amar până la ultima picătură şi aceasta trebuie s-o împlinească fiecare dintre cei care spun că au credinţă în Hristos, că sunt creştini, cei care doresc să devină creştini, care cunosc de ce s-au întâmplat toate acestea şi cred că s-au petrecut ca să se mântuiască lumea şi tot omul. Pământul este trecător, într-o zi toate acestea vor arde şi nu va mai fi nici cer (vezi II Petru 3,10-13), nici pământ, nici nimic altceva. Altundeva este locuinţa noastră netrecătoare, casa, patria noastră, viaţa cea veşnică. Aşadar, cel care crede astfel şi voieşte să fie al lui Hristos, să ajungă acolo la viaţa cea fără sfârşit, trebuie să bea paharul amar până la fund, până la ultima picătură, trebuie să meargă până la capăt.

    Dacă-L aflăm pe Hristos, viaţa noastră devine o Evanghelie a fericirii

    Oamenii se necăjesc pentru că socotesc că viaţa este grea – şi sunt mulţi cei care din această pricină se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Viaţa nu este grea. Precum Hristos a suferit toate câte a suferit – fără să fie scutiţi de vină cei care le-au dus la împlinire, considerându-se că într-un fel sau altul tot s-ar fi întâmplat – pentru că trebuia să facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească lucrurile pentru care venise în lume, tot astfel – orice-ar întâlni în lumea aceasta, orice i s-ar întâmpla, n-are importanţă, şi o spun cu toată puterea sufletului meu, nu sunt cuvinte goale sau poveşti – principalul scop este să se întâmple şi în sufletul nostru ceea ce voieşte Dumnezeu.
    Pilat a contribuit ca Hristos să-şi atingă scopul, la fel şi Iuda, la fel şi ceilalţi care L-au scuipat, L-au bătut, L-au batjocorit, I-au ţintuit fără milă mâinile şi picioarele. Desigur, a existat durere, amărăciune, provocări, umilinţe, însă Domnul le-a lăsat în urmă pe toate acestea, pentru că trebuia să moară ca să piară păcatul. Să moară pentru întreaga lume, ca să moară păcatele tuturor oamenilor acolo pe cruce, acolo înlăuntrul mormântului. Ceva asemănător se va întâmpla şi cu noi. Dacă Il găsim pe Hristos, dacă credem în El, dacă puţin câte puţin începem să înţelegem cum stau lucrurile, atunci oricum ar fi viaţa noastră, ea devine o Evanghelie a fericirii, căci în Hristos viaţa noastră nu este decât bună, iar fără Hristos este tiranie, este iad.
    Fraţilor, vă rog, acum când prin slujba Sfântului Epitaf am făcut înmormântarea Domnului, să ne îngropăm şi noi împreună cu El. Ce frumos ar fi când am pleca acum la casele noastre, să nu mai fim cei de dinainte!
    De vreme ce ne-am înmormântat împreună cu Hristos, ar trebui ca toate acestea care înseamnă păcat înlăuntrul nostru, care nu sunt ale lui Dumnezeu, să le înmormântăm, să rămână în mormânt, şi, astfel, să ieşim împreună cu Hristos înviaţi, liberi şi izbăviţi”.

    Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007

    Apreciază

  2. Vinerea Mare. Răstignirea Domnului
    Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

    I. Plîngerea deasupra Epitafului
    Iată, soarele s-a întunecat. Pămîntul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfîşiat de sus şi pînă jos catapeteasma templului, care despărţea Sfînta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfînta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

    Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpînirea lui. Despicatu-s-au stîncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvîrşitu-s-a”.

    Ce s-a săvîrşit? S-a săvîrşit lucrarea mîntuirii neamului omenesc de stăpînirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legămînt.

    El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormîntul Lui a fost pus lîngă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvîrşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).

    Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvînt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvîrşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sînge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adîncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plîngere cu amar.

    Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plîngere pentru El – plîngere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărîndu-ne cu Preacuratul Său Sînge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

    Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).

    Domnul a luat cel dintîi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecîndu-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de cînd în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.

    Cruci, cruci… Şi mai departe, cît cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.

    Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33). Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.

    Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în împărăţia Cerurilor.

    Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.

    II. Lecţii ale dragostei de Hristos
    Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.

    Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”

    Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…

    Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

    Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

    Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.

    Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

    Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

    Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea: “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

    Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primito pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19,26-27).

    Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.

    Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

    O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

    O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

    Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

    Apreciază

  3. Cuvant in Sambata Mare al SFANTULUI INOCHENTIE AL ODESSEI:

    “Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“.
    “Iata, fratilor, povata pe care ne-o da Sfanta Biserica pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieste sa ne zica: evenimentele pe care le amintim in aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc si nici mintea nu le poate cuprinde; sa parasim deci orice rastalmacire, sa indepartam de la noi toate gandurile pamantesti, sa lepadam toata grija cea lumeasca, sa stam cu frica si cu cutremur in cea mai adanca tacere; sa privim, sa fim cu luare-aminte si sa luam invatatura.

    Supunandu-ne acestei povete a Sfintei Biserici, si noi, fratilor, n-am fi deschis gura noastra cea nevrednica daca n-am fi crezut aceasta de trebuinta si n-am fi avut de gand a va aduce si pe voi si pe noi insine mai aproape de aceasta dorita tacere sufleteasca si trupeasca, pe care ne-o cere Sfanta Biserica. O, cat de trebuincioasa este ea aici! O, cat de trebuincios lucru este ca noi, inconjurand mormantul Mantuitorului nostru, sa facem sa amuteasca in noi toate gandurile cele trupesti si sa ne ridicam cu mintea si cu inima mai presus de toate cele lumesti! Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge si se junghie, si noi sa fim privitorii reci ai acestei junghieri? Si injunghiindu-Se, El voieste sa se dea spre mancare credinciosilor; oare au loc aici strigatele trupului si ale sangelui?

    Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastra? Ce minuni si cate taine nu sunt ascunse in aceste rani! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este adevarul absolut, pentru care pacatul e atat de nesuferit, incat el (adevarul) loveste pana si pe Unul-Nascut Fiul Sau, care a ridicat pe umerii Sai pacatele noastre! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este intelepciune neajunsa, ale carei cai sunt tot atat de departe de caile noastre pe cat de departe este cerul de pamant! Cine putea sa astepte mantuirea de la cruce? Cine se putea gandi ca viata vesnica va fi inchisa in mormant? Cauta si vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desavarsita, care niciodata nu cade (I Cor. 13, 8), care urmareste pe cei iubiti pana in adancurile iadului si se jertfeste pentru ei! Cauta in sfarsit si vezi cum toate atributele in Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decat aceeasi dreptate care miluieste, si dreptatea nu este decat aceeasi iubire care purifica si vindeca.

    Acestea toate tu le poti vedea prin aceste rani privind in sus spre Dumnezeu. Priveste prin ele in jos, spre lume, si ti se vor descoperi tainele lumii si ale omului. Aici gasesti lamuriri pentru tot trecutul, caci din ce a fost facuta Crucea? Din lemnul cunostintei binelui si raului. Ce maini au facut-o? Acelea care au fost intinse spre fructul oprit.

    Aici vei gasi lamuriri pentru timpul de fata. Noi cu totii ne aflam sub cruce, impovarati de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, strabatand calea suferintelor, sa intram prin ele in slava cea dintai.

    Aici gasim lamuriri pentru viitorul nostru. Mormantul lui Iisus este desert. De ce? Pentru ca toate mormintele vor fi candva desarte si parasite de mortii lor. Celui cuvios nu i s-a dat sa vada putreziciunea (Fapt. 2, 3) pentru a fi noi incredintati ca toti cei asemenea Lui se vor imbraca candva in fericita nemurire. Nu degeaba in ceasul mortii Lui insusi pamantul s-a cutremurat. Insusi cerul s-a intunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii si mortii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotarat nu numai soarta oamenilor, ci si soarta a toata lumea. Acolo a fost rascumparata intreaga faptura spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu.

    Iata cate taine se cuprind in mormantul lui Iisus pentru credinta si speranta noastra! Nu mai putine taine cuprinde acest mormant si pentru iubire. Vrei sa stii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele? Nu intreba de aceasta pe nimeni: priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit, si vei afla ce inseamna a iubi cu adevarat. Vrei sa cunosti pana unde trebuie sa-ti intinzi rabdarea, smerenia, supunerea, nerautatea sau blandetea ta? Nu te gandi mult la aceasta, priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit si vei vedea care sunt hotarele si masura acestor virtuti.

    Cauta indemnuri la pocainta si mijloace pentru a-ti incalzi inima cea racita de pacate. Imbratiseaza cu mintea ta corpul cel de viata datator si daca el nu va putea incalzi inima ta, atunci pentru ea nu mai ramane decat flacarile iadului.

    Toate le gasim in mormantul Mantuitorului, toate le putem invata de la Crucea Lui. Nu ne ramane decat sa ne infatisam inaintea acestui mormant, sa facem sa amuteasca in noi toate cele pamantesti, sa indepartam de la noi desertaciunile si grijile, sa ne departam de lume si sa ramanem cu Iisus. Ah, sa ramanem cu El!

    Au nu putem ramane numai cu Dansul nici macar un ceas? Si la ce sa ramanem cu El? Pentru ca sa primim de la Dansul lasarea si iertarea pacatelor! Pentru ca sa auzim: “Astazi veti fi cu mine in rai”, in raiul indreptarii. Pentru ca apoi, cand va veni vremea, sa fim si in raiul vesnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce sederea noastra langa acest mormant si inchinarea la aceasta Cruce?

    Cand avem mintea imprastiata, usor se imprastie si impresiile cele bune, dobandite aici. Focul dragostei ceresti aprins de acest mormant, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigatul trupului si al sangelui nu va intarzia a inabusi glasul cel lin al constiintei redesteptate. Sfanta Biserica vede toate aceste primejdii si de aceea ne fereste de ele cu atata ingrijire.

    Sa taca deci tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, ca imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor. Amin”.

    Inochentie al Odesei – Cuvantari la Sfantul si Marele Post

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Noul Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, sfinți, națiune, eroism, istorie…

Ortodoxia Jertfitoare

"Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, şi dacă o vor cere situaţia şi timpurile, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge". - Stareţul Efrem Filotheitul din Arizona

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Mărturisirea Ortodoxă

Portal de teologie și atitudine antiecumenistă

%d blogeri au apreciat: